Vrem să vorbim astăzi despre una dintre cele mai mari creații ale literaturii universale, despre «Divina comedie» a lui Dante [Nota 6]. În acest caz trebuie să ne fie clar că va fi necesar, dacă vrem să dobândim doar un pic de înțelegere pentru această operă literară, să ne transpunem în secolele XIII și XIV. Goethe îl lasă pe Faust să spună:
Ceea ce voi numiți spirit al timpurilor [Nota 7]
Este în fond al Domnului spirit propriu,
În care timpurile se oglindesc.
Dacă cineva vrea să interpreteze o operă literară dintr-o perioadă mai timpurie, de obicei se întâmplă așa că el își strecoară propriul spirit acolo și citește din operă ceea ce provine din simțirea sa subiectivă.
În cazul «Divinei comedii» a lui Dante se vede cât este de greu să ne transpunem în timpul Evului Mediu. Există pentru aceasta toate interpretările posibile. Astfel, există o traducere germană a lui Carneri [Nota 8]. Din prefață se vede că el și-a asumat un risc extraordinar. El spune că această «Divină comedie» ar fi dezgustătoare dacă este privită de către comentatori printr-o concepție teologică. El a privit-o printr-o concepție pur umană. Carneri este un etician al darwinismului [Nota 9]. El a așezat pe temelia darwinismului o morală, o etică nobilă, dar materialistă, fără conștiența despre puterile spirituale din lume. Peste întreaga sa traducere s-a așternut o concepție materialistă. Acesta este „al Domnului spirit propriu, în care timpurile se oglindesc”.
Însă acum vrem să ne transpunem efectiv în vremea de atunci. Pentru a ne transpune în acea perioadă trecută, trebuie să uităm o dată complet tot ce am asimilat din copilărie. Pe atunci, oamenii gândeau complet altfel și simțeau complet altfel. Noi am învățat că planetele formează împreună cu Soarele un sistem, și că acesta este un sistem printre multe altele. În școală învățăm: Soarele se află în mijlocul unui sistem și de jur-împrejurul său se rotesc planetele. Legi raționale, abstracte, guvernează tot ce se rotește aici, tot ce trăiește aici, tot ce plutește aici în spațiul cosmic infinit din jurul nostru. Cine gândește așa nu vede în acest spațiu cosmic îndepărtat nimic altceva decât corpurile cerești ce se rotesc în spațiul infinit, gol, mare, corpuri cerești și vietăți pe acestea.
Cu totul altfel era imaginea lumii pentru oamenii care trăiau pe vremea lui Dante. Nici un om nu gândea pe atunci despre toate acestea cu asemenea reprezentări abstracte. Pe atunci Pământul nostru era considerat centrul întregului sistem cosmic. Pământul nu era doar această planetă solidă, ci în interiorul Pământului existau entități care se aflau în legătură cu omul. Acolo existau forțe care făceau din om o ființă asemănătoare animalelor. Acestea existau în centrul Pământului. Înăuntru existau diferitele trepte a ceea ce se desemna drept iad. Așa cum descrie Dante aceste lucruri, așa erau ele pe atunci adevărate pentru oameni. Aceasta nu este fantezie poetică la Dante. Pe el nu-l înțelege cel care poate gândi, chiar și numai un moment, că Dante a considerat acestea drept simple superstiții. Pe atunci exista reprezentarea: dincolo, de cealaltă parte a Pământului, acționează forța gravitațională în direcție opusă. Acolo își reprezentau oamenii Evului Mediu forțele care erau opuse omului, forțele care îl separă de tot ceea ce înseamnă greutate spirituală a Pământului. Acolo era focul purificator, kamaloka.
Dacă privim de aici mai departe, afară, în spațiul planetar, atunci existau în acest caz complet alte reprezentări. Luna nu era un mineral, ci corpul unei ființe spirituale pe care locuiesc multe ființe spirituale, un corp ceresc. Pe acesta locuiau ființe care parcurseseră stări de evoluție asemănătoare celor ale omului. Ele erau însă căzute mai jos decât oamenii, dar viciile lor erau concepute mai spiritual decât viciile animalice ale omului.
Omul își reprezenta, de asemenea, planeta Mercur drept o ființă corporală ce conținea un spirit. Așa cum noi deducem omul din cea mai lăuntrică ființă sufletească, așa își imagina omul medieval drept ființe spirituale Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Omul percepea pe atunci pretutindeni spiritul. Pretutindeni lumea era populată pentru el de către ființe spirituale.
În cercul stelelor fixe trăia Christos, de când părăsise lumea. Dincolo de cerul stelelor fixe era Empireul. În spatele acestuia era al zecelea cer, care cuprindea cauza inițială a întregii existențe. Omul își reprezenta entitățile, care nu existau aici pe Pământ, în corp, ca locuind într-o regiune oarecare din afara Pământului. Pe un luptător care trecuse prin moarte, noi ar fi trebuit să-l căutăm, potrivit reprezentărilor de atunci, pe planeta Marte. Omul care a dus o viață contemplativă, ar fi pe planeta Saturn. Cel care s-a înălțat și mai mult, trebuia căutat în cerul stelelor fixe, unde se afla Christos după moartea sa. Deasupra acestora se aflau apoi entități și mai înalte.
Din astfel de moduri de reprezentare și-a compus Dante «Divina comedie». Oamenii nu mai au acum nici o idee despre faptul că lumea de atunci a văzut încă ceva spiritual în tot ceea ce este material. Pentru lumea de atunci nu exista corporalitate pură și spirit pur. Atunci a existat, de la sine înțeles, pentru toate ființele, o întrețesere a fizicului cu spiritualul. Dacă ne transpunem într-o astfel de concepție, atunci trăim și urzim în sentimentele din care a fost scrisă «Divina comedie». Este absurd a discuta dacă Beatrice era doar un simbol sau era iubita lui Dante. În această privință nu există nici o contradicție. Beatrice era o personalitate adevărată, ea era însă și expresia a tot ce este spiritual. Beatrice este – pentru cel care nu a uitat simțul lăuntric – tocmai veritabila personificare a teologiei.
Vrem să cercetăm acum atmosfera spirituală din care a crescut poemul. Acesta este cea mai înaltă expresie a catolicismului creștin din secolele XIII, XIV, aflat în fața schismei bisericești, și din care au acționat spirite precum cardinalul Nicolaus Cusanus [Nota 10], care a crescut din scolastică. Dante este un discipol al scolasticii. El a contemplat lumea ca și învățătorul său, Toma d’Aquino [Nota 11].
Care era misiunea creștinismului? El avea misiunea de a întemeia o altă concepție religioasă fundamentală decât cea care exista înainte pe Pământ. Mai înainte exista un spectru de concepții religioase, răspândit în toată lumea. Apoi a apărut o altă concepție fundamentală.
Trebuie să mergem mai mult în urmă dacă vrem să ne transpunem în tonul fundamental al poemului dantesc. Cu aproximativ treizeci de mii de ani înaintea erei noastre [Nota 12] s-a întâmplat că acel continent, care se întindea departe, numit Atlantida, să se scufunde din ce în ce mai mult. În revista «Cosmos» [Nota 13] existența Atlantidei este argumentată naturalist-științific de către cercetătorul Arldt [Nota 14]. Ceea ce noi numim Potop este inundarea treptată a acestui continent. Pe acest continent trăiau strămoșii omenirii actuale europene și asiatice. La toate aceste popoare se află o înrudire profundă între mitologiile lor. Mitologia germană vorbește despre acea Atlantidă, și denumește continentul atlantean Niflheim, Nebelheim. Ceea ce ne-a parvenit, potrivit mitologiei germane, este concepția despre lume pe care a adus-o cu sine personajul care a dominat drept Wotan. Wotan este același cu Bodha sau cu Buddha. Veda și Edda, de exemplu, au – tot din punct de vedere lingvistic – aceeași origine.
Toate aceste concepții care există aici oarecum ca un sediment mai vechi, au ceva comun. Pentru ele era de la început de la sine-înțeleasă reîncarnarea. Budismul și-a găsit desigur apoi răspândirea la popoarele mongole, nu la popoarele indo-europene. În modul de concepție al popoarelor indo-europene s-a introdus elementul semitic, care nu știe nimic despre reîncarnare. Expresia cea mai grandioasă a acestei forme de religie, care ține cont doar de o singură încarnare, este creștinismul. Indiciul său caracteristic este faptul că ține cont doar de o întrupare. Situația nu era așa în cazul învățăturii creștin-esoterice, dar în religia populară nu era conținută învățătura despre reîncarnare. Vechiul iudaism și arabismul nu au cunoscut învățătura despre reîncarnare.
Dacă presupunem acestea, atunci avem tonul fundamental din care a crescut mărețul poem al lui Dante. Poemul înfățișează o viziune, o viziune care pornește din Vinerea Mare. Aceasta este ziua simbolică pentru victoria vieții asupra morții. Acest lucru nu a fost reprezentat în mod abstract. Omul simțea în Vinerea Mare și la Paști că Soarele primește o nouă putere de primăvară. El urcă și intră în constelația Berbecului sau a Mielului. El face să încolțească lumea plantelor. Soarele era considerat o expresie a unei ființe spirituale. Oamenii își reprezentau o relație a puterilor spiritual-sufletești cu spiritul corpului solar. Astfel, noaptea din Vinerea Mare era simțită drept timpul cel mai potrivit în care sufletul se poate transpune în ceea ce se află dincolo de moarte.
Poemul lui Dante este o viziune, o viziune în sensul în care o trăiește inițiatul, o realitate din lumea spirituală. Dante poate efectiv să perceapă spiritualul. El percepe cu simțuri spirituale ceea ce există în lumea spirituală. El își reprezintă aceasta ca un inițiat creștin-catolic. În viziune, el aduce cu sine ceea ce s-a adaptat din lumea catolică în organismul său, dar el le vede în mod spiritual. Omul vede totdeauna spiritualul prin ochelarii experienței sale de viață. Așa cum se raportează șederea copilului în corpul mamei la planul fizic, tot așa se raportează zăbovirea noastră în lume, la ceea ce viețuim noi aici pe Pământ în mod spiritual. Aici, în viața noastră pământească, noi ne maturizăm oarecum ca în corpul matern, pentru a ne naște după aceea în mod spiritual. Simțurile care s-au format pentru spiritual depind de viața pe acest Pământ. Aici ne maturizăm pentru dincolo, aici ne pregătim ochii spirituali și urechile spirituale pentru dincolo. De aceea Dante își formase organele spirituale în modul în care o făcuse lumea creștin-catolică.
Când ajungem dincolo, în cealaltă existență, atunci putem percepe ceea ce este acum în noi. Aceasta ne devine atunci vizibil în mod exterior. Despre pasiuni, instincte, imbolduri, noi spunem că ele ne aparțin. Când am intrat în lumile spirituale, conținutul organismului nostru sufletesc devine ceva ce există în afara noastră, așa cum sunt percepute lucrurile exterioare din existența fizică. Ceea ce trăiește în sufletele noastre, devine vizibil în mod simbolic.
Dante enumără trei simboluri, care reprezintă cele trei însușiri esențiale ale corpului său de instincte, ale trupului său astral, ale sufletului său inferior: o panteră, un leu, o lupoaică. Însușirile sale esențiale îl întâmpină astfel în forma a trei animale. Acesta nu este însă un simplu simbol. Dacă omul intră în planul astral, atunci îl întâmpină efectiv chiar pasiunile inferioare, sub formă de animale. Lupoaica semnifică una dintre pasiuni. Este acea lupoaică ce a alăptat cândva pe Romulus și Remus. Aceasta este pasiunea care odinioară, pe când a fost întemeiat poporul roman, a fost asimilată de către oameni, pasiunea care trăiește în tot ceea ce se îndreaptă spre posesie, lăcomia, iar pe de altă parte dreptul la proprietatea personală. Această pasiune a fost injectată oamenilor, când lupoaica i-a alăptat pe Romulus și Remus. Mai înainte omul și-a însușit calitatea vitejiei, care se exprimă prin leu, și care poate deveni sete de putere. Și în urmă se află viclenia cea mare, așa cum se dezvoltă din autoritatea preoțească: pantera, însușirea lui Odiseu. Când Virgiliu [Nota 15] îl întâmpină pe Dante, el spune: Eu nu te pot elibera de cele trei animale, și cel mai puțin de lupoaică. El spune asta fiindcă Dante a crescut din ceea ce a rămas în Italia din vechile pasiuni romane. Pe Virgiliu, care a dat în Eneida o imagine a inițierii, trebuia Dante să-l ia drept călăuzitor. De la Virgiliu învățau oamenii pe atunci, cel mai mult, ce se află în lumea de dincolo. Ei își construiau pe atunci lumea de dincolo pe trei trepte: ca Iad, Purgatoriu și Cer.
Există numai două concepte consecvente despre lume. Una este cea a lui Augustin [Nota 16], cealaltă este cea despre reîncarnare și karmă. Augustin spune: Pe acest Pământ, o parte este destinată binelui și o parte răului. Cealaltă concepție este cea după care noi evoluăm prin intermediul multor întrupări. Numai aceste două concepții despre lume sunt posibile. Dante se situează pe terenul augustinian al concepției despre lume. În acest caz omul se pregătește în această viață pământească pentru un destin etern. De aceea, de această viață pământească se leagă nemijlocit Cerul, Purgatoriul sau Iadul. Viața pământească de aici este privită drept determinantă. Se are în vedere doar personalitatea omului.
Dacă ne ridicăm deasupra personalității, atunci ne ridicăm deasupra nașterii și morții. Deasupra personalității se află ceea ce intră la naștere și iese din nou la moarte. Aceasta este individualitatea. Ceea ce a greșit omul ca individualitate, trebuie compensat într-o viață viitoare. Dacă nu se ține cont de reîncarnare și karmă, atunci totul trebuie compensat într-o singură viață. Dacă se caută recompensa pentru tot ceea ce privește personalitatea, atunci pentru personalitate se creează contraimaginea, care este Iadul. Iadul nu este nimic altceva decât a fi implicat complet în personalitate. Contraimaginea personalității în lumea de aici este Iadul în lumea de dincolo. Personalitatea nu are voie să se implice atât de mult în lumea de aici, încât să înfrumusețeze existența. Creștinismul a introdus în lume concepția că totul depinde de faptul cum se desfășoară această viață unică între naștere și moarte. Pentru aceasta el trebuia să facă din ceea ce este pământesc o vale a plângerii. El trebuia, după aceea, să arate că omul trebuie să se dezbare de ceea ce este pământesc. Arta păgână, în schimb, este ceea ce ne implică în elementul personal. Vechii artiști încercau să dea o înfățișare frumoasă pământescului. Cine vede numai personalitatea, spune: Această personalitate trebuie să renunțe la frumos. Acela trebuie să facă tocmai Pământul mai puțin frumos, să smulgă personalitatea din lumea aceasta. De aceea a fost consecvent faptul că Homer și toți poeții antichității i-au apărut lui Dante în Iad.
Descrierea zgârcitului și a risipitorului, din planul astral, este la fel de reală. Acolo, pasiunea proprie îl întâmpină pe om ca o imagine de oglindă. Zgârcitul vede în planul astral ceea ce face cu zgârcenia, în calitate de risipitor. Risipitorul își vede însușirea în contraimaginea zgârcitului.
În orașul Dis, Epicur este reprezentantul concepției despre lume care se bazează pe construirea lumi de aici. Orașul Dis trebuie să-l exprime pe reprezentantul realității fizice. Aici oamenii se află în sicrie. Materialiștii sunt morți vii. Ei spun că omul trebuie să fie un simplu cadavru. Astfel ei trebuie să stea ca suflete moarte în sicrie.
Din Iad, Dante este condus în Purgatoriu. Conducătorii care și-au neglijat mântuirea sufletului pentru binele public, trebuie să fie de asemenea purificați în Purgatoriu. Concepția creștin-catolică despre lume pleacă de la formarea personalității omului. De aceea, conducătorii care au neglijat aceasta, suferă în Purgatoriu.
La următoarea regiune dintre Purgatoriu și Cer, Dante ajunge în grădina Edenului. Acolo suntem introduși în concepția propriu-zis creștină: că originea Bisericii se află în spiritual. Cine vrea să înțeleagă în sensul Evului Mediu cum trebuie să fie Biserica, trebuie să se organizeze până acolo încât să vadă modelul ei în cealaltă lume. Aceasta realizează Dante cu privire la concepția despre lume a lui Dionisie Areopagitul despre ierarhiile cerești. Aici există o succesiune pe care o desemnează Dionisie: Îngeri, Arhangheli, Începători, Puteri, Stăpâniri, Domnii, Tronuri, Heruvimi, Serafimi. Succesiunea ierarhiilor lumești ale Bisericii trebuia să fie o imagine a acestor ierarhii cerești. Asta înfățișează Dante în grădina Edenului, unde ne întâmpină simbolic ierarhiile.
Apoi Beatrice preia conducerea. În suflet distingem un element feminin, ființa sufletească lăuntrică, și un element masculin, spiritualul din Univers, care fecundează sufletul. Sufletul feminin ne trage în sus. Alchimiștii medievali numeau femininul din om, „Lilium”. De aceea vorbește și Goethe în basmul său, despre „frumoasa Lilie”. Beatrice este efectiv înfățișată în sensul modului de gândire dantesc, astfel încât el poate aduce în manifestare în ea sistemul teologiei scolastice.
Spre ea, spre Beatrice, sunt conduse mai întâi ființele Lunii, care și-au încălcat legământul spiritual. Ele încălcaseră legământul de a sluji doar spiritualului și au căzut din nou în senzorial. Mercur era încă, pentru teosofia veche grecească, acea ființă care a acționat în sensul ca vechiul atlant să se ridice la înțelegerea Eului. Primii atlanți încă nu aveau conștiența Eului. Entitatea în al cărui semn stă personalitatea, este zeul Mercur, Hermes. Omul ajunge la personalitate în timp ce cade în egoitate, în egoism. Aceasta ne-a făcut, în același timp, oameni care năzuiesc după proprietate. De aceea Mercur este și zeul comercianților.
Pe Jupiter, Dante găsește domnitorii care au făcut dreptate. Pe Soare se întâmplă ceva foarte important. Pe Soare, lui Dante îi este arătat caracterul propriu-zis al eternului; cum este înțeles acesta din urmă când viețuim o zi pe care o numim Ziua Judecății de Apoi. Ziua Judecății de Apoi schimbă împrejurările. Aici ne întâmpină doi oameni: Toma d’Aquino și regele Solomon. Toma d’Aquino reprezintă viața în sensul creștinismului, al Noului Testament, iar regele Solomon este învățătorul Vechiului Testament.
În preoție, creștinul vedea expresia corporală a ceea ce era pentru el Christos în evoluția spirituală. După viața sa pământească, Christos a dispărut, continuându-și marșul său triumfal în cerul stelelor fixe. Cine și-a pregătit embrionul său spiritual aici, astfel încât el poate vedea în mod spiritual, îl poate zări pe Christos în cerul stelelor fixe. Ucenicul cel mai profund inițiat, Ioan, apare ca învățător al acestei concepții. Doar Christos și Maria puteau prelua cu ei trupul lor până la cerul stelelor fixe. O individualitate de Maestru spiritual își stăpânește de asemenea complet corpul. Așa cum omul culturii actuale învață ca prin ideile sale morale să fie stăpân peste pasiuni, așa învață efectiv omul aflat pe o treaptă mai înaltă să-și domine trupul fizic. Iisus și Maria aveau trupul fizic așa de sfințit, încât ei îl puteau lua cu ei în cele mai înalte sfere.
Apoi preia sfântul Bernard conducerea în sferele superioare, unde Dante dobândește contemplarea divină, cufundarea în Sinea divină. Acolo, Dante se ridică deasupra creștinismului bisericesc. El vede cele trei sfere, tripla esență primordială a lumii, Tatăl, Fiul și Spiritul. Religia hindusă o numește Brahma, Vishnu, Shiva. Aici se înfățișează trinitatea Universului, unde Dante se ridică la o concepție pur spirituală, la contemplare.
În încheiere este înfățișat cum noi trăim, urzim și existăm în Dumnezeu, dar nu putem îndrăzni a-l înțelege pe Dumnezeu. Se înfățișează în final numai presimțirea certitudinii despre cunoașterea lui Dumnezeu de către om. Pentru Dante, poemul său a fost scena lumii, văzută din cealaltă parte.
