Acel ciclu de conferințe pe care am avut onoarea de a-l prezenta în fața dvs. în cursul iernii trecute a avut sarcina de a explica, de pe poziția științei spirituale, așa cum am caracterizat-o în prima conferință, cele mai diverse fenomene ale vieții sufletești umane și, de asemenea, ale vieții în sens mai larg. Azi ne propunem să discutăm despre un domeniu al vieții umane care ne poate duce în străfundurile mizeriei umane, ale suferinței umane, poate și ale deznădejdii umane. În schimb, în conferința următoare, va fi atins, sub titlul „Conștiința umană”, un domeniu care ne va conduce din nou spre înalturi, acolo unde pot ieși cel mai mult la lumină demnitatea și valoarea omului, forța conștienței de sine umane. Iar încheierea ciclului din acest an va fi făcută printr-o expunere despre misiunea artei, în care vom arăta foarte bine latura sănătoasă a ceea ce, astăzi, poate că ni se va înfățișa în aspectele de umbră cele mai îngrozitoare ale vieții.
Când se vorbește despre rătăcire și nebunie, în sufletul fiecărui om se ridică la suprafață imagini ale celei mai adânci suferințe umane, și, de asemenea, fără îndoială, imagini ale celei mai profunde compasiuni umane. Tot ceea ce se ivește astfel în suflet poate fi, totuși, un îndemn de a trimite puțină lumină și în acest abis al vieții sufletești umane, din lumina pe care credem că ne-am cucerit-o în cursul acestor conferințe. Tocmai cine se obișnuiește din ce în ce mai mult să procedeze în sensul modului de a gândi care a pășit aici în fața sufletelor noastre, trebuie să aibă speranța că, prin acest mod spiritual-științific de a privi lucrurile, își va putea găsi explicația, dintr-un anumit punct de vedere, un capitol atât de trist al vieții umane. Fiindcă cel ce cunoaște literatura respectivă ‒ și nu mă gândesc aici la literatura de popularizare, care se răspândește din ce în ce mai mult, ci la aceea cu caracter științific ‒ își va putea spune, dacă privește problema de pe poziția științei spirituale, că literatura a ajuns, dintr-un anumit punct de vedere, extraordinar de departe și că ea oferă o mare cantitate de material pentru a ne putea forma o părere despre realitățile care intră aici în discuție; dar că, pe de altă parte, în nici o literatură de specialitate din alte domenii nu se vede atât de clar cât de puțin sunt în măsură diversele teorii, concepții și obișnuințe de gândire ale epocii noastre, să sintetizeze experiențele, trăirile, observațiile științifice acumulate. Tocmai pe acest tărâm avem o ocazie foarte bună de a vedea că știința spirituală se simte în perfect acord cu o știință adevărată, veritabilă, cu toate realitățile, experiențele și rezultatele pe care le oferă știința; dar că, la fiecare pas, ca să zicem așa, ea e nevoită să găsească o contradicție între experiențe și trăiri, pe de-o parte, și modul în care reprezentanții concepției științifice actuale despre lume caută să înțeleagă aceste experiențe și trăiri. În orice caz, aici vom reuși doar să schițăm aspectele principale, în câteva linii generale, dar poate că ele vor constitui un îndemn de a căuta și în acest domeniu o înțelegere care să se reverse în viața noastră practică, pentru ca noi să devenim tot mai capabili de a ne orienta în problematica tristă pe care o abordăm astăzi.
Când rostim cuvintele „rătăcire” și „nebunie” (În limba germană, aceste două cuvinte au același radical: „Irrtum” = eroare, greșeală, rătăcire și „Irresein = a fi în prada rătăcirii, a fi nebun. ‒ n. trad.), ar trebui să ne frapeze un lucru: faptul că ‒ în mod conștient sau inconștient ‒ prin cuvântul „rătăcire” exprimăm ceva fundamental diferit de ceea ce desemnăm prin cuvântul „nebunie”. Pe de altă parte, observatorul atent al unei vieți sufletești despre care se poate spune că se află cu adevărat în starea de nebunie, va putea găsi diferite expresii, manifestări, care, totuși, nu prea arată altfel decât ca niște forme mai avansate a ceea ce și în viața obișnuită, în cadrul unei vieți sufletești normale, care încă poate fi considerată sănătoasă, putem desemna drept greșeală sau rătăcire, într-o direcție sau alta. Dar, iarăși, cu o asemenea observație vom putea ajunge să denaturăm adevărul, în măsura în care anumite orientări din viața spirituală de astăzi au tendința de a șterge orice deosebiri, subliniind mereu că, de fapt, nu există nici o limită precisă între viața sufletească normală sănătoasă și o viață sufletească ce poate fi desemnată drept „nebunie”.
Afirmația de mai sus are ceva periculos; tocmai cu o asemenea ocazie trebuie să subliniem acest lucru. Ea are ceva periculos nu din cauză că este nejustă, ci tocmai pentru că este justă. Sună paradoxal, și totuși, uneori, afirmațiile nejuste sunt mai puțin periculoase decât cele juste, care pot fi interpretate și aplicate în mod unilateral, deoarece, aș zice, nu se observă pericolul a ceea ce este just. Omul crede că a spus deja ceva, dacă, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi adusă dovada că acel ceva e just; dar ar trebui să ne dăm seama că orice lucru just își are și reversul său și că orice adevăr pe care-l găsim este un adevăr, ca să zicem așa, numai în raport cu anumite realități și trăiri; că, totuși, el începe să devină periculos în momentul în care-l extindem asupra altor domenii, în momentul în care exagerăm și credem că el are o valabilitate de dogmă. Așa că, de regulă, n-am făcut nimic dacă știm despre un adevăr că el există; ci e important ca, în cazul în care am ajuns la cunoașterea justă a unui lucru, să observăm limitele între care ea este valabilă.
În viața sufletească sănătoasă, obișnuită, putem vedea, în orice caz, diferite fenomene care, dacă trec de o anumită limită, se prezintă și ele drept simptome ale unei vieți sufletești maladive. Observă întreaga importanță a acestei afirmații numai cine s-a deprins cu adevărat să privească în mod mai intim viața umană. Cine n-ar admite, de exemplu, că avem de-a face deja cu o viață sufletească nesănătoasă, care poate fi subsumată noțiunii de „nebunie”, dacă un om nu e în stare, la momentul potrivit, să lege de o noțiune pe care o poate gândi, o a doua, ci trebuie să se oprească la prima noțiune, și anume, în așa fel încât se cramponează de ea și când se află deja într-o cu totul altă situație și o aplică acolo unde ea nu se mai potrivește, cu alte cuvinte, când omul respectiv acționează sub imperiul unei noțiuni care ar fi fost justă într-o situație anterioară, dar nu mai e justă într-o situație de mai târziu. Cine ar vrea să susțină că așa ceva nu se învecinează foarte mult cu o viață sufletească maladivă? Ba, dacă un asemenea fenomen se întâmplă cu o anumită frecvență, el este de-a dreptul simptomul unei îmbolnăviri sufletești. Dar, pe de altă parte, cine ar putea nega faptul că există unii oameni care nu pot înainta cu munca lor, din cauză că se pierd în amănunte și sunt prea pedanți? Acolo unde cineva nu se poate debarasa de o anumită reprezentare, avem, în viața sufletească normală, momentul unde trebuie să încetăm de a mai vorbi de rătăcire, unde trebuie să începem deja să vorbim de boala nebuniei.
Să presupunem, de exemplu, că un om cade pradă unei rătăciri sufletești, aceasta manifestându-se în felul următor: când aude pe cineva tușind în apropierea sa, din acest zgomot el nu aude tusea obișnuită, ci are impresia că oamenii din jur îl vorbesc de rău, adică îl critică. Despre un om care își organizează întreaga viață drept consecința unor fapte aflate sub influența unei asemenea impresii, se va spune că are o viață sufletească maladivă. Dar cât de aproape se află de așa ceva anumite fenomene ale vieții obișnuite, când spunem, pur și simplu, că un om surprinde ici și colo câte o discuție, o interpretează în felul lui și crede că a auzit cu totul altceva decât s-a spus în realitate. Sau n-ați auzit încă ce nesfârșit de des se întâmplă ca cineva să spună: Cutare sau cutare a spus despre mine lucrul cutare sau cutare! ‒ din care nici vorbă ca omul respectiv să fi spus ceva? Uneori este foarte greu să stabilim, ca să zicem așa, unde e punctul în care viața sufletească absolut normală poate să treacă, în desfășurarea ei normală, în viață sufletească maladivă.
Poate să pară paradoxal, dar e în măsură să trezească un gând sau altul pe acest tărâm reflecția următoare: privind o alee, un om are percepția absolut normală că vede copacii din apropiere la distanțele lor naturale, dar cei mai îndepărtați se apropie tot mai mult unii de alții; el ia acum hotărârea să lege copacii, așa cum stau ei unii în fața altora, cu niște sfori, dar să facă sforile din ce în ce mai scurte, pe măsură ce copacii sunt situați mai departe de el. Am avea atunci un exemplu din care se vede că, pe baza unei percepții absolut sănătoase, un om trage o concluzie greșită. Dar percepția sănătoasă nu există sub nici o altă formă decât e aceea când cineva are o iluzie. Iluzia este și ea o percepție. Caracterul nesănătos și dăunător al unei iluzii ia naștere de-abia atunci când omul respectiv o ia drept o realitate, la fel ca masa din fața lui. De-abia dacă nu e în stare să interpreteze percepția în mod just, apare ceea ce poate fi desemnat drept fenomen maladiv. Dar cazul din urmă, când cineva are o halucinație și o privește ca pe o realitate, în sensul fizic obișnuit, poate fi comparat cu situația amintită adineaori, spunând că e paradoxală: aceea în care un om vrea să facă din ce în ce mai scurte sforile cu care leagă copacii unei alei. Din punct de vedere interior, logic, nu vom putea găsi nici o deosebire între aceste două lucruri. Și totuși: cât e de ușor, în cazul unei iluzii, să emitem o părere greșită, și cât e de departe probabilitatea ca, percepând o alee, să emitem o judecată la fel de greșită! Poate că unora toate acestea le par prostii. Dar e necesar să avem în vedere asemenea aspecte intime; fiindcă altfel nu putem înainta și nici n-am vedea cât de des o viață sufletească normală poate trece într-una nesănătoasă.
Putem da și alte exemple, mai spectaculoase, cazurile unor oameni a căror viață sufletească era considerată în cel mai înalt grad sănătoasă și ageră. Aș vrea să vă povestesc ceva în legătură cu un filosof german, care e considerat astăzi, de către cei ce activează în acest domeniu, unul dintre oamenii cei mai competenți în specialitatea sa. Filosoful la care mă refer povestește următoarea întâmplare [Nota 38]:
A ajuns odată să discute cu un om, și în cursul acestei discuții a venit vorba despre un învățat cunoscut de amândoi. În momentul în care vine vorba despre învățatul respectiv, fiolsoful nostru are reprezentarea unei cărți ilustrate despre orașul Paris ‒ și în clipa următoare, imediat după aceea, reprezentarea unui album cu fotografii din Roma. Discuția despre acel învățat continuă. Între timp, omul respectiv, care era filosof, caută să vadă cum de fusese posibil ca, în timpul discuției, în el să apară o dată imaginea unei cărți ilustrate despre orașul Paris și apoi imaginea unui album cu fotografii din Roma. Și el și-a explicat fenomenul în mod absolut corect. Învățatul despre care discutau avea o barbă ascuțită foarte ciudată. Ea a făcut să apară imediat în subconștientul filosofului reprezentarea lui Napoleon III, care avea și el o barbă ascuțită; iar reprezentarea lui Napoleon III, care se furișase în subconștientul lui, l-a dus, ocolind prin Franța, la cartea ilustrată despre Paris. Și pe urmă, în fața lui a apărut imaginea unui alt bărbat, care avusese și el un barbișon ascuțit, aceea a lui Victor Emanuel al Italiei, iar această imagine l-a dus, ocolind prin Italia, la albumul cu fotografii din Roma. Aveți aici o înșiruire ciudată, am putea spune, una fără cauză, o înșiruire de reprezentări care nu urmează nici o regulă, care se derulează în timp ce în viața sufletească deplin conștientă e urmărit un cu totul alt fir. Luați acum cazul unui om care a ajuns până în clipa în care în fața lui s-a ivit cartea ilustrată despre Paris și care acum nu mai poate urmări firul discuției, și imediat după aceea imaginea următoare, cu albumul de fotografii din Roma: un asemenea om ar fi în prada unei vieți de reprezentare debordante; el nu s-ar putea întreține liniștit cu un alt om, ci s-ar afla în mijlocul unei vieți maladive, care-l duce, fără nici o legătură, de la o idee la alta.
Dar filosoful nostru merge mai departe și pune alături de acest caz un altul, din care spune că-și dă seama cum se raportează lucrurile unele la altele. ‒ Într-o zi s-a dus la secția financiară, ca să achite impozitele. Avea de achitat 75 de mărci. Și, deoarece, cu toate că era filosof, era un om ordonat, trecuse și aceste 75 de mărci în carnetul său de socoteli, la capitolul „cheltuieli”, apoi se ocupase de alte lucruri. După un timp, a vrut să verifice care fusese suma achitată. Și nu putea deloc să-și aducă aminte. A început să reflecteze, și, pentru că era filosof, a luat-o în mod sistematic. A încercat să ajungă la reprezentarea sumei achitate drept impozit, pornind de la reprezentările învecinate. A căutat să se concentreze asupra drumului pe care-l făcuse până la secția financiară. Și atunci i-a apărut imaginea a patru monede de aur, fiecare valorând 20 de mărci, pe care le avea în portmoneu, apoi imaginea că primise înapoi 5 mărci. El a avut în fața ochilor aceste două imagini și, printr-o simplă scădere, a putut afla că achitase suma de 75 de mărci.
Aveți aici două cazuri absolut diferite. În cel dintâi, viața sufletească lucrează așa cum vrea, fără a suferi nici o corectură din partea a ceea ce putem numi derularea conștientă a reprezentărilor; ea creează imaginea cărții ilustrate despre Paris și imaginea unui album de fotografii din Roma. În cel de-al doilea caz, vedem că sufletul procedează în mod absolut sistematic, el face fiecare pas în mod cu totul voit. Este, într-adevăr, o deosebire considerabilă între derularea a două procese sufletești. Numai că acel filosof nu atrage atenția asupra unui lucru pe care cercetătorul spiritual îl va remarca imediat. Fiindcă, în primul caz, esențialul constă în faptul că el stă de vorbă cu cineva, că își îndreaptă atenția spre celălalt, că întreaga sa viața sufletească conștientă a fost nevoită să fie atentă la desfășurarea convorbirii cu celălalt, și că imaginile apărute în mod dezordonat, care s-au ivit ca într-un alt strat al conștienței, erau lăsate în voia lor. În cel de-al doilea caz, filosoful își concentrează atenția numai asupra imaginilor care aveau să apară. De aici s-ar explica, iarăși, numai faptul că în primul caz imaginile se derulează în mod dezordonat, pe când în al doilea caz se află sub corectura vieții sufletești conștiente.
De ce sunt aici imagini? La această întrebare, filosoful nu dă nici un răspuns. Cine știe să observe viața, cine cunoaște și alte cazuri similare, și cine e în stare să judece puțin pornind de la natura filosofului respectiv ‒ în acest caz, eu cunosc nu numai întâmplarea, ci și pe omul respectiv -, acela va emite, dacă vrem să folosim un asemenea cuvânt, ipoteza următoare: Filosoful nostru a avut în fața sa, în cursul discuției, un om care nu prea îl interesa. A fost necesară o anumită autoconstrângere ca să-și concentreze atenția asupra discuției; din acest motiv, în el exista o viață sufletească excedentară, pe care n-o consuma în discuție, ci care se răsfrângea, aș zice, spre interior. Dar el nu avea puterea de a controla derularea imaginilor; de aceea, ele se derulau în mod haotic. Din cauză că era nevoit să-și îndrepte interesul spre o problemă care nu-l interesa în mod deosebit, în viața sufletească excedentară au apărut imagini; și, din cauză că atenția era nevoită să se îndrepte tocmai spre discuția aceea neinteresantă, imaginile din viața sufletească excedentară se derulau în mod dezordonat. ‒ Avem și aici o indicație asupra faptului că, într-adevăr, asemenea imagini s-au putut derula, în fundalul vieții sufletești conștiente, ca un fel de reflex al acestei vieți sufletești conștiente. Am putea da un mare număr de asemenea exemple. Cel ales de mine a fost relatat aici din cauză că este foarte caracteristic și fiindcă din el se pot învăța multe.
Dar acuma, esențialul este să ne punem întrebarea: Dar nu cumva tocmai un asemenea proces ne îndeamnă să privim ceva mai adânc în viața sufletească umană? Sau, nu ne-am putea întreba: Cum e posibil să apară o asemenea scindare a vieții sufletești, ca cea din cazul relatat? Și așa ajungem acolo unde experiențele și trăirile acelei sfere a nefericirii pe care trebuie s-o atingem astăzi pot fi încadrate în mod absolut normal în contextul care, în cursul iernii trecute, ne-a ieșit de atâtea ori în întâmpinare. Tocmai filosoful amintit, când relatează asemenea fenomene ale propriei sale vieți sufletești, se află, mai mult sau mai puțin, în fața unor enigme. El nu poate vorbi mai departe, după ce a înregistrat asemenea fenomene, din cauză că știința noastră exterioară, oricât de multe ar povesti, se oprește când e vorba de cunoașterea esenței.
Când ne-am referit la esența omului, am arătat că noi nu putem privi omul așa cum îl privește știința exterioară, trebuie să facem distincție, cu adevărat, între un om exterior și unul interior. Și că acest om exterior nu e mai real decât omul interior. Am arătat, pe cele mai diferite tărâmuri, că starea de somn trebuie s-o concepem într-un cu totul alt mod decât tinde s-o conceapă știința obișnuită. Am arătat că ceea ce, din omul adormit, rămâne culcat în pat, nu e decât omul exterior, iar conștiența obișnuită nu-l poate urmări pe omul propriu-zis, interior, invizibil, superior, care în timpul somnului iese afară din omul exterior. Conștiența obișnuită nu vede că aici iese afară ceva real, exact la fel de real ca și ceea ce rămâne culcat în pat, că de la adormire și până la trezire omul interior este dăruit patriei sale propriu-zise, lumii spirituale. Și am mai spus că omul soarbe din ea ceea ce-i este necesar, de la trezire și până la o nouă adormire, pentru a-și întreține viața sufletească obișnuită. De aceea, trebuie să facem o distincție clară între omul exterior, care există și în starea de somn, cu legile și regulile sale, și omul interior, care se află în omul exterior numai în starea de veghe, dar în starea de somn se desparte de el; trebuie să-i privim separat unul de celălalt. Cât timp nu vom face această distincție, nu vom putea înțelege fenomenele cele mai importante ale vieții umane. Cei care, din comoditate, văd pretutindeni unitatea și vor, cu inimă ușoară, să pună peste tot bazele unui monism, ne vor acuza că suntem dualiști, din cauză că despărțim în două entitatea umană, într-una exterioară și una interioară. Asemenea oameni ar trebui să admită însă imediat, de asemenea, că e un dualism îngrozitor faptul că un chimist desparte apa în oxigen și hidrogen. Nu poți fi nicidecum monist în sensul superior al cuvântului, dacă nu admiți că monon este ceva situat mult mai adânc. Cel care vrea să vadă imediat în toate realitățile cele mai apropiate temeiul unic, acela își va închide ochii în fața diversității vieții, se va lipsi de singura posibilitate de a explica viața.
Ei bine, noi am mai arătat că în omul exterior și în omul interior trebuie să distingem, iarăși, diferite părți componente. La omul exterior distingem, în primă instanță, acea parte componentă pe care o putem vedea cu ochii fizici, o putem pipăi cu mâinile: corpul fizic. Cunoaștem apoi o altă componentă, pe care am numit-o corp eteric, un fel de formațiune alcătuită din forțe, constructorul și modelatorul propriu-zis al corpului fizic. Corpul fizic și corpul eteric sunt ceea ce, pe parcusrul somnului, rămâne culcat în pat. Ceea ce, însă, la omul adormit, se retrage din corpul fizic și se află în lumea spirituală, a fost desemnat în cursul acestor conferințe drept corpul astral al omului, care, la rândul său, îl cuprinde în sine pe purtătorul propriu-zis al eului. Dar am făcut apoi și niște distincții mai fine. Am deosebit în acest corp astral trei componente ale ființei umane, trei componente ale vieții sufletești. Și un mare număr de fenomene ale vieții ni s-a explicat prin faptul că am separat cu grijă unul de celălalt aceste trei componente.
Componenta cea mai de jos a vieții sufletești a fost numită de noi suflet al senzației; am mai deosebit apoi o a doua componentă, sub numele de suflet al rațiunii sau afectiv; și o a treia componentă, numită suflet al conștienței. Când vorbim, deci, despre ființa umană interioară, despre aceste trei componente sufletești, nu vom recunoaște aici o interacțiune haotică, nediferențiată, de-a valma, între diferitele impulsuri de voință, trăiri afective, noțiuni și reprezentări, ci vom împărți cu grijă viața sufletească în aceste trei componente. În viața umană normală există un anumit raport reciproc între omul exterior și cel interior. El poate fi caracterizat de noi prin faptul că spunem: Sufletul senzației, partea cea mai de jos a sufletului nostru, care conține instinctele și pasiunile noastre, cărora ne supunem ca niște sclavi, dacă componentele superioare ale sufletului sunt încă puțin evoluate ‒ această componentă sufletească se află, într-un anumit sens, în interacțiune cu ceea ce, dintr-un alt punct de vedere, mai putem considera că ține de omul exterior, cu ceva care este asemănător cu sufletul senzației, dar este, în om, ceva mai exterior; acest ceva mai exterior este numit de noi corp al senzației. De aceea, noi spunem: Avem omul exterior și omul interior. În omul interior avem, drept componenta cea mai de jos, sufletul senzației, corespunzând în omul exterior cu corpul senzației. Corpul astral trebuie desemnat aici drept ceva diferit de simplul corp al senzației. De fapt, cele trei componente ale sufletului sunt doar niște modificări ale corpului astral, și anume, ele nu doar s-au format din acesta, ci au și fost secretate de acesta. În starea de veghe, sufletul senzației se află într-o permanentă interacțiune cu corpul senzației; în mod asemănător, sufletul rațiunii sau afectiv se află în interacțiune cu corpul eteric; iar ceea ce numim suflet al conștienței se află în interacțiune intimă cu corpul fizic. De aceea, în privința a tot ceea ce urmează să devină conținut al sufletului conștienței, avem nevoie de comunicările conștienței aflate în stare de veghe. Ceea ce ne transmite corpul fizic, ceea ce ne furnizează simțurile, din toate acestea se formează, în primă instanță, conținutul sufletului conștienței.
Avem, deci, două entități tripartite ale naturii umane, care corespund unele cu celelalte: sufletul senzației cu corpul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv cu corpul eteric, sufletul conștienței cu corpul fizic. De-abia aceste legături ne pot lămuri în privința firelor care se întind de la omul interior la omul exterior, care ne pot arăta cum e perturbată viața sufletească normală a omului, dacă ele nu merg în mod just de la omul interior spre cel exterior. De ce este așa?
Într-un anumit sens, ceea ce numim sufletul senzației depinde întru totul de efectele venite de la corpul senzației; iar dacă sufletul senzației și corpul senzației nu se află în raportul just de interacțiune, nu-și corespund unul altuia în mod just, atunci viața sănătoasă a sufletului e întreruptă, în ceea ce privește sufletul senzației.
Tot așa este și dacă sufletul rațiunii nu poate interveni în mod just în corpul eteric, reglementând activitatea lui, dacă nu e în stare să utilizeze corpul eteric în așa fel încât acesta să fie un instrument potrivit pentru sufletul rațiunii. Iar sufletul conștienței va trebuie să ni se arate, în viața sufletească, drept ceva anormal, când corpul fizic este o piedică și o frână pentru manifestarea liberă a sufletului conștienței. Dacă-l despărțim astfel pe om, în mod obiectiv, în componentele sale, vom putea recunoaște în ce constă o conlucrare regulată, care este necesară unei vieți sufletești sănătoase; și putem înțelege, de asemenea, că pot să apară tot felul de întreruperi în interacțiunea dintre sufletul senzației și corpul senzației, dintre sufletul rațiunii și corpul eteric, dintre sufletul conștienței și corpul fizic. Și de-abia cel care este în măsură să vadă cum se întind, încoace și încolo, firele din acest organism complicat și ce fel de neregularități pot să apară în el, de-abia un asemenea om va putea înțelege și cum e situația în cazul unei boli existente în viața sufletească. Un caz de boală va putea să apară numai dacă există o dizarmonie între viața interioară și cea exterioară. Oare nu vedem așa ceva în cazul descris? Să ne mai ocupăm încă puțin de filosoful nostru.
În viața sufletească aflată sub controlul perfect al conștienței, vedem ceea ce e prezent în el, pe de-o parte în sufletul conștienței, pe de altă parte în sufletul rațiunii. În sufletul senzației vedem însă ceea ce înșiră, aproape insesizabil, o imagine lângă alta: cartea cu ilustrații despre orașul Paris, albumul cu fotografii din Roma. Lucrurile se desfășoară în acest fel din cauză că, prin abaterea atenției de la tema discuției ‒ el fiind, totuși, dăruit omului aflat în fața sa -, în filosoful nostru apare o separație între sufletul senzației și corpul senzației. În corpul senzației trebuie să căutăm imaginile care se înșiră una după alta, cartea cu ilustrații despre Paris și albumul cu fotografii din Roma. Acolo, în corpul senzației, avem ceea ce a fost descris drept proces dezordonat. În sufletul conștienței, în omul interior, se derulează conținutul discuției dintre cele două persoane; iar constrângerea de a fi atent la acea discuție a scindat, în cazul descris, viața corpului senzației și viața sufletului senzației.
Acestea sunt, în realitate, niște stări intermediare. Căci tulburările cele mai slabe ale vieții noastre sufletești apar atunci când se dovedește a fi independent numai corpul senzației. Într-un asemenea caz, vom mai putea să ne păstrăm luciditatea, să menținem firul din omul interior și să rămânem conștienți, astfel încât conștiența noastră să ne mai spună încă: Mai suntem și noi pe-aici, pe lângă imaginile apărute fără voia noastră, din cauza corpului senzației, care a devenit independent.
Dacă apare însă o asemenea scindare între sufletul rațiunii și corpul eteric, ne aflăm într-o situație mult mai grea. În acest caz, ne cufundăm deja adânc în stările care încep să devină maladive. Totuși, chiar și aici e mult mai greu de sesizat unde încetează sănătatea și începe boala. Ne putem lămuri cu ajutorul unui exemplu cât e de greu să facem ca trăirile sufletului rațiunii să fie cu totul independente, când corpul eteric nu mai vrea să asculte, când nu mai vrea să fie un simplu instrument a ceea ce noi gândim. Când corpul eteric devine independent și se opune sufletului rațiunii, el nu mai lasă să prindă contur ceea ce ar trebui să fie gândul, astfel încât gândul rămâne la jumătatea drumului și nu mai poate fi dus până la capăt. Așa ceva se întâmplă cu adevărat la așa-numiții oameni inteligenți. Să dăm un exemplu grotesc.
Oricine va zâmbi auzind o asemenea absurditate logică și ușor își va da seama, dacă i se spune: Aceasta este o deducție foarte corectă: Ceea ce nu ai pierdut, mai ai încă. Tu nu ai pierdut niște urechi lungi; prin urmare, mai ai încă niște urechi lungi! ‒ Absurditatea se naște din cauză că omul, cu gândirea lui, nu se află în concordanță cu faptele reale. Dar, după exact aceeași schemă, dacă alegem o primă propoziție de felul „ceea ce nu ai pierdut ...” -, care preia în sine, pe neobservate, ceva ce, conform realității, n-ar trebui să preia, în acest fel se ajunge la situații în care absurditatea nu este atât de evidentă, la erorile cele mai incredibile în problemele cele mai importante ale vieții. ‒ Există astfel un filosof care repetă mereu o teorie formulată cândva de el în legătură cu eul uman [Nota 39]. Tocmai aici noi am vorbit adeseori despre eul uman, spunând că deja prin cuvântul care-l desemnează el se deosebește de toate celelalte experiențe și trăiri pe care le putem avea. Am spus că mesei oricine îi poate spune „masă”, paharului, „pahar”, ceasului, „ceas”; dar că singur cuvințelul „eu” nu poate să răsune din exterior în urechea noastră, dacă ne desemnează pe noi înșine. Prin aceasta se atrage atenția asupra unei deosebiri fundamentale dintre trăirea eului și toate celelalte trăiri. Asemenea lucruri trebuie observate. Dar ele pot fi observate numai pe jumătate; și ele sunt observate pe jumătate dacă facem o deducție în stilul acelui filosof: Așadar, eul nu poate să devină niciodată obiect! Așadar, eul nu poate fi observat niciodată! ‒ Și, aparent, pare să țină de o concepție foarte inteligentă afirmația pe care el o face în continuare: Cine ar vrea să perceapă eul, ar trebui să ducă eul pretutindeni și totuși să fie de față eul; ar fi ca și cum un om ar alerga în jurul unui copac și și-ar spune că, dacă va alerga destul de repede, s-ar putea prinde pe el însuși din spate! ‒ E comparația pe care o face filosoful respectiv. Și cum să nu te convingi de credibilitatea unei asemenea afirmații, când auzi cum dogma despre eul care nu poate fi perceput niciodată mai e susținută și printr-o comparație ca asta! Și totuși: întreaga chestiune se bazează numai pe faptul că o asemenea comparație nu poate fi făcută. Fiindcă ar trebui să luăm deja ca premisă presupunerea că eul nu poate fi observat. Dacă am vrea să folosim comparația despre copac, am putea spune doar: Eul nu poate fi comparat cu un om care aleargă în jurul copacului, ci cel mult cu un om care se încolăcește ca un șarpe în jurul copacului; în acest caz, am putea, eventual, să ne apucăm vârfurile picioarelor cu mâinile. Fiindcă eul este un obiect de o cu totul altă natură decât toate celelalte realități pe care le putem percepe. Este un obiect pe care-l putem percepe drept subiect și obiect care coincid. Acesta e lucrul pe care l-au dat de înțeles mereu misticii tuturor vremurilor, care se exprimau într-un limbaj simbolic, folosind imaginea șarpelui care se apucă pe sine, care se mușcă de propria lui coadă. Cei care au folosit acest simbol știau în mod clar că în obiectul pe care-l aveau în față se priveau, în același timp, pe ei înșiși.
Putem vedea din acest exemplu în ce fel înaintăm de la simpla senzație și percepție, de la ceea ce se află în mod nemijlocit în fața ochilor noștri și care poate să ajungă doar la o dizarmonie cu corpul senzației, spre ceea ce nu mai lucrează doar în simpla senzație, în simpla percepție, ci în sufletul rațiunii sau afectiv. Acolo unde noi trebuie să prelucrăm gândurile în interiorul nostru, lucru care deja se sustrage mult mai mult voinței noastre arbitrare, constituie o piedică nu numai simplele imagini, ci ceva care constituie cu totul alt fel de piedici și care nu poate fi recunoscut ca atare de către o gândire care nu se duce pe sine până la ultimele sale consecințe. Avem aici un exemplu de felul cum omul se poate încâlci între firele unei logici în legătură cu care nu observă că e doar logica lui și nu logica faptelor reale. Putem avea o logică a faptelor numai dacă rămânem stăpâni peste colaborarea dintre sufletul rațiunii și corpul eteric, adică dacă suntem stăpâni peste corpul eteric. Așa că acele manifestări sufletești maladive ale vieții noastre sufletești care se prezintă mai ales sub formă de dereglări ale modului de a lega între ele reprezentările, se dovedesc a fi provocate de faptul că corpul eteric nu ne poate sluji ca instrument sănătos, prin care să se manifeste sufletul rațiunii.
Dar acum ne este îngăduit să ne punem întrebarea: Dacă am adus deja ca predispoziție acel corp eteric care constituie o piedică în calea dezvoltării sufletului rațiunii, ce altceva putem spune aici, decât: cauzele unei asemenea vieți sufletești, care trece din simpla rătăcire în nebunie, se află într-un element asupra căruia noi nu avem nici o putere. Într-un anumit sens, tocmai printr-un asemenea exemplu, dacă-l înțelegem cu adevărat, ne întâmpină ceva care a fost subliniat aici adeseori, și care e privit de mulți contemporani ai noștri ‒ chiar dintre cei mai luminați ‒ drept fantasmagorie. Vedem că, într-un anumit sens, corpul nostru eteric ne joacă feste, că, în loc să lase sufletul rațiunii să-și vadă liniștit de treaba lui, pentru ca judecățile să fie duse până la capăt, el ne pune piedici în cale; așa că, în loc să spunem: Aici suntem neputincioși, nu putem merge mai departe! ‒ emitem acum o judecată caricaturală, haotică. Vedem că în judecata noastră, care se revarsă din sufletul rațiunii, se amestecă ceea ce amestecă în noi corpul eteric. Ciudat: credem că avem o corporalitate exterioară, iar acum în activitatea sufletului rațiunii se amestecă activitatea corpului eteric ‒ ca și cum ar fi ceva de același rang cu ea. Cum se explică un asemenea fenomen?
Dacă ne mișcăm numai printre cuvinte, putem vorbi aici de predispoziții ereditare ș.a.m.d. O fac aceia care, din cauza anumitor obișnuințe de gândire, nu pot reflecta nicidecum logic asupra vieții sufletești. Dar filosofii care sunt în măsură să reflecteze asupra vieții sufletești, vor spune: Ceea ce, în cazul amintit, apare sub formă de viață sufletească dereglată, haotică și încâlcită, nu poate proveni chiar de la ereditatea fizică. ‒ Și vedem cum un mult-citit filosof al epocii prezente folosește, pe baza obișnuințelor sale de gândire, o expresie ciudată, în legătură cu ceea ce se desfășoară în noi și totuși nu e de natură pur fizică. S-ar putea spune că e o expresie drăgălașă, dacă n-ar fi vorba de o știință serioasă, căci Wundt [Nota 40] spune: Aici suntem duși în infinitul întunecat al evoluției! ‒ Cel care este obișnuit să gândească științific, va avea o senzație ciudată când va întâlni o asemenea expresie la un filosof considerat azi celebru în întreaga lume. Faceți o comparație între această expresie și ceea ce are de spus știința spirituală, când iese în lume, în epoca actuală, cu un adevăr comparat de noi adeseori cu un alt adevăr, pe care de-abia în secolul 17 l-a formulat marele naturalist Francesco Redi, într-un alt domeniu, sub forma principiului: Ceea ce este viu poate lua naștere numai din ceea ce este viu! Ridicând principiul lui Redi pe o treaptă superioară, știința spirituală arată adevărul principiului: Spiritual-sufletescul poate lua naștere numai din spiritual-sufletesc! Ea nu ne trimite doar la ereditatea fizică, ci ne arată că în orice realitate fizică lucrează o realitate spirituală. Iar când reacțiile corpului eteric asupra sufletului rațiunii sunt prea puternice, trebuie să găsim credibilă presupunerea că corpul nostru eteric va fi fost preparat și format de către ceva care este de aceeași natură cu sufletul rațiunii existent în noi; numai că trebuie să-l fi preparat în mod greșit. Dacă, așadar, găsim astăzi în sufletul rațiunii al nostru o eroare, este posibil, desigur, să considerăm eroarea ‒ dacă ne păstrăm luciditatea ‒ astfel încât ea să nu ajungă până în corporalitate. Și nu e deloc necesar să credem, în mod ușuratic, că orice afect trebuie să ducă neîntârziat la o îmbolnăvire. Nimeni nu se poate situa cu mai multă rigurozitate pe acest teren decât tocmai știința spirituală, adică pe punctul de vedere că e un nonsens să atribui fără multă discuție unei influențe exterioare sau alteia faptul că omul cutare sau cutare a înnebunit. Dar, pe de altă parte, trebuie să ne fie clar, chiar dacă nu avem nici o putere asupra corpului nostru eteric, că el se arată îmbibat și impregnat cu aceleași legi ale rătăcirii care ne întâmpină astăzi drept simplă eroare și că boala există atunci când vedem eroarea întrupată în corpul eteric. În viața obișnuită dintre naștere și moarte, într-un caz ca acesta, eroarea nu se poate organiza imediat. Ea se poate organiza numai dacă e repetată mereu și devine obișnuință; fiindcă altceva este când, între naștere și moarte, îngrămădim, într-o anumită direcție, eroare peste eroare, când ne lăsăm mereu și mereu în voia anumitor slăbiciuni ale gândirii, simțirii și voinței, trăind cu ele între naștere și moarte. ‒ Am subliniat că în viața dintre naștere și moarte există o limită în ceea ce privește transmiterea lucrurilor care au loc în corporalitatea exterioară. Când trecem prin poarta morții, corpul fizic, cu toate predispozițiile lui bune și rele e distrus și noi luăm dincolo toate lucrurile bune și rele pe care ni le-am elaborat, în gândirea, simțirea și voința noastră. Iar când, în existența următoare, ne construim corporalitatea exterioară, introducem în ea tot ceea ce, în încarnarea actuală, este greșit, haotic sau slăbiciune, în gândirea, simțirea și voința noastră.
Dacă, deci, trebuie să ne așteptăm la un corp eteric care va fi o piedică pentru noi, avem voie să spunem: Dacă în prezent avem eroarea în viața noastră sufletească, nu putem întipări în mod direct, în corpul nostru eteric, ceea ce a luat în stăpânire sufletul; dar când trecem prin poarta morții, ceea ce acum este doar eroare în viața noastră sufletească, va desfășura o activitate de organizare pentru existența următoare. Ceea ce apare drept cauză și drept o anumită predispoziție în corpul nostru eteric, nu poate fi găsit de noi în această încarnare, dar poate fi găsit foarte bine dacă ne întoarcem cu gândul la o existență anterioară. Vedem astfel că putem înțelege un domeniu vast al anumitor boli sufletești numai dacă nu căutăm doar în misteriosul „întuneric al infinității evoluției”, în legătură cu care nu ne putem imagina nimic, ci dacă ne întoarcem la o viața anterioară a omului respectiv. Dar nu avem voie nici să împingem la extrem acest adevăr; fiindcă trebuie să ne fie clar că pe lângă însușirile dobândite în trecut, omul mai are în el și altele, care-și au izvorul în ereditate și că anumite însușiri ale ființei noastre exterioare trebuie considerate ereditare. Aici se ivește necesitatea de a face distincție cu grijă între felul cum omul își duce viața de la o existență la alta și felul cum el se prezintă în calitate de urmaș al strămoșilor săi.
O dizarmonie similară poate să apară între sufletul conștienței, care stă la baza conștienței noastre de sine, și corpul nostru fizic. Atunci, în corpul nostru fizic nu apar doar caracteristicile pe care ni le-am preparat noi înșine, într-o încarnare anterioară, ci și altele, care pot fi găsite în linia ereditară. Dar și aici principiul este același: Ceea ce acționează în sufletul conștienței poate întâmpina o piedică în legile active ale corpului fizic. Iar când sufletul conștienței dă de aceste piedici, iau naștere toate acele fenomene care ies la lumina zilei într-un mod atât de îngrozitor, drept simptome ale unor boli psihice. Aici trebuie căutat și tărâmul pe care apar toate aspectele întunecate ale unui anumit organ, când în corpul nostru fizic apare fenomenul că un organ iese prea mult în evidență, în raport cu celelalte. Când organele din corpul fizic conlucrează armonios și nici unul nu iese în evidență, corpul nostru fizic va fi un instrument normal al sufletului conștienței; nu vom întâmpina prin el nici o piedică și nu vom observa deloc că avem instrumentul fizic al sufletului conștienței, la fel de puțin cum un ochi sănătos constituie o piedică pentru un văz sănătos. ‒ Am putea să atragem atenția aici asupra cazului relatat de un mare naturalist din epoca actuală. Un om avea o tulbureală în unul din ochii săi. Din această cauză, el nu vedea normal cu ochiul respectiv, mai ales în orele amurgului vedea un fel de forme fantomatice. Din cauză că acea influență a ochiului său s-a făcut simțită asupra văzului, el avea adeseori senzația că cineva i se așază în cale. Acolo unde o asemenea influență a ochiului se instalează ca piedică, nu e posibil un văz normal. Asemenea dereglări parțiale pot să se manifeste sub cele mai diverse forme. Când sufletul conștienței întâmpină o piedică în corpul fizic, trebuie să căutăm întotdeauna cauza în faptul că un organ sau altul a ieșit prea mult în evidență. Când organele corpului fizic conlucrează în mod normal, acesta nu se pune împotriva sufletului conștienței. De-abia în momentul în care un organ iese prea mult în evidență observăm o piedică, din cauză că acum ceva opune rezistență. Când sufletul conștienței nu dă de nici o piedică, noi ne exprimăm conștiența eului în modul cel mai obișnuit, normal. Dar, dacă în calea acestor relații libere cu lumea exterioară se ivește o piedică, și dacă nu observăm în conștiența noastră că există o piedică, atunci apar megalomania, ideea persecuției, drept simptome ale bolii propriu-zise, situate mai adânc.
Vedem astfel că, dacă-l privim pe om în alcătuirea sa cvadripartită, putem înțelege armonia și dizarmonia din viața umană. N-am putut decât să schițăm aici felul cum are loc conlucrarea dintre aceste diferite componente ale naturii umane, și, de asemenea, calea pe care știința spirituală poate aduce ordine și înțelegerea prin rezultatele minunate care astăzi au devenit deja cunoscute în literatura spiritual-științifică.
Dacă înțelegem aceasta, vom mai putea să ne clarificăm și alte lucruri. În primul rând, ne vom da seama de realitatea omului interior și vom ști cum conlucrează omul exterior și omul interior de la o încarnare la alta; vom ști că în anumite slăbiciuni ale omului exterior, de exemplu în deficiențele corpului său eteric, iese la lumina zilei doar ceea ce este efectul unor slăbiciuni și defecte ale vieții sufletești de pe treptele trecute ale existenței. Dar de aici vedem că noi nu suntem întotdeauna în stare să învingem piedicile, când ele sunt prea mari, printr-o viață sufletească interioară, reglementată, puternică. Dar în multe privințe o vom putea face. Căci, dacă în viața sufletească anormală nu avem decât un fel de rezistență pe care omul exterior o opune omului interior, vom înțelege, de asemenea, că esențialul este să facem în așa fel încât forța omului interior să devină cât mai mare. Un om slab, care nu vrea să tragă în mod riguros consecințele gândirii sale, care nu vrea să-și modeleze reprezentările în forme precise, care nu începe munca de formare a sentimentelor sale, în așa fel încât ele să fie în concordanță cu trăirile sale, un asemenea om nu va putea să opună rezistenței create de omul exterior decât o contrapondere slabă; iar dacă în el există predispozițiile unor boli, un asemenea om va cădea, la momentul potrivit, în prada a ceea ce sunt bolile psihice. Cu totul altfel stau lucrurile dacă suntem în măsură să opunem unei entități exterioare bolnave o entitate interioară puternică; cel mai puternic va învinge! Și de aici vedem că, ce-i drept, nu întotdeauna putem ieși învingători asupra entității exterioare, dar că putem face tot felul de lucruri pentru ca, printr-o viață sufletească puternică, reglementată, să dobândim cât mai mult supremația asupra unei entități exterioare bolnave. Și vedem cât de folositor este acest efort, dacă încercăm să ne modelăm sentimentele și senzațiile noastre, voința noastră, în așa fel încât să nu ne mai simțim afectați la fiecare ocazie, cât de mică; dacă încercăm să ne extindem gândirea asupra unor contexte cât mai vaste; dacă nu căutăm doar firele gândurilor care se află la îndemâna noastră, ci ne ducem cu gândurile noastre până în ramificațiile cele mai mici ale gândirii și dacă tindem să ne modelăm dorințele în așa fel încât să nu vrem imposibilul, ci să dorim numai atâta cât îngăduie realitățile date. Dacă dezvoltăm în noi o viață sufletească puternică, poate că vom ajunge, totuși, la o limită; dar vom fi făcut tot ce a fost posibil pentru a dobândi, din interior în afară, supremația asupra tuturor piedicilor exterioare.
Vedem, deci, ce înseamnă ca omul să-și dezvolte viața sufletească în mod corespunzător. În prezent, oamenii înțeleg prea puțin ce înseamnă: dezvoltare sau cultivare a vieții sufletești. Cu niște ocazii similare am amintit deja că astăzi se pune mare preț, de exemplu, pe gimnastică, plimbări, pe antrenarea serioasă a corpului fizic. Nu vreau să spun nimic împotriva principiului enunțat mai sus. Toate aceste lucruri pot fi sănătoase. Dar, în mod absolut sigur, ele nu vor duce la nimic bun dacă se are în vedere exclusiv omul exterior, de parcă el ar fi o mașină, făcându-se exerciții care au drept scop numai fortificarea fiziologică. La gimnastică n-ar trebui să se facă deloc exerciții concepute în ideea de a fortifica în mod special un mușchi sau altul; ar trebui să se aibă grijă ca la fiecare exercițiu să simțim o bucurie interioară, să ne luăm impulsul pentru executarea fiecărui exercițiu din senzația unei plăceri interioare. Impulsurile de a face exercițiile trebuie să izvorască din suflet. Profesorul de sport, să zicem, ar trebui să se poată transpune cu simțirea sa în diferitele senzații de plăcere pe care le are sufletul, când face un exercițiu sau altul. În acest caz, sufletul devine puternic; în cazul contrar, doar trupul devine puternic, iar sufletul poate să rămână oricât de slab. Cine observă viața va constata că exercițiile făcute pe baza unui asemenea mod de a gândi au o influență dătătoare de sănătate și își aduc o cu totul altă contribuție la senzația de plăcere a omului, decât exercițiile concepute ca și cum omul ar fi doar un aparat anatomic.
Legătura dintre viața sufletească și viața fizică ni se va dezvălui doar dacă ne adâncim mai exact în știința spirituală. Cine crede că putem vedea în corporalitate o compensație a eforturilor spirituale, nu știe un lucru esențial. Cel care este cercetător spiritual știe că, de exemplu, el poate obosi groaznic dacă e constrâns să-i transmită cuiva un adevăr oarecare și trebuie să asculte cum vorbește celălalt, care încă nu e în stare să vorbească așa cum trebuie despre asemenea lucruri și nici nu e în stare să formeze niște gânduri corecte. Într-un asemenea caz, cercetătorul spiritual e cuprins de o oboseală puternică; dar nu apare nici o oboseală, oricât de multe cercetări ar face în lumile spirituale; ar putea continua la nesfârșit. Aceasta se întâmplă din cauză că, ascultându-l pe omul respectiv, are de-a face cu niște intermedieri corporale, creierul fizic fiind în activitate; pe când cercetarea spirituală, când are loc pe treptele inferioare, are nevoie, ce-i drept, și de colaborarea organelor fizice; dar cu cât se ridică mai sus, cu atât are mai puțin nevoie de ele și cu atât mai mic este efectul de oboseală. Când omul exterior nu mai trebuie să colaboreze, nu mai apare ceea ce s-ar putea numi oboseală ori epuizare. Vedem aici, totodată, că în activitatea spirituală trebuie să facem diferențieri; că una e când activitatea spirituală își are impulsul în sufletul însuși, și alta când ea e stimulată din exterior. Este un aspect de care trebuie să se țină seama întotdeauna: în stadiile de evoluție pe care le parcurge omul, apare mereu ceea ce corespunde impulsurilor interioare.
Să ne amintim un lucru care a fost subliniat mereu și pe care îl puteți reciti în mica scriere Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 41]. Acolo s-a spus: până la 7 ani, copilul simte, la tot ceea ce face, impulsul de a o face pe bază de imitare; apoi, în perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, el se află, în evoluția lui, sub semnul a ceea ce ar putea fi numit: a ne orienta după modelul oferit de o autoritate sau a ne orienta după ceea ce face o impresie asupra noastră prin felul de a fi și de a trăi al unui alt om. Să presupunem că acestui lucru nu i se acordă nici o importanță; se păcătuiește împotriva principiului care spune că, până la 7 ani, impulsul sufletului este bazat pe imitare și că, în perioada de la 7 ani și până la pubertate, principalul impuls din sufletul copilului cere ca el să se supună unei autorități. Dacă nu se ține seama de aceste lucruri, atunci corporalitatea exterioară, în loc să se dezvolte în așa fel încât să devină un instrument normal pentru suflet, se va dezvolta în mod haotic, nereglementat și atunci, în epocile ulterioare din evoluția omului respectiv, sufletul nu va mai avea posibilitatea de a acționa în mod just asupra unei entități exterioare și de a intra în interacțiune cu aceasta. Vedem apoi, în momentele de răscruce ale vieții, când omul intră într-un stadiu nou, că un element al ființei acelui om poate să rămână în urmă, într-o oarecare măsură, dacă nu se respectă regula de mai sus. Și ușor vom constata că la baza a ceea ce apare de obicei drept idioție infantilă, drept dementia praecox, nu se află nimic altceva decât nerespectarea acestor reguli. Prin neglijarea recomandărilor juste pentru perioadele de vârstă timpurii, va apărea mai târziu, în conlucrarea dintre omul interior și omul exterior, drept dizarmonie, ceea ce e cunoscut sub numele de idioție infantilă, dementia praecox, drept simptom al faptului că principiul imitării s-a manifestat cu întârziere. Se vede atunci că, dacă nu se stabilește armonia acelor componente ale naturii umane între care știința spirituală face distincții precise, acest lucru apare drept cauză a unei vieți sufletești anormale. Tot așa, în fenomenul paraliziei de bătrânețe trebuie să vedem o neconcordanță între omul interior și omul exterior, cauzată de faptul că în perioada pubertății, până în momentul în care corpul astral ajunge la dezvoltarea sa completă, omul n-a trăit în așa fel încât să se poată crea o armonie între omul exterior și omul interior.
Și de aici vedem că un mod just de a concepe ființa omului ne poate aduce lumină în ceea ce privește esența rătăcirii și a nebuniei. Chiar dacă n-am găsit decât o legătură de suprafață, chiar dacă nu putem spune că rătăcirea, în măsura în care ține de viața sufletească, își poate lăsa amprenta până la nivelul manifestărilor exterioare, trebuie să spunem totuși că, în raport cu aceasta, găsim cea mai mare consolare într-o lege importantă, conform căreia, prin dezvoltarea unei gândiri logice puternice, a unei vieți sufletești reglementate, cu sentimente și impulsuri de voință armonioase, ne fortificăm în așa fel încât putem lupta împotriva piedicilor puse de omul exterior. Așa că știința spirituală ne dă posibilitatea ‒ poate că nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor ‒ de a exclude supremația, dominația omului exterior. Este ceva important în faptul că, dacă îl cultivăm și fortificăm pe omul interior din noi, facem totodată ca el să devină mai puternic decât omul exterior. Prin aceasta, știința spirituală ne pune la îndemână un mijloc terapeutic. Ea este aceea care ne atrage atenția, de atâtea și atâtea ori, asupra importanței pe care o are efortul de a dezvolta o viață de reprezentare obiectivă, cu înlănțuiri de gânduri reglementate, de a nu ne opri cu gândirea noastră la jumătatea drumului, ci de a gândi orice gând în mod consecvent, până la capăt. Acest lucru a fost subliniat, iar și iar, din cele mai diferite direcții. De aceea, știința spirituală, cu cerința ei riguroasă de a ne modela viața sufletească în așa fel încât ea să fie disciplinată și armonizată din punct de vedere interior, este ea însăși un mijloc terapeutic împotriva tendinței pe care o are o corporalitate maladivă de a prelua supremația. Omul poate ieși învingător asupra unei corporalități predispuse spre îmbolnăviri, dacă este în stare să răspândească peste debilitatea trupească, peste malformațiile trupului său, lumina unei voințe sănătoase, a unei simțiri sănătoase și a unei gândiri disciplinate în sine. Astăzi, oamenilor nu le place să audă așa ceva. Totuși, este un lucru important pentru noi, care ne ajută să înțelegem epoca prezentă. Și astfel, putem spune: știința spirituală ne arată că există o consolare: aceea că în spirit ‒ dacă-l fortificăm cu adevărat ‒ ne este dat mijlocul terapeutic cel mai bun pentru toate necazurile și bolile care se pot apropia de noi în viață. Prin știința spirituală noi nu învățăm să teoretizăm asupra spiritului, ci învățăm să facem din el, în interiorul nostru, o forță activă, eficientă, dacă ne străduim să nu ne oprim la ceva la care o cultură filistină se oprește cu atâta plăcere: la gândurile gândite pe jumătate. Fiindcă nu e decât un gând gândit pe jumătate acela care afirmă: Dovediți-ne ceea ce spuneți în legătură cu viețile pământești repetate ș.a.m.d.! Așa ceva nu-i poate fi dovedit celui ce nu vrea să-și gândească gândurile până la capăt; întregi adevăruri nu pot fi dovedite cu jumătăți de gânduri; ele pot fi dovedite numai în fața unor gânduri întregi și gânduri întregi trebuie să dezvolte omul în el însuși .
Dacă veți gândi mai departe ceea ce a fost dat acum doar ca îndrumare, veți vedea că prin aceasta am nimerit un rău fundamental al epocii noastre: neîncrederea în spirit; dar că, totodată, am arătat unde se află mijloacele prin care neîncrederea poate fi transformată într-o spiritualitate adevărată, puternică. Astăzi, încrederea în rațiune nu e deloc răspândită în omenire. Și de aceea nu prea există nici deschiderea lipsită de prejudecăți a rațiunii, necesară pentru a și înțelege adevărurile științei spirituale. Nu amintesc în batjocură și cu ironie, ci cu o anumită mâhnire, două versuri din „Faust”, care spun despre o anumită categorie de oameni:
De piatra înțelepților ar poseda,
Pietrei înțeleptul i-ar lipsi! [Nota
42]
Rațiunea, gândirea sănătoasă, poate să înțeleagă știința spirituală, iar o înțelegere rațională a științei spirituale este însănătoșire până la nivelul corporalității celei mai exterioare. Afirmă acest lucru nu numai cercetătorii spirituali din epoca actuală. L-au afirmat întotdeauna și aceia care, pe alte căi decât o face știința spirituală actuală, au căutat să se apropie de spirit. Dar astăzi asemenea oameni sunt prea puțin înțeleși. Cine nu și-ar bate joc azi de un Hegel, tocmai din cauză că el a subliniat peste tot existența, activitatea și necesitatea rațiunii? El a subliniat-o în așa fel încât și-a reprezentat modul de a activa al rațiunii în omul actual în felul următor: Îmi place să-mi reprezint viața umană sub forma unei cruci. Și pentru Hegel, trandafirii de pe cruce erau ceea ce este rațiunea din om. De aceea, el pune în fruntea uneia dintre lucrările sale propoziția: „Rațiunea este trandafirul de pe crucea epocii prezente!” [Nota 43] Și încrederea în rațiune va face să învingă crucea. Încrederea în rațiune și încrederea într-o gândire disciplinată, într-o viață de simțire și voință armonizată, va agăța de cruce trandafirii. Iată de ce putem spune: Este ceva adevărat în faptul că noi avem în interiorul nostru forța de a face ceva împotriva îmbolnăvirilor sufletești, cel puțin până la o anumită limită; dacă avem încredere într-o viață de simțire armonizată, pe care ne-o putem dezvolta, într-o viață de voință armonizată, pe care ne-o putem cuceri, și într-o viață a rațiunii disciplinată în sine, pe care putem și trebuie să ne-o formăm. Dacă le dezvoltăm pe acestea trei, vom deveni ‒ indiferent de condițiile în care trăim ‒ mai puternici în viață și ceea ce facem va fi încununat de succes într-o măsură mai largă. Și pentru că Hegel cuprinde o viață de simțire și de voință armonizată, o viață de gândire disciplinată, o viață intelectuală sănătoasă, sub numele de rațiune, din acest motiv el formulează acea propoziție care poate fi o maximă călăuzitoare pentru munca de dezvoltare a vieții noastre sufletești și care spune că rațiunea trebuie să fie pentru om trandafirul de pe crucea epocii prezente!
