Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PRINCIPIUL ECONOMIEI SPIRITUALE ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA REÎNCARNĂRII

GA 109

II

CREŞTINISMUL ÎN EVOLUŢIA OMENIRII ACTUALE – INDIVIDUALITĂŢI CONDUCĂTOARE ŞI FIINŢE AVATARICE

Aţi putut observa, dintr-o prelegere ţinută aici despre problemele complexe asupra reîncarnării, faptul că, drept urmare a progreselor continue realizate în perspectiva noastră spiritual-ştiinţifică asupra lumii, ceea ce la început putea fi prezentat ca adevăr elementar se metamorfozează, în aşa mod încât urcăm către nişte adevăruri din ce în ce mai înalte. De aceea este corect a prezenta la început adevărurile generale asupra lumii cât mai elementar, mai simplu posibil. Totuşi, este de asemeni necesar să avansăm lent de la noţiunile simple la adevărurile înalte, întrucât, prin intermediul acestora din urmă, vom atinge în mod treptat ceea ce ştiinţa spiritului intenţionează printre altele să ne ofere: oportunitatea de a înţelege, de a pătrunde lumea care ne înconjoară, sfera fizic-senzorială. Într-adevăr, trebuie să urcăm până foarte departe, pentru a fi capabili să schiţăm conexiunile dintre liniile spirituale şi forţele existente în spatele lumii senzoriale. Un fenomen sau altul aparţinând existenţei noastre a devenit deja, prin ceea ce am discutat în ultimele câteva conferinţe, mult mai clar şi mai uşor de explicat. Astfel vrem astăzi să avansăm întru câtva  în acest domeniu specific, luând din nou în discuţie întrebări complexe asupra problematicii reîncarnării, reîntrupării.

Înainte de toate, vrem astăzi să clarificăm faptul că între fiinţele care ocupă poziţii conducătoare în evoluţia omului pe Pământ există diferenţe. Trebuie să distingem în cursul evoluţiei Pământului asemenea fiinţe călăuzitoare, care s-au dezvoltat de la început împreună cu omenirea, însă care au progresat mai repede. Putem spune astfel: Dacă ne întoarcem până în perioada trecutului îndepărtat lemurian, putem recunoaşte cele mai variate stadii de dezvoltare între oamenii întrupaţi atunci. Toate sufletele, care erau atunci într-un corp fizic, s-au reîncarnat în timpul perioadei atlanteene şi postatlanteene în repetate rânduri. Rapiditatea cu care sufletele s-au dezvoltat a fost diferită. Există suflete care s-au dezvoltat relativ lent în timpul diferitelor încarnări şi care au încă de străbătut căi lungi în viitor. Însă există şi astfel de suflete care au evoluat rapid, despre care s-ar putea spune că s-au folosit de încarnările lor într-un mod mai fecund şi care astăzi se află la un nivel sufletesc-spiritual foarte înalt, pe care omul obişnuit al timpurilor noastre îl va atinge doar într-un viitor foarte îndepărtat. Dacă sălăşluim însă în această sferă sufletească, putem, cu toate acestea, spune astfel: indiferent cât de avansate sunt aceste suflete individuale, indiferent cât de departe se înalţă deasupra oamenilor obişnuiţi, au avut parte în cadrul evoluţiei Pământului nostru de o cale similară cu cea a celorlalţi oameni; ei doar au progresat mai repede.

În afara acestor individualităţi călăuzitoare, care, în sensul menţionat, sunt similare celorlalţi oameni, dar se află la un nivel superior, există şi alte individualităţi, alte fiinţe, care participă la evoluţia omenească, care nu au parcurs un drum de încarnări diferite, precum au făcut-o oamenii. Ne putem ilustra ceea ce stă la baza acestui fenomen, atunci când ne spunem: Au existat, în perioada de evoluţie lemuriană, pe care tocmai am avut-o în vedere, fiinţe pentru care nu mai era necesar să coboare într-un corp fizic, precum ceilalţi oameni, precum celelalte fiinţe descrise deja, deci care erau capabile să îşi parcurgă evoluţia în regiuni înalte, mult mai spirituale şi astfel nu aveau nevoie să coboare în trupuri fizice spre a progresa. O asemenea făptură poate însă, pentru a interveni în cursul evoluţiei omeneşti, să coboare aşa-zis provizoriu într-un trup precum cel al oamenilor. Se poate întâmpla ca o astfel de fiinţă să se ivească, iar când o examinăm din perspectiva sufletului său, să nu putem afirma, precum în cazul celorlalţi oameni, că, urmărind-o înapoi în timp, o descoperim într-o încarnare trupească anterioară şi apoi în trecutul mai îndepărtat, într-o altă încarnare, şi tot aşa, ci să fim nevoiţi să ne spunem: Urmărind sufletul său înapoi în timp nu vom ajunge la o încarnare trupească anterioară. Dacă totuşi se întâmplă, este doar pentru că poate coborî deseori la anumite intervale de timp, spre a se încarna temporar într-un corp omenesc. O astfel de fiinţă, care coboară în acest mod într-un corp omenesc pentru a interveni ca om în evoluţie, fără a avea niciun câştig personal din încarnarea respectivă, fără ca ceea ce experimentează în lume să aibă o însemnătate pentru ea însăşi, este numită în înţelepciunea orientală „avatar”. Diferenţa dintre o fiinţă călăuzitoare, ce s-a dezvoltat mai repede în cadrul evoluţiei omeneşti şi una de acest gen, pe care o numim avatar, este că cea din urmă nu culege roade personale din încarnările fizice sau dintr-o încarnare pe care şi-o ia ca sarcină, întrucât pătrunde într-un corp omenesc spre mântuirea şi progresul întregii omeniri. Cum am spus deja, un avatar poate pătrunde într-un corp omenesc doar o dată sau de câteva ori succesiv, iar atunci când se întâmplă, el este cu totul diferit faţă de orice altă individualitate omenească.

Cel mai important avatar care a trăit pe Pământ, precum puteţi deduce din spiritul conferinţelor pe care le ţinem aici, este Christos, acea zeitate pe care o putem numi Christos şi care s-a încarnat în trupul lui Iisus din Nazareth în cel de-al treizecilea an de viaţă. Această Fiinţă, care a venit pentru prima dată în contact cu Pământul nostru la începutul epocii actuale, a fost încarnată timp de trei ani într-un trup şi de atunci este în contact cu sfera astrală,  deci cu sfera spirituală a lumii noastre suprasensibile; ea are ca fiinţă-avatar o semnificaţie unică. În timp ce alţi avatari se pot încarna deseori, ar fi în van să căutăm o altă încarnare omenească pe Pământ a lui Christos. Diferenţa dintre El şi celelalte fiinţe-avatar nu constă în încarnarea repetată a celor din urmă, ci în faptul că nu au niciun beneficiu personal din încarnarea pământească. Oamenii nu oferă nimic lumii, ei doar iau. Avatarii doar dau, nu iau nimic de la Pământ. Dacă vreţi să înţelegeţi realmente această idee, trebuie să distingeţi între o fiinţă-avatar atât de înaltă precum Christos şi altele de acelaşi gen dar inferioare.

Cele din urmă pot avea misiuni diferite pe Pământ. Putem discuta în continuare despre o asemenea sarcină a uneia dintre ele. Iar pentru a evita speculaţiile, vom lua în considerare un caz concret şi ne vom crea o imagine despre ceea ce o asemenea misiune poate reprezenta.

Cu toţii ştiţi, din povestirile care se referă la tema Noe, că în versiunea ebraică veche o mare parte din populaţia postatlanteană, post-Noe, îşi are originea în cei trei fii ai lui Noe – Sem, Ham şi Iafet. Astăzi nu ne propunem să pătrundem mai mult ceea ce Noe şi aceşti trei strămoşi reprezintă dintr o altă perspectivă. Ne dorim numai să clarificăm că scrierile ebraice, care se referă la Sem, unul dintre fiii lui Noe, îl prezintă ca fiind strămoşul întregului neam al semiţilor. O perspectivă cu adevărat ocultă asupra unei asemenea teme, istorisiri, este întotdeauna fundamentată pe adevăruri profunde. Aceia care sunt capabili să cerceteze din punct de vedere ocult un asemenea fenomen ştiu despre Sem, strămoşul semiţilor, următoarele.

În cazul unei asemenea personalităţi, care urmează să devină strămoşul unei întregi seminţii, trebuie să fie create toate condiţiile necesare de la naştere sau chiar de mai devreme, pentru a putea să fie un asemenea predecesor. Acum, în ce mod putea deveni o astfel de personalitate precum Sem strămoşul unei întregi comunităţi de oameni sau neam? În cazul lui, s-a împlinit prin aceea că el a primit un corp eteric pregătit în mod special. Ştim că atunci când omul vine spre încarnare în această lume, îşi structurează în jurul individualităţii un corp eteric sau al forţelor de viaţă, pe lângă celelalte mădulare ale fiinţei sale. Pentru predecesorul unei seminţii trebuie, într-un fel, pregătit un corp eteric special, care să fie ca un prototip de corp eteric pentru toţi descendenţii care îi succed lui în generaţiile viitoare. Astfel avem într-o asemenea individualitate ancestrală un corp eteric tipic, ca un prototip; prin înrudirea de sânge în generaţii succesive, corpurile eterice ale tuturor descendenţilor seminţiei sunt într-un fel reproduceri ale corpului eteric ancestral. În modul acesta, în fiecare corp eteric al semiţilor era întreţesut ceva ca o imagine a corpului eteric deţinut de Sem. În ce mod este adus un asemenea fenomen în cursul evoluţiei omenirii?

Dacă îl observăm pe Sem cu mai multă precizie, descoperim că trupul său eteric şi-a dobândit forma ancestrală prin faptul că un avatar s-a întreţesut cu trupul său eteric. Deşi nu este vorba despre un avatar atât de înalt, comparabil cu alte fiinţe-avatar, totuşi a coborât în corpul său eteric. Ea nu era unită cu corpul astral sau cu Eul lui Sem, însă s-a întreţesut, să zicem, numai cu trupul său eteric. Putem cerceta chiar în acest exemplu ce semnificaţie are faptul că o fiinţă-avatar ia parte la constituţia şi compoziţia omului. Ce sens are atunci când un om poartă, precum Sem, misiunea de a fi strămoşul unui întreg neam şi are în corporalitatea sa întreţesut o fiinţă-avatar? De fiecare dată când un avatar este întreţesut cu un om încarnat pe Pământ, una sau chiar mai multe dintre corporalităţile aparţinând constituţiei suprasensibile ale acelui om se pot multiplica sau sparge în mai multe părţi.

Faptul că o fiinţă-avatar s-a întreţesut cu trupul eteric al lui Sem a făcut posibil ca nenumărate copii ale originalului să ia naştere, să fie întreţesute cu toţi oamenii care au urmat acestui strămoş în generaţiile următoare. Astfel, coborârea unui avatar are, printre altele, sensul de a contribui la multiplicarea unuia sau mai multor mădulare ale fiinţei respective, care este însufleţită de către avatar. În acest mod iau naştere copii clare ale originalului, care mai apoi sunt cultivate. Aşa cum puteţi deduce, în Sem era prezent un corp eteric de o deosebită valoare, un corp eteric arhetipal, pregătit de un avatar înalt şi apoi întreţesut cu Sem, astfel încât să poată coborî apoi în multe copii, la toţi cei care urmau să fie consangvini cu acest strămoş.

Am menţionat deja într-o conferinţă anterioară că o economie spirituală există în virtutea faptului că ceva care are o valoare deosebită este păstrat şi purtat mai departe în viitor. Am auzit că nu numai Eul se reîncarnează, ci şi corpul astral şi cel eteric au această capacitate. În afara faptului că nenumărate reproduceri ale corpului eteric al lui Sem au luat naştere, trupul său eteric a fost păstrat în lumile spirituale, întrucât putea fi mai târziu utilizat în împlinirea misiunii poporului evreu. În acest corp eteric şi-au găsit originar expresia toate particularităţile poporului evreu. Dacă la un moment dat trebuia să se întâmple ceva deosebit pentru poporul ebraic străvechi, dacă cineva trebuia să îşi asume o sarcină sau misiune specială, se putea împlini în mod ideal printr-o individualitate care purta în sine acest corp eteric strămoşesc.

Într-adevăr, o individualitate care a purtat corpul eteric al lui Sem a jucat un rol important mai târziu în istoria poporului evreu. Avem aici de a face cu una dintre minunatele complicaţii ale devenirii omenirii, care ne poate clarifica atât de multe. Avem de-a face cu o individualitate foarte înaltă, care, să zicem, trebuia să se coboare, pentru a putea vorbi poporului evreu într-un mod comprehensibil şi să-i insufle puterea necesară pentru o misiune specială, ca şi cum, prin analogie, o persoană remarcabilă din punct de vedere intelectual ar trebui să vorbească unui trib primitiv, deci ar trebui să înveţe limba acelor oameni, însă nu înseamnă că limba respectivă l-ar eleva pe el personal, ci este doar necesar să se rezume la limbajul respectiv. În acelaşi mod, o individualitate înaltă a trebuit să se restrângă în corpul eteric al lui Sem, pentru a fi capabil să dea un anume impuls poporului ebraic străvechi. Această individualitate, această personalitate este aceeaşi cu cea pe care o găsiţi în istorisirile biblice sub numele de Melchisedek. El este cel care, să zicem, a îmbrăcat corpul eteric al lui Sem, pentru a-i da lui Avraam impulsul pe care îl găsiţi atât de frumos ilustrat în Biblie. Ceea ce era conţinut de individualitatea lui Sem a fost multiplicat pentru că o fiinţă-avatar era încarnată în ea şi toate cele rezultate au fost apoi întreţesute cu celelalte corpuri eterice ale descendenţilor poporului evreu. Mai mult, corpul eteric al lui Sem a fost păstrat în lumile spirituale, pentru ca mai târziu să poată fi purtat de Melchisedek, care avea să dea poporului evreu un impuls important prin Avraam.

Atât de subtil sunt întreţesute realităţile care stau în spatele lumii fizice şi care ne elucidează ceea ce se petrece în lumea fizică, învăţăm să interpretăm istoria abia atunci când suntem capabili să indicăm asemenea fenomene de natură spirituală, care se află în spatele celor de natură fizică. Istoria nu poate deveni niciodată comprehensibilă dacă luăm în considerare numai fenomenele fizice.

Ceea ce am discutat acum, modul în care prin coborârea unei fiinţe-avatar componentele sufletesc-spirituale ale persoanei care o poartă se multiplică şi sunt preluate apoi de alte persoane ca o copie a arhetipului, devine de o deosebită importanţă prin apariţia lui Christos pe Pământ. Prin faptul că fiinţa-avatar a lui Christos a locuit în trupul lui Iisus din Nazareth, a devenit posibil ca atât corpul eteric şi cel astral, cât şi Eul să se multiplice de nenumărate ori; prin Eu, mă refer la impulsul ce a fost aprins în corpul astral al lui Iisus din Nazareth, atunci când Christos a pătruns învelişul întreit al acestuia. Mai departe vrem să luăm în considerare faptul că, prin fiinţa-avatar, corpul eteric şi cel astral ale lui Iisus din Nazareth au putut fi reproduse.

Acum are loc unul dintre cele mai însemnate puncte de răscruce din istoria omenirii, chiar prin apariţia principiului Christos în evoluţia Pământului. Ceea ce v-am menţionat despre Sem este în mod fundamental tipic pentru perioada precreştină. Când, în această manieră, un corp eteric sau astral se multiplică, copiile sunt transmise de regulă oamenilor care sunt consangvini cu cel ce a deţinut prototipul. Prin urmare, corpul eteric al lui Sem era transmis membrilor poporului evreu, însă odată cu apariţia Fiinţei-avatar a lui Christos nu a mai fost aşa. Corpurile eteric şi astral ale lui Iisus din Nazareth au fost multiplicate şi copiile au fost prezervate până când au putut fi utilizate în cursul evoluţiei omenirii. Ele nu erau conectate cu o naţionalitate sau un popor, ci, atunci când în decursul timpurilor se ivea un om care, indiferent de naţionalitatea sa, era matur şi potrivit să aibă propriul său corp eteric sau astral întreţesut cu o copie a corpului eteric sau astral al lui Iisus din Nazareth, atunci puteau fi impregnate omului respectiv.

Astfel vedem cum a devenit posibil ca, în perioadele de timp ce au urmat, toate tipurile de oameni să primească, precum o amprentă, copii ale corpului astral sau eteric al lui Iisus din Nazareth întreţesute cu sufletul lor.

Istoria intimă a dezvoltării creştinismului este în strânsă legătură cu acest fenomen. Ceea ce apare în mod normal descris ca istorie a creştinismului este o sumă de evenimente de natură exclusiv exterioară. Astfel este acordată prea puţină atenţie temei celei mai importante, şi anume distincţiei dintre realele perioade în evoluţia creştinismului. Cel care poate privi mai profund mersul dezvoltării creştinismului va percepe că, în primele secole, modul în care acesta era răspândit, adică în strânsă legătură cu tot ceea ce se poate cuceri în planul fizic, a fost total diferit de cel din secolele târzii ale erei creştine. E necesar numai să ne îndreptăm privirea către primii învăţători ai creştinismului, pentru a vedea cum erau scoase în evidenţă amintirile de natură fizică, legăturile materiale şi tot ceea ce a a rămas în planul fizic. Gândiţi-vă numai la modul în care Ireneus, cel care în primul secol a contribuit mult la răspândirea învăţăturii creştine, a pus foarte mare valoare pe faptul că amintirile ar trebui să fie conduse înapoi către cei care au ascultat direct de discipolii apostolilor. Era important ca, prin acest tip de amintiri fizice, să se dovedească cum Christos a predicat în Palestina. Era în mod deosebit accentuat, spre exemplu, faptul că Papias însuşi a îngenuncheat în faţa discipolilor apostolilor. Erau arătate şi descrise chiar şi locurile în care locuiau asemenea personalităţi, care puteau fi luate în considerare ca martori oculari pentru a confirma veridicitatea faptului că Christos a trăit în Palestina. În mod deosebit de important era în primele secole ale creştinismului transmiterea amintirilor vii în raport cu evenimentele fizice.

Cât de puternic reliefate au fost toate evenimentele materiale poate fi observat în cuvintele Sf. Augustin, cel care a trăit la finele acestei perioade, şi care a spus: „De ce cred în adevărurile Creştinismului? Pentru că autoritatea Bisericii catolice mă constrânge să o fac.” Pentru el era esenţial faptul că autoritatea fizică îi confirmă existenţa în lumea materială a unei comunităţi care s-a păstrat şi în cadrul căreia o personalitate este în conexiune cu una anterioară şi aşa mai departe până la Petru, care a fost ucenic al lui Christos. Putem vedea astfel că în procesul răspândirii creştinismului în primele secole, cea mai mare valoare se pune pe documente şi impresii ale lumii fizice.

Toate acestea s-au schimbat începând cu perioada ce a urmat Sfântului Augustin şi până în secolele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea. Nu mai era posibil să se facă referiri la amintiri vii sau să se consulte documente din planul fizic, întrucât erau mult prea îndepărtate faţă de momentul respectiv. În plus, ceva cu totul diferit era prezent în întreaga atmosferă şi dispoziţie a oamenilor care au îmbrăţişat atunci creştinismul, europenii fiind majoritari. Exista în acea perioadă ceva ca o cunoaştere nemijlocită a existenţei lui Christos, a morţii Sale pe cruce şi a continuităţii vieţii Sale. Din secolele al IV-lea şi al V-lea până în secolele al X-lea şi al XII-lea, a trăit un număr mare de oameni care considerau absurd să li se spună că evenimentele din Palestina ar putea fi contestabile, întrucât ei ştiau mai bine. Astfel de oameni erau răspândiţi mai ales în ţările europene. Ei au fost capabili întotdeauna să trăiască interior în miniatură ceva asemănător revelaţiei lui Pavel sau a experienţei pe care o are cel care până atunci era Saul şi prin care devine Pavel pe drumul spre Damasc.

Ce a făcut posibil pentru un număr de oameni din aceste secole să fie capabili de a primi revelaţii, într-un anumit sens clarvăzătoare, ale evenimentelor din Palestina? Faptul că, în aceste secole, replicile păstrate ale corpului eteric al lui Iisus din Nazareth au fost întreţesute cu cele ale unui număr mare de oameni, ca şi când li s-ar fi permis să îmbrace aceste copii. Corpul lor eteric nu consta în totalitate dintr-o replică a corpului eteric al lui Iisus, ci o copie a originalului era doar întreţesută cu acesta. În acele secole au trăit oameni care puteau avea un astfel de corp eteric şi care, prin intermediul său, aveau acces la cunoaşterea lui Iisus din Nazareth şi a lui Christos. Toate acestea au avut ca efect şi faptul că imaginea lui Christos nu a mai fost asociată cu istoria exterioară şi transmiterea fizică asupra evenimentelor. Cel mai mare grad de disociere în acest sens ne apare într-una din operele literare minunate ale secolului al IX-lea, Heliand, poem scris de un om aparent simplu din Saxonia, în timpul lui Ludovic cel Pios, care a domnit în anii 814-840. Raportat la corpul astral şi Eul său, ceea ce se afla în corpul eteric al poetului era inegalabil, întrucât acestuia din urmă îi era întreţesută o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Acest simplu poet saxon, autorul poemului, avusese, prin clarvedere directă, certitudinea: Christos există în planul astral şi e acelaşi cu Cel care a fost crucificat pe Golgotha! Iar întrucât aceasta era o certitudine nemijlocită pentru el, nu mai avea nevoie să recurgă la documente istorice sau mijlociri fizice, pentru a şti că acolo era Christos. De aceea, el îl descrie ca fiind detaşat de întregul cadru palestinian şi de caracteristicile evreilor. Christos e prezentat drept conducător al unui neam central-european sau germanic, care îl urmează, precum Apostolii din jurul Lui, ca vasali ai unui prinţ germanic. Întregul scenariu exterior a fost schimbat, numai structura evenimentelor şi aspectele esenţiale şi eterne ale Făpturii lui Christos rămân nemodificate. Întrucât avea o cunoaştere nemijlocită a Lui, bazată pe un fundament foarte puternic, precum amprenta corpului eteric al lui Iisus din Nazareth, poetul nu a fost nevoit să păstreze cu stricteţe veridicitatea evenimentelor istorice. El a îmbrăcat ceea ce avea drept cunoaştere directă într-un alt scenariu exterior. Aşa cum îl putem descrie pe acest autor al poemului Heliand ca pe una dintre personalităţile însemnate care a avut o copie a corpului eteric al lui Iisus întreţesută cu propriul său corp eteric, putem regăsi şi alte personalităţi ale acelui timp care au purtat o asemenea copie în ei înşişi. Astfel vedem cum în spatele evenimentelor fizice se petrec cele mai importante fenomene, care ne pot clarifica istoria într-un mod intim.

Dacă urmărim în continuare evoluţia creştinismului, ajungem aproximativ în perioada secolelor XI-XII până în secolul al XV-lea, când a avut loc un mister complet diferit, care a purtat evoluţia mai departe. Întâi s-a pus accent pe amintirile a ceea ce se întâmplase în planul fizic, mai apoi pe elementul eteric, ţesut în corpurile eterice ale purtătorilor creştinismului în Europa Centrală, în secolele ulterioare, XII-XV, numeroasele copii ale corpului astral al lui Iisus din Nazareth au fost întreţesute corpurilor astrale celor mai importanţi purtători ai creştinismului. Aceşti oameni aveau un Eu capabil, ca orice Eu, de a-şi forma opinii extrem de false despre tot felul de lucruri, însă în corpul lor astral vieţuiau forţă, devoţiune şi o certitudine nemijlocită privind adevărurile sfinte, în ei se afla o ardoare profundă, o convingere de nestăvilit şi, în anumite circumstanţe, abilitatea de a-şi argumenta această convingere. Ceea ce câteodată ne poate frapa în mod deosebit la aceste personalităţi este că adesea Eul lor nu se dezvoltase pe măsura a ceea ce corpul lor astral, prin întreţeserea cu o replică a corpului astral al lui Iisus, conţinea. Uneori apărea ca fiind grotesc comportamentul Eului lor, însă lumea trăirilor şi sentimentelor lor, cât şi fervoarea lor erau grandioase şi sublime. O asemenea personalitate este Francisc din Assisi. Atunci când îi studiem biografia şi nu putem, ca oameni moderni, să îi înţelegem Eul conştient, totuşi trebuie să avem cea mai profundă veneraţie faţă de întreaga sa lume de sentimente şi mai ales faţă de tot ceea ce a creat, trebuie, pentru a ne deveni clar, să adoptăm perspectiva  menţionată mai sus. El a fost unul dintre cei care au avut întreţesută o copie după corpul astral al lui Iisus din Nazareth. Prin aceasta a fost el capabil să împlinească exact ceea ce a împlinit. Foarte mulţi dintre cei ce l-au urmat în Ordinul franciscan, ca slujitorii credincioşi şi minoriţii săi, au avut asemenea copii întreţesute cu trupul lor astral, într-o manieră similară.

Toate fenomenele stranii, dar în acelaşi timp misterioase ale acelui timp vă vor deveni limpezi şi clare atunci când vă veţi dispune corespunzător în faţa ochiului sufletului această mediere în evoluţia lumii, între trecut şi viitor. Distincţia importantă care trebuie realizată pentru acei oameni ai Evului Mediu cu o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth este între ce anume era conţinut mai mult din ceea ce fusese întreţesut corpului lor astral, din ceea ce numim sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau sufletul conştienţei, întrucât corpul astral trebuie să conţină, într-un anume fel, toate cele trei componente, precum şi Eul, care îl cuprinde. În cazul lui Francisc din Assisi a fost întreţesut în totalitate sufletul senzaţiei al lui Iisus din Nazareth şi acesta a fost de asemeni cazul altor personalităţi extraordinare, ca spre exemplu Elisabeth din Thuringia, născută în 1207, a cărei biografie o puteţi urmări cu tot sufletul, dacă îi cunoaşteţi misterul vieţii. Ea deţinea de asemeni o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth întreţesută cu sufletul senzaţiei. Enigma acestei făpturi umane este dezlegată exact printr-o asemenea cunoaştere.

Dacă ştiţi că în acea perioadă cele mai diverse personalităţi au avut sufletul senzaţiei, al raţiunii sau al conştienţei, ca imagini ale corpului astral al lui Iisus din Nazareth, întreţesute, vă va deveni clară acea ştiinţă, atât de puţin înţeleasă şi atât de criticată, numită scolastică. Ce şi-a propus scolastica ca misiune? Şi-a propus să găsească, pe baza judecăţii şi a intelectului, dovezi şi demonstraţii la acele fenomene pentru care nu există legături istorice şi medieri fizice şi care nu puteau fi cunoscute prin certitudinea clarvăzătoare directă, devenită posibilă prin întreţeserea corpului eteric al lui Iisus din Nazareth în secolele anterioare. Oamenii aceştia şi-au setat sarcina, spunându-şi: Prin tradiţie ne-a fost transmis că Fiinţa cunoscută drept Christos Iisus a apărut în istorie şi că, în plus, alte fiinţe spirituale, despre care mărturisesc documentele religioase, au intervenit în evoluţia omenirii. Apoi, din sufletul raţiunii, din elementul intelectual al copiei corpului astral al lui Iisus din Nazareth, şi-au propus să dovedească, prin concepte foarte subtile şi clar dezvoltate, tot ceea ce conţin scrierile lor ca adevăruri misteriale. Astfel a luat naştere ştiinţa stranie care a pus probabil cea mai mare bază pe intelect şi perspicacitate din istoria gândirii omenirii. Fiecare este liber să interpreteze conţinutul scolasticii aşa cum doreşte, însă de-a lungul multor secole ea a dezvoltat, printr-un discernământ extrem de subtil şi conturarea diferitelor concepte, capacitatea de a reflecta a omului, punându-şi în acest mod amprenta asupra culturii vremii. Astfel, în secolele XIII-XV, omenirea, prin intermediul scolasticii, a obţinut capacitatea de a gândi cu perspicacitate, pătrunzător şi logic.

O recunoaştere specială a faptului că în Eul uman poate fi regăsit Christos, s-a născut mai ales la acei oameni în care sufletul conştienţei era întipărit mai puternic, mai exact copia a ceea ce ca suflet al conştienţei a vieţuit în Iisus din Nazareth, întrucât în sufletul conştienţei se află Eul. Deoarece aceste individualităţi purtau în ele însele elementul sufletului conştienţei din corpul astral al lui Iisus din Nazareth, Chrisos cel interior a luminat înlăuntrul lor, iar, prin corpul astral deosebit, L-au recunoscut pe Christosul din ei ca fiind Christos însuşi. Aceste individualităţi au fost cele pe care le cunoaşteţi ca fiind Meister Eckart, Johannes Tauler şi toţi ceilalţi purtători ai misticii medievale.

Astfel puteţi observa cum diferitele manifestări ale corpului astral, multiplicat prin încarnarea fiinţei înalte a lui Christos în corpul lui Iisus din Nazareth, au lucrat mai departe în timpurile care au urmat şi au condus la dezvoltarea propriu-zisă a creştinismului. Aceasta este de fapt o tranziţie importantă şi din alte perspective. Vedem cum omenirea în evoluţia sa a fost nevoită să primească aceste copii ale lui Iisus din Nazareth în propria  constituţie. În primele secole oamenii erau complet dependenţi de planul fizic; apoi, în următoarele secole, existau oameni care erau potriviţi să primească întreţesut cu propriul corp eteric elementul corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Mai târziu, se poate spune că oamenii erau mai orientaţi către corpul astral; astfel a devenit posibilă şi încarnarea în ei a copiei corpului astral al lui Iisus din Nazareth. Corpul astral este purtătorul capacităţii de judecată care s-a dezvoltat în mod deosebit în secolele XII-XIV. Trezirea corpului astral poate fi observat şi în cadrul unui alt fenomen.

Până în secolul al XII-lea, profunzimile misteriale conţinute de Cina cea de Taină erau deosebit de clare. Ea era acceptată într-o asemenea manieră, încât, chiar dacă uneori era cel mult în cercuri restrânse discutată, exista capacitatea de a simţi ceea ce era conţinut în cuvintele: „Acesta este trupul Meu şi acesta este sângele Meu...”, Christos intenţionând să exprime faptul că va fi unit cu Pământul şi va deveni spiritul planetar al acestuia. Deoarece pe Pământ făina este cea mai de preţ, pâinea a devenit pentru oameni trupul lui Christos, iar seva ce curge prin plante, prin viţa-de-vie, sângele Lui. Prin această cunoaştere, valoarea Cinei celei de Taină nu a fost diminuată, ci, din contră, sporită. Ceva din profunzimile infinite puteau fi simţite în acele secole, până când s-a trezit, în corpul astral, forţa de judecată. Din acel moment au apărut îndoiala şi disputele cu privire la Cina cea de Taină. Gândiţi-vă numai la discuţiile despre sensul ei în rândul husitismului, luteranismului, a protestantismului zwinglian şi calvin, curente care au derivat din luteranism, dar s-au despărţit de acesta. Asemenea discuţii nu ar fi fost posibile mai devreme, întrucât omul avea încă o cunoaştere nemijlocită a Cinei celei de Taină.

Aici vedem însă adeverindu-se o importantă lege istorică, ce ar trebui să fie importantă mai ales pentru cel care se preocupă cu ştiinţa spiritului: Atâta vreme cât oamenii cunoşteau însemnătatea Cinei celei de Taină, nu discutau despre ea, ci, abia atunci când au pierdut această cunoaştere directă, au început să o facă. Consideraţi faptul că oamenii încep să discute pe marginea unui subiect drept un indiciu al lipsei de înţelegere a subiectului respectiv. Acolo unde există cunoaştere, va fi narată, dar nu există o dorinţă deosebită de a discuta. Atunci când însă oamenii vor să discute, de regulă, nu stăpânesc adevărul. Dezbaterile încep odată cu lipsa de cunoaştere şi este mereu şi pretutindeni un indiciu al decadenţei în raport cu seriozitatea unei teme, odată ce se începe discuţia despre ea. Declinul unui anumit curent este prevestit întotdeauna de discuţii. Este foarte important ca în domeniul ştiinţei spiritului să învăţăm mereu şi mereu că voinţa de a dezbate ar trebui interpretată de fapt ca un semn al necunoaşterii. Pe de altă parte, ar trebui să cultivăm opusul discuţiei, şi anume dorinţa de a învăţa şi de a înţelege treptat despre ce este vorba. Aici vedem un fapt istoric important, adeverit de evoluţia creştinismului însuşi. Însă mai putem învăţa ceva, atunci când vedem cum, în secolele de creştinism caracterizate mai sus, puterea de judecată, care se află în corpul astral, ca înţelepciune intelectuală perspicace, este expusă. Într-adevăr, atunci când ne îndreptăm atenţia spre realităţi şi nu spre dogme, putem învăţa cât de multe a realizat de fapt creştinismul în progresul său. Ce a devenit scolastica, dacă nu îi interpretăm conţinutul, ci o percepem ca pe o cultivare şi disciplinare a capacităţilor mentale? Ştiţi ce a devenit ea apoi? Chiar ştiinţa modernă! Aceasta e de neconceput fără realitatea ştiinţei creştinismului Evului Mediu. Nu e vorba numai despre faptul că Copernic era preot şi Giordano Bruno dominican, ci toate formele de gândire cu care obiectele naturii au fost abordate începând cu secolele al XV-lea şi al XVI-lea nu sunt altceva decât ceea ce a fost cultivat şi dezvoltat în secolele XI-XVI prin ştiinţa creştină a Evului Mediu. Cei care răsfoiesc cărţile de scolastică şi le compară cu noile descoperiri ştiinţifice, spunând că Haeckel sau alţii au afirmat cu totul altceva, nu trăiesc în realitate, ci în abstracţiune. Realitatea este cea care contează! Teoriile lui Haeckel, Darwin, Du Bois-Reymond, Huxley şi alţii nu ar fi fost posibile, dacă nu ar fi fost precedate de ştiinţa creştină a Evului Mediu. Ei datorează faptul  că pot gândi în acest fel ştiinţei creştine medievale. Aceasta este realitatea. Prin ştiinţa creştină medievală omenirea a învăţat să gândească, în sensul strict al cuvântului.

Dar lucrurile merg mai departe. Citiţi lucrările lui David Friedrich Strauss şi încercaţi să observaţi modul lui de a gândi, încercaţi să vă formaţi o imagine clară despre structura gândirii lui: cum vrea să prezinte întreaga viaţă a lui Iisus din Nazareth ca pe un mit. Ştiţi de unde provine agerimea gândirii sale? Din ştiinţa creştină a Evului Mediu. Tot ceea ce în prezent este utilizat pentru a combate creştinismul în mod atât de radical, a fost dobândit prin ştiinţa creştină medievală. De fapt, nu ar putea exista un oponent al creştinismului în prezent, la care să nu poată fi dovedit cu uşurinţă că nu ar avea capacitatea de a gândi în modul în care o are, dacă nu ar fi învăţat formele de gândire de la ştiinţa creştină medievală. Aceasta ar fi într-adevăr istoria lumii observată aşa cum este ea în realitate.

Ce s-a întâmplat începând cu secolul al XVI-lea? Eul uman a devenit din ce în ce mai pronunţat şi, odată cu el, egoismul şi implicit materialismul. Tot ceea ce conţinea el a fost ignorat şi uitat: oamenii trebuiau să se limiteze la ceea ce Eul putea observa, la ceea ce sistemul senzonal-fizic le putea da prin inteligenţa obişnuită şi numai asta era Eul capabil să preia în sanctuarele sale interioare. Cultura secolului al XVI-lea este una a egoităţii. Ce trebuie acum să intre în acest Eu? Evoluţia creştinismului a trecut printr-o fază de dezvoltare în corpurile fizic sau exterior, eteric, astral şi a pătruns până la Eu. Acum trebuie să preia în acest Eu misteriile şi secretele creştinismului însuşi. După o perioadă în care Eul a învăţat gândirea prin creştinism şi a aplicat gândurile lumii exterioare, acum trebuie să devină organ de percepţie a lui Christos. Acest Eu trebuie acum să regăsească înţelepciunea care este de fapt înţelepciunea primordială a Marelui Avatar, a lui Christos. Cum se poate împlini asta? Prin aprofundarea creştinismului din perspectiva spiritual-ştiinţifică. Deja pregătit cu grijă prin cele trei stadii ale dezvoltării fizice, eterice şi astrale, organul interior va trebui să se deschidă în om, pentru a privi în lumea spirituală cu ochiul pe care Christos îl poate deschide. El a coborât pe Pământ ca cea mai mare Fiinţă-Avatar. Să ne imaginăm lucrurile din următoarea perspectivă: să încercăm să ne uităm la lume aşa cum suntem capabili să o facem, după ce l-am primit pe Christos în noi. Vom regăsi întregul proces de devenire a lumii noastre iluminat şi pătruns de Fiinţa Sa. Asta înseamnă că vom descrie cum trupul fizic al fiinţei umane a luat naştere pe Vechiul Saturn, cum cel eteric a apărut pe Vechiul Soare, corpul astral pe Vechea Lună şi Eul pe Pământ. Vom afla apoi cum totul tinde spre un ţel, acela de a deveni din ce în ce mai independent şi individualizat, pentru a încorpora evoluţiei Pământului înţelep-ciunea care trece de la Soare la Pământ. Altfel spus, pentru eliberarea Eului, Christos şi creştinismul trebuie să devină punctul central al unei viziuni asupra lumii.

Astfel vedeţi modul în care creştinismul s-a pregătit progresiv pentru ceea ce trebuie să devină. În primele secole, creştinul a primit creştinismul cu abilităţile sale fizice de recunoaştere, mai târziu cu cele eterice, iar în perioada Evului Mediu cu cele de natură astrală. Apoi, creştinismul, în forma sa reală, a fost reprimat, până când Eul a fost desăvârşit prin cele trei corpuri, în cadrul evoluţiei de după Christos. Însă după ce acest Eu a învăţat să gândească şi să îşi îndrepte privirea spre lumea obiectivă, este acum suficient de matur să perceapă în toate aspectele lumii obiective fenomenele spirituale atât de intim conectate cu Fiinţa centrală, Christos: să îl perceapă pe El, ca fundament al lumii obiective, în cele mai diverse manifestări, peste tot.

Cu acestea ne aflăm în punctul de plecare spre comprehensiunea, recunoaşterea creştinismului din punct de vedere spiritual-ştiinţific şi începem să înţelegem ce sarcină, ce misiune i s-a alocat mişcării noastre pentru cunoaşterea spiritului. Apoi recunoaştem în mod evident realitatea acestei misiuni. Aşa cum fiecare om are corp fizic, eteric, astral şi Eu şi urcă din ce în ce mai mult către înălţimi, şi dezvoltarea istorică a creştinismului are parte de aceeaşi devenire. Am putea spune că şi creştinismul are un corp fizic, unul eteric, unul astral şi un Eu, Eu care îşi poate chiar renega originea, precum în timpurile noastre, care poate deveni egoist, dar care, în acelaşi timp, rămâne un Eu ce poate primi în el însuşi adevărata Fiinţă a lui Christos, urcând astfel mereu trepte mai înalte ale existenţei. Ceea ce este fiinţa umană în particular, este întreaga lume în ansamblu şi în cursul devenirii ei istorice.

Dacă privim lucrurile în acest mod, se deschide în faţa noastră, din punct de vedere spiritual-ştiinţific, o perspectivă asupra viitorului foarte îndepărtat şi ştim că ea ne poate atinge şi umple inimile cu entuziasm. Ne devine din ce în ce mai clar ceea ce avem de împlinit şi ştim de asemenea că nu bâjbâim în întuneric. Acest lucru este aşa pentru că nu am conceput într-un mod arbitrar ideile pe care intenţionăm să le proiectăm în viitor, ci vrem să avem şi să urmăm doar acele idei care au fost pregătite de-a lungul secolelor prin evoluţia creştinismului. Este adevărat că abia după ce au luat naştere corpurile fizic, eteric, astral şi-a putut face apariţia Eul, care acum trebuie să fie dezvoltat treptat în Sine spirituală, Spiritul vieţii şi Omul spirit. În acelaşi mod, omul modern cu Eul său, cu gândirea actuală, putea să evolueze numai din formele fizică, eterică şi astrală ale creştinismului. Eul este creştinismul metamorfozat. Tot atât de adevărat precum a fost evoluţia din trecut este şi faptul că forma Eului uman a putut apărea abia după ce formele eterică şi astrală ale creştinismului au fost dezvoltate. Creştinismul îşi va continua evoluţia în viitor, oamenilor le vor fi oferite cu totul alte lucruri, iar dezvoltarea creştină şi modul de viaţă creştin vor apărea într-o formă nouă: corpul astral transformat va apărea ca Sine spirituală christică, corpul eteric transformat ca Spirit al vieţii christic. Într-o perspectivă radiantă a viitorului creştinismului, luminează în faţa sufletelor noastre ca o stea spre care ne străduim Omul spirit, sclipitor şi străluminat de spiritul creştinismului.