Am văzut ieri ce sens profund este cuprins în primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan și putem rezuma consideratiile noastre, spunând: Am văzut că autorul Evangheliei după Ioan ne trimite la devenirea omului primordial dintr-un trecut foarte îndepărtat; ne arată cum, în sensul esoterismului creștin, totul se reduce la Cuvânt sau Logos, care era creator încă în perioada vechiului Saturn, care apoi a devenit Viață în perioada solară a globului nostru, și apoi a devenit Lumină în epoca lunară. Așadar, ceea ce omul a devenit sub influența puterilor și entităților divin-spirituale în cursul celor trei stări planetare a fost pătruns, când Pământul a devenit planeta noastră de azi, de Eul omenesc. Așa încât putem spune că de pe vechea Lună a ajuns pe Pământ, ca un fel de sămânță, o entitate constând din:
– corp fizic provenit din Cuvântul divin;
– corp eteric provenit din Viața divină;
– corp astral provenit din Lumina divină.
În timpul existenței pământești, în interiorul acestei ființe s-a aprins lumina Eului însăși. Triplul înveliș a dobândit treptat puterea de a spune „Eu sunt”, așa încât noi putem afirma că evoluția Pământului este cea a lui „Eu sunt”, a conștienței de sine în om. Acest „Eu sunt”, această facultate de a fi conștient de sine însuși n-a apărut decât foarte lent în cursul evoluției omenirii pe Pământ. Trebuie să ne fie foarte clar acest lucru, felul în care Eul, conștiența deplină de sine, a intrat treptat în existență.
Există o epocă a evoluției noastre pământești pe care o numim epoca lemuriană; este cea mai veche epocă în care se poate distinge în sânul existenței pământești forma omului actual. Atunci, pentru prima dată, Eul, esența adevărată a omului, începe să se încorporeze în cele trei corpuri – fizic, eteric și astral. Vine apoi epoca atlanteeană, în care cea mai mare parte din oameni locuiește în acest timp, un continent care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic, fiind înghițit de marele potop a cărui amintire s-a păstrat aproape la toate popoarele în legende. După aceea, omul s-a reîncorporat mereu, conform cerinței celei mai intime a ființei sale, până în zilele noastre. Sufletele noastre s-au încorporat într-adevăr pentru prima dată într-o entitate tripartită, constând din corp fizic, corp eteric și corp astral, în epoca lemuriană. Cele ce s-au petrecut anterior le lăsăm în seama unor considerații ulterioare. Trebuie deci să urcăm mult mai departe în urmă pentru a înțelege evoluția, căci omul se dezvoltă doar încet și treptat până la starea actuală, care rezumă lunga etapă de evoluție. Ce numim noi în ocultism, din punctul de vedere al științei spiritului, „existența noastră actuală”?
Este pentru noi starea de conștiență pe care o avem de dimineața până seara, cât timp suntem treji. Atunci percepem cu ajutorul simțurilor exterioare obiectele din jur. De ce? Pentru că, în condițiile actuale ale evoluției, adevărata esență umană, deci Eul și corpul astral, se află unită pe plan fizic, adică în lumea fizică, cu corpurile fizic și eteric. În acest timp, corpul astral și Eul se pot sluji de organele senzoriale fizice, pot atunci să perceapă, să audă, să vadă lucrurile fizice. Când omul este adormit, Eul și corpul astral sunt în afara lumii fizice, se află în planul astral. Ele nu pot percepe ceea ce le înconjoară. Această alternanță a veghei și a somnului nu s-a stabilit decât lent, progresiv. Ea nu exista încă în epoca lemuriană, când omul a traversat pentru prima dată o încorporare fizică. Pe atunci Eul și corpul astral al omului nu erau decât pentru un timp foarte scurt al zilei – în niciun caz atât de mult ca azi – unite cu corpul lui fizic. De aici a rezultat desigur faptul că atunci viața era cu totul alta. Starea de inconștiență totală care este cea a omului în timpul somnului, dacă nu visează, s-a instalat foarte încet. Oamenii epocii lemuriene aveau o cu totul altă conștiență în timpul zilei decât al nopții. Aveau cu toții încă o conștiență clarvăzătoare confuză. În timpul nopții, când erau în afara corpului fizic, ei percepeau cu mai puțină claritate decât percepem noi astăzi obiectele fizice ziua. Nu trebuie să compari simplu această percepție vagă cu visul actual; visul actual nu este decât un ultim rest degenerat al acestei vechi clarvederi. Desigur, ceea ce se percepea atunci se asemăna mult cu imaginile pe care le vedem în vis; dar aceste imagini aveau o semnificație reală. Să ne lămurim asupra acestui aspect.
Când odinioară omul trăia în conștiența de veghe – o parte mult mai scurtă a zilei decât astăzi –, el nu discernea corpurile fizice decât într-un mod vag și le vedea ca învăluite în ceață. Abia foarte încet a ajuns el să vadă obiectele așa cum le vede astăzi. Primele rudimente de corpuri fizice îi apăreau ziua ca scăldate în ceață, așa cum în serile cu ceață vedem reverberațiile aureolate cu un halou luminos. Iar când omul adormea, el nu își pierdea cu totul conștiența, ci îi apăreau imagini, imagini în culori și forme. Îl înconjura o lume față de care lumea de vis cea mai vie nu este decât un ecou slab, încețoșat. Aceste imagini semnificau ceva sufletesc și spiritual.
Când în acea epocă, a primilor săi pași pe Pământ, omul se apropia, de pildă, în timpul nopții de o ființă dăunătoare, el nu o vedea fizic așa cum o vedem noi azi. Deci, pe un leu care s-ar fi apropiat nu l-ar fi văzut ca leu, ci ca o formă colorată care l-ar fi avertizat instinctiv că acolo exista pentru el un fel de pericol, că putea fi înghițit, că trebuia să-l evite. Erau imagini reale ale spiritual-sufletescului care se petrecea în jurul lui. Tot ce era spiritual-sufletesc era văzut în timpul nopții, și doar încet, treptat, omul a coborât tot mai mult în corpul său fizic, rămânând mai mult în el. Nopțile se scurtau iar zilele deveneau mai lungi. Pe măsură ce omul se adapta la corpul său fizic, imaginile clarvăzătoare nocturne dispăreau, iar conștiența pe care o cunoaștem azi se învigora. Nu trebuie însă să uităm că o conștiență de sine adevărată, reală, așa cum trebuie să o dobândească omul pe Pământ, o poate obține doar prin cufundarea în corpul fizic. Odinioară omul nu se simțise niciodată o ființă independentă, ci un mădular al entităților divin-spirituale din care a ieșit. Așa cum mâna se simte un mădular al organismului, așa se simțea omul în timpul acestei clarvederi trecute, ca o parte a conștienței divin-spirituale, a Eului divin. El n-ar fi putut spune „Eu sunt”, ci „Dumnezeu este – și eu în El”.
Or, după evoluția anterioară prin cele trei trepte pregătitoare – Saturn, Soare, Lună –, Pământului îi era rezervată o misiune specială. Ar fi fals să îți reprezinți că aceste etape planetare ar fi avut aceeași valoare. În creația divină nu a avut niciodată loc simpla reprezentație a ceea ce fusese deja. Orice existență planetară are un rol bine stabilit. Misiunea Pământului nostru rezidă în aceea că ființele care trebuie să se dezvolte pe el trebuie să elaboreze elementul iubirii până la expresia sa ultimă. Iubirea va trebui să impregneze cu totul Pământul atunci când acesta va fi atins finalul evoluției sale. Să explicăm ce înseamnă aceste cuvinte: Pământul este starea planetară care are ca misiune dezvoltarea Iubirii.
Știința spiritului ne învață că Pământul a fost precedat de vechea Lună. Aceasta și-a avut și ea misiunea sa. Ea a avut ca sarcină să fie un Cosmos al Înțelepciunii. Înaintea stării noastre pământești, planeta actuală a traversat deci etapa Înțelepciunii. O simplă reflecție logică vă poate indica acest lucru. Priviți-vă pe dumneavoastră în natură, printre toate entitățile ei. Și asta nu numai cu înțelegerea ci și cu forțele inimii dumneavoastră, cu sentimentele dumneavoastră, și veți găsi că natura este impregnată peste tot cu înțelepciune. Această înțelepciune de care vorbim aici este astfel întocmită încât este ca o substanță spirituală care stă la baza tuturor lucrurilor. Examinați de pildă femurul; veți vedea că nu este o structură masivă ci un aranjament de mici grinzi subțiri direcționate în toate părțile într-un eșafodaj minunat. Legea care a admis această construcție este cea care permite și să dezvolte forță maximă cu un consum minim de material, pentru a susține partea superioară a trupului omenesc. Arta inginerilor noștri nu este încă atât de avansată încât să construiască cu atâta artă o structură ca cea pe care o datorăm înțelepciunii imanente a naturii. Abia mai târziu va putea omul să dobândească o înțelepciune analoagă. Înțelecpiunea divină străbate întreaga natură; înțelepciunea omenească vine abia mai târziu. În cursul timpurilor, înțelepciunea omenească va ajunge să dobândească lăuntric ceea ce Înțelepciunea divină a sădit tainic în Pământ.
Dar așa cum pe Lună a fost pregătită înțelepciunea, încât ea se găsește acum peste tot pe Pământ, acum se pregătește Iubirea. Dacă ați putea privi clarvăzător vechea Lună ați putea vedea că o astfel de înțelepciune nu era în toate lucrurile; ați vedea unele lucruri lipsite de înțelepciune. A trebuit întreaga evoluție lunară pentru a le pătrunde; iar când Luna și-a încheiat evoluția, totul a fost saturat de Înțelepciune.
În ce privește înțelepciunea interioară, ea pătrunde pe Pământ prin om, odată cu Eul. Dar ea încă trebuie să fie dezvoltată. Așa cum Înțelepciunea s-a dezvoltat pe Lună, încât acum ea se află în lucruri, tot astfel se dezvoltă Iubirea. Ea a apărut mai întâi sub forma cea mai joasă, cea mai senzuală, în epoca lemuriană. Dar în cursul existenței pământești ea se spritualizează progresiv, iar la sfârșitul evolutiei pământești existența întreagă va fi pătrunsă de iubire – așa cum astăzi este străbătută de înțelepciune – dacă oamenii vor fi știut să își împlinească misiunea lor.
Pământul va putea atunci să treacă la etapa următoare, pe care o numim Jupiter. Pe Jupiter oamenii vor simți forța iubirii emanând din toate ființele, așa cum astăzi găsesc în toate lucrurile înțelepciune. Această iubire va fi rezultatul muncii loc din timpul existenței pământești. Atunci oamenii vor dezvolta din interiorul lor iubirea, așa cum astăzi ei dezvoltă treptat înțelepciunea. Marea Iubire universală care și-a început existența odată cu Pământul va străbate atunci toate lucrurile.
Știința materialistă nu crede în Înțelepciunea cosmică, ci doar în înțelepciunea omenească. Dacă analizați fără părtinire cursul evoluției, veți vedea că toată Înțelepciunea cosmică era la început atât de avansată precum va fi înțelepciunea omenească abia la sfârșitul Pământului. În timpuri în care în denumiri exista mai multă precizie decât astăzi, înțelepciunea subiectivă care acționa în om era numită inteligență, prin opoziție cu Înțelepciunea cosmică. Noi nu ne dăm seama că ceea ce descoperim în cursul vieții pământești entitățile divin-spirituale au dobândit deja în timpul existenței lunare și au încorporat aceasta Pământului. Iată un exemplu.
Copiii învață că inventarea hârtiei a făcut să se împlinească un mare progres în evoluție. Or, de multe mii de ani, viespile fabrică hârtia; căci substanța din care își construiesc cuiburile este identică cu cea din care oamenii își fabrică hârtia, în afară de faptul că în primul caz este un produs al vieții. Spiritul viespilor, sufletul-grup al lor, care este o parte a substanței divin-spirituale, a fost inventatorul hârtiei cu mult timp înaintea omului. Omul bâjbâie, tatonează întotdeauna în urma înțelepciunii lumii. În principiu, tot ceea ce omul descoperă se află deja în natură; dar ceea ce va da el cu adevărat Pământului este iubirea, această forță care trebuie să evolueze de la formele cele mai grosiere până la cele mai spirituale. Asta este sarcina evoluției pământești. Pământul este Cosmosul Iubirii.
Ce îi este deci necesar iubirii? Ce trebuie pentru ca o fință să o poată iubi pe alta? Trebuie ca această ființă să fie deplin conștientă de sine însăși, să fie independentă. Nicio ființă nu poate iubi pe o alta în sensul deplin al cuvântului dacă această iubire nu este un dar liber făcut celuilalt. Mâna mea nu iubește organismul meu. Numai o ființă independentă de altă ființă o poate iubi pe aceasta. Pentru asta a trebuit ca omul să devină o ființă-Eu; Eul a trebuit să fie implantat în corporalitatea triplă a omului, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, pentru ca Pământul să își îndeplinească misiunea iubirii prin intermediul oamenilor. Prin aceasta înțelegeți de ce esoterismul creștin ne învață că așa cum alte forțe – înțelepciunea, în cele din urmă, în timpul existenței lunare – au fost revărsate de zei tot astfel iubirea pătrunde, străbate evoluția pământească; iar purtătorul iubirii poate fi doar un Eu independent, care se dezvoltă treptat-treptat în cursul evoluției pământești. Dar omul trebuie pregătit treptat pentru toate lucrurile, chiar și pentru starea sa actuală de conștiență. Să presupunem că el s-ar fi adâncit în corpul său fizic în vechile timpuri lemuriene, ar fi perceput de pe atunci pe de-a-ntregul realitatea exterioară. Dar rapiditatea acestei evoluții n-ar fi îngăduit iubirii să se implanteze în el! El a trebuit să fie adus întâi puțin câte puțin la misiunea sa pământească. Fără să fi ajuns întâi la deplina conștiență de sine, fără să fi ajuns atât de avansat încât să perceapă în conștiența clară de zi obiectele din jur, lui i-a fost dată în conștiența obscură, inconștient, prima lecție de iubire.
Vedem astfel că în timpul în care omul avea vechea clarvedere de vis – deci când sufletul stătea mult timp în afara trupului – iubirea cobora în el într-o stare nebuloasă, încă neconștientă de sine. Să ne reprezentăm bine acest om de altădată, care nu ajunsese încă la deplina conștiență de sine.
Când adormea, nu exista trecere bruscă de la veghe la somn. Apăreau imagini vii, însă aveau o relație vie cu lumea spirituală. Asta înseamnă că omul se obișnuia în cursul adormirii cu lumea spirituală. Spiritul divin revărsa atunci în el, picătură cu picătură, în această stare de conștiență obscură, primii germeni ai iubirii. Ceea ce urmează să se reveleze ca iubire în cursul evoluției pământești este revărsat întâi în om în timpul nopții. Dumnezeu, care aduce adevărata misiune a Pământului, se revelează mai întâi vechii conștiențe confuze în timpul nopții, înainte de a se revela conștienței de veghe. Apoi, încet, progresiv, vin timpurile în care omul rămâne din ce în ce mai puțin în această stare de clarvederea obscură; conștiența de veghe se prelungește, aura care scaldă lucrurile se diminuează, lăsând să se reveleze contururi mai deslușite. Înainte, Soarele, Luna apăreau înconjurate de un mare halou, totul ca într-o mare de ceață. Abia treptat priveliștea se limpezește, obiectele se delimitează. La această stare omul a ajuns treptat. Ceea ce vede în afară în timp ce Soarele luminează Pământul și îi revelează prin lumina vizibilă întreaga viață pământească a mineralelor, a plantelor, a animalelor, acest lucru omul îl resimte ca fiind revelațiile divinului în exterior.
În sensul esoterismului creștin, ce este deci ceea ce, din cuprinsul larg pământesc, devine vizibil în conștiența clară de zi? Este o revelație a forțelor divine, o revelație materială exterioară a spiritualului interior! Când vă întoarceți privirea spre Soare sau către obiectele pământești, ceea ce dumneavoastră contemplați este o revelație a divin-spiritualului. Acest divin-spiritual aflat la baza tuturor lucrurilor și care apare conștienței clare de zi, lumea invizibilă din spatele întregii lumi vizibile diurne, esoterismul creștin îl numește „Logosul”, „Cuvântul”. Căci așa cum omul în cele din urmă poate exprima din sine însuși Cuvântul, tot atât de adevărat este că regnul animal, regnul vegetal, regnul mineral s-au născut întâi din Logos. Totul este o încorporare a Logosului, și așa cum sufletul domnește invizibil în interiorul dumneavoastră și își creează în exterior un corp, tot astfel orice sufletesc își creează corpul exterior potrivit lui și se revelează prin ceva fizic.
Unde este deci corpul fizic al Logosului despre care vorbește Evanghelia după Ioan? Unde este trupul fizic al Logosului pe care astăzi vrem să ni-l facem tot mai conștient? Sub forma sa cea mai pură el apare în primul rând în lumina exterioară a Soarelui. Pentru contemplarea spirituală, aceasta nu este numai lumină materială, ci este un veșmânt al Logosului, așa cum corpul dumneavoastră fizic este veșmântul sufletului dumneavoastră. Dacă ați sta față de o ființă umană așa cum stau majoritatea oamenilor astăzi față de Soare, n-ați putea cunoaște mare lucru despre aceasta; în fața unui astfel de om care este o ființă gânditoare, simțitoare și voitoare n-ați bănui că în el se află un spiritual-sufletese, ci ați percepe doar un corp fizic și ați crede că ar putea fi făcut și din mucava. Pentru a pătrunde până la principiul spiritual al luminii solare trebuie să o abordezi așa cum faci cu o ființă umană când de la latura ei trupească ajungi să îi cunoști interiorul. Lumina solară este pentru Logos ceea ce este corpul pentru dumneavoastră, pentru sufletul dumneavoastră. Prin ea se revarsă pe Pământ un spiritual. Dacă suntem în stare să cuprindem, să înțelegem nu numai trupul Soarelui ci și spiritul Soarelui, vedem că acest spiritual este iubirea care se revarsă pe Pământ. Lumina fizică nu aduce numai plantelor viață, încât dacă această lumină nu ar acționa asupra lor ele ar muri; lumina fizică a Soarelui revarsă pe Pământ, odată cu ea, iubirea caldă a divinității; iar oamenii sunt aici pentru a primi această iubire caldă a divinității, a o dezvolta și a-i răspunde. Dar nu o pot face decât devenind ființe conștiente. Numai atunci pot ei răspunde iubirii. Când oamenii, în primele timpuri, rămâneau doar puțin timp în viața de zi, ei nu puteau percepe nimic din lumina care aprindea în același timp iubirea. Lumina strălucea în întunecimi, dar întunecimile nu puteau încă să cuprindă nimic din lumină; și dacă această lumină care este în același timp iubirea Logosului ar fi continuat să se reveleze omului doar în puținele ore din zi, el nu ar fi înțeles această lumină a iubirii. Totuși în acele timpuri vechi iubirea s-a revărsat în conștiența clarvăzătoare de vis confuză. Și acum să privim în existență un mister important al lumii, al Pământului nostru.
Trebuie să înțelegem că pentru un timp, pentru Pământul nostru, conducerea Cosmosului – să zicem așa – i-a revărsat omului, în starea sa de conștiență clarvăzătoare obscură, iubirea și l-a pregătit interior pentru primirea iubirii în deplina conștiență clară de zi. Am văzut că Pământul nostru a devenit treptat Cosmosul care are de împlinit misiunea iubirii. Pământul este luminat de Soarele actual. Așa cum omul locuiește Pământul și își însușește treptat iubirea, tot astfel alte ființe, superioare, locuiesc Soarele, pentru că Soarele a ajuns pe o treaptă superioară a existenței. Omul este locuitorul Pământului, iar a fi un locuitor al Pământului înseamnă să fii o ființă care își însușește iubirea în timpul epocii pământești. A fi un locuitor al Soarelui în epoca noastră înseamnă a fi o ființă care poate aprinde iubirea, care poate revărsa iubirea pe Pământ. Locuitorii Pământului nu ar putea dezvolta iubirea, nu ar putea să o primească dacă locuitorii Soarelui nu le-ar trimite înțelepciunea matură odată cu razele de lumină. În timp ce lumina Soarelui se revarsă pe Pământ, se dezvoltă iubirea. Acesta este un adevăr întru totul real. Entitățile care sunt atât de sus încât pot revărsa iubirea în afară și-au făcut din Soare scena lor de acțiune.
Când Luna și-a încheiat evoluția, acolo se aflau șapte entități principale de acest fel care erau atât de avansate încât puteau revărsa iubire. Atingem aici o taină profundă pe care o dezvăluie știința spiritului; acolo, la începutul evoluției pământești, avem omul în stadiul copilăriei, care urma să primească în el iubirea și era pregătit să primească Eul, și, pe de altă parte, avem Soarele, care s-a scindat și s-a ridicat la o existență superioară. Pe acest Soare s-au putut dezvolta șapte spirite principale ale Luminii, care erau în același timp spiritele dătătoare de lumină. Doar șase dintre ele și-au stabilit locuința pe Soare; iar ceea ce vine spre noi în lumina fizică a Soarelui conține în sine forțele spirituale de iubire ale acestor șase Spirite ale Luminii – sau cei șase Elohini, cum sunt numiți în Biblie. Unul s-a desprins și a apucat alt drum, spre mântuirea omului; el nu și-a ales Soarele ca loc de reședință, ci Luna. Acest Spirit al Luminii care a renunțat de bună voie la existența solară și a ales Luna este unul și același cu cel pe care Vechiul Testament îl numește „Iahve” sau „Iehova”. Acest spirit care și-a ales ca reședință Luna este cel care, de pe Lună, a revărsat înțelepciunea matură pe Pământ și a pregătit prin aceasta iubirea.
Priviți acum acest mister aflat în spatele lucrurilor. Noaptea ține de Lună, și ea ținea într-o măsură și mai mare de Lună în acea epocă veche când omul încă nu putuse primi de la Soare forța iubirii, în care încă nu putuse primi această forță a iubirii prin lumina directă. Atunci el primea forța reflectată a înțelepciunii mature de la lumina Lunii. Ea venea spre el de la lumina Lunii în perioada conștienței de noapte. De aceea regentul nopții, care l-a pregătit pe om pentru iubirea care urma să se nască mai târziu în timpul deplinei conștiențe de zi, se numește Iahve. Să privim înapoi la epoca veche a omenirii în care procesul se petrecea spiritual; prin corpurile cerești, unde de o parte avem Soarele iar de cealaltă parte avem Luna, acest proces este doar simbolizat.
În timpul nopții, în anumite perioade, Luna ne trimite forța solară reflectată. Este aceeași lumină care ne vine și dinspre Soare. În timpurile vechi, Iahve sau Iehova reflecta forța înțelepciunii mature, forța celor șase Elohimi, iar această forță el o revărsa în oameni în timpul somnului de noapte și îi pregătea astfel încât să devină în stare să primească mai târziu și forța iubirii, în mod treptat, în timpul conștienței de zi.
Desenul vrea să indice simbolic omul aflat în stare trează în timpul zilei, când corpul fizic și cel eteric sunt dependente de divinitate, iar Eul și corpul astral se găsesc, pe plan fizic, în corpul fizic și în corpul eteric; întregul sistem al omului este luminat din afară de Soare. În timpul nopții, care atunci era mult mai lungă și mai activă, corpul astral și Eul sunt desprinse de corpul fizic și de cel eteric; Eul este în întregime în lumea astrală, iar corpul astral este coborât din afară în corpul fizic, astfel încât, conform întregii sale entități, el este totuși înglobat în spiritual-divin. Soarele nu poate lumina direct corpul astral al omului și să aprindă în el forța iubirii. Atunci acționează Luna, care reflectă lumina solară prin Iahve sau Iehova. Luna este simbolul pentru Iahve sau Iehova, iar Soarele nu este altceva decât simbolul Logosului, care este suma celorlalți șase Elohimi. Desenul, pe care îl puteți studia, vrea să indice acest lucru. Iar dacă meditați asupra acestor lucruri veți afla ce mistere profunde sunt exprimate aici: faptul că mult timp forța iubirii i-a fost inoculată omului prin conștiența nocturnă, prin Iahve, în mod inconștient. Astfel, omul a fost pregătit să poată primi treptat însuși Logosul, forța iubirii sale. Cum a fost posibil aceasta? Acum ajungem la cealaltă față a misterului.
Pentru ca omul să poată deveni pe Pământ un purtător conștient de sine al iubirii, îi trebuia un ghid în timpul conștienței clare diurne, un maestru care să îi stea în așa fel în față încât să îl poată percepe. Lui i-a putut fi sădită iubirea doar în timpul nopții, într-o conștiență neclară. Treptat-treptat a trebuit însă să intervină ceva cu toată obiectivitatea care să-i dea posibilitatea omului să vadă el însuși în exterior, fizic, ființa iubirii. Prin ce se putea face asta? Aceasta s-a putut întâmpla doar prin faphil că Ființa iubirii divine a devenit o ființă pe Pământ – o ființă de carne, așa cum a putut-o percepe omul prin simțurile sale. Drumul omenirii angajându-se în câmpul percepțiilor senzoriale, Logosul a trebuit el însuși să se facă sensibil, să apară într-un trup de carne. Este ceea ce s-a petrecut când s-a încarnat Christos Iisus, iar apariția istorică a lui Christos Iisus nu înseamnă altceva decât că forțele celor șase Elohimi sau ale Logosului s-au încorporat în Iisus din Nazaret la începutul erei noastre, au căpătat realitate în El, în lumea vizibilului. Despre asta este vorba. Forța interioară a Soarelui, forța de iubire a Logosului au luat formă umană în trupul lui Iisus din Nazaret. Căci Dumnezeu a trebuit să se înfățișeze omului pe Pământ – pentru conștiența lui senzorială – în formă trupească, ca orice alt obiect, ca orice altă ființă. Entitatea care coboară în corpul lui Iisus la începutul erei noastre este cu adevărat încorporarea Logosului, a celor șase Elohimi, cărora le-a premers cel de al șaptelea, Dumnezeul Iahve, pentru a pregăti venirea. Și această figură unică a lui Iisus din Nazaret, în care s-a încamat Christos sau Logosul, aduce până în viața omenească, în însăși istoria omenirii, forța care nu făcuse până atunci decât să se reverse din Soare pe Pământ prin lumina solară: „Cuvântul s-a făcut carne”! iată faptul căruia Evanghelia după Ioan îi dă cea mai mare valoare.
Și cel care a scris această Evanghelie trebuia să insiste înainte de toate asupra acestui fapt. Căci un lucru este cert: când câțiva discipoli ai lui Christos au înțeles despre ce este vorba, au venit și alții care au putut să înțeleagă în întregime acest lucru – desigur, ei înțelegeau că sufletesc-spiritualul era baza oricărei substanțe, a oricărui lucru material, dar ceea ce ei nu puteau concepe era faptul că Logosul însuși se încarnează o dată pentru lumea fizic-senzorială, vizibil fizic, într-o ființă umană unică. Este ceea ce deosebește „gnoza” primelor secole creștine de adevăratul creștinism esoteric. Autorul Evangheliei după Ioan afirmă cu tărie: Nu, nu trebuie să-L considerați pe Christos o ființă care rămâne suprasensibilă, invizibilă în spatele oricărei substanțe, ci trebuie să vă legați de faptul că Cuvântul s-a făcut carne și a locuit printre noi! iată nuanța fină care deosebște creștinismul esoteric de gnoza primitivă. Ea cunoaște la fel de bine pe Christos ca și creștinismul esoteric, dar vede în El numai entitatea spirituală, iar în Iisus din Nazaret vede cel mult un vestitor omenesc legat de această entitate spirituală. Ea rămâne aici la Christosul invizibil. Creștinismul esoteric, dimpotrivă; el a fost totdeauna cel al Evangheliei după Ioan, care stă pe acest sol ferm al Cuvântului: „Și Cuvântul s-a făcut carne și a locuit printre noi.”
Cel care a venit în lumea vizibilă a fost o adevărată încarnare a celor șase Elohimi, a Logosului! Prin aceasta, misiunea Pământului, tot ce trebuia să devină Pământul prin evenimentul din Palestina, a coborât întâi, a intrat efectiv în Pământ. Tot ce a precedat nu a fost decât o pregătire. Christos care a locuit în trupul lui Iisus din Nazaret drept ce trebuia El să se desemneze cu precădere pe sine însuși? El trebuia să se desemneze pe sine cu precădere drept marele aducător și însuflețitor al ființei omenești libere și conștiente de sine.
Să rezumăm această învățătură vie a lui Christos în câteva fraze lapidare: Pământul are ca scop să îi dea omului deplina conștiență de sine, „Eu sunt”-ul. Tot ce a fost înainte de aceasta a fost pregătire în acest scop, iar Christos a dat impulsul necesar pentru ca fiecare ființă umană să poată ajunge la acest „Eu sunt”. Abia acum a fost dat puternicul impuls care îi face pe oameni să realizeze cel mai mare progres. Resimți aceasta când compari creștinismul cu ceea ce ne învață Vechiul Testament. În acesta, omul încă nu simțea deplin „Eu sunt”-ul în ființa sa proprie. El avea încă un rest din vechea conștiență de vis, din timpurile în care omul nu se simțea ca un Eu, ci ca o parte a entității divine, așa cum este astăzi animalul o parte a sufletului-grup. Și oamenii au început de la un „suflet-grup” și au evoluat către existența individuală independentă în care „Eu sunt”-ul era resimțit de fiecare. Christos este forța care i-a condus pe oameni la această conștinență liberă a „Eu sunt”-ului. Să înțelegem faptul în întreaga semnificație interioară.
Adeptul Vechiului Testament încă nu se simțea atât de închis în personalitatea sa individuală precum adeptul Noului Testament. Adeptul Vechiului Testament nu își spunea încă în personalitatea sa: Eu sunt un Eu. El simțea că făcea parte din întregul vechi popor iudeu și ceea ce resimțea era „Eul-grup al poporului”. Dar intrați puțin în mod viu în conștiența unui astfel de adept al Vechiului Testament. Așa cum adevăratul creștin simte „Eu sunt”-ul și treptat va învăța să îl resimtă tot mai mult, tot astfel și adeptul Vechiului Testament se simțea un mădular al întregului popor și privea în sus la sufletul-grup, iar când voia să exprime aceasta spunea: Conștiența mea urcă până la Tatăl întregului popor, până la Avraam; Noi – eu și Tatăl Avraam – suntem una. Un Eu comun ne înglobează pe toți; și eu nu mă simt sălășuind în substanțialitatea spirituală a lumii decât când mă simt în sânul spiritului poporului meu. În venele mele curge același sânge ca în venele Tatălui Avraam. Iar pe Tatăl Avraam îl simțea ca pe rădăcina din care a provenit ca mădular fiecare abrahamit.
Or, Christos Iisus vine și spune ucenicilor Săi, celor mai apropiați inițiați: Până acum oamenii nu au judecat decât după carne, după consangvinitate; aceasta era pentru ei conștiența că aparțin unei comunități superioare invizibile. Dar voi, voi trebuie să credeți într-o comunitate mult mai spirituală decât cea a consangvinității. Voi trebuie să credeți într-un Tată-fundament spiritual, în care își are rădăcinile Eul, care este mai spiritual decât acel fundament ce unește poporul iudeu ca suflet-grup. Voi trebuie să credeți în ceea ce sălășluiește în mine ca și în orice om, și asta nu este unit numai cu Avraam ci și cu fundamentul divin al lumii! De aceea Christos Iisus insistă, în sensul Evangheliei după Ioan: „Înainte să fi fost Tatăl Avraam a fost «Eu sunt»-ul. Eul meu primordial nu urcă în urmă numai până la principiul patern care se întinde până la Avraam, ci el este unit cu ceea ce animă Cosmosul întreg; până acolo se întinde spiritualitatea mea.
„Eu și Tatăl Avraam suntem una!”
Iată cuvântul important pe care trebuie să-l simțim; atunci se va înțelege impulsul pe care l-au primit oamenii și care a împins inainte evoluția umană sub influența lui Christos Iisus, care a dat viață „Eu sunt”-ului.
Să încercăm acum să înțelegem ceea ce spuneau inițiații cei mai apropiați de Christos, cum traduceau adevărurile care se revelau în ei. Ei spuneau: Până acum n-a existat nicio ființă umană de carne care să își alăture acest nume de „Eu sunt”, nimeni în afară de cel care a adus primul în lume întreaga semnificație a lui „Eu sunt”. De aceea ei au făcut din „Eu sunt” însuși numele lui Christos. Ei se simțeau uniți între ei în acest nume, în numele pe care îl înțelegeau, numele „Eu sunt”.
Și tocmai astfel trebuie să vă adânciți în capitolele cele mai importante ale Evangheliei după Ioan. Citiți capitolul care conține aceste cuvinte: „Eu sunt Lumina lumii” și luați aceste cuvinte cu totul literal. Ce este „Eu sunt”-ul care se încarnează pentru prima dată? El este asemănător cu forța Logosului din lumina Soarelui care radiază pe Pământ. În întreg capitolul 8, pornind de la versetul 12, care în mod obișnuit este intitulat „Iisus, Lumina lumii”, veți găsi exprimate aceste adevăruri profunde cuprinzând sensul „Eu sunt”-ului. Trebuie să citiți capitolul în așa fel încât de fiecare dată când apare „Eu” sau „Eu sunt” să vedeți numele prin care inițiații se simțeau uniți. Și atunci înțelegeți capitolul care ar trebui citit cam în felul următor:
„Iisus le-a vorbit ucenicilor și le-a spus: Ceea ce își poate spune sieși «Eu sunt» este forța luminii lumii; și cine mă urmează va vedea în deplină și luminoasă conștiență de veghe ceea ce nu văd cei care merg în întunecime.”
Dar cei care rămâneau legați de vechile credințe, după care lumina iubirii nu poate fi depusă în om decât într-un fel nocturn, cei care erau numiți „farisei”, i-au răspuns: „Tu te referi la «Eu sunt»-ul Tău; dar noi, noi ne referim la Tatăl nostru Avraam. Acolo simțim noi forța care ne dă dreptul să apărem ca ființe conștiente de sine; noi ne simțim puternici când ne adâncim în Eul-fundament comun care urcă până la Tatăl Avraam.”
„Iisus spune: Când se vorbește despre Eu în sensul în care vorbesc eu despre el, atunci mărturia mea este adevărată; fiindcă eu știu că acest Eu vine de la Tatăl, de la fundamentul originar comun al Universului și la care se reîntoarce!”
Iar în capitolul 8, versetul 15, vine această frază importantă pe care o traducem textual astfel: „Voi judecați orice lucru după carne. Eu însă nu judec deșertăciunea care este în carne. Și când eu judec, judecata mea este adevărată. Căci atunci Eul nu este doar pentru sine, ci este unit cu Tatăl din care provine.”
Acesta este sensul pasajului. Vedeți că peste tot se face referire la Tatăl comun și noi ne vom putea aduce în fața sufletului și mai exact nopunea de Tatăl. – Vedeți astfel cum cuvintele: Înainte să fi fost Tatăl Avraam era „Eu sunt”-ul, conțin chintesența vie a învățăturii lui Christos.
Am pătruns astăzi în cuvintele Evangheliei după Ioan mai mult decât am fi putut să o facem dacă am fi interpretat-o în mod exterior. Am extras aceste cuvinte din înțelepciunea spirituală, prin referire la câteva cuvinte importante ale Evangheliei după Ioan care cuprind chiar esența creștinismului. Vom vedea cum, cu cât vom înțelege mai mult aceste cuvinte originare, cuvinte-sâmbure ale Evangheliei, cu atât mai mult vom proiecta asupra ei lumină și claritate.
Luați toate acestea drept ceva ce a fost predat în școala esoterismului creștin, pe care autorul Evangheliei după Ioan le-a consemnat într-o scriere pentru a le trimite celor care vor veni și vor căuta sincer să le pătrundă sensul.
Cum putem adânci acest lucru vom vedea în conferința următoare.
