Există un fenomen al vieții fizice pe care nimeni nu l-a explicat în mod exoteric; acea viață haotică legată de somn și căreia noi îi spunem viața din vis.
Ce este visul? Supraviețuirea unei activități ale cărei origini se află în preistorie. Pentru a-l înțelege, prin analogie, să cercetăm anumite fenomene care nu mai aparțin în mod logic vieții fizice: organe care nu mai servesc la nimic, organe rudimentare cu care naturalistul nu știe ce să facă.
Așa sunt organele motorii a1e urechii și ochiului care nu mai folosesc la nimic; apendicele, și mai ales glanda pineală*, situată în creier și având forma unui minuscul con de pin. Naturaliștii o tratează ca pe o degenerescență, ca pe o vegetație parazitară a creierului. Este inexact. În producțiile durabile ale naturii, nimic nu este inutil. Glanda pineală este ceea ce a mai rămas dintr-un organ de percepție, care la omul primitiv avea o foarte mare importanță, un fel de creier extern care-i servea de antenă, de ochi și de ureche. Organul a existat la om din perioada sa rudimentară, când pământul, jumătate lichid, jumătate vapori, era încă unit cu luna. În acest element, în parte lichid, în parte gazos, omul înota ca un pește și se orienta cu ajutorul acestui organ. Percepțiile sale aveau un caracter vizionar, alegoric. Curenții calzi evocau pentru el impresia unui roșu-strălucitor și a unei sonorități puternice. Curenții reci îi evocau culorile verde și albstru, sonorități cristaline si fluide.
* Epifiza, importantă glandă endocrină, a cărei funcție nu era încă cunoscută la începutul acestui secol, când Steiner susținea acestă prelegere. Intervine îndeosebi în reglarea proceselor metabolice (n. red.).
Glanda pineală, foarte dezvoltată la omul primitiv, juca deci un rol capital. Dar o dată cu mineralizarea pământului, au apărut alte organe de simț și ea a rămas aparent fără nici o funcție.
Tot astfel, visul este o funcție rudimentară a vieții noastre – în aparență fără utilitate și fără scop. În realitate însă, el este o funcție atrofiată, funcție care conducea altădată la o manieră cu totul deosebită de a vedea lumea.
Înainte ca pământul să fi devenit metalic, el nu era perceptibil decât astral. Orice percepție era relativă, nefiind decât un simbol. Adevărul central este perceptibil omului divin, dar inefabil. E ceea ce Goethe a exprimat minunat în aceste cuvinte: „Tot ceea ce se întâmplă nu e decât un simbol”.
Viziunea astrală (cea a visului de astăzi) este tot o alegorie și un simbol.
Să luăm ca exemplu visele provocate de cauze fizice și corporale:
Un student visează că un camarad îl loveste la intrarea în amfiteatru, faptă urmată de un duel în care este rănit. Se trezește și observă că visul a fost provocat de un scaun care se răsturnase1.
1 La acest gen de vis poate fi raportat visul lui Descartes (puricele) și cel al lui Napoleon (masina infernală) (n.a.).
Se aude în vis galopul unui cal, audiție provocată de tic-tacul unui ceas.
O femeie vizează un pastor cu aripi predicând – vis provocat de cântatul unui cocos.
Dacă există în vis percepții care vin de la corp, există și altele care vin din lumea astrală și spirituală. Aceste percepții se află îndeosebi la originea Miturilor.
Savanții atribuie astăzi originea Miturilor interpretării poetice a fenomenelor naturale. Dar oricine studiază apariția legendelor în sânul poporului își poate da seama că acestea nu sunt create în acest fel. Miturile și legendele sunt toate, la origine, viziuni astrale travestite de tradiție, transformate și apoi dezvoltate.
Iată un exemplu: legenda slavă a Femeii la amiază. Țăranii, care secerau în căldura copleșitoare a verii și nu se mai întorceau acasă la prânz, culcându-se pe pământ ca să se odihnească, visau o femeie care îi punea să dezlege o serie de enigme. Dacă cel care visa putea să le dezlege, se trezea eliberat, altfel femeia îl ucidea, tăindu-l în două cu o secere. Legenda adaugă că fantoma putea fi conjurată printr-un Tatăl Nostru recitat de la coadă la cap.
Ocultismul ne învată că această femeie de la amiază este o formă astrală, un fel de demon care apare în vis, torturându-i pe oameni. Tatăl Nostru recitat pe dos redă ideea că în lumea astrală totul se reflectă în ordine inversă, ca în oglindă. Ludwig Leistner în cartea sa, Das Roetsel des Sphinx*, notează că originea legendei sfinxului se regăsește la toate popoarele. El dovedește, între altele, că toate aceste legende provin dintr-o stare de somn superior care percepe realitățile și că sfinxul este un demon adevărat.
* Enigma Sfinxului (n. red.).
Starea de vis sau percepția lumii reale printr-un simbol astral, se află la originea tuturor Miturilor. Acestea reprezintă lumea astrală percepută în viziuni simbolice.
Din punct de vedere istoric, creația mitică dispare când începe să se dezvolte viața logică și intelectuală.
Pe orice treaptă nouă a evoluției se păstrează un element al trecutului, aceasta este o lege a ocultismului. Vechile facultăți, atrofiate în ființa umană, rămășițe ale unei epoci trecute, joacă în viața noastră rolul unor fermenți care s-au păstrat în vederea unor dezvoltări ulterioare, precum drojdia în pâine care face să crească aluatul. Astfel, facultatea de a visa, în lumea zilelor noastre, va da naștere unei forțe noi de percepție, percepția lumii astrale și spirituale.
Omul de astăzi nu trăiește decât prin simțuri și inteligența care prelucrează datele acestor simțuri. Omul viitorului va trăi prin intelectul luminat de conștiință și în același timp în lumea astrală.
Transa subiectului hipnotizat și a mediumului nu este decât un fenomen atavic, legat de declinul conștiinței. Clarvăzătorul, inițiatul, nu este un dezechilibrat, un vizionar; el posedă deja acel grad de conștiință al oamenilor viitorului; el este la fel de solid ancorat de pământ ca și cel mai pozitiv om, iar rațiunea lui este la fel de limpede, la fel de sigură. Însă privirea lui vede în două lumi.
Anumite organe se atrofiază pentru a dobândi apoi o nouă importanță, aceasta este o lege a evoluției.
Glanda pineală este din punct de vedere fiziologic în raport cu sistemul limfatic. Ea a fost organul de percepție extern și se mai poate vedea la noii-născuți, în creștet, un punct moale care amintește de constituția omului în vremea acestei percepții...
Visul joacă în viața noastră intelectuală un rol semănător cu acela al glandei pineale în fiziologia corpului uman.
De ce există o dezvoltare descendentă și o dezvoltare ascendentă? De ce există răul? - Este o chestiune serioasă pe care nici știința, nici religia n-au soluționat-o cu adevărat. Or, de soluția acestei chestiuni depinde întreaga problemă a educației.
Răul nu este ceva absolut. El este un instrument în dezvoltarea ființelor și a libertății.
Materialistul nu admite ideea că gândurile sugerate în noi de Natură sunt conținute în ea. El crede că noi le așezăm acolo.
Rosicrucienii din Evul Mediu puneau un pahar cu apă în fața neofitului zicându-i: „Pentru ca în pahar să fie apă, cineva trebuia s-o fi pus”. La fel se întâmplă și cu ideile pe care le găsim în Natură. Ele au fost așezate acolo de ființele divine, lucrătorii Logosului.
Gândurile pe care le extragem din lume, se află realmente în ea. Tot ceea ce creăm este inclus în mod obligatoriu în ea. Minimalizarea valorii corpului fizie este o idee falsă a anumitor mistici. El are aceeași valoare ca și corpul astral și trebuie să devină templul sufletului.
Să eercetăm admirabila construcție a femurului, osul care susține tot corpul și ale cărui planuri se intersectează în așa fel încât să se obțină maximum de stabilitate cu minimum de materie posibilă. Nici un inginer n-ar puta să realizeze o asemenea minune.
În comparație cu corpul fizic, cel astral, centrul în care se nasc pasiunile noastre, este rudimentar și inform.
Lumea fizică este expresia unei înțelepciuni întrupate a înțelepciunii divine.
Rosicrucienii ne învață că pământul a fost mai întâi un pământ al înțelepciunii, în timp ce pământul de acum ar putea fi numit un pământ al iubirii. Misiunea omului este de-a face pentru ceea ce este încă imperfect în el ceea ce înțelepciunea divină a făcut altădată pentru corpul lui fizic. El trebuie să înnobileze atât corpul său astral cât și lumea înconjutătoare.
Involuția reprezintă tot ceea ce a intrat în noi, fără cunoașterea și voința noastră, sub influența înțelepciunii divine. Evoluția reprezintă tot ceea ce trebuie să scoatem din noi pentru lumea exterioară, prin conștiința și voința noastră.
Piramida a fost preluată de la munte, dar semnifică altceva decât muntele. Piramida va dispare în decursul secolelor; dar ideea care a creat piramida va continua să evolueze. Cee ce este astăzi o catedrală va lua și ea o altă formă. Tablourile lui Rafael se vor acoperi de praf, dar sufletul lui Rafael și ideile reprezentate de tablourile lui vor rămâne veșnic forte vii și evolutive. Arta de astăzi va fi natura de mâine și va reînflori în ea. Astfel Involuția devine Evoluție.
Acesta este punctul de intersecție a divinului cu umanul și dubla forță care-l apropie pe Dumnezeu de om și-l ridică pe om la Dumnezeu.
Practicat astfel, ocultismul devine forța vie care cuprinde toate realizările ulterioare.
