Ați putut observa, dintr-o prelegere ținută aici despre problemele complexe asupra reîncarnării, faptul că, drept urmare a progreselor continue realizate în perspectiva noastră spiritual-științifică asupra lumii, ceea ce la început putea fi prezentat ca adevăr elementar se metamorfozează, în așa mod încât urcăm către niște adevăruri din ce în ce mai înalte. De aceea este corect a prezenta la început adevărurile generale asupra lumii cât mai elementar, mai simplu posibil. Totuși, este de asemeni necesar să avansăm lent de la noțiunile simple la adevărurile înalte, întrucât, prin intermediul acestora din urmă, vom atinge în mod treptat ceea ce știința spiritului intenționează printre altele să ne ofere: oportunitatea de a înțelege, de a pătrunde lumea care ne înconjoară, sfera fizic-senzorială. Într-adevăr, trebuie să urcăm până foarte departe, pentru a fi capabili să schițăm conexiunile dintre liniile spirituale și forțele existente în spatele lumii senzoriale. Un fenomen sau altul aparținând existenței noastre a devenit deja, prin ceea ce am discutat în ultimele câteva conferințe, mult mai clar și mai ușor de explicat. Astfel vrem astăzi să avansăm întru câtva în acest domeniu specific, luând din nou în discuție întrebări complexe asupra problematicii reîncarnării, reîntrupării.
Înainte de toate, vrem astăzi să clarificăm faptul că între ființele care ocupă poziții conducătoare în evoluția omului pe Pământ există diferențe. Trebuie să distingem în cursul evoluției Pământului asemenea ființe călăuzitoare, care s-au dezvoltat de la început împreună cu omenirea, însă care au progresat mai repede. Putem spune astfel: Dacă ne întoarcem până în perioada trecutului îndepărtat lemurian, putem recunoaște cele mai variate stadii de dezvoltare între oamenii întrupați atunci. Toate sufletele, care erau atunci într-un corp fizic, s-au reîncarnat în timpul perioadei atlanteene și postatlanteene în repetate rânduri. Rapiditatea cu care sufletele s-au dezvoltat a fost diferită. Există suflete care s-au dezvoltat relativ lent în timpul diferitelor încarnări și care au încă de străbătut căi lungi în viitor. Însă există și astfel de suflete care au evoluat rapid, despre care s-ar putea spune că s-au folosit de încarnările lor într-un mod mai fecund și care astăzi se află la un nivel sufletesc-spiritual foarte înalt, pe care omul obișnuit al timpurilor noastre îl va atinge doar într-un viitor foarte îndepărtat. Dacă sălășluim însă în această sferă sufletească, putem, cu toate acestea, spune astfel: indiferent cât de avansate sunt aceste suflete individuale, indiferent cât de departe se înalță deasupra oamenilor obișnuiți, au avut parte în cadrul evoluției Pământului nostru de o cale similară cu cea a celorlalți oameni; ei doar au progresat mai repede.
În afara acestor individualități călăuzitoare, care, în sensul menționat, sunt similare celorlalți oameni, dar se află la un nivel superior, există și alte individualități, alte ființe, care participă la evoluția omenească, care nu au parcurs un drum de încarnări diferite, precum au făcut-o oamenii. Ne putem ilustra ceea ce stă la baza acestui fenomen, atunci când ne spunem: Au existat, în perioada de evoluție lemuriană, pe care tocmai am avut-o în vedere, ființe pentru care nu mai era necesar să coboare într-un corp fizic, precum ceilalți oameni, precum celelalte ființe descrise deja, deci care erau capabile să își parcurgă evoluția în regiuni înalte, mult mai spirituale și astfel nu aveau nevoie să coboare în trupuri fizice spre a progresa. O asemenea făptură poate însă, pentru a interveni în cursul evoluției omenești, să coboare așa-zis provizoriu într-un trup precum cel al oamenilor. Se poate întâmpla ca o astfel de ființă să se ivească, iar când o examinăm din perspectiva sufletului său, să nu putem afirma, precum în cazul celorlalți oameni, că, urmărind-o înapoi în timp, o descoperim într-o încarnare trupească anterioară și apoi în trecutul mai îndepărtat, într-o altă încarnare, și tot așa, ci să fim nevoiți să ne spunem: Urmărind sufletul său înapoi în timp nu vom ajunge la o încarnare trupească anterioară. Dacă totuși se întâmplă, este doar pentru că poate coborî deseori la anumite intervale de timp, spre a se încarna temporar într-un corp omenesc. O astfel de ființă, care coboară în acest mod într-un corp omenesc pentru a interveni ca om în evoluție, fără a avea niciun câștig personal din încarnarea respectivă, fără ca ceea ce experimentează în lume să aibă o însemnătate pentru ea însăși, este numită în înțelepciunea orientală „avatar”. Diferența dintre o ființă călăuzitoare, ce s-a dezvoltat mai repede în cadrul evoluției omenești și una de acest gen, pe care o numim avatar, este că cea din urmă nu culege roade personale din încarnările fizice sau dintr-o încarnare pe care și-o ia ca sarcină, întrucât pătrunde într-un corp omenesc spre mântuirea și progresul întregii omeniri. Cum am spus deja, un avatar poate pătrunde într-un corp omenesc doar o dată sau de câteva ori succesiv, iar atunci când se întâmplă, el este cu totul diferit față de orice altă individualitate omenească.
Cel mai important avatar care a trăit pe Pământ, precum puteți deduce din spiritul conferințelor pe care le ținem aici, este Christos, acea zeitate pe care o putem numi Christos și care s-a încarnat în trupul lui Iisus din Nazareth în cel de-al treizecilea an de viață. Această Ființă, care a venit pentru prima dată în contact cu Pământul nostru la începutul epocii actuale, a fost încarnată timp de trei ani într-un trup și de atunci este în contact cu sfera astrală, deci cu sfera spirituală a lumii noastre suprasensibile; ea are ca ființă-avatar o semnificație unică. În timp ce alți avatari se pot încarna deseori, ar fi în van să căutăm o altă încarnare omenească pe Pământ a lui Christos. Diferența dintre El și celelalte ființe-avatar nu constă în încarnarea repetată a celor din urmă, ci în faptul că nu au niciun beneficiu personal din încarnarea pământească. Oamenii nu oferă nimic lumii, ei doar iau. Avatarii doar dau, nu iau nimic de la Pământ. Dacă vreți să înțelegeți realmente această idee, trebuie să distingeți între o ființă-avatar atât de înaltă precum Christos și altele de același gen dar inferioare.
Cele din urmă pot avea misiuni diferite pe Pământ. Putem discuta în continuare despre o asemenea sarcină a uneia dintre ele. Iar pentru a evita speculațiile, vom lua în considerare un caz concret și ne vom crea o imagine despre ceea ce o asemenea misiune poate reprezenta.
Cu toții știți, din povestirile care se referă la tema Noe, că în versiunea ebraică veche o mare parte din populația postatlanteană, post-Noe, își are originea în cei trei fii ai lui Noe – Sem, Ham și Iafet. Astăzi nu ne propunem să pătrundem mai mult ceea ce Noe și acești trei strămoși reprezintă dintr o altă perspectivă. Ne dorim numai să clarificăm că scrierile ebraice, care se referă la Sem, unul dintre fiii lui Noe, îl prezintă ca fiind strămoșul întregului neam al semiților. O perspectivă cu adevărat ocultă asupra unei asemenea teme, istorisiri, este întotdeauna fundamentată pe adevăruri profunde. Aceia care sunt capabili să cerceteze din punct de vedere ocult un asemenea fenomen știu despre Sem, strămoșul semiților, următoarele.
În cazul unei asemenea personalități, care urmează să devină strămoșul unei întregi seminții, trebuie să fie create toate condițiile necesare de la naștere sau chiar de mai devreme, pentru a putea să fie un asemenea predecesor. Acum, în ce mod putea deveni o astfel de personalitate precum Sem strămoșul unei întregi comunități de oameni sau neam? În cazul lui, s-a împlinit prin aceea că el a primit un corp eteric pregătit în mod special. Ştim că atunci când omul vine spre încarnare în această lume, își structurează în jurul individualității un corp eteric sau al forțelor de viață, pe lângă celelalte mădulare ale ființei sale. Pentru predecesorul unei seminții trebuie, într-un fel, pregătit un corp eteric special, care să fie ca un prototip de corp eteric pentru toți descendenții care îi succed lui în generațiile viitoare. Astfel avem într-o asemenea individualitate ancestrală un corp eteric tipic, ca un prototip; prin înrudirea de sânge în generații succesive, corpurile eterice ale tuturor descendenților seminției sunt într-un fel reproduceri ale corpului eteric ancestral. În modul acesta, în fiecare corp eteric al semiților era întrețesut ceva ca o imagine a corpului eteric deținut de Sem. În ce mod este adus un asemenea fenomen în cursul evoluției omenirii?
Dacă îl observăm pe Sem cu mai multă precizie, descoperim că trupul său eteric și-a dobândit forma ancestrală prin faptul că un avatar s-a întrețesut cu trupul său eteric. Deși nu este vorba despre un avatar atât de înalt, comparabil cu alte ființe-avatar, totuși a coborât în corpul său eteric. Ea nu era unită cu corpul astral sau cu Eul lui Sem, însă s-a întrețesut, să zicem, numai cu trupul său eteric. Putem cerceta chiar în acest exemplu ce semnificație are faptul că o ființă-avatar ia parte la constituția și compoziția omului. Ce sens are atunci când un om poartă, precum Sem, misiunea de a fi strămoșul unui întreg neam și are în corporalitatea sa întrețesut o ființă-avatar? De fiecare dată când un avatar este întrețesut cu un om încarnat pe Pământ, una sau chiar mai multe dintre corporalitățile aparținând constituției suprasensibile ale acelui om se pot multiplica sau sparge în mai multe părți.
Faptul că o ființă-avatar s-a întrețesut cu trupul eteric al lui Sem a făcut posibil ca nenumărate copii ale originalului să ia naștere, să fie întrețesute cu toți oamenii care au urmat acestui strămoș în generațiile următoare. Astfel, coborârea unui avatar are, printre altele, sensul de a contribui la multiplicarea unuia sau mai multor mădulare ale ființei respective, care este însuflețită de către avatar. În acest mod iau naștere copii clare ale originalului, care mai apoi sunt cultivate. Așa cum puteți deduce, în Sem era prezent un corp eteric de o deosebită valoare, un corp eteric arhetipal, pregătit de un avatar înalt și apoi întrețesut cu Sem, astfel încât să poată coborî apoi în multe copii, la toți cei care urmau să fie consangvini cu acest strămoș.
Am menționat deja într-o conferință anterioară că o economie spirituală există în virtutea faptului că ceva care are o valoare deosebită este păstrat și purtat mai departe în viitor. Am auzit că nu numai Eul se reîncarnează, ci și corpul astral și cel eteric au această capacitate. În afara faptului că nenumărate reproduceri ale corpului eteric al lui Sem au luat naștere, trupul său eteric a fost păstrat în lumile spirituale, întrucât putea fi mai târziu utilizat în împlinirea misiunii poporului evreu. În acest corp eteric și-au găsit originar expresia toate particularitățile poporului evreu. Dacă la un moment dat trebuia să se întâmple ceva deosebit pentru poporul ebraic străvechi, dacă cineva trebuia să își asume o sarcină sau misiune specială, se putea împlini în mod ideal printr-o individualitate care purta în sine acest corp eteric strămoșesc.
Într-adevăr, o individualitate care a purtat corpul eteric al lui Sem a jucat un rol important mai târziu în istoria poporului evreu. Avem aici de a face cu una dintre minunatele complicații ale devenirii omenirii, care ne poate clarifica atât de multe. Avem de-a face cu o individualitate foarte înaltă, care, să zicem, trebuia să se coboare, pentru a putea vorbi poporului evreu într-un mod comprehensibil și să-i insufle puterea necesară pentru o misiune specială, ca și cum, prin analogie, o persoană remarcabilă din punct de vedere intelectual ar trebui să vorbească unui trib primitiv, deci ar trebui să învețe limba acelor oameni, însă nu înseamnă că limba respectivă l-ar eleva pe el personal, ci este doar necesar să se rezume la limbajul respectiv. În același mod, o individualitate înaltă a trebuit să se restrângă în corpul eteric al lui Sem, pentru a fi capabil să dea un anume impuls poporului ebraic străvechi. Această individualitate, această personalitate este aceeași cu cea pe care o găsiți în istorisirile biblice sub numele de Melchisedek. El este cel care, să zicem, a îmbrăcat corpul eteric al lui Sem, pentru a-i da lui Avraam impulsul pe care îl găsiți atât de frumos ilustrat în Biblie. Ceea ce era conținut de individualitatea lui Sem a fost multiplicat pentru că o ființă-avatar era încarnată în ea și toate cele rezultate au fost apoi întrețesute cu celelalte corpuri eterice ale descendenților poporului evreu. Mai mult, corpul eteric al lui Sem a fost păstrat în lumile spirituale, pentru ca mai târziu să poată fi purtat de Melchisedek, care avea să dea poporului evreu un impuls important prin Avraam.
Atât de subtil sunt întrețesute realitățile care stau în spatele lumii fizice și care ne elucidează ceea ce se petrece în lumea fizică, învățăm să interpretăm istoria abia atunci când suntem capabili să indicăm asemenea fenomene de natură spirituală, care se află în spatele celor de natură fizică. Istoria nu poate deveni niciodată comprehensibilă dacă luăm în considerare numai fenomenele fizice.
Ceea ce am discutat acum, modul în care prin coborârea unei ființe-avatar componentele sufletesc-spirituale ale persoanei care o poartă se multiplică și sunt preluate apoi de alte persoane ca o copie a arhetipului, devine de o deosebită importanță prin apariția lui Christos pe Pământ. Prin faptul că ființa-avatar a lui Christos a locuit în trupul lui Iisus din Nazareth, a devenit posibil ca atât corpul eteric și cel astral, cât și Eul să se multiplice de nenumărate ori; prin Eu, mă refer la impulsul ce a fost aprins în corpul astral al lui Iisus din Nazareth, atunci când Christos a pătruns învelișul întreit al acestuia. Mai departe vrem să luăm în considerare faptul că, prin ființa-avatar, corpul eteric și cel astral ale lui Iisus din Nazareth au putut fi reproduse.
Acum are loc unul dintre cele mai însemnate puncte de răscruce din istoria omenirii, chiar prin apariția principiului Christos în evoluția Pământului. Ceea ce v-am menționat despre Sem este în mod fundamental tipic pentru perioada precreștină. Când, în această manieră, un corp eteric sau astral se multiplică, copiile sunt transmise de regulă oamenilor care sunt consangvini cu cel ce a deținut prototipul. Prin urmare, corpul eteric al lui Sem era transmis membrilor poporului evreu, însă odată cu apariția Ființei-avatar a lui Christos nu a mai fost așa. Corpurile eteric și astral ale lui Iisus din Nazareth au fost multiplicate și copiile au fost prezervate până când au putut fi utilizate în cursul evoluției omenirii. Ele nu erau conectate cu o naționalitate sau un popor, ci, atunci când în decursul timpurilor se ivea un om care, indiferent de naționalitatea sa, era matur și potrivit să aibă propriul său corp eteric sau astral întrețesut cu o copie a corpului eteric sau astral al lui Iisus din Nazareth, atunci puteau fi impregnate omului respectiv.
Astfel vedem cum a devenit posibil ca, în perioadele de timp ce au urmat, toate tipurile de oameni să primească, precum o amprentă, copii ale corpului astral sau eteric al lui Iisus din Nazareth întrețesute cu sufletul lor.
Istoria intimă a dezvoltării creștinismului este în strânsă legătură cu acest fenomen. Ceea ce apare în mod normal descris ca istorie a creștinismului este o sumă de evenimente de natură exclusiv exterioară. Astfel este acordată prea puțină atenție temei celei mai importante, și anume distincției dintre realele perioade în evoluția creștinismului. Cel care poate privi mai profund mersul dezvoltării creștinismului va percepe că, în primele secole, modul în care acesta era răspândit, adică în strânsă legătură cu tot ceea ce se poate cuceri în planul fizic, a fost total diferit de cel din secolele târzii ale erei creștine. E necesar numai să ne îndreptăm privirea către primii învățători ai creștinismului, pentru a vedea cum erau scoase în evidență amintirile de natură fizică, legăturile materiale și tot ceea ce a a rămas în planul fizic. Gândiți-vă numai la modul în care Ireneus, cel care în primul secol a contribuit mult la răspândirea învățăturii creștine, a pus foarte mare valoare pe faptul că amintirile ar trebui să fie conduse înapoi către cei care au ascultat direct de discipolii apostolilor. Era important ca, prin acest tip de amintiri fizice, să se dovedească cum Christos a predicat în Palestina. Era în mod deosebit accentuat, spre exemplu, faptul că Papias însuși a îngenuncheat în fața discipolilor apostolilor. Erau arătate și descrise chiar și locurile în care locuiau asemenea personalități, care puteau fi luate în considerare ca martori oculari pentru a confirma veridicitatea faptului că Christos a trăit în Palestina. În mod deosebit de important era în primele secole ale creștinismului transmiterea amintirilor vii în raport cu evenimentele fizice.
Cât de puternic reliefate au fost toate evenimentele materiale poate fi observat în cuvintele Sf. Augustin, cel care a trăit la finele acestei perioade, și care a spus: „De ce cred în adevărurile Creștinismului? Pentru că autoritatea Bisericii catolice mă constrânge să o fac.” Pentru el era esențial faptul că autoritatea fizică îi confirmă existența în lumea materială a unei comunități care s-a păstrat și în cadrul căreia o personalitate este în conexiune cu una anterioară și așa mai departe până la Petru, care a fost ucenic al lui Christos. Putem vedea astfel că în procesul răspândirii creștinismului în primele secole, cea mai mare valoare se pune pe documente și impresii ale lumii fizice.
Toate acestea s-au schimbat începând cu perioada ce a urmat Sfântului Augustin și până în secolele al XI-lea, al XII-lea și al XIII-lea. Nu mai era posibil să se facă referiri la amintiri vii sau să se consulte documente din planul fizic, întrucât erau mult prea îndepărtate față de momentul respectiv. În plus, ceva cu totul diferit era prezent în întreaga atmosferă și dispoziție a oamenilor care au îmbrățișat atunci creștinismul, europenii fiind majoritari. Exista în acea perioadă ceva ca o cunoaștere nemijlocită a existenței lui Christos, a morții Sale pe cruce și a continuității vieții Sale. Din secolele al IV-lea și al V-lea până în secolele al X-lea și al XII-lea, a trăit un număr mare de oameni care considerau absurd să li se spună că evenimentele din Palestina ar putea fi contestabile, întrucât ei știau mai bine. Astfel de oameni erau răspândiți mai ales în țările europene. Ei au fost capabili întotdeauna să trăiască interior în miniatură ceva asemănător revelației lui Pavel sau a experienței pe care o are cel care până atunci era Saul și prin care devine Pavel pe drumul spre Damasc.
Ce a făcut posibil pentru un număr de oameni din aceste secole să fie capabili de a primi revelații, într-un anumit sens clarvăzătoare, ale evenimentelor din Palestina? Faptul că, în aceste secole, replicile păstrate ale corpului eteric al lui Iisus din Nazareth au fost întrețesute cu cele ale unui număr mare de oameni, ca și când li s-ar fi permis să îmbrace aceste copii. Corpul lor eteric nu consta în totalitate dintr-o replică a corpului eteric al lui Iisus, ci o copie a originalului era doar întrețesută cu acesta. În acele secole au trăit oameni care puteau avea un astfel de corp eteric și care, prin intermediul său, aveau acces la cunoașterea lui Iisus din Nazareth și a lui Christos. Toate acestea au avut ca efect și faptul că imaginea lui Christos nu a mai fost asociată cu istoria exterioară și transmiterea fizică asupra evenimentelor. Cel mai mare grad de disociere în acest sens ne apare într-una din operele literare minunate ale secolului al IX-lea, Heliand, poem scris de un om aparent simplu din Saxonia, în timpul lui Ludovic cel Pios, care a domnit în anii 814-840. Raportat la corpul astral și Eul său, ceea ce se afla în corpul eteric al poetului era inegalabil, întrucât acestuia din urmă îi era întrețesută o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Acest simplu poet saxon, autorul poemului, avusese, prin clarvedere directă, certitudinea: Christos există în planul astral și e același cu Cel care a fost crucificat pe Golgotha! Iar întrucât aceasta era o certitudine nemijlocită pentru el, nu mai avea nevoie să recurgă la documente istorice sau mijlociri fizice, pentru a ști că acolo era Christos. De aceea, el îl descrie ca fiind detașat de întregul cadru palestinian și de caracteristicile evreilor. Christos e prezentat drept conducător al unui neam central-european sau germanic, care îl urmează, precum Apostolii din jurul Lui, ca vasali ai unui prinț germanic. Întregul scenariu exterior a fost schimbat, numai structura evenimentelor și aspectele esențiale și eterne ale Făpturii lui Christos rămân nemodificate. Întrucât avea o cunoaștere nemijlocită a Lui, bazată pe un fundament foarte puternic, precum amprenta corpului eteric al lui Iisus din Nazareth, poetul nu a fost nevoit să păstreze cu strictețe veridicitatea evenimentelor istorice. El a îmbrăcat ceea ce avea drept cunoaștere directă într-un alt scenariu exterior. Așa cum îl putem descrie pe acest autor al poemului Heliand ca pe una dintre personalitățile însemnate care a avut o copie a corpului eteric al lui Iisus întrețesută cu propriul său corp eteric, putem regăsi și alte personalități ale acelui timp care au purtat o asemenea copie în ei înșiși. Astfel vedem cum în spatele evenimentelor fizice se petrec cele mai importante fenomene, care ne pot clarifica istoria într-un mod intim.
Dacă urmărim în continuare evoluția creștinismului, ajungem aproximativ în perioada secolelor XI-XII până în secolul al XV-lea, când a avut loc un mister complet diferit, care a purtat evoluția mai departe. Întâi s-a pus accent pe amintirile a ceea ce se întâmplase în planul fizic, mai apoi pe elementul eteric, țesut în corpurile eterice ale purtătorilor creștinismului în Europa Centrală, în secolele ulterioare, XII-XV, numeroasele copii ale corpului astral al lui Iisus din Nazareth au fost întrețesute corpurilor astrale celor mai importanți purtători ai creștinismului. Acești oameni aveau un Eu capabil, ca orice Eu, de a-și forma opinii extrem de false despre tot felul de lucruri, însă în corpul lor astral viețuiau forță, devoțiune și o certitudine nemijlocită privind adevărurile sfinte, în ei se afla o ardoare profundă, o convingere de nestăvilit și, în anumite circumstanțe, abilitatea de a-și argumenta această convingere. Ceea ce câteodată ne poate frapa în mod deosebit la aceste personalități este că adesea Eul lor nu se dezvoltase pe măsura a ceea ce corpul lor astral, prin întrețeserea cu o replică a corpului astral al lui Iisus, conținea. Uneori apărea ca fiind grotesc comportamentul Eului lor, însă lumea trăirilor și sentimentelor lor, cât și fervoarea lor erau grandioase și sublime. O asemenea personalitate este Francisc din Assisi. Atunci când îi studiem biografia și nu putem, ca oameni moderni, să îi înțelegem Eul conștient, totuși trebuie să avem cea mai profundă venerație față de întreaga sa lume de sentimente și mai ales față de tot ceea ce a creat, trebuie, pentru a ne deveni clar, să adoptăm perspectiva menționată mai sus. El a fost unul dintre cei care au avut întrețesută o copie după corpul astral al lui Iisus din Nazareth. Prin aceasta a fost el capabil să împlinească exact ceea ce a împlinit. Foarte mulți dintre cei ce l-au urmat în Ordinul franciscan, ca slujitorii credincioși și minoriții săi, au avut asemenea copii întrețesute cu trupul lor astral, într-o manieră similară.
Toate fenomenele stranii, dar în același timp misterioase ale acelui timp vă vor deveni limpezi și clare atunci când vă veți dispune corespunzător în fața ochiului sufletului această mediere în evoluția lumii, între trecut și viitor. Distincția importantă care trebuie realizată pentru acei oameni ai Evului Mediu cu o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth este între ce anume era conținut mai mult din ceea ce fusese întrețesut corpului lor astral, din ceea ce numim sufletul senzației, sufletul rațiunii sau sufletul conștienței, întrucât corpul astral trebuie să conțină, într-un anume fel, toate cele trei componente, precum și Eul, care îl cuprinde. În cazul lui Francisc din Assisi a fost întrețesut în totalitate sufletul senzației al lui Iisus din Nazareth și acesta a fost de asemeni cazul altor personalități extraordinare, ca spre exemplu Elisabeth din Thuringia, născută în 1207, a cărei biografie o puteți urmări cu tot sufletul, dacă îi cunoașteți misterul vieții. Ea deținea de asemeni o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth întrețesută cu sufletul senzației. Enigma acestei făpturi umane este dezlegată exact printr-o asemenea cunoaștere.
Dacă știți că în acea perioadă cele mai diverse personalități au avut sufletul senzației, al rațiunii sau al conștienței, ca imagini ale corpului astral al lui Iisus din Nazareth, întrețesute, vă va deveni clară acea știință, atât de puțin înțeleasă și atât de criticată, numită scolastică. Ce și-a propus scolastica ca misiune? Şi-a propus să găsească, pe baza judecății și a intelectului, dovezi și demonstrații la acele fenomene pentru care nu există legături istorice și medieri fizice și care nu puteau fi cunoscute prin certitudinea clarvăzătoare directă, devenită posibilă prin întrețeserea corpului eteric al lui Iisus din Nazareth în secolele anterioare. Oamenii aceștia și-au setat sarcina, spunându-și: Prin tradiție ne-a fost transmis că Ființa cunoscută drept Christos Iisus a apărut în istorie și că, în plus, alte ființe spirituale, despre care mărturisesc documentele religioase, au intervenit în evoluția omenirii. Apoi, din sufletul rațiunii, din elementul intelectual al copiei corpului astral al lui Iisus din Nazareth, și-au propus să dovedească, prin concepte foarte subtile și clar dezvoltate, tot ceea ce conțin scrierile lor ca adevăruri misteriale. Astfel a luat naștere știința stranie care a pus probabil cea mai mare bază pe intelect și perspicacitate din istoria gândirii omenirii. Fiecare este liber să interpreteze conținutul scolasticii așa cum dorește, însă de-a lungul multor secole ea a dezvoltat, printr-un discernământ extrem de subtil și conturarea diferitelor concepte, capacitatea de a reflecta a omului, punându-și în acest mod amprenta asupra culturii vremii. Astfel, în secolele XIII-XV, omenirea, prin intermediul scolasticii, a obținut capacitatea de a gândi cu perspicacitate, pătrunzător și logic.
O recunoaștere specială a faptului că în Eul uman poate fi regăsit Christos, s-a născut mai ales la acei oameni în care sufletul conștienței era întipărit mai puternic, mai exact copia a ceea ce ca suflet al conștienței a viețuit în Iisus din Nazareth, întrucât în sufletul conștienței se află Eul. Deoarece aceste individualități purtau în ele însele elementul sufletului conștienței din corpul astral al lui Iisus din Nazareth, Chrisos cel interior a luminat înlăuntrul lor, iar, prin corpul astral deosebit, L-au recunoscut pe Christosul din ei ca fiind Christos însuși. Aceste individualități au fost cele pe care le cunoașteți ca fiind Meister Eckart, Johannes Tauler și toți ceilalți purtători ai misticii medievale.
Astfel puteți observa cum diferitele manifestări ale corpului astral, multiplicat prin încarnarea ființei înalte a lui Christos în corpul lui Iisus din Nazareth, au lucrat mai departe în timpurile care au urmat și au condus la dezvoltarea propriu-zisă a creștinismului. Aceasta este de fapt o tranziție importantă și din alte perspective. Vedem cum omenirea în evoluția sa a fost nevoită să primească aceste copii ale lui Iisus din Nazareth în propria constituție. În primele secole oamenii erau complet dependenți de planul fizic; apoi, în următoarele secole, existau oameni care erau potriviți să primească întrețesut cu propriul corp eteric elementul corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Mai târziu, se poate spune că oamenii erau mai orientați către corpul astral; astfel a devenit posibilă și încarnarea în ei a copiei corpului astral al lui Iisus din Nazareth. Corpul astral este purtătorul capacității de judecată care s-a dezvoltat în mod deosebit în secolele XII-XIV. Trezirea corpului astral poate fi observat și în cadrul unui alt fenomen.
Până în secolul al XII-lea, profunzimile misteriale conținute de Cina cea de Taină erau deosebit de clare. Ea era acceptată într-o asemenea manieră, încât, chiar dacă uneori era cel mult în cercuri restrânse discutată, exista capacitatea de a simți ceea ce era conținut în cuvintele: „Acesta este trupul Meu și acesta este sângele Meu...”, Christos intenționând să exprime faptul că va fi unit cu Pământul și va deveni spiritul planetar al acestuia. Deoarece pe Pământ făina este cea mai de preț, pâinea a devenit pentru oameni trupul lui Christos, iar seva ce curge prin plante, prin vița-de-vie, sângele Lui. Prin această cunoaștere, valoarea Cinei celei de Taină nu a fost diminuată, ci, din contră, sporită. Ceva din profunzimile infinite puteau fi simțite în acele secole, până când s-a trezit, în corpul astral, forța de judecată. Din acel moment au apărut îndoiala și disputele cu privire la Cina cea de Taină. Gândiți-vă numai la discuțiile despre sensul ei în rândul husitismului, luteranismului, a protestantismului zwinglian și calvin, curente care au derivat din luteranism, dar s-au despărțit de acesta. Asemenea discuții nu ar fi fost posibile mai devreme, întrucât omul avea încă o cunoaștere nemijlocită a Cinei celei de Taină.
Aici vedem însă adeverindu-se o importantă lege istorică, ce ar trebui să fie importantă mai ales pentru cel care se preocupă cu știința spiritului: Atâta vreme cât oamenii cunoșteau însemnătatea Cinei celei de Taină, nu discutau despre ea, ci, abia atunci când au pierdut această cunoaștere directă, au început să o facă. Considerați faptul că oamenii încep să discute pe marginea unui subiect drept un indiciu al lipsei de înțelegere a subiectului respectiv. Acolo unde există cunoaștere, va fi narată, dar nu există o dorință deosebită de a discuta. Atunci când însă oamenii vor să discute, de regulă, nu stăpânesc adevărul. Dezbaterile încep odată cu lipsa de cunoaștere și este mereu și pretutindeni un indiciu al decadenței în raport cu seriozitatea unei teme, odată ce se începe discuția despre ea. Declinul unui anumit curent este prevestit întotdeauna de discuții. Este foarte important ca în domeniul științei spiritului să învățăm mereu și mereu că voința de a dezbate ar trebui interpretată de fapt ca un semn al necunoașterii. Pe de altă parte, ar trebui să cultivăm opusul discuției, și anume dorința de a învăța și de a înțelege treptat despre ce este vorba. Aici vedem un fapt istoric important, adeverit de evoluția creștinismului însuși. Însă mai putem învăța ceva, atunci când vedem cum, în secolele de creștinism caracterizate mai sus, puterea de judecată, care se află în corpul astral, ca înțelepciune intelectuală perspicace, este expusă. Într-adevăr, atunci când ne îndreptăm atenția spre realități și nu spre dogme, putem învăța cât de multe a realizat de fapt creștinismul în progresul său. Ce a devenit scolastica, dacă nu îi interpretăm conținutul, ci o percepem ca pe o cultivare și disciplinare a capacităților mentale? Ştiți ce a devenit ea apoi? Chiar știința modernă! Aceasta e de neconceput fără realitatea științei creștinismului Evului Mediu. Nu e vorba numai despre faptul că Copernic era preot și Giordano Bruno dominican, ci toate formele de gândire cu care obiectele naturii au fost abordate începând cu secolele al XV-lea și al XVI-lea nu sunt altceva decât ceea ce a fost cultivat și dezvoltat în secolele XI-XVI prin știința creștină a Evului Mediu. Cei care răsfoiesc cărțile de scolastică și le compară cu noile descoperiri științifice, spunând că Haeckel sau alții au afirmat cu totul altceva, nu trăiesc în realitate, ci în abstracțiune. Realitatea este cea care contează! Teoriile lui Haeckel, Darwin, Du Bois-Reymond, Huxley și alții nu ar fi fost posibile, dacă nu ar fi fost precedate de știința creștină a Evului Mediu. Ei datorează faptul că pot gândi în acest fel științei creștine medievale. Aceasta este realitatea. Prin știința creștină medievală omenirea a învățat să gândească, în sensul strict al cuvântului.
Dar lucrurile merg mai departe. Citiți lucrările lui David Friedrich Strauss și încercați să observați modul lui de a gândi, încercați să vă formați o imagine clară despre structura gândirii lui: cum vrea să prezinte întreaga viață a lui Iisus din Nazareth ca pe un mit. Ştiți de unde provine agerimea gândirii sale? Din știința creștină a Evului Mediu. Tot ceea ce în prezent este utilizat pentru a combate creștinismul în mod atât de radical, a fost dobândit prin știința creștină medievală. De fapt, nu ar putea exista un oponent al creștinismului în prezent, la care să nu poată fi dovedit cu ușurință că nu ar avea capacitatea de a gândi în modul în care o are, dacă nu ar fi învățat formele de gândire de la știința creștină medievală. Aceasta ar fi într-adevăr istoria lumii observată așa cum este ea în realitate.
Ce s-a întâmplat începând cu secolul al XVI-lea? Eul uman a devenit din ce în ce mai pronunțat și, odată cu el, egoismul și implicit materialismul. Tot ceea ce conținea el a fost ignorat și uitat: oamenii trebuiau să se limiteze la ceea ce Eul putea observa, la ceea ce sistemul senzonal-fizic le putea da prin inteligența obișnuită și numai asta era Eul capabil să preia în sanctuarele sale interioare. Cultura secolului al XVI-lea este una a egoității. Ce trebuie acum să intre în acest Eu? Evoluția creștinismului a trecut printr-o fază de dezvoltare în corpurile fizic sau exterior, eteric, astral și a pătruns până la Eu. Acum trebuie să preia în acest Eu misteriile și secretele creștinismului însuși. După o perioadă în care Eul a învățat gândirea prin creștinism și a aplicat gândurile lumii exterioare, acum trebuie să devină organ de percepție a lui Christos. Acest Eu trebuie acum să regăsească înțelepciunea care este de fapt înțelepciunea primordială a Marelui Avatar, a lui Christos. Cum se poate împlini asta? Prin aprofundarea creștinismului din perspectiva spiritual-științifică. Deja pregătit cu grijă prin cele trei stadii ale dezvoltării fizice, eterice și astrale, organul interior va trebui să se deschidă în om, pentru a privi în lumea spirituală cu ochiul pe care Christos îl poate deschide. El a coborât pe Pământ ca cea mai mare Ființă-Avatar. Să ne imaginăm lucrurile din următoarea perspectivă: să încercăm să ne uităm la lume așa cum suntem capabili să o facem, după ce l-am primit pe Christos în noi. Vom regăsi întregul proces de devenire a lumii noastre iluminat și pătruns de Ființa Sa. Asta înseamnă că vom descrie cum trupul fizic al ființei umane a luat naștere pe Vechiul Saturn, cum cel eteric a apărut pe Vechiul Soare, corpul astral pe Vechea Lună și Eul pe Pământ. Vom afla apoi cum totul tinde spre un țel, acela de a deveni din ce în ce mai independent și individualizat, pentru a încorpora evoluției Pământului înțelep-ciunea care trece de la Soare la Pământ. Altfel spus, pentru eliberarea Eului, Christos și creștinismul trebuie să devină punctul central al unei viziuni asupra lumii.
Astfel vedeți modul în care creștinismul s-a pregătit progresiv pentru ceea ce trebuie să devină. În primele secole, creștinul a primit creștinismul cu abilitățile sale fizice de recunoaștere, mai târziu cu cele eterice, iar în perioada Evului Mediu cu cele de natură astrală. Apoi, creștinismul, în forma sa reală, a fost reprimat, până când Eul a fost desăvârșit prin cele trei corpuri, în cadrul evoluției de după Christos. Însă după ce acest Eu a învățat să gândească și să își îndrepte privirea spre lumea obiectivă, este acum suficient de matur să perceapă în toate aspectele lumii obiective fenomenele spirituale atât de intim conectate cu Ființa centrală, Christos: să îl perceapă pe El, ca fundament al lumii obiective, în cele mai diverse manifestări, peste tot.
Cu acestea ne aflăm în punctul de plecare spre comprehensiunea, recunoașterea creștinismului din punct de vedere spiritual-științific și începem să înțelegem ce sarcină, ce misiune i s-a alocat mișcării noastre pentru cunoașterea spiritului. Apoi recunoaștem în mod evident realitatea acestei misiuni. Așa cum fiecare om are corp fizic, eteric, astral și Eu și urcă din ce în ce mai mult către înălțimi, și dezvoltarea istorică a creștinismului are parte de aceeași devenire. Am putea spune că și creștinismul are un corp fizic, unul eteric, unul astral și un Eu, Eu care își poate chiar renega originea, precum în timpurile noastre, care poate deveni egoist, dar care, în același timp, rămâne un Eu ce poate primi în el însuși adevărata Ființă a lui Christos, urcând astfel mereu trepte mai înalte ale existenței. Ceea ce este ființa umană în particular, este întreaga lume în ansamblu și în cursul devenirii ei istorice.
Dacă privim lucrurile în acest mod, se deschide în fața noastră, din punct de vedere spiritual-științific, o perspectivă asupra viitorului foarte îndepărtat și știm că ea ne poate atinge și umple inimile cu entuziasm. Ne devine din ce în ce mai clar ceea ce avem de împlinit și știm de asemenea că nu bâjbâim în întuneric. Acest lucru este așa pentru că nu am conceput într-un mod arbitrar ideile pe care intenționăm să le proiectăm în viitor, ci vrem să avem și să urmăm doar acele idei care au fost pregătite de-a lungul secolelor prin evoluția creștinismului. Este adevărat că abia după ce au luat naștere corpurile fizic, eteric, astral și-a putut face apariția Eul, care acum trebuie să fie dezvoltat treptat în Sine spirituală, Spiritul vieții și Omul spirit. În același mod, omul modern cu Eul său, cu gândirea actuală, putea să evolueze numai din formele fizică, eterică și astrală ale creștinismului. Eul este creștinismul metamorfozat. Tot atât de adevărat precum a fost evoluția din trecut este și faptul că forma Eului uman a putut apărea abia după ce formele eterică și astrală ale creștinismului au fost dezvoltate. Creștinismul își va continua evoluția în viitor, oamenilor le vor fi oferite cu totul alte lucruri, iar dezvoltarea creștină și modul de viață creștin vor apărea într-o formă nouă: corpul astral transformat va apărea ca Sine spirituală christică, corpul eteric transformat ca Spirit al vieții christic. Într-o perspectivă radiantă a viitorului creștinismului, luminează în fața sufletelor noastre ca o stea spre care ne străduim Omul spirit, sclipitor și străluminat de spiritul creștinismului.
