Până acum am încercat să ne creăm o imagine a evoluției Pământului nostru în legătură cu evoluția omului, pentru că a trebuit să explicăm cum se reflectă trecutul Pământului, evenimentele evoluției noastre în cunoașterea proprie diferitelor epoci culturale ale perioadei postatlanteene. Am arătat cum trăirile cele mai profunde ale elevilor Rishilor reprezentau imagini interioare percepute prin clarvedere de cei care parcurgeau procesul de inițiere, imagini ale relațiilor și fenomenelor care s-au desfășurat pe Pământul nostru originar pe vremea când acesta mai conținea în sine Soarele și Luna. Am văzut și ce treaptă înaltă de inițiere trebuia să atingă un elev al culturii indiene pentru a-și putea însuși o astfel de concepție despre lume, care era ca o repetiție a ceea ce s-a petrecut într-un trecut străvechi. Am văzut și ceea ce gândeau grecii atunci când, în timpul campaniilor lui Alexandru, au făcut cunoștință cu ceea ce trăia un candidat la inițiere indian, în al cărui suflet se înălța imaginea forței divin-spirituale, creatoare, care a început să se manifeste în ceața originară din timpul în care Soarele și Luna erau încă unite cu Pământul. Această imagine, Brahmanul indienilor..., care grecilor le apărea cu Herakles [Nota 16], să o prezentăm în fața sufletului ca pe o mare repetiție interioară a faptelor care se petrecuscră în realitate în trecut. Am subliniat și faptul că etapele de evoluție următoare ale Pământului s-au oglindit în perioadele culturale persană și egipteană. Ceea ce s-a întâmplat, așadar, în a doua epocă, când Soarele s-a retras din Pământ, a fost reactualizat ca imagine la inițiații perșilor. Iar ceea ce s-a petrecut când Luna s-a retras treptat a devenit concepție despre lume și principiu de inițiere la egipteni, caldeeni, babilonieni, asirieni.
Pentru a putea privi mai bine în sufletul vechiului egiptean – căci acest lucru este cel mai important pentru noi, iar inițierea persanilor vom considera-o numai o pregătire –, trebuie să insistăm, pentru mai multă precizie, asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt în vremea când Soarele și Luna s-au separat de Pământ.
Să schițăm o imagine a Pământului însuși, care s-a format treptat din ceea ce a rămas după ce s-a îndepărtat Soarele, apoi, mai târziu, după plecarea Lunii. Să facem abstracție de marile evenimente cosmice și să vedem ce se întâmplă pe Pământ. Dacă privim încă o dată retrospectiv spre Pământ, în starea sa originară, când era unit cu Soarele și cu Luna, nu găsim nici animalele, nici plantele și cu atât mai puțin mineralele actuale. La origine, Pământul era constituit numai din germeni umani. Este drept că și germenii animalelor și ai plantelor au fost structurați pe vechiul Soare și pe vechea Lună, că erau deja conținuți în starea primordială a Pământului, dar erau într-un anumit sens încă germeni latenți, nu erau germeni care ar fi putut da naștere cu adevărat la ceva. Abia când Soarele a început să se separe de Pământ au devenit activi germenii care mai târziu au devenit animale. Și numai după ce el s-a separat complet de Pământ s-au activat și acei germeni care mai târziu au devenit plante. Doar când Luna a început să se desprindă din corpul planetar comun s-au format treptat germenii mineralelor. Să reținem acest lucru.
Pământul a fost, când avea încă în sine Soarele și Luna, un fel de ceață eterică, de o extindere considerabilă, iar în aceasta se aflau germeni umani cu forță de dezvoltare, dar în stare latentă și germenii celorlalte ființe: animale, plante și minerale. Întrucât existau germeni umani, dar nu existau ochi, aceste fenomene nu puteau fi văzute exterior, astfel încât descrierea făcută aici nu poate fi vizibilă decât pentru omul clarvăzător, prin privire retrospectivă. Această descriere este făcută pornind de la premisa că dacă cineva s-ar fi aflat și ar fi putut privi dintr-un punct al Universului el ar fi văzut acest lucru. Nici pe vechiul Saturn un ochi fizic nu ar fi observat nimic. În starea primordială, Pământul era o ceață, un abur ce nu ar fi fost perceput decât ca o căldură. Din această masă, din această ceață primordială s-a constituit treptat o sferă de abur luminoasă, care ar fi putut să fie văzută dacă ar fi existat un ochi. Iar dacă am fi putut pătrunde cu simț afectiv în aceasta ne-ar fi apărut ca un spațiu încălzit; ea s-ar fi comparat întru câtva cu interiorul unui cuptor. Foarte curând această masă cețoasă a devenit însă luminoasă, radiantă. Această sferă de abur care s-a format aici avea în sine toți germenii de care am vorbit mai înainte. Trebuie să ne fie clar că această ceață nu avea constituția unei cețe actuale sau a unei formațiuni actuale de nori, ci în ea se aflau dizolvate toate substanțele care azi sunt lichide sau solidificate. Toate metalele, toate mineralele, totul se afla sub formă de vapori și de ceață, într-o formă foarte transparentă, de abur străluminat, pătruns de căldură și lumină. Imaginați-vă că vă aflați în acest abur. Ceea ce se formase din ceața eterică era un gaz străluminat. Iar acesta devenea din ce în ce mai luminos și chiar prin densificarea gazelor lumina devenea mai intensă, astfel încât, în fapt, această ceață apărea ca un mare Soare, care lumina în spațiul cosmic.
Acest moment a existat, fără discuție, când Pământul mai purta în sine Soarele, când el era încă străluminat și iradiat, trimițând lumina lui în spațiul cosmic. Această lumină făcea însă posibil ca nu numai omul să trăiască împreună cu Pământul în acea structură primordială, ci ca în plinătatea luminii să trăiască și toate celelalte ființe superioare, care nu primeau un corp fizic, dar care erau legate de evoluția omului: îngeri, arhangheli, forțe primordiale. Dar nu numai acestea se aflau în lumină; în plinătatea luminii mai trăiau și alte entități, de rang și mai înalt: Puterile sau Exusiai sau Spiritele formei, Virtuțile sau Dynamis sau Spiritele mișcării, Domniile sau Kyriotetes sau Spiritele înțelepciunii și acele spirite care se numesc Tronurile sau Spiritele voinței și, în sfârșit, în legătură mai puțin strânsă cu plinătatea luminii, Heruvimii și Serafimii. Pământul era un corp cosmic populat de o întreagă ierarhie, de la entitățile cele mai joase până la cele mai sublime. Iar ceea ce radia ca lumină în spațiu, lumina de care era străbătut corpul pământesc, nu era numai lumină, ci și ceea ce mai târziu va fi misiunea Pământului: era forța iubirii. Aceasta era cea mai importantă componentă a Pământului. Trebuie să ne reprezentăm, așadar, că nu este radiată numai lumină, nu numai lumină fizică, ci că această lumină este însuflețită, spiritualizată cu forța iubirii.
Pentru o mentalitate modernă acest lucru este greu de reprezentat. Există în prezent oameni care descriu Soarele ca și cum ar fi o sferă gazoasă care radiază pur și simplu lumină. Astăzi este dominantă o astfel de unică reprezentare pur materială despre Soare. Fac excepție numai ocultiștii. Cine vede azi o descriere a Soarelui așa cum este prezentată în scrierile de popularizare, în cărți care formează hrana spirituală a nenumărați oameni, nu a făcut cunoștință cu esența Soarelui. Ceea ce este scris în aceste cărți are, în ceea ce privește Soarele, tot atâta valoare ca și atunci când cineva descrie, ca esență, ca ființă a omului, un cadavru. Cum cadavrul este omul însuși, tot atât de adevărat este ceea ce în astrofizică este spus despre Soare.
La fel cum cel care descrie cadavrul lasă la o parte ce este mai important la om, tot astfel fizicianul care descrie în prezent Soarele nu prezintă ființa sa atunci când crede că a găsit cu ajutorul analizei spectrale componentele interioare ale Soarelui; ceea ce este descris nu reprezintă decât corpul exterior al Soarelui. Fiecare rază solară radiază asupra tuturor ființelor terestre forța unor entități superioare care populează Soarele, și cu lumina razei solare plutește spre noi forța iubirii, aceeași forță care aici, pe Pământ, trece de la om la om, de la inimă la inimă. Soarele nu poate trimite niciodată pe Pământ numai lumină fizică; sentimentul de iubire cel mai fierbinte și pasional este prezent în mod invizibil și în lumina solară. Prin aceasta se revarsă spre Pământ forțele Tronurilor, ale Serafinilor, a1e Heruvimilor și ale întregii ierarhii a entităților superioare care sălășluiesc în Soare și care nu au nevoie de vreun alt trup decât lumina. Însă pentru că tot ceea ce în prezent se află în Soare mai era legat atunci de Pământ, și toate ființele superioare erau legate de Pământ. Chiar și în prezent ele sunt legate de evoluția Pământului.
Trebuie să gândim că omul, care era pe treapta cea mai de jos a ființelor superioare, era atunci deja în germene, ca noul copil al Pământului, purtat și îngrijit de aceste ființe de rang înalt, trăind în sânul acestei lumi de ființe divine. Omul care exista în acea vreme avea, pentru că trăia încă în sânul acestor entități, un corp mult mai subtil. În această privință, conștienței clarvăzătoare i se arată că ar fi fost alcătuit dintr-o formă de abur, un corp alcătuit din aer sau din gaz, străbătut de radiații. Să ne imaginăm un nor cu formă foarte regulată, ca o formațiune în formă de cupă ce se lărgește la partea superioară, și că această cupă este încinsă la roșu și este străluminată de lumina interioară și vom avea omul acelei perioade care începe să aibă, în această etapă de evoluție a Pământului, o conștiență crepusculară așa cum o are, în prezent, lumea vegetală. Oamenii nu erau ca plantele, în sensul actual; ei erau mase de nori străluminate și străbătute de căldură în formă de cupă, fără limite fixe și neseparate prin demarcații stabile de masa totală a Pământului.
Aceasta a fost odată forma omului, o formă, care reprezenta un corp fizic de lumină, depinzând încă de forțele luminii. Din această cauză, datorită fineții corpului, în el se puteau afunda nu numai un corp eteric și unul astral, nu numai Eul, în primele lui începuturi, ci și entitățile spirituale superioare care erau legate de Pământ. Atunci omul era încă, pentru a spune astfel, înrădăcinat în ființele divin-spirituale și acestea erau în ființa lui. În adevăr, nu este ușor să descrii splendoarea Pământului de atunci și să dai o reprezentare a acelei vremi. Trebuie să ne reprezentăm Pământul ca pe o sferă străluminată, înconjurată de nori purtători de lumină, dând naștere unor splendide fenomene luminoase și unor minunate jocuri de culori. Dacă ai fi putut întinde o mână simțitoare ai fi perceput fenomene calorice, tălăuzind în sus și în jos prin masele incandescente, străluminate, ființele omenești actuale învăluite și înconjurate de toate entitățile spirituale într-o continuă agitație, trimițând spre afară lumină strălucitoare! În afară Cosmosul pământesc, în marea sa diversitate, în interior omul înconjurat de lumină radiantă în legătură cu entitățile divin-spirituale, pornind de la ele și transmițând curenți de lumină în sfera exterioară de lumină. Omul era legat ca printr-un cordon ombilical ce pornește din divinitate de acest întreg, de pântecele de lumină, de sânul cosmic al Pământului nostru. Era un sân cosmic cel în care trăia pe atunci planta de lumină, omul care se simțea una cu mantaua de lumină a Pământului. Astfel, omul era, în această formă de plantă de abur, prins de cordonul ombilical al mamei-Pământ, era purtat și îngrijit de întreg Pământul-mamă. Așa cum, într-un sens mai grosolan, astăzi copilul este purtat și îngrijit în corpul mamei ca embrion, atunci era purtat și îngrijit germenul om. Așa trăia omul în timpul de început al Pământului.
Apoi Soarele a început să se elibereze, luând cu sine substanțele cele mai fine. A existat un timp în care înaltele entități solare au părăsit omul, în care tot ce ține în prezent de Soare a părăsit Pământul nostru, lăsând în urmă substanțele mai grosiere. Și această ieșire a Soarelui era legată de faptul că aburul s-a răcit, devenind apă, astfel încât, în timp ce anterior avusesem Pământul de abur, aveam acum Pământul de apă. Totuși în centru apele primordiale nu erau înconjurate de aer; încetul cu încetul apele s-au transformat în cețuri dense, care s-au subțiat treptat. Astfel, Pământul de atunci a fost un Pământ de apă, înglobând și materii moi, înconjurat de cețuri care deveneau din ce în ce mai subțiri, până în sferele cele mai înalte, unde cețurile deveneau extrem de fine. În felul acesta era modificat Pământul, iar oamenii trebuiau să-și afunde acum forma lor gazoasă, odinioară străbătută de incandescență, în apele tulburi și să se întrupeze acolo ca mase aproape dotate cu formă, forme de apă în apă, așa cum mai înainte fuseseră forme de aer în aer. Omul a devenit o formă de apă, dar nu în întregime. El nu s-a afundat niciodată în întregime în apă. Acesta este un moment important. Am văzut cum Pământul era în centrul lui Pământ de apă, omul era numai parțial o ființă de apă, el proemina în învelișul de abur, astfel încât jumătate era ființă de apă, jumătate de abur. Jos, în apă, era imposibil ca Soarele să-l ajungă pe om, masa de apă era atât de groasă încât lumina Soarelui nu o putea pătrunde. În abur, lumina Soarelui putea pătrunde întru câtva, astfel încât omul trăia parțial în apa întunecată, lipsită de lumină, și parțial în aburul străluminat. Totuși un lucru nu lipsea din apă, ceva ce trebuie să descriem acum mai precis.
De la început Pământul nu a fost numai încins la roșu, luminos, ci și sonor, iar sunetul rămăsese în Pământ, astfel încât atunci când lumina l-a părăsit apa care devenise întunecată era interior străbătută de sunet și acesta era cel care dădea apei forma, modelarea, așa cum putem afla prin experimentele fizice bine cunoscute. Vedem că sunetul are capacități modelatoare, o forță formatoare, pentru că prin sunet părțile sunt ordonate, se articulează între ele. Sunetul are o forță formatoare și aceasta era cea care a format și trupul din apă. Aceasta era forța sunetului care rămăsese în Pământ. Sunetul este cel care străbate Pământul, prin sunet s-a format și silueta omului. Lumina nu mai putea răzbate decât la acea parte a omului care proemina din apă. Jos un trup de apă, sus un trup de aburi pe care-l atingea lumina exterioară, la care aveau acces în lumină entitățile care ieșiseră o dată cu Soarele. Înainte omul se simțise în sânul Soarelui, când acesta mai era unit cu Pământul; acum, ele îl iradiau în lumină și-l străbăteau cu forța lor radiantă. Dar nu trebuie să uităm că în ceea ce rămăsese în urmă după separarea Soarelui erau prezente și acele forțe pe care Pământul trebuia să le îndepărteze de la sine, forțele Lunii.
Avem, așadar, un timp în care Soarele tocmai plecase, în care treptat omul-plantă trebuia să se afunde în Pământul de apă fizic. Aceasta era treapta pe care omul o atinsese atunci în trupul său, pe care în prezent o aflăm în stare degenerată la pești. Peștii sunt resturile, rămășițele acelor oameni, desigur într-o formă decadentă. Trebuie să ne imaginăm un peștișor auriu în forme vegetale fantastice, foarte mobil, dar cu un sentiment de melancolie, pentru că lumina fusese luată apei. Ceea ce a luat naștere, a fost o profundă, foarte profundă nostalgie. Lumina nu mai era prezentă; nevoia de lumină a determinat apariția dorului. A existat în evoluția Pământului un moment în care Soarele nu era complet ieșit din Pământ; atunci se mai putea vedea acea formă încă străbătută de lumină, oamenii în partea superioară încă pe treapta solară, jos deja în forma care a fost păstrată în conformația de pește. Prin faptul că omul trăia cu jumătate din ființa sa în întuneric, aici jos exista o natură umană cu adevărat inferioară, căci în partea cu care era afundat în apă el avea în sine forțele lunare. Chiar dacă această zonă nu era întărită ca lava de pe Luna actuală, forțele acestea erau întunecate. Aici nici nu se puteau afunda decât părțile cele mai rele ale astrului. Dar nu exista o formă de abur, asemănător părții capului, în care pătrundea prin iradiere lumina din afară și-i conferea formă, astfel încât omul era constituit dintr-o parte inferioară și una superioară. El se deplasa în această atmosferă de abur înotând, plutind. Atmosfera de aburi denși a Pământului încă nu era aer, era abur, așadar încă nu era aer, prin care ar fi putut pătrunde Soarele. Căldura putea pătrunde, nu însă și lumina. Raza de soare nu putea săruta întregul Pământ, ci numai suprafața, oceanul terestru rămânea întunecat. În acest ocean existau însă forțele care mai târziu au fost îndepărtate sub forma de Lună.
Prin faptul că forțele luminii pătrundeau atunci, pătrundeau și zeii în Pământ. Astfel încât jos găsim mantaua de apă lipsită de zei, părăsită de aceștia, pătrunsă numai de forța sunetului, de jur împrejur aburul în care se întindeau forțele Soarelui. În felul acesta omul, în corpul său de aburi care se ridica deasupra suprafeței apei, continua să primească ceea ce radia spre el ca lumină și iubire din lumea spirituală. De ce totuși nucleul de apă întunecat era străbătut de lumea sonoră?
Din cauză că unul dintre spiritele solare înalte rămăsese pe loc, el își legase existența de Pământ. Este același spirit pe care îl cunoaștem ca Iahve sau Iehova. Numai Iahve a rămas cu Pământul, el s-a sacrificat, a fost cel a cărui ființă interioară a umplut Pământul de apă, ca sunet creator de formă.
Dar pentru că forțele cele mai rele rămăseseră ca îngrediente în Pământul de apă, pentru că aceste forțe erau elemente înspăimântătoare, partea de abur a omului a coborât tot mai jos și din forma de plantă de odinioară a luat naștere treptat o ființă ce s-a aflat pe treapta unui amfibian. În legendă și în mituri această formă care se află mult mai jos decât omenirea ulterioară este descrisă drept balaurul, omul-amfibie, dragonul. Cealaltă parte a omului, care era un element al luminii, este reprezentat ca o ființă care nu a coborât, care combate natura inferioară, de exemplu, ca Mihail, ca omorâtorul balaurului, ca Sfântul Gheorghe, este reprezentat în luptă cu balaurul. Și în reprezentarea lui Siegfried cu balaurul avem de-a face cu imaginea modificată a ceea ce era în acele timpuri în structura umană bipartită. În partea superioară a Pământului, și prin aceasta și în partea superioară a omului fizic, pătrundea căldura și forma, ceva ca un balaur în flăcări. Dar deasupra se înălta corpul eteric în care fusese reținută forța Soarelui. Avem astfel o figură pe care Vechiul Testament a reprezentat-o foarte bine sub forma șarpelui ademenitor, care este și el un amfibian.
Se apropia tot mai mult timpul în care forțele cele mai de jos trebuiau să fie azvârlite în afară. Catastrofe de mare anvergură au zguduit Pământul și numai pentru ocultist formațiunile bazaltice apar ca resturi ale acelor forțe purificatoare care au răvășit corpul Pământului atunci când Luna a trebuit să se separe de el. Acesta a fost totodată și timpul în care s-a densificat tot mai mult nucleul de apă al Pământului și în care treptat a luat naștere nucleul solid, mineral. Pe de o parte, Pământul s-a densificat prin plecarea Lunii, dar, pe de altă parte, părțile superioare au cedat părților inferioare substanțele lor mai grele, mai grosolane, iar sus a luat naștere ceea ce era, de fapt, încă străbătut de apă, dar care treptat a devenit asemănător aerului nostru. Pământul a căpătat astfel un nucleu solid în centru, iar în jurul acestuia era apă. La început ceața era încă de nepătruns pentru razele solare, dar datorită faptului că ea a cedat substanțele, a devenit tot mai subțire. Abia mai târziu, mult mai târziu, din aceasta s-a format aerul și, treptat, razele solare, care înainte nu puteau atinge Pământul, au putut să-l pătrundă.
Acum vrem să evocăm o nouă treaptă pe care a atins-o Pământul. La început omul era afundat în apă și proemina numai în ceață; prin densificarea Pământului omul din apă capătă posibilitatea de a densifica forma, de a căpăta un schelet. Omul s-a densificat în el însuși. Din această cauză, partea superioară a omului s-a transformat, în așa fel încât a devenit adecvat noii situații. Ceea ce a survenit nou în afara lui, ceea ce mai înainte era imposibil, a fost respirația aeriană. Acum găsim o primă structurare a plămânului. În partea superioară se afla ceea ce mai înainte prelua lumina, care însă nu putea pătrunde mai jos. Acum, omul simțea din nou lumina în starea sa de conștiență crepusculară. El putea simți ceea ce îl iradia de sus, ca forțe divine care curgeau spre el. În această fază de tranziție el simțea ceea ce radia spre el, despărțindu-se în două: adierea aerului pătrundea în om; înainte lumina pătrundea până la el, acum aerul pătrundea în el. Omul care simțea aceasta trebuia să spună: Înainte simțeam forța care este deasupra mea ca forța ce-mi dădea ceea ce acum îmi este necesar pentru a respira. Lumina era pentru mine respirație. Ceea ce se revărsa acum în el era ca doi frați; lumina și aerul erau pentru el doi frați; pentru el devenise o dualitate: lumină și aer.
Adierea aerului care pătrundea în om era în același timp și vestirea că el trebuia să învețe a simți ceva cu totul nou. Atât timp cât lumina era singură, omul nu a cunoscut nașterea și moartea. La început norul străluminat până la incandescență se transforma, și omul simțea acest lucru aproximativ ca schimbarea unei haine; el nu simțea că era născut, că murea, el se simțea veșnic, nașterea și moartea le percepea ca pe niște întâmplări. O dată cu prima inspirație, au apărut în conștiența sa nașterea și moartea: Aerul, adierea de aer, care se despărțise de fratele său, raza de lumină – așa simțea omul de atunci – care a despărțit prin aceasta și ființele care anterior erau pătrunse cu lumina, mi-a adus moartea.
Cine a omorât, cine a suprimat gândul constient? Eu am o formă întunecată, totuși sunt legat de ființa eternă. Este adierea de aer care a pătruns în om, Typhon. Typhon este numele adierii de aer. Și în timp ce sufletul egiptean trăia în sine acest lucru care se petrecuse astfel încât raza mai înainte unică s-a scindat în rază luminoasă și adiere de aer, acest eveniment cosmic a devenit o imagine simbol care s-a prezentat ca uciderea lui Osiris de către Typhon sau Seth, adierea de aer.
Un mare eveniment cosmic se ascunde în mitul egiptean care povestește despre uciderea lui Osiris de către Typhon. Egipteanul simțea zeul venit din Soare și care se împăca cu fratele său în persoana lui Osiris. Typhon era aerul respirat care i-a adus omului moartea. Vedem, într-unul din exemplele cele mai pregnante, cum se repetă în cunoașterea interioară a omului faptele evoluției lumii.
Așa s-a oglindit devenirea treimii Soare-Lună-Pământ. Toate acestea îi erau comunicate elevului-egiptean în imagini de mare profunzime, obținute conștient.
