Am văzut desfăşurându-se în faţa sufletelor noastre lungi perioade ale evoluţiei omenirii şi ale evoluţiei cosmice legate de aceasta. Am văzut că în epoca de după Atlantida s-au înregistrat evenimente spirituale de mare importantă cosmică, în decursul diverselor civilizaţii.
Prima perioadă de evoluţie a Pământului nostru este reluată succint în civilizaţia hindusă; a doua (când Soarele s-a despărţit de Pământ), se corelează cu civilizaţia persană. Am încercat să zugrăvim raportul care există între cea de a treia perioadă, sau perioada lemuriană, şi civilizaţia Egiptului antic. Perioada lemuriană este cea în care omul a primit primul germen al Eului. Înţelepciunea iniţiatică a Egiptului a fost un fel de reminiscenţă a evenimentelor spirituale din timpurile lemuriene. A urmat apoi a patra civilizaţie, cea greco-latină, cea a adevăratei uniri dintre spirit şi corp, atât de bine reprezentată în capodoperele Greciei, reflectare a relaţiilor pe care oamenii de altădată le-au avut cu acele fiinţe divine pe care astăzi le numim îngeri.
Nu a mai fost ce să se reflecte în civilizaţia noastră, cea de a cincea, care se desfăşoară acum. Dar există relaţii ascunse între civilizaţiile de după Atlantida, relaţii la care am făcut aluzie în prima noastră conferinţă. Vă aduceţi aminte că am stabilit că există un asemenea raport între situaţia omului actual, limitat la perceperea numai a lucrurilor palpabile din imediata lui apropiere, între credinţa sa materialistă că singura realitate este cea terestră, este întrupată în carne, şi grija cu totul deosebită pe care o aveau vechii egipteni pentru conservarea mumiilor.
Civilizaţia egipteană antică a încercat să facă ca forma fizică a omului să fie durabilă. Iar aceasta a afectat şi sufletele. Când forma fizică este conservată în acest fel, sufletul mai păstrează după moarte unele legături cu corpul pe care l-a avut în timpul vieţii. Atunci, în suflet apar unele gânduri legate de acea formă fizică. Când omul se încarnează din nou şi sufletul său trece în corpuri noi, formele respective de gândire rămân totuşi fixate în el. Tot ceea ce a fost nevoit să resimtă sufletul atunci când din înaltul lumilor spirituale privea la cadavrul său păstrat în chip de mumie, toate acestea s-au înrădăcinat adânc în suflet. Sufletul a învăţat să nu se mai îndepărteze de substanţa fizică, şi nenumăratele suflete care se încarnaseră în Egiptul antic au adus după aceea cu ele, în încarnările de acum, rodul contemplării corpului lor palpabil. Aceste suflete au convingerea că singura realitate este corpul palpabil. Această convingere le-a fost sădită în trecut. În felul acesta, fapte care se petrec într-o perioadă a istoriei influenţează perioadele următoare.
Dacă analizăm cele şapte epoci succesive ale civilizaţiei care constituie perioada de după Atlantida, vedem că cea de a patra epocă, cea greco-latină, care se află la mijloc, are o situaţie excepţională. Ajunge să privim cu atenţie această epocă ca să observăm că ea este remarcabilă prin toate manifestările exterioare ale vieţii, prin performanţe fizice minunate, pe care le-a realizat omul înfăptuind în mod excepţional şi într-adevăr într-o deplină armonie cucerirea lumii fizice.
Când ne gândim la piramidele egiptene, spunem: „În aceste piramide domină o concepţie geometrică care ne învaţă în mod simbolic sensul lucrurilor”. În acea epocă istorică, nu se înfăptuise încă unirea profundă între spiritul omenesc creator de forme şi forma fizică. Sfinxul ne face într-adevăr să înţelegem acest lucru. Sfinxul a fost la origine o amintire a formei eterice pe care o îmbrăcaseră oamenii în vremea Atlantidei. El nu trezeşte o credinţă spirituală directă până în corpul nostru fizic, cu toate că este simbolul unei concepţii grandioase: el materializează ideea că omul este animal prin elementele sale inferioare şi că adevăratul său caracter omenesc nu apare decât în capul său eteric. Dimpotrivă, operele statuare greceşti aduc până în plan fizic tot ce se poate realiza aici ca reprezentare a spiritului în formă plastică; cât despre arta tragediei la greci, ea ne arată în viaţa morală, în destinul omenesc, acelasi transfer direct din viaţa spiritului până în adâncul lumii fizice; ne relevă sensul evoluţiei terestre şi legătura zeilor cu aceasta.
Într-adevăr, atâta timp cât Pământul era unit cu Soarele, înaltele entităţi solare erau de asemenea unite cu neamul omenesc. Dar treptat, odată cu Soarele, zeii superiori s-au şters din conştienţa omului, până la sfârşitul epocii Atlantidei. Chiar după moarte, omul nu a mai avut capacitatea de a se înălţa până în acele regiuni de sus unde ar fi putut contempla zeii solari. Dacă privim lucrurile, ca să zicem aşa, din punctul de vedere al zeilor, ne putem închipui că ei îşi ziceau: „Am fost legaţi de omenire, dar acum trebuie să ne îndepărtăm pentru un timp de ea”. Astfel lumea divină s-a şters din conştienţa oamenilor, pentru ca să apară iarăşi mai târziu sub o formă nouă, sublimă. Omul de rând, în vremea Greciei antice, nu putea şti ce va aduce Christos pe Pământ, dar iniţiaţii îl cunoşteau de mai înainte pe Christos, aşa cum am spus, şi ei gândeau: „Măreaţa formă spirituală a cărei amintire am păstrat-o sub numele de Osiris a trebuit să coboare, să dispară, să se şteargă pentru un timp dinaintea privirilor noastre. Orizontul spiritual s-a întunecat. Dar avem convingerea că splendoarea divină va apărea din nou pe Pământ”. Această conştienţă cosmică pe care o aveau iniţiaiţi, această conştienţă a splendorii divine dispărute şi a revenirii ei viitoare, această conştientă s-a reflectat în tragedia greacă. Vedem în ea omul reprezentat ca o imagine a zeilor, dar şi ca o fiinţă care se luptă, suferă şi care are un sfârşit tragic. Sentimentul tragicului la greci implica victoria finală a forţelor spirituale ale omului. În felul acesta drama, reprezentarea omului în viaţă şi în moarte, a fost în fond o reflectare a evenimentelor cosmice. În toate domeniile lumii greceşti regăsim această unitate strânsă dintre spirit şi simţuri. A fost o cotitură remarcabilă în evoluţia de după Atlantida.
Este interesant de observat că a treia epocă a civilizaţiei (cea egipteană) este legată de vremea noastră, a cincea epocă, ca prin nişte canale subterane. Elemente ai căror germeni au fost depuşi în acele timpuri se dezvoltă din plin astăzi. În mod asemănător, germenii depuşi în epoca persană vor putea încolţi în cea de a şasea epocă, iar cei din vremea hinduşilor în cea de a şaptea epocă. Există astfel concordanţe profunde şi imuabile între epoci. Ceea ce a fost vesteşte ceea ce va fi.
Când ne întoarcem în epoca hindusă, nu trebuie să ne limităm la datele istorice; avem în vedere o epocă prevedică ale cărei urme nu s-au păstrat în istorie. În acele vremuri au fost pregătite multe lucruri pentru evoluţia care urma să se desfăşoare: de exemplu, împărţirea în caste. Europeanul de astăzi protestează, bineînţeles, împotriva sistemului castelor. Dar pentru străvechea civilizaţie hindusă castele erau ceva legitim, legat de Karma omenirii. Într-adevăr sufletele care se încarnau atunci, şi care proveneau din Atlantida, aveau grade diverse de evoluţie. Era bine ca aceste suflete să fie dispuse în diverse caste în funcţie de Karma pe care o purtau la naştere. În acele timpuri îndepărtate, omenirea nu era lăsată să se descurce singură ca în zilele noastre. Ea era condusă şi îndrumată în evoluţia sa de către entităţi foarte sus-puse. Personalităţi superioare, numite Rishi, ştiau să aprecieze fiecare suflet la valoarea lui, să discearnă gradul de evoluţie şi categoria din care făcea parte. De aici împărţirea în caste, care ni se pare nedreaptă, dar care se baza atunci pe o lege cosmică. Ea se potrivea cu adevărat nevoilor naturii umane. Exista posibilitatea eliberării din această categorisire prin înălţarea prin etape de iniţiere, până când se ajungea la acel grad de iniţiere în care Karma personală se şterge, când se trăieşte în Yoga. Să ne pătrundem de acest principiu al Ştiinţei Spirituale: trebuie să ne ferim să criticăm unele aspecte ale evoluţiei omeneşti, trebuie numai să ne străduim să le înţelegem. Principiul castelor, care este şocant pentru conştienţa contemporanilor, era pe deplin justificat în contextul destinului general şi al dirijării spirituale a neamului omenesc.
Când se vorbeşte astăzi despre principiul rasial, uităm că acest principiu şi-a pierdut semnificaţia de odinioară; în acest domeniu se comit greşeli foarte mari, mai ales în lucrări de teosofie. În aceste cărţi se susţine că evoluţia noastră se face în „cercuri” incluzând „globuri”, care la rândul lor se subdivid în „rase” succesive, ca şi cum ar exista serii de rase în toate treptele de evoluţie. Nu este deloc aşa. S-a văzut, de exemplu, că în sânul omenirii de astăzi nu mai este justificat să se vorbească de o simplă evoluţie a raselor. Astfel de evoluţie rasială nu a existat în sensul propriu al cuvântului decât în vremurile Atlantidei. Acolo, cele şapte ere care alcătuiau o epocă cuprindeau într-adevăr rase de oameni atât de diferiti, chiar ca aspect exterior, încât se putea vorbi de forme umane distincte. Este drept că rasele moderne au provenit, prin evoluţie, din strămoşi diferenţiaţi. Dar dacă ne referim la perioada anterioară, perioada lemuriană, nu mai avem voie să vorbim aşa despre rase. Iar în vremurile noastre, conceptul de rasă se va atenua; într-un fel diferenţele pe care oamenii le-au adus cu ei dintr-un trecut îndepărtat se vor şterge din ce în ce mai mult. Ce s-a mai păstrat acum din toate aceste diferenţieri rasiale este o rămăşiţă a celor ce s-au format în vremurile Atlantidei. Chiar dacă mai suntem încă îndreptăţiţi să folosim cuvântul rasă, trebuie să ne dăm seama că acest concept îşi pierde tot mai mult înţelesul. Ce concept îl va putea înlocui în viitor?
În viitor, mai mult chiar decât în trecut, omenirea se va diferenţia, se va scinda în categorii, dar nu în mod arbitrar; oamenii îşi vor dezvolta facultăţi spirituale interioare care îi vor face să înţeleagă de la sine modul cum trebuie să colaboreze la armonia corpului societăţii. Se vor forma categorii, clase; oricât de intensă este astăzi lupta de clasă, trebuie să ne gândim că fiinţele omeneşti receptive la viaţa spirituală, cele care nu lasă să se dezvolte în sinea lor egoismul, ci evoluează pe calea binelui vor ajunge în viitor la o acceptare liber consimţită a sarcinilor lor de oameni şi a locului lor în organismul social. Ei îşi vor spune: unii trebuie să facă ceva, alţii altceva.
Diviziunea muncii, diferenţierea până la impulsurile cele mai subtile, aceasta ne aşteaptă în viitor. Iar lucrurile se vor organiza în aşa fel încât omul, purtător al unui anumit principiu, nu va fi niciodată nevoit să-l impună altora printr-un act de autoritate. Autoritatea va fi din ce în ce mai mult un fapt liber acceptat şi recunoscut. Şi vom ajunge astfel ca, în a şaptea epocă, într-o mică parte a omenirii să întâlnim o repartizare care va reaminti vechea viaţă a castelor, cu deosebirea că nimeni nu se va simţi constrâns să aparţină la casta sa, fiecare îşi va spune: „Trebuie să iau asupra mea o părticică anume a muncii omeneşti şi să las altă parte celuilalt”. Şi unii şi alţii vor fi trataţi cu aceeaşi stimă. Omenirea se va împărţi în funcţie de aptitudinile morale şi intelectuale ale fiecăruia şi viaţa castelor spiritualizate se va stabili pe această bază. În modul acesta, ca printr-un canal misterios, în cea de a şaptea epocă va apărea ceea ce s-a prezis în prima.
În acelaşi mod, epoca a treia, cea egipteană, se leagă de a noastră. Oricât de puţin se observă aceasta dacă privim lucrurile numai la suprafaţă, este evident că cele mai multe dintre manifestările care caracterizează vremurile noastre au apărut din germenii depuşi în epoca egipteană. Gândiţi-vă că sufletele celor care trăiesc acum au fost, în majoritate, încarnate în corpurile egiptenilor, au trăit într-o ambianţă egipteană, apoi, după alte încarnări intermediare, s-au încarnat iar în zilele noastre. Ca urmare a legii pe care am indicat-o mai sus, aceste suflete păstrează amintirea inconştientă a tot ce au simţit şi trăit în epoca egipteană. Această amintire se încheagă în taină şi reapare în forme noi. Dacă doriţi să învăţaţi să cunoaşteţi legăturile tainice şi marile legi cosmice care înlănţuie o epocă de alta, aceste adevăruri vă vor fi mai utile decât reprezentările fanteziste şi pur şi simplu mitice în care se complac acum mulţi.
Progresul spiritual al omenirii, de exemplu, este prezentat de obicei dintr-un unghi destul de superficial. Se constată că într-o anumită epocă a apărut Copernic. Se spune: da, sigur, a apărut în acea epocă pentru că observaţiile care se făceau în acea vreme au dus atunci la schimbarea modului cum îşi închipuiau oamenii sistemul solar. Cei care spun aşa, nu au studiat nici măcar din punct de vedere exoteric modul în care a ajuns Copernic să-şi conceapă sistemul ceresc. Oricine studiază acest moment al istoriei, oricine ajunge să cunoască conceptiile măreţe ale lui Kepler, ajunge să gândească cu totul altfel, şi ceea ce ne învaţă ocultismul confirmă acest mod nou de gândire. Să-l luăm pe Copernic ca exemplu şi pentru a vedea mai clar lucrurile să ne cufundăm în trecutul sufletului acestuia: el se găsise într-un lăcaş consacrat în mod special cultului lui Osiris şi văzuse că Osiris nu era altceva decât măreţul Spirit solar. Soarele se găsea în centrul spiritual al întregii vieţi egiptene, al gândurilor şi sentimentelor fiecăruia, dar nu era vorba de Soarele exterior, vizibil: acesta era considerat numai o expresie corporală a unui Spirit sublim. Aşa cum ochiul este expresia forţei care ne dă posibilitatea să vedem, Soarele era pentru egipteni ochiul lui Osiris, materializarea lui, întruparea lui. Sufletul lui Copernic trăise toate acestea într-o existenţă anterioară; ideea aceasta de Osiris, care era atunci o idee spirituală, a reizbucnit în el sub formă de amintire în epoca materialistă şi el a reînnoit această idee în singura formă care era posibilă atunci. Deci, în sistemul lui Copernic reapare ideea de Osiris. Egiptenii avuseseră viziunea spirituală a acesteia, iar Karma lui Copernic a fost ca el să-şi amintească de aceasta pentru a zămisli ca prin minune noul sistem solar. Un fapt asemănător s-a întâmplat în cazul lui Kepler, care a elaborat în mod mult mai general, dar şi deosebit de abstract, cele trei legi ale gravitaţiei planetelor în jurul Soarelui. El a extras aceste trei legi dintr-o concepţie profund filosofică şi ne impresionează la acest spirit genial un pasaj scris cu mâna sa, care îţi dă fiori şi unde este clar exprimat tot ce am spus mai înainte: „M-am aplecat – spune el – asupra sistemului solar şi el mi-a dezvăluit tainele sale; vreau în acest fel să aduc lumii moderne odoarele sfinte ale sanctuarelor egiptene”.
Astfel, gândurile care au încolţit în suflete în vremea Egiptului antic reapar în zilele noastre, şi adevărurile noastre moderne sunt mituri egiptene îmbrăcate într-o nouă haină. Am putea da ca exemplu multe cazuri particulare care ilustrează această renaştere. O găsim chiar în facultăţile omului modern. Să ne mai gândim încă o dată la Sfinx, această făptură stranie şi minunată care în miturile greceşti a devenit Sfinxul lui Oedip, care cere oamenilor dezlegarea binecunoscutei enigme. Ştim acum că Sfinxul reprezintă forma omenească primitivă, sau analoagă încă în plan fizic formei animale, având ca element uman numai fiinţa sa eterică. În timpurile Egiptului, omul putea să vadă în realitate Sfinxul ca o formă eterică, dacă străbătea unele etape iniţiatice. Atunci Sfinxul îi apărea în faţă. Trebuie să înţelegem că atunci când ai o viziune eterică adevărată ea nu îţi apare în faţă ca o bucată de lemn; ea este legată neapărat de anumite stări sufleteşti. Un om cu o fire rece poate trece prin faţa unui fenomen artistic de mare valoare fără să simtă nimic, un asemenea om poate fi lipsit de orice emoţie estetică; dar în ceea ce priveşte clarviziunea spirituală, nu este aşa, ea nu poate să existe dacă nu este însufleţită de un sentiment corespunzător. Iar sentimentul pe care îl încercau iniţiaţii egipteni şi cei initiaţi în Misterii, atunci când ajungeau în etapa când li se arăta Sfinxul, acest sentiment este exprimat perfect de legenda grecească.
Deci ce li se arăta? Ceva neterminat, ceva ce urma să fie. Vedeau o făptură care mai avea încă în parte înfăţişare de animal. Vedeau în capul eteric forţa menită să transforme toate formele fizice pentru a le face mai umane. Întrebarea pe care o punea Sfinxul era: ce urmează să devină omul? Care va fi misiunea omenirii în evoluţie? Era enigma aşteptării şi a dorinţei, enigma a tot ceea ce se va dezvolta în viitor în omenire. Toată ştiinţa şi toată filosofia, spuneau grecii, au apărut din dorinţă. Este o axiomă ocultă. Această formă a Sfinxului pe care o concepem în conştienţa astrală îl frământă pe om, îl pune să dezlege o enigmă: enigma propriei sale deveniri. Această formă eterică care exista efectiv în epoca Atlantidei şi care a trăit în amintirea egiptenilor s-a încorporat din ce în ce mai mult în fiinţa omenească şi astăzi reapare în natura omului: este îndoiala religioasă, este neputinţa epocii noastre de a dezlega întrebarea principală pe care şi-o pune: „Ce este omul?”.
Sfinxul este cel care reapare în toate aceste întrebări care rămân fără răspuns, în toate aceste manifestări de ignorabimus. În vremuri mai spiritualizate, oamenii puteau să se înalţe până la contemplarea efectivă a Sfinxului. În prezent Sfinxul trăieşte în adâncul sufletelor lor şi le pune mii de întrebări pe care le lasă fără răspuns. Din această cauză, oamenilor le este foarte greu să atingă certitudinea spirituală. Sfinxul, care pe vremuri se găsea în afara lor, este acum în ei. Între aceste două epoci s-a aflat Cel care a dezlegat enigma, cel care l-a prăvălit pe Sfinx în prăpastie, în chiar sufletul omului.
Epoca greco-latină s-a prelungit, cu toate consecinţele ei, până către secolul al treisprezecelea sau al paisprezecelea. De atunci încoace trăim în cea de a cincea epocă. De atunci au apărut fără încetare noi îndoieli, care au luat locul vechilor certitudini. Am putea da o sumedenie de exemple. Găsim pretutindeni în amănuntele evoluţiei moderne fapte din Egiptul antic, metamorfozate în fapte materialiste. Ce s-a întâmplat de fapt la trecerea dintr-o epocă în alta? Nu a fost numai o simplă transmitere: lucrurile nu se reproduc exact, ele reapar modificate. Totul a luat un aspect materialist, chiar raporturile omului cu regnul animal, aşa cum fuseseră trăite acestea de către egipteni, au renăscut transpuse în modul de gândire materialist. În epoca egipteană omul ştia că în timpuri îndepărtate corpul său exterior, fizic, avusese obligatoriu o înfăţişare animală. Deoarece işi amintea de acest timp, a creat zei cu cap sau cu corp de animal. Acest lucru reapare în filosofia materialistă care spune că omul se trage din animale. Însuşi darwinismul nu eşte decât o moştenire a Egiptului.
Vedem deci că evoluţia nu şi-a urmat drumul numai în linie dreaptă, ci ea s-a despărţit în două. Au existat două ramuri evolutive, una mai mult materială, iar alta mai mult spirituală. Mai demult nu existase decât o singură linie, dreaptă, dar apoi evoluţia s-a scindat în două. Gândiţi-vă la civilizaţiile antice: egipteană, persană, protohindusă. Nicăieri nu veţi găsi o ştiinţă independentă, o religie independentă. Ceea ce se ştia atunci despre bazele spirituale ale Universului se acorda în toate privinţele cu cunoştinţele practice şi, în mod reciproc, te puteai ridica în linie dreaptă de la ştiinţa asupra lumii materiale până la cele mai înalte culmi ale religiei, nu era nicăieri nici o contradicţie între ştiinţă şi credinţă. Un înţelept din vechea Indie sau un preot caldean n-ar putea înţelege ceea ce numim astăzi conflictul dintre ştiinţă şi religie. Ei nu vedeau nici o diferenţă între cele două mentalităţi. La rândul lor, nici egiptenii nu făceau nici o deosebire între ceea ce trebuie numai să crezi şi ceea ce se poate şti. Această deosebire nu a apărut decât atunci când omul s-a adâncit din ce în ce mai mult în materie, când a realizat o civilizaţie tot mai materială.
Am discutat ieri despre coborârea, căderea omului în lumea fizică. O nouă coborâre s-a produs în clipa când omul a simţit nevoia să aibă, pe lângă cunoaşterea spirituală, o ştiinţă asupra materiei. Această nevoie a fost resimţită mai întâi de lumea greacă. Pentru un preot egiptean n-ar fi avut nici un sens distincţia între ştiinţă şi religie. Urmăriţi noţiunile învăţate de Pitagora în Egipt, în Doctrina numerelor. Aceasta nu era matematică abstractă, erau misterele muzicale ale Universului revelate de armonia numerelor. Matematica, care i se pare atât de abstractă omului modern, constituia încă pentru Pitagora o înţelepciune ascunsă, animând un sentiment profund religios. Apoi omul a fost nevoit să coboare, înarmat cu ştiinţa sa, în lumea materială. Întelepciunea spirituală a egiptenilor a apărut din nou, metamorfozată în amintirea noastră, fiind prezentă acum ca mit materialist.
În viitor, se va considera că toate teoriile de astăzi ale omului au avut o valoare trecătoare, aşa cum considerăm noi vechile teorii ale omenirii. Dar vrem să sperăm că oamenii de mâine vor fi destul de inteligenţi pentru a nu comite aceleaşi greşeli ca cei de acum care cred că până în secolul al XIX-lea omul a fost în mod necesar lipsit complet de înţelegere în domeniul ştiinţific, apoi deodată, cred ei, mintea lui s-a luminat. Ei cred că tot ce s-a spus odinioară despre corpul omenesc, despre anatomie etc. este o nebunie şi că numai noţiunile apărute în ultimul secol sunt cele adevărate. Dar în viitor oamenii vor fi mai puţin proşti, nu vor pomeni miturile noastre anatomice şi filosofice cu dispreţul pe care îl avem noi faţă de cei care ne-au precedat. Trebuie totuşi să ne dăm seama că noţiunile actuale pe care le credem atât de bine stabilite sunt şi ele nişte adevăruri tranzitorii; chiar sistemul lui Copernic nu este decât o imagine trecătoare care va fi înlocuită cu altceva; formele adevărului se schimbă neîncetat; aceasta este una dintre urmările coborârii omului în materialitate.
Deoarece omul nu trebuia să piardă orice legătură cu lumea divină, era nevoie să intervină un impuls spiritual puternic. L-am descris ieri, a fost impulsul dat de Christos. În ceea ce priveşte ştiinţa, omul veacurilor creştine a fost lăsat să se descurce singur. În schimb, elementul religios al omenirii s-a refugiat în credinţa cea nouă, rezistând în acest fel atacurilor ştiinţei. Deci, vedem că pentru un timp s-a produs o sciziune între ştiinţa care se referă la lumea materială exterioară şi viaţa spirituală care se continuă în cadrul unui curent religios precis. Aceste două mişcări, credinţa în spirit şi ştiinţa materiei, au progresat în paralel. Remarcăm chiar un moment deosebit al evoluţiei în Evul Mediu când ştiinţa şi credinţa se opuneau în mod conştient una alteia încercând totuşi să rămână unite. Este epoca în care a înflorit gândirea scolastică.
Scolasticii spuneau; „Omul a dobândit, datorită lui Christos, un tezaur de credinţe de care nu avem dreptul să ne atingem. Această revelaţie este un dar. Dar toată ştiinţa care s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor, de când s-a produs o ruptură între ştiinţă şi credinţă, poate fi folosită pentru a demonstra, a dovedi adevărurile credinţei”. Astfel tendinţa dominantă a scolasticii a fost să aplice orice ştiinţă pentru a demonstra adevărurile obţinute prin revelaţie. Şcoala respectivă, la apogeul său, a considerat că ştiinţa poate să se amestece până la un punct în comorile revelaţiei, dar că nu trebuie să se treacă dincolo de acel punct şi că până la urmă trebuie să te laşi în voia revelaţiei. Ca urmare, această ultimă apropiere între ştiinţă şi religie slăbeşte la rândul ei; s-a pierdut orice speranţă ca aceste două domenii să se pună de acord. Punctul extrem al acestei despărţiri ne apare în filosofia lui Kant, în care ştiinţa şi credinţa sunt disociate complet: pe de o parte imperativul categoric cu postulatele sale privind „raţiunea practică”, pe de alta „raţiunea pură”, absolut teoretică, lipsită de orice legătură cu divinul, ajungând în cele din urmă la această mărturisire a neputinţei sale: „Nu există nici o posibilitate de a stabili, prin mijloace ştiinţifice, vreo relaţie între om şi adevărurile spirituale”.
Dar în aceasta există un impuls puternic, manifestând prin sine însuşi renaşterea vechilor forme de gândire proprii Egiptului. Există spirite care caută din nou să reunească ştiinţa cu credinţa, care încearcă să cunoască divinul pe calea aprofundării ştiinţifice. Ei se străduiesc în egală măsură să aprofundeze ceea ce este Dumnezeu şi să facă ca adevărurile religioase să poată deveni accesibile pentru gândirea ştiinţifică. Goethe este tipul de gânditor de acest gen. În el religia, arta şi ştiinţa confluează efectiv şi formează un tot. El simţea în mod religios frumuseţea statuilor greceşti tot aşa cum simţea în mod religios morfologia plantelor; el regăsea gândirea măreaţă a divinităţii manifestată în lumea exterioară.
Vedem astfel cum se reflectă lumea egipteană de-a lungul întregii civilizaţii moderne până în punctele sale extreme.
Totuşi ruptura dintre ştiinţă şi credinţă n-a apărut dintr-odată; ea a fost pregătită treptat şi pentru a înţelege ce s-a întâmplat trebuie să mai aruncăm o privire în urmă; trebuie să căutăm cum s-a conturat epoca de după Atlantida chiar în sânul epocii Atlantidei.
Am văzut că oamenii care locuiau în ţinutul Irlandei de astăzi erau mai evoluaţi decât alţii; ei posedau deja facultăţile care s-au dezvoltat apoi în succesiunea civilizaţiilor. Germenul Eului s-a dezvoltat, după cum am spus, începând din epoca lemuriană. Dar acest grup mic de oameni care putem spune că a transportat curentul civilizaţiei din vest spre est poseda mai ales germenul gândirii logice, al judecăţii şi raţionamentului. Aceste lucruri nu fuseseră cunoscute înainte. Când apărea un gând, el era dovedit prin însăşi apariţia sa. Micul popor despre care am vorbit a avut aptitudinea gândirii logice şi a adus-o din vest în est. Expediţiile de colonizare pe care le-a întreprins, dintre care una a avansat în sud până în India, au dus cu ele acele aptitudini. Această gândire logică, acest dar al combinării, a fost transmis civilizaţiei persane, apoi a apărut şi mai intens în cea de a treia epocă, cea a Egiptului şi a Caldeii. Grecii au adus-o la perfecţiune; ei au clădit monumentul grandios al filosofiei aristotelice. Progresul a continuat însă şi darul gândirii logice s-a dezvoltat tot mai mult. Dar el emana mereu din acelaşi centru, care trimitea necontenit întăriri. Să ne imaginăm această situaţie: civilizaţia a trecut din punctul pe care l-am stabilit în nordul Europei până într-un punct al Asiei de unde au plecat migraţiile: prima dintre acestea, încă putin impregnată de spirit logic, s-a îndreptat spre India; a doua, mai îmbibată de acest spirit, spre Persia, iar a treia spre Egipt. Din acest din urmă curent s-a desprins poporul Vechiului Testament, care purta în sine tocmai aptitudinea gândirii logice pe care trebuia să o dobândească omenirea pentru a putea să mai facă un pas înainte. Acest lucru este în legătură cu coborârea omului în planul fizic. Cu cât coborâm, cu atât gândirea noastră devine pur logică. Gândirea logică are nevoie de un instrument – creierul. Dezvoltarea creierului a permis deci exercitarea logicii. Chiar când aceasta atinge o desfăşurare importantă, ea nu este în stare, de una singură, să sesizeze un adevăr ca acela, de exemplu, al reîncarnării; căci această gândire nu este aplicabilă imediat decât lumii sensibile exterioare.
Desigur logica este aplicabilă în toate lumile, dar nu poate să înţeleagă nemijlocit decât lumea fizică. Ea este legată în mod necesar de instrumentul său, creierul. Niciodată această gândire pur conceptuală n-ar fi putut apărea în Univers, dacă omul nu ar fi coborât în lumea simţurilor. Vedeti aşadar, că dezvoltarea gândirii logice este legată de pierderea vechii clarviziuni spirituale; într-adevăr omul a trebuit să plătească prin această pierdere dobândirea gândirii logice. Acum el trebuie să recucerească clarviziunea spirituală armonizată cu gândirea logică. Mai târziu el va recuceri iluminarea, dar va păstra gândirea logică. A trebuit ca mai înainte să se realizeze creierul fizic, ca omul să pătrundă în lumea fizică. Pentru aceasta capul omului a trebuit să capete forma asemănătoare cu aceea a capului eteric. Pentru salvarea destinului spiritual al omenirii a trebuit aleasă epoca în care nu se dăduse încă ultimul impuls acestei gândiri în întregime mecanică şi exterioară. Dacă faptul acesta s-ar fi petrecut cu câteva secole mai târziu, s-ar putea spune că ar fi fost prea târziu, omenirea ar fi coborât prea jos şi s-ar fi împotmolit în această gândire mecanică, ea n-ar mai fi fost în stare să-l înţeleagă pe Christos. Christos a trebuit să vină în lume înainte de ultimele impulsiuni materialiste. Aşa s-a putut ca ceea ce mai rămăsese din religie şi spiritualitate să devină credinţă creştină şi să fie astfel salvat. Apoi a fost dat ultimul impuls materialist, gândirea omului a coborât până la străfundurile lumii fizice şi a fost total înlănţuită aici. Acest ultim impuls materialist a fost dat de către arabi şi mahomedani. Religia lui Mahomed nu este decât un episod special al arabismului şi, prin invadarea sudului Europei, arabii au adus aici ultimul impuls al gândirii logice, al gândirii materialiste care nu se mai poate ridica spre nici un orizont spiritual.
Omul este călăuzit în toate acestea prin ceea ce am putea numi conducerea spirituală a lumii, Providenţa. Viaţa spirituală a fost salvată datorită creştinismului, apoi arabismul a invadat ţinuturile din sud de unde a pătruns în Europa, care urma să devină locul de desfăşurare a civilizaţiei actuale. Arabismul nu este capabil să sesizeze decât lucrurile exterioare. Arta decorativă arabă, neputând să se ridice până la izvorul vieţii, se opreşte numai la formă. Într-o moschee se poate vedea că spaţiul a fost în întregime, s-ar putea spune, golit de spiritul său. A trebuit ca omenirea să fie îndrumată să pătrundă în materie şi astfel, prin intermediul arabilor, datorită invaziilor acestora, datorită a ceea ce am putea numi confluenţa cu spiritul european deja impregnat de creştinism, ştiinţa modernă şi-a găsit primele baze.
Am văzut că străvechea memorie a Egiptului s-a trezit în epoca noastră. De ce această epocă este materialistă? Ce o face să fie o formă de gândire moartă? Acum putem să înţelegem cauzele. Dacă drumul ar fi fost direct, amintirea trecutului s-ar fi deşteptat în noi fără nici o schimbare. Dar drumul s-a despărţit în două. Viaţa spirituală s-a refugiat în credinţă, iar cealaltă aripă a spiritului european a căzut pradă materialismului. Reminiscenţele egiptene au pătruns prin influenţele arabe, au fost transformate în acest cadru şi au reapărut în formă materialistă. Copernic a descris sistemul solar datorită amintirilor sale din Egipt. Dar interpretarea lor materialistă, determinând conceperea Universului ca o maşină neînsufleţită care se învârte a fost darul arabismului care i-a modificat amintirile.
În acest fel, prin canale misterioase, a cincea epocă comunică cu cea de a treia. Chiar principiul iniţierii nu este exceptat de la această lege. Lumea modernă a primit principiul iniţierii prin rosicrucianism. Ce este rosicrucianismul? După cum am văzut, ştiinţa modernă s-a născut din unirea amintirilor din Egipt cu arabismul orientat spre lumea neînsufleţită. S-a realizat însă şi o altă unire, cea dintre înţelepciunea pe care iniţiaţii Egiptului o insuflaseră discipolilor lor şi viaţa spirituală a timpurilor creştine. Această însoţire a înţelepciunii antice cu adevărurile credinţei, acest acord armonios între înţelepciunea Egiptului şi impulsul creştin, se regăsesc în rosicrucianism. În acest fel, străvechea sământă depusă în vremurile Egiptului antic a dat naştere unui curent care nu este o simplă repetare a trecutului, ci o înnoire a sa pe un plan superior.
Toate aceste gânduri nu sunt făcute să rămână simple gânduri, potrivite pentru a ne instrui asupra destinului Universului, Pământului şi al omului. Trebuie ca ele să pătrundă în simţirea noastră şi până în impulsurile noastre de voinţă, putem spune că ar trebui să ne dea aripi, căci ele ne arată drumul pe care trebuie să-l parcurgem. Ele ne arată cum pot fi transmise epocilor viitoare cuceririle fizice realizate în mod corect şi în sensul cel bun de către om. Vedem cum s-au despărţit căile evoluţiei, pentru ca apoi să se întâlnească iarăşi. Va veni iar o vreme când reminiscenţele egiptene şi adevărurile credinţei creştine vor fi atât de unite încât vor constitui în ansamblu o adevărată ştiinţă rosicruciană, care va fi în acelaşi timp şi o religie, dar când nu va mai exista, alături de această ştiinţă rosicruciană, o ştiinţă materialistă: ele se vor contopi într-una singură. Acest fapt este descris profetic şi simbolic în cea de a treia epocă sub forma unui mit. Îl găsim nu în Egipt, ci în Babilon. Ni se arată că zeul Maradu, luptându-se cu principiul răului, cu materialismul, cu şarpele din Vechiul Testament, îi taie capul, astfel că am putea zice că Ispititorul din acele timpuri îndepărtate a fost împărţit în două. Regăsim în acest mit simbolul a ceea ce s-a petrecut, separarea elementelor initial unite, reprezentate prin şarpe. În partea de sus, adevărurile credinţei, în cea de jos, concepţia pur materială a lumii. Cele două vor trebui să se unească din nou: în viitor, ştiinţa se va reconcilia cu viaţa spirituală. Prin înţelepciunea rosicruciană spiritualismul poate fi aprofundat până când va deveni o ştiinţă şi va putea sta alături de cuceririle pe care le realizează omul pe plan ştiinţific. Atunci se va realiza o mare sinteză armonioasă; diferitele curente ale civilizaţiei vor conflua formând o omenire unică; nu vedem oare că deja se zăresc semne premergătoare ale acestei unificări?
Dacă am putea revedea ceea ce se petrecea în cadrul străvechilor misterii ale Egiptului, ne-am da seama că religia, ştiinţa şi arta formau un singur tot. Evoluţia Universului, coborârea lui Dumnezeu în materie erau reprezentate printr-un simbol exterior grandios, de mare dramatism. Cine contempla acel simbol contempla adevărurile ştiinţei, căci, văzând imaginile vii, el afla cum a coborât spiritul omenesc în materie, cum s-a revărsat treptat în lumea aceasta. În acelaşi timp el contempla frumuseţea artei, dar aceste două domenii, arta şi ştiinţa, se contopeau pentru el într-un singur element care era religia, căci ceea ce vedea îl umplea de un sentiment profund religios. Mai târziu acestea s-au despărţit şi ştiinţa, arta şi religia au pornit pe căi diferite. Dar oamenii vremurilor noastre simt deja nevoia unei sinteze. Acesta este sensul efortului magnific al lui Richard Wagner; este o încercare spirituală, o intuiţie grandioasă care tinde să reunească domenii ale vieţii care acum sunt despărţite. Egiptenii au avut nevoie de imagini vizuale pe care le cerea ochiul lor. Lumea modernă reproduce o sinteză a diverselor domenii ale vieţii spirituale, dar printr-o operă de artă al cărui element predominant este sunetul, manifestarea undelor sonore.
Înţelegem din ce în ce mai bine că, din epocă în epocă, nu se produce o repetare, ci o înălţare, o evoluţie continuă a omenirii. Dorinţa cea mai profundă a omenirii este dorinţa de iniţiere, care de asemenea se dezvoltă, se transformă. Principiile de iniţiere din prima epocă nu pot fi identice cu cele ale omenirii actuale. Se spune uneori că egiptenii găsiseră încă din cele mai îndepărtate timpuri adevărurile eterne ale înţelepciunii imuabile, că religiile şi filosofia Orientului conţin adevărul primordial şi că toţi gânditorii de mai târziu n-au făcut decât să repete întocmai acele adevăruri, în vederea unei iniţieri superioare. Nu! Este total inexact. Fiecare epocă duce până în străfundurile sufletului omenesc propriile sale impulsuri.
Unii teosofi spun: „Există o iniţiere occidentală adaptată la gradul nostru de evoluţie, dar aceasta este o realizare târzie; adevărata iniţiere nu poate fi regăsită decât în Orient.” Răspunsul la aceasta este că asemenea probleme nu se rezolvă atât de simplu. Mai întâi trebuie să se ajungă la o cunoaştere profundă a lucrurilor despre care se vorbeşte. Există oameni care spun: „Buddha s-a înălţat în lumile cele mai sublime, iar Christos nu a adus oamenilor nimic mai mult decât el”. Trebuie să învăţăm să recunoaştem faptele pozitive în faţa cărora ne aflăm. Întrebaţi-i pe cei care rămân pe terenul iniţierii occidentale dacă ei neagă, resping sau dau deoparte ceva din iniţierea orientală, dacă ei îl prezintă pe Buddha altfel decât se face aceasta în sensul iniţierii orientale. Vor răspunde că nu. Tot ce are valoare în Orient are valoare şi pentru ei. Dar ei înţeleg ce înseamnă progresul, evoluţia. Prin aceasta se deosebesc de cei care neagă şi resping principiul iniţierii occidentale din ataşament pentru inţierea orientală. Ei ştiu care forme foarte avansate au devenit necesare în decursul timpului. Ei confirmă tot ceea ce este de domeniul iniţierii orientale şi nu dau la o parte nimic. Un reprezentat al esoterismului occidental poate avea asupra doctrinelor lui Buddha o părere care nu se deosebeşte cu nimic de cea pe care o are reprezentatul esoterismului oriental. Dar ocultistul occidental mai ştie şi că în Christos a mai existat un principiu, ceva care îl depăşea pe Buddha. Acest lucru nu este acceptat de reprezentantul esoterismului oriental. Doar spunând că Buddha este mai mare decât Christos, nu se poate lămuri această problemă; important este să aduci date concrete. Odată făcut acest lucru, reprezentantul punctului de vedere occidental vorbeşte despre Buddha exact ca şi reprezentantul punctului de vedere oriental. Cel din apus nu spune „nu” învăţăturilor celui din răsărit, el spune „da”. Dar el spune „da” la încă ceva.
Se spune uneori: „O, orientaliştii ăştia nu înţeleg nimic din viaţa lui Buddha, ei cred că trebuie luat ad litteram pasajul în care se spune că Buddha a murit pentru că a mâncat prea multă carne de porc”. Şi din punctul de vedere al ocultismului creştin trebuie înţeles că pasajul respectiv nu are un sens literal: este o exprimare simbolică care indică în ce situatie se afla Buddha în raport cu cei din vremea sa. El dezvăluie prea multe adevăruri sfinte ale brahmanismului. El a murit pentru că arătase lumii exterioare prea multe adevăruri oculte. A pierit aşa cum piere oricine divulgă ceea ce este ascuns. Acesta este sensul imaginii ciudate la care ne-am referit. Trebuie să susţinem din toate puterile: nu aflăm nici o contradicţie în înţelepciunea orientală, dar numai esoterismul ne poate da cheia simbolurilor sale. Nu este nici un motiv ca ea să fie desconsiderată. Cine ar avea îndrăzneala să ironizeze Apocalipsa pentru că se spune că autorul său a conceput-o în mijlocul fulgerelor şi tunetelor? Dacă cineva ar face acest lucru, i s-ar răspunde că este păcat că ignoră ce semnificaţie au aceste fulgere şi tunete în mijlocul cărora Apocalipsa a fost prezentată pământenilor.
Să reţinem deci că ocultismul occidental nu reneagă niciodată nimic; multe lucruri care la începutul mişcării noastre antroposofice păreau enigmatice şi-au găsit explicaţii în esoterismul occidental. Cel care face parte din acesta ştie că nu este în nici un fel în conflict cu adevărurile grandioase destăinuite de H.P. Blavatski. De exemplu, atunci când ne reamintim că se disting la Buddha: Dhyani-Buddha, ani-Buddha şi Buddha uman, ştim că esoterismul occidental a lămurit pe deplin acest mister. Ceea ce este numit Dhyani-Buddha nu este altceva decât corpul eteric al lui Buddha cel istoric, real, dar posedat de către divinitate. Acest corp eteric era posedat de spiritul pe care l-am numit în conferinţa de ieri Wotan. Acest lucru este exprimat în misterul respectiv, trebuie numai ca esoterismul occidental să găsească interpretarea corectă.
Mişcarea antroposofică va trebui să se străduiască în mod deosebit să cultive acele sentimente şi impulsuri care trezesc în suflet consideraţii ca cele expuse astăzi; ele trebuie să ne incite să năzuim spre propria noastră dezvoltare fără a mai pierde o clipă. Mişcarea antroposofică n-ar prezenta nici un interes dacă s-ar limita la conservarea unor vechi dogme, sau chiar a unor dogme datând de acum cincisprezece ani. Sensul şi scopul său veritabil este să ducă la încolţirea unor germeni mereu noi, să facă să ţâşnească izvoare spirituale tot mai pure. Prin aceasta va fi un curent spiritual viu care va aduce omenirii timpurile viitoare, a căror geneză de lungă durată am schiţat-o foarte sumar astăzi. Să luăm cu noi plecând de aici aceste sentimente şi aceste impulsuri este cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut.
Nu este vorba, într-adevăr, să comunicăm oamenilor nişte adevăruri teoretice, ci să ne întărim fiinţa noastră în vederea acţiunii. Am urmărit evoluţia Universului, a Pământului şi a omului. Ceea ce am reţinut de aici, să aplicăm asupra noastră înşine şi să fim gata să intrăm noi înşine în orice clipă în şuvoiul acestei evoluţii. Desigur că viitorul trebuie să-şi aibă rădăcinile în trecut. Voinţa din viitor trebuie să corespundă cu cunoaşterea trecutului. Dar această cunoaştere a trecutului ar fi lipsită de valoare dacă nu s-ar transforma în impulsuri pentru viitor. Tot ce am contemplat poate să trezească în noi nu numai voinţă şi entuziasm, ci şi o bucurie a vieţii şi o certitudine morală. Gândindu-ne la modul în care confluează diversele curente ale omenirii, ne vom spune: mulţi germeni au fost semănaţi în decursul timpului. Toţi trebuie să dea roade. Omul, înaintând pe drumul cunoaşterii spirituale, va deveni tot mai capabil să îngrijească, să cultive aceşti germeni. Studiul ştiinţei spirituale trebuie să fie în orice situaţie pătruns de acest impuls al inimii şi al voinţei, care face ca orice cunoaştere să fie destinată acţiunii ferme şi sigure. În încheiere, vreau să insist asupra unui punct: învăţămintele ştiinţei spirituale nu ajung până la adevărurile supreme decât atunci când au fost transformate, de cel care le primeşte, în impulsuri ale inimii şi în fermitate morală. Ţelul nostru nu este să elaborăm teorii, ci să intervenim în mod real în evoluţie.
