Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PRINCIPIUL ECONOMIEI SPIRITUALE ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA REÎNCARNĂRII

GA 109

V

CU OCAZIA INAUGURĂRII RAMURII FRANCISC DIN ASSISI

Ne-am adunat astăzi aici pentru ceremonia de inaugurare a ramurii noastre antroposofice din Malsch. Deşi ea îşi desfăşoară activităţile de ceva vreme, abia astăzi a existat posibilitatea de a-i sărbători oficial deschiderea.

La această celebrare au venit dragii noştri prieteni antroposofi din diferitele regiuni în care există străduinţă în direcţia antroposofiei, dovedind astfel că îşi doresc să îşi unească sentimentele şi gândurile antroposofice cu cele ale persoanelor serioase şi sârguincioase din această grupă. Se poate spune că ramura din Malsch a fost aruncată aici în munţi, dar înconjurată fiind în acelaşi timp de cele mai frumoase, mai măreţe şi nobile forţe ale naturii, va dezvolta viaţa antroposofică. Cei dintre dumneavoastră care şi-au aruncat privirea asupra împrejurimilor acestei case primitoare din Malsch vor fi observat că s-au făcut multe pentru aspectul ei exterior, lăsând să se întrevadă şi în afară că viaţa spirituală, care ne inspiră pe noi toţi, îşi găseşte expresia într-un mod deosebit în acest loc.

Să ne uităm în trecut la începuturile modeste ale vieţii antroposofice, prin înfiinţarea secţiunii noastre germane, în care este şi ramura din Malsch încorporată. Atunci am început cu un grup mic de oameni entuziasmaţi de ştiinţa spiritului. Dacă ne uităm apoi la evenimente precum cel de astăzi şi observăm cât de numeroase sunt sufletele care se unesc cu noi în sentimente şi trăiri spiritual-ştiinţifice, putem privi cu satisfacţie rezultatele ultimilor ani de străduinţă.

Iar familia Stockmeyer, care a depus cele mai mari eforturi pe acest petec de pământ pentru ca viaţa spirituală să se dezvolte aici, într-un loc în care spiritele naturii o susţin oricum foarte mult, poate să fie şi ea mulţumită, văzând cât de mulţi prieteni antroposofi adevăraţi, reali, s-au grăbit să vină în acest loc primitor. Antroposofia trebuie, înainte de toate, să fie adevăr în inimile noastre, iar adevărul este sinceritate. Antroposofia trebuie, de aceea, să fie sinceră, iar prietenia antroposofică este exprimată prin participarea la o asemenea ceremonie de inaugurare.Totul trebuie să fie impregnat de sinceritate, deoarece onestitatea ne uneşte cu cei care au lucrat atât de asiduu, pentru ca aici să ia naştere o sferă a activităţii antroposofice. Iar inimile celor care au venit aici vor fi pline de gratitudine faţă de eforturile familiei Stockmeyer, care poate fi asigurată de aprecierile noastre sincere, antroposofice.

Pe de altă parte, succesul unei asemenea ceremonii de sfinţire, prin participarea atâtor suflete, ne arată că ştiinţa spiritului este în prezent un magnet puternic pentru străduinţa umană. Şi, cu această ocazie, ar trebui menţionat că putem privi în lume, peste spaţiile care, atât de frumos înconjurate de spiritele minunatei naturi, ne împrejmuiesc astăzi. Se poate spune că viaţa spiritual- ştiinţifică şi străduinţa în acest sens apar ca fenomene a căror existenţă rezultă dintr-o necesitate interioară. Este cu adevărat astfel, ca şi când multe pagini ale unei cărţi despre vechile culturi, care de-a lungul mileniilor au susţinut omenirea europeană şi occidentală şi i-au oferit securitate şi putere pentru viaţă, ar începe acum să se veştejească şi să apară reci şi searbăde inimilor omeneşti. De aceea vedem astăzi, în diverse domenii ale vieţii, un dor faţă de adevărurile spiritual-ştiinţifice. Este adevărat şi că ceea ce s-a petrecut în ultimele zile în jurul meu este precum o forţă a viitorului, pe care o pot exprima aici.

Acum pot împărtăşi cuvintele marelui nostru vestitor al noii înţelepciuni, ale Maestrului înţelepciunii şi Armoniei Sentimentelor în acest loc, care este înconjurat atât de copaci verzi, de o viaţă înfloritoare a naturii, cât şi de minunata lumină a Soarelui, îmbibată cu spirit, care înviorează totul şi străluceşte binevoitor deasupra noastră la această ceremonie, dragă nouă, care astăzi se poate împlini.

Au trecut câteva zile de când am avut posibilitatea de a vorbi, în acelaşi spirit, în cadrul unui ciclu de conferinţe ţinut departe de aici, la Roma. Acest fapt simbolizează pentru mine ce magnet puternic reprezintă străduinţa spiritual-ştiinţifică. Locul în care le-am vorbit celor care poartă de asemenea în inimile lor dorul de ştiinţa spiritului, chiar dacă uneori acest dor nu este clar definit, se află în spaţiul în care au avut acces numai cardinalii ce se ocupau de chestiuni spirituale, cei care acţionau din convingerile catolicismului pozitiv-ortodox. Astfel, aerul din camerele în care, în mod normal, nu era proclamat nimic altceva în afară de mesajul centrului ortodox al Romei, a răsunat în ultimele zile odată cu declararea viziunii spiritual-ştiinţifice asupra lumii.

Vedem astfel că, în prezent, deşi spiritele libere ale ţărilor nordice se simt mai atrase de antroposofie, putem privi cu o anume bucurie la acele suflete care se eliberează de o tradiţie cuirasată, veche, precum cea a ortodoxismului arhaic. Este oricum un semn al timpului faptul că a fost posibil să se vorbească atât de liber şi sincer despre adevărurile antroposofice ca aici, în spaţiile nordice libere, într-un spaţiu în care până acum numai cardinalii au vorbit.

Ceea ce a fost menţionat mai devreme este un adevăr pretutindeni, şi anume faptul că antroposofia este sinceritate. Iar ea va ajunge întotdeauna acolo unde este chemată, unde sufletele au nevoie de ea, însă nu va devia niciodată de la preceptele sale, care ne însufleţesc când sunt rostite, doar din consideraţie pentru teritoriul pe care se vorbeşte despre ea.

Oriunde va fi proclamat adevărul antroposofie şi unde elementul spiritual, care pulsează în noi, va fi cultivat, mesajul nostru trebuie transmis în lumina sincerităţii, chiar dacă este înconjurat şi de gândurile celor care urăsc antroposofia. În orice caz, printre aceştia din urmă, trăiesc şi suflete care, mai mult sau mai puţin conştient, tânjesc după lumina antroposofiei. Aşa că, chiar un astfel de contrast, pe care l-am experimentat în ultimele paisprezece zile, poate să ne arate cum se manifestă viaţa antroposofică ca un magnet puternic.

Examinarea prezentului nemijlocit ne învaţă că forţa antroposofică este suficient de mare acum, încât să ne aducă bucurie şi suficientă încredere că ceea ce plantăm astăzi ca sămânţă va deveni un copac puternic în viitor. Ca teosofi, suntem în aceeaşi postură în care se afla omenirea în perioada atlanteană. Şi cum viaţa a devenit cu timpul diferită, se va transforma şi în viitor, până la o următoare catastrofă. Această perspectivă profundă trebuie să ne apară în faţa sufletelor.

Să ne amintim de o mişcare similară, în perioada ultimei treimi a epocii atlanteene, care tot cu un grup restrâns de persoane a început, precum mişcarea noastră. Atunci, viaţa sufletească atlanteană, care era în multe sensuri încă clarvăzătoare, atinsese apogeul. Ceea ce a dobândit mai târziu omenirea a fost conştienţa de sine, sentimentul puternic al Eului, pe care atlanteenii nu îl aveau. În schimb, ei deţineau o anume capacitate de clarvedere, puteri magice, precum şi abilitatea de a privi în lumile spirituale. Cei care progresaseră pe culmea civilizaţiei puteau pătrunde cel mai bine cu privirea, în sensul vechi, lumea spirituală şi puteau aduce cea mai mare cunoaştere de pe tărâmul astral. Această clarvedere a dispărut treptat cu timpul. Omenirea trebuia să o piardă în totalitate, pentru a-şi dezvolta conştienţa de sine în lumea fizică. Însă în ultima treime a epocii atlanteene, cunoaşterea clarvăzătoare atinsese un nivel extraordinar.

Vă amintiţi în ce mod era reprezentată tehnologia atlanteenilor. Ei zburau deasupra pământului, în vehicule spaţiale mici – aproape de pământ, întrucât aerul era saturat de formaţiuni ceţoase dense. Pentru această mare de aer şi apă aveau micile vehicule, pe care le puneau în mişcare cu energia obţinută de la germenii plantelor. Cei care conduceau în mod exterior procesele tehnologice pot fi comparaţi cu marii inventatori în domeniul industriei, care construiesc maşini ingenioase cu forţe lipsite de viaţă. Iar cei care puteau relata cel mai mult din lumea spirituală, pot fi comparaţi cu învăţaţii şi cercetătorii în ştiinţele naturii, care reprezintă astăzi elita educaţională.

Însă, în cadrul omenirii atlanteene, se pregătea un grup de oameni, care aveau forţe de clarvedere reduse, dar puteau privi lumea exterioară cu afecţiune. Începuturi rudimentare ale calculului matematic şi numărării puteau fi observate la ei, însă participarea lor la progresele extraordinare ale industriei atlanteene, ale construcţiei vehiculelor ce deveneau din ce în ce mai puternice şi care puteau parcurge marea de apă şi aer, era extrem de limitată. Şi astfel s-a dezvoltat un grup mic, neînsemnat de oameni, îri ultima treime a epocii atlanteene, grup care a fost într-un fel dispreţuit pentru faptul că era mai puţin clarvăzător şi pentru că nu putea participa la realizările măreţe industriale. Totuşi, el a pregătit cunoaşterea din prezent, de care lumea exterioară de astăzi este atât de mândră, întrucât a dezvoltat-o într-un mod absolut unilateral.

Aceia care se aflau la conducerea civilizaţiei atlanteene, care stăpâneau tot ceea ce putea fi cunoscut la nivelul conştienţei atlanteene, incluzând tehnologia, în care erau cei mai avansaţi, au conceput spre sfârşitul epocii atlanteene o idee tehnică, care a devenit apoi prolifică pentru timpurile noastre. Putem compara această idee cu un alt progres al prezentului, care ne va ajuta să trecem peste catastrofa următoare. În epoca de înflorire, atlanteenii aveau vehicule care traversau aerul impregnat în mod greoi cu apă. Însă mai târziu, pe când cultura atlanteană era deja în declin, a devenit necesar să se navigheze şi pe apă. Astfel, la ultimele rase de cultură a apărut ideea de a naviga, de a cuceri apele. Acest gând, care a acţionat ca o senzaţie incertă, de a traversa nu numai aerul, ci şi apele, a fost o realizare măreaţă, concretizată de ultimele generaţii atlanteene. După lungi încercări de a naviga pe apă, s-a reuşit, însă în perioada în care cultura atlanteană era deja în declin.

Cei care urmau să fie responsabili de acest progres extraordinar nu puteau fi recrutaţi din oamenii simpli, care începuseră să deţină capacităţi adecvate lumii fizice şi care aveau misiunea de a transmite moştenirea vieţii spirituale din epoca atlanteană în timpurile noastre. Deşi aveau cele mai reduse facultăţi de clarvedere, erau suficiente pentru cei care erau mesageri ai lumilor spirituale. Oameni cu astfel de capacităţi spirituale, care îşi păstraseră cel mai puţin abilităţile tehnice şi care aveau parte de dispreţul celor aflaţi în vârful societăţii, erau adunaţi în jurul său de un mare iniţiat, pe care îl numim Marele Iniţiat al Oracolului Soarelui. El i-a condus de la Vest spre Est, prin Europa, spre Asia. Acesta a fost micul grup de oameni, care a făcut apoi posibil ca următoarele culturi postatlanteene să fie fondate.

Cele mai bune realizări din ceea ce diferitele culturi au dezvoltat apoi, copacul puternic al cunoaşterii postatlanteene, au emanat dinspre urmaşii oamenilor dispreţuiţi, simpli din epoca atlanteană. Dincolo de toate, din mijlocul urmaşilor acestui grup a mai luat naştere ceva. Să punem evenimentele exterioare lângă cele interioare ale evoluţiei noastre.

Să ne uităm la marea senzaţie a epocii atlanteene, când grupul rasial secundar, ai cărui descendenţi au fost fenicienii, a descoperit navigarea pe apă. Ce urmări a avut această invenţie?

Trebuie să ne amintim numai de evenimentele importante de la începutul timpului modern, precum ceea ce Columb şi alţi navigatori au realizat prin marile descoperiri geografice, care nu ar fi fost posibile fără capacitatea de a naviga pe apă şi vom vedea cum această invenţie senzaţională a condus la cucerirea treptată a suprafeţei fizice a Pământului. Pământul reprezenta o necunoscută, să spunem aşa. Postatlanteenii erau limitaţi la activităţile grupurilor  restrânse din care făceau parte. Însă prin descoperirea corăbiilor, cercul care definea Pământul a devenit cunoscut, astfel încât avem o imagine completă a configuraţiei planului fizic. În acest mod, invenţia extraordinară a atlanteenilor a ajuns până în timpurile noastre şi a contribuit la progresele măreţe realizate pe planul fizic.

Însă cea mai mare cucerire a epocii postatlanteene a emanat de la urmaşii acelui grup de oameni simpli, care erau adunaţi în jurul Marelui Iniţiat al Oracolului Soarelui. Iar după ce descendenţii, prin propria lor dezvoltare, au pregătit culturile indiană, persană, egipteană, greco-latină şi pe cea în care ne aflăm noi, Pământul a devenit capabil să furnizeze materialul în care Christos putea să se nască. De aceea, cel mai mare eveniment spiritual, cea mai măreaţă faptă spirituală a erei postatlanteene şi-a avut originea în cei care făceau parte dintre oamenii atât de dispreţuiţi de cei aflaţi la conducerea civilizaţiei atlanteene. Iar acest eveniment a dat naştere celui mai important progres spiritual, care susţine şi menţine întreaga viaţă spirituală a timpurilor noastre, se întreţese cu ea şi o face să dea roade.

Putem observa că în timpurile noastre are loc un fenomen asemănător. Observăm cum fiecare capacitate, care în Atlantida se afla în stare de germene, precum calculul matematic sau numărătoarea, este astăzi cultivată, spre o cucerire minunată a planului fizic, prin toate tipurile de progrese tehnice. De asemenea, vedem în prezent cum marii inventatori şi exploratori au atins, într-un fel, apogeul acelor forţe care şi-au avut începuturile, în stare germinativă, în perioada atlanteană, la acel grup restrâns de oameni dispreţuiţi de ceilalţi. Iar ceea ce atunci era cunoaştere clarvăzătoare, este astăzi cunoaştere a naturii, a lumii fizice. Există astfel o similitudine între cei care atunci se aflau la conducerea civilizaţiei atlanteene şi cei care astăzi sunt oameni de ştiinţă şi savanţi. Totuşi, în prezent există din nou o clasă de oameni simpli, indiferent de poziţia pe care o ocupă în lume, răspândiţi peste tot, şi care au în inimi un magnet puternic, care atrage viaţa spirituală, în acelaşi mod în care oamenii din Atlantida erau atraşi de o viaţă în care facultăţile exterioare pentru planul fizic puteau fi dezvoltate.

Însă, pe lângă aceste asemănări, există şi multe diferenţe. În timp ce atunci încă mai existau reminiscenţe ale clarvederii, ce puteau fi recunoscute la marii iniţiaţi, astăzi oamenii întâmpină anumite dificultăţi în această direcţie. O chemare asemănătoare dinspre lumile spirituale vine către un grup restrâns, pe care o putem numi chemarea Maeştrilor înţelepciunii şi ai Armoniei Sentimentelor. Dar, întrucât oamenii de astăzi sunt concentraţi asupra planul fizic, aceşti Maeştri ai înţelepciunii şi Armoniei Sentimentelor rămân la început necunoscuţi nucleului de oameni ce se cristalizează din masa populaţiei. Precum putem deduce din faptele timpurilor actuale, ei simt în inimile lor că există ceva precum un nou mesaj spiritual care este menit să acţioneze în viitor în acelaşi mod în care a acţionat mesajul din trecut în prezent. Aceşti oameni, care provin astăzi din toate clasele sociale, pe care îi găsim peste tot, sunt adevăraţii teosofi, întrucât poartă în inimi dorul după lumile spirituale, ce e menit să pună fundamentul culturilor viitoare.

Adevăraţii teosofi ai timpurilor noastre apar în prezent, exact acum, când iese la iveală o descoperire senzaţională asemănătoare celei din epoca atlanteană.

În timpurile străvechi apele au fost cucerite prin cel mai înalt progres tehnologic. Acelaşi fenomen se petrece în prezent cu aerul. Aceste cuceriri se vor extinde, bineînţeles, într-o epocă ulterioară. Dar precum vasele maritime ale prezentului au condus doar la stăpânirea planului fizic, şi aeronavele vor conduce fiinţa umană în atmosferă, unde piloţii vor găsi însă numai materie, lucruri materiale. Cucerirea a noi tărâmuri ale planului fizic prin tehnica exterioară va acţiona benefic pentru lumea fizică. Totuşi, viaţa interioară, spirituală, este purtată în inimile celor care se simt spiritual împliniţi de ceea ce în viitor trebuie să conducă la abilitatea de a privi în lumile spirituale în mod conştient.

Iar cei care se află la apogeul civilizaţiei actuale, comparabili cu înţelepţii şi oamenii de ştiinţă atlanteeni, acţionează în mod exterior ca inventatori, exploratori, savanţi şi cercetători. Ei privesc cu ironie şi dispreţ la grupuri precum cel de astăzi, ce se reunesc în asociaţiile noastre spiritual-ştiinţifice. Evenimentele timpurilor vechi atlanteene se repetă.

Însă când viaţa spirituală atinge atât de puternic inimile voastre încât să vă puteţi compara în mod demn cu aceia care se adunaseră în jurul Marelui Iniţiat al Soarelui, când trăieşte în voi aceeaşi putere a încrederii în viitor, atunci veţi fi în timpurile viitoare purtătorii vieţii spirituale, ai acelei vieţi care, pe lângă realităţile exterioare, materiale, va oferi omenirii capacitatea de a pătrunde din nou în lumea spirituală. În trecut Marele Iniţiat era cel care aduna oamenii în jurul său. Astăzi Maeştrii înţelepciunii şi ai Armoniei Sentimentelor îndeplinesc această misiune, iar chemarea lor vine către voi. Iar dacă vă simţiţi misiunea din perspectiva istoriei, inimile voastre vor deveni suficient de puternice pentru a îndura ironia şi dispreţul exterior cu care cei ce se consideră purtătorii civilizaţiei tratează ştiinţa spiritului. Şi dacă vă înţelegeţi misiunea în acest mod, gândurile voastre vor fi puternice şi nicio îndoială care vine înspre voi din afară nu vă va putea clinti în convingerile voastre. Atunci gândurile voastre vor fi spiritualizate prin forţa care poate izvorî dintr-o asemenea cunoaştere a misiunii noastre. Chiar şi când suntem nevoiţi să ne îndreptăm privirea peste milenii şi să ne stabilim idealuri, efortul are însemnătate, întrucât, acolo unde asemenea idealuri nu iau naştere, viaţa este moartă, iar acolo unde ele apar, viaţa se metamorfozează. Idealurile se transformă în forţe ale momentului, chiar dacă se întind pe vaste perioade de timp, producând astfel uneori lipsă de curaj. Veţi deveni puternici pentru cea mai mică faptă, dacă sunteţi capabili să vă extrageţi idealul din cele mai îndepărtate înălţimi. Astfel veţi fi de neclintit atunci când cei care stăpânesc lumea cu erudiţia lor, vor vorbi cu ironie şi dispreţ despre micile asociaţii spiritual-ştiinţifice, în care stau cei care „nu vor să fie parte din cultura actuală”. Oh, ei vor să fie parte, ei apreciază realizările lumii fizice, exterioare, însă ei ştiu, de asemenea, că, precum un corp nu poate fi fără suflet, nici o cultură exterioară nu poate exista fără viaţă spirituală.

Precum omenirea caracterizată anterior, care s-a adunat în trecut în jurul Marelui Iniţiat, a oferit după generaţii materialul ce a făcut posibilă venirea lui Christos pe Pământ, trebuie ca mişcarea antroposofică actuală să faciliteze o înţelegere desăvârşită a lui Christos. El a coborât în epoca a patra de cultură. Înţelegerea completă a Acestuia le va fi oferită acelora care vor să îl înţeleagă din perspectiva antroposofică.

De ce oameni care până acum au fost hrăniţi de religiile pozitive, de religiile ortodoxe, vin către ştiinţa spiritului ca dintr-o chemare nedefinită a conştienţei lor? De ce ascultă mesajul antroposofiei, în timp ce până acum au ascultat doar de Vatican? De ce? Este încă permis astăzi să se afirme că antroposofia există doar pentru cei care privesc cel mai mare eveniment al timpului nostru, Impulsul lui Christos, cu indiferenţă? Ce ne cer cei care vin spre noi? Vor să le spunem cine a fost Christos şi ce a înfăptuit El! Vin la noi, pentru că cei care se consideră purtătorii privilegiaţi ai numelui lui Christos nu le pot spune cine a fost Christos. De aceea vin către antroposofie, pentru că aceasta le poate spune ce este Christos. Liderii culturii actuale uzează de negarea lui Christos pentru a se opune tradiţiei exterioare emanate de diferitele religii, însă nu pot face faţă mişcările spirituale pozitive, muribunde, împotriva celor care nu ştiu să spună ce este Marele Christos, cei care îl neagă în spiritualitatea Sa, se vor înălţa mişcările vechi religioase. Doar mişcările spirituale care se vor aşeza în mijlocul celor care îşi revendică dreptul exclusiv asupra numelui lui Christos, mişcările care ştiu cum să exprime esenţa reală a lui Christos, chiar şi celor care îşi doresc să audă opusul, vor atrage în jurul lor oameni care poartă viitorul în inimile lor. Vechile curente religioase se vor dovedi mai puternice decât întregul nihilism religios.

Noi nu concepem viaţa antroposofică într-un sens minimalist, dogmatic, nici nu dorim să o înţelegem cu ajutorul canoanelor sau seturilor de cunoştinţe individuale, ci în aşa fel încât să recunoaştem misiunea şi scopul timpului nostru. Vrem să o cuprindem în aşa mod, încât adevăratul spirit al prezentului să ne vorbească şi cel mai important eveniment al epocii noastre postatlanteene să poată fi exprimat prin cuvintele antroposofiei, care vor deveni forţă de viaţă în sufletele noastre. Astfel vor înţelege oamenii ce este viaţa antroposofică. Aceasta nu poate fi declarată, ci doar vieţuită, ca expresie a spiritului timpului nostru.

Când simţim în acest fel, devenim mai puternici, iar noile forţe ne ajută în a ne îmbrăţişa în mod ferm idealul. Astfel ştim cum putem susţine acest ideal, independent de ceea ce se întâmplă într-un mediu în care o cultură veche tânjeşte după un nou conţinut sau aici, unde natura şi razele minunate, spiritualizate ale soarelui ce strălucesc deasupra noastră, înconjoară ceea ce, prin eforturile zilnice ale antroposofiei, este înfăptuit. Vom învăţa apoi să recunoaştem spiritul acestor raze de soare şi să ştim că, la apusul soarelui, spiritul care trăieşte în Soare va străluci în inimile noastre. Vom învăţa ce semnificaţie are să observăm Soarele şi spiritul acestuia la miezul nopţii. Iar atunci când vom înţelege spiritul Soarelui, vom vedea cum el a coborât şi cum s-a unit ca viaţă spirituală cu cele mai înalte valori ale timpului nostru. Este necesar ca Impulsul Christos să fie înţeles, ca noi să ştim a spune cine a fost Christos. Omenirea este în această privinţă într-un stadiu incipient însă în proporţie directă cu creşterea percepţiei spirituale, va fi recunoscut treptat modul în care a pătruns Impulsul Christos edificiul acestei lumi.

A simţi în acest mod la inaugurarea unei ramuri a mişcării noastre e adecvat, mai ales atunci când, precum este cazul şi aici, membrii s-au reunit dintr-o dorinţă comună profundă şi au dat acestei ramuri un nume ce se află în strânsă legătură cu întreaga evoluţie a creştinismului, Francisc din Assisi, a cărui viaţă este învăluită de un mister spiritual profund.

Atunci când Christos a coborât pe Pământ, s-a înfăşurat cu întreita corporalitate – fizică, eterică şi astrală – a lui Iisus din Nazareth şi a trăit timp de trei ani în acest înveliş ca Christos sau Spiritul Soarelui. Atunci când a avut loc Misteriul de pe Golgotha s-au petrecut mai multe evenimente. Christos a coborât din înălţimi pe Pământ. Insă pe lângă ceea ce vă este deja cunoscut, a mai avut loc încă ceva. Prin locuirea lui Iisus din Nazareth de către Christos, s-a întâmplat ceva deosebit cu cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth, în special cu corpul astral şi cel eteric. După depunerea corpurilor lui Iisus din Nazareth, ele au fost păstrate în lumile spirituale, dar multiplicate în foarte multe copii. Ele nu au fost disipate în lumea eterică sau în cea astrală, ci au continuat să trăiască ca imagini identice în lumile spirituale. Precum sămânţa unei plante, pe care o sădim în pământ, reapare în imaginea multor boabe, în acord cu misterul numărului, astfel existau în lumile spirituale copii ale corpurilor eteric şi astral ale lui Iisus din Nazareth. Şi în ce scop existau ele, dacă luăm în considerare cadrul general al economiei spirituale? Ele existau pentru a fi păstrare şi a servi la progresul universal al rasei umane.

Una din primele individualităţi care a beneficiat de marea posibilitate oferită omenirii de existenţa acestor nenumărate copii ale corpului eteric al lui Iisus a fost Sfântul Augustin. Atunci când, după o încarnare anterioară, a coborât din nou pe Pământ, nu i-a fost întreţesut un corp eteric oarecare, ci corpul său eteric a fost întreţesut cu o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Corpul astral şi Eul erau ale sale, însă în corpul eteric avea o imagine a lui Iisus din Nazareth. El a trebuit să-şi construiască drum prin cultura propriului Eu şi corp astral, însă atunci când a ajuns la corpul eteric, i s-au revelat marile adevăruri, pe care le regăsim în mistica sa. Şi numeroase individualităţi din secolele VI-IX au primit întreţesută corpurilor lor eterice o imagine a corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Multe dintre ele au conceput imaginile creştine care mai târziu au fost glorificare în artă – Madonna, Christos pe Cruce. Aşadar, aceste individualităţi  au experimentat în ei înşişi ceea ce experimentaseră oamenii care trăiseră în perioada Misteriului de pe Golgotha.

Din secolul al XI-lea până în secolul al XV-lea a venit timpul pentru ca, la încarnarea anumitor suflete, să le fie întreţesută în corpul lor astral o imagine a corpului astral al lui Iisus din Nazareth. Multe personalităţi din secolele XI-XIV nu au primit la coborârea pe Pământ doar un simplu corp astral, ci, în timp ce la reîncarnare se forma corpul lor astral, s-a întreţesut cu acesta – sursă a cunoaşterii lor – o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth. De aici au putut aceste personalităţi să proclame marile adevăruri creştine. Căci ei aveau în corpul lor astral o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth însuşi. Unul din cei care avea o asemenea copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth era Francisc din Assisi. În vremurile de atunci şi Elisabeth din Thuringia avea [în corpul său astral] o copie a corpului astral al lui Iisus din  Nazareth. De aceea, ei au putut să aducă la cunoştinţă marile adevăruri ale creştinismului ca judecată, cunoaştere logică şi înţelepciune ştiinţifică. Dar ele mai deţineau o capacitate: puteau vieţui sentimentele specifice ale purtării în sine însuşi a corpului astral al lui Iisus din Nazareth.

Acum lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră întreaga umilinţă, devoţiune, iubire christică ale lui Francisc din Assisi şi astfel vă va cădea un văl de pe ochi. Atunci veţi înţelege cum să îl priviţi, ca pe o persoană supusă erorii – pentru că avea propriul Eu – şi ca pe o mare individualitate, pentru că purta o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth.

Toate sentimentele umile, mistica profundă, întreaga viaţă sufletească şi spirituală ale lui Francisc din Assisi devin comprehensibile în momentul în care cunoaştem acest mister al vieţii sale. Astfel putem vedea în spirit o perspectivă bună pentru viitorul acestei ramuri, atunci când se ridică în lumina călăuzitoare a figurii lui Francisc din Assisi. Aceia care au primit ca şi el graţia şi chemarea de a ghida umanitatea creştină din Occident vor lăsa ca lumina lor spirituală să strălumineze acolo unde se va lucra în sens spiritual, în toate timpurile. Iar dacă în mod special această ramură Francisc din Assisi va lucra în mod autentic spiritual, fuziunea de gânduri şi sentimente ce iau naştere astfel va fi reflectarea luminii ce armonizează a lui Francisc din Assisi, pe care el a primit-o ca graţie, precum am menţionat deja, prin pătrunderea corpului său astral de cel al lui Iisus din Nazareth. Ceva din această lumină a lui va radia în această ramură.

Lăsând asemenea perspective să fie contemplate de ochiul nostru interior, noi, care ne-am adunat astăzi în această ramură modestă, spre a o consacra, vom lăsa în urma noastră sentimentele corespunzătoare pe care le-am creat împreună. Să privim la lumina lui Francisc din Assisi, să luăm mai departe ceea ce se aprinde în noi în acest moment şi să ne amintim cu astfel de sentimente de această ramură şi de acest moment. Astfel, sentimentele şi gândurile noastre vor plana invizibil deasupra ramurii Francisc din Assisi, în aşa fel încât impulsurile ce se străduiesc din adâncuri spre înălţimi să fie demne de lumina ce vine din afară în interior. Intr-un asemenea moment ne devine clar că suntem aici spre a lucra pentru adevăratele, realele progrese ale timpului nostru. Şi a vieţuit cu siguranţă ceva din conştienţa acestui important progres al prezentului în sufletele fondatorilor acestei ramuri, de vreme ce a apărut necesitatea de a o numi Francisc din Assisi.

Când a avut loc cel mai important punct de răscruce în întreaga noastră evoluţie? Atunci când Christos a coborât pe Pământ. Să privim cu şase sute de ani înaintea acestui eveniment şi cu şase sute de ani după Christos, o perioadă ce se întinde pe douăsprezece sute de ani.

Să privim mai întâi o individualitate atât de importantă, încât toate cuvintele de admiraţie sunt de prisos, să ne uităm la marele Buddha, care a trăit cu şase sute de ani înaintea lui Christos. Să ne uităm la acel moment în care el a fost condus spre viaţă, însă acolo unde nu ar fi putut să trăiască viaţa pe care trebuia să o aibă. Să luăm în considerare cum îl întâmpină mai întâi un copil neajutorat şi de la această experienţă îşi formează percepţia: Da, există suferinţă atunci când omul intră prin poarta naşterii. Apoi vede un bolnav şi îşi spune: Există suferinţă, boală acolo. Omul este expus la boală pe acest plan fizic. Şi vede un bătrân care nu îşi mai poate mişca membrele şi îşi spune: A îmbătrâni implică suferinţă. Apoi vede un cadavru care trezeşte în el percepţia: Moartea înseamnă suferinţă. Îşi mai formează încă o percepţie: A fi despărţit de ceea ce iubeşti, implică suferinţă. A fi unit cu ceea ce nu iubeşti înseamnă tot suferinţă. A nu obţine ceea ce doreşti este în final suferinţă. Această învăţătură se răspândeşte ca învăţătura marelui Buddha cu şase sute de ani înainte de Christos.

Să avem în vedere un anume moment, în care Buddha păşeşte în lume, vede un cadavru şi stă faţă în faţă cu moartea. Aceasta se întâmpla şase sute de ani înainte. Şi şase sute de ani după Evenimentul de pe Golgotha a luat naştere pentru prima dată imaginea spre care mii de oameni îşi îndreaptă privirea: crucea din lemn pe care atârnă trupul Mântuitorului. Buddha a privit un cadavru, care pentru el personifica suferinţa pământească. Credincioşii comunităţii creştine privesc la un cadavru, şase sute de ani după Christos, şi îl văd ca pe victoria vieţii spirituale asupra morţii, accederea la fericire. Astfel vedem cum era privit un cadavru de către marii învăţaţi cu şase sute de ani înainte de Christos şi de către o comunitate de credincioşi la şase sute de ani după Evenimentul de pe Golgotha.

Ce ne spune Evenimentul Christic despre celelalte declaraţii asupra suferinţei? Este naşterea suferinţă, aşa cum a afirmat Buddha? Privind spre Christos, oamenii care îl înţeleg într-adevăr îşi spun: prin naştere păşim în această existenţă, care a fost considerată demnă de a-L purta pe Christos. Suntem născuţi într-o viaţă în care ne putem uni cu Christos. Boala nu înseamnă suferinţă, atunci când Christos este înţeles. Oamenii vor învăţa să înţeleagă din Impulsul lui Christos ceea ce, din spirit, creează sănătate. Boala va fi vindecată într-o manieră spirituală prin intermediul celei mai interiorizate, creştine vieţi. Prin moartea faţă de lumea exterioară, noi suntem asiguraţi că ceea ce am dobândit în conexiune cu Impulsul lui Christos va fi purtat în toate vieţile următoare.

Moartea ne apare, prin aceea că a fost învinsă de Christos, drept ceva care ne conduce în lumile spirituale. Noi învăţăm să înţelegem moartea, în însemnătatea sa pentru lumile spirituale, prin Impulsul Christic.

Şi nu mai este posibil a spune că separarea de ceea ce iubim este suferinţă, întrucât forţa christică ne va uni cu tot ceea ce dorim să iubim, ca un suflet de altul, iar pe cei care se iubesc îi va apropia şi mai mult. Suferinţa ce ar putea apărea prin separarea celor care se iubesc este depăşită prin Christos.

Dacă învăţăm să iubim toţi oamenii nu vom mai interpreta lumea ca şi când a fi unit cu ceea ce nu iubim înseamnă suferinţă. Să învăţăm să iubim fiecare făptură după felul său de a fi. Iar atunci când limitările lumii fizice sunt îndepărtate, când încep să curgă izvoarele spirituale, dorinţele noastre vor deveni atât de purificate, încât putem lua parte la ceea ce sufletul nostru este destinat să primească. Izvoarele spirituale pot curge prin Impulsul-Christos. Oamenii care se vor bucura să primească în spiritul lui Christos ceea ce cer, vor avea dorinţele purificate.

Astfel s-a fundamentat prin Impulsul lui Christos noua viaţă spirituală, pe lângă cea veche. Atât de profund a fost progresul în viaţa spirituală, înainte şi după Impulsul lui Christos.

Aşa ceva simte cel care se transformă într-unul dintre cei mai ardenţi şi fericiţi adoratori şi mesageri ai Impulsului Christic [Francisc din Assisi – n.tr.], al cărui nume a fost dat unui grup, în care viaţa spirituală va fi cultivată. Fie ca acest nume să fie de bun augur, pentru ca în această ramură să se lucreze în adevăratul spirit al timpului nostru, în mod adecvat înţeles, aşa cum este necesar pentru fiecare progres pe care l-am creat în sufletele noastre.

Fie ca sentimentele tuturor celor care am venit astăzi aici, pentru a inaugura această ramură, să se unească cu acest spirit, pentru a ne uni în mod frăţesc cu cei care lucrează aici, depunând strădanii serioase, antroposofice, pentru ca viaţa spirituală să germineze în mijlocul copacilor, al pădurii, al germenilor plantelor, al naturii înseninate. Indiferent dacă afară razele luminoase ale Soarelui anunţă ceea ce în natură este frumos, minunat sau dacă sunt nămeţi, ori norii groşi întunecă lumina fizică, exterioară a Soarelui, fie ca în toate timpurile, în care natura se înnoieşte sau în care poartă haina sumbră, spiritul unei vieţi superioare să domnească mereu aici, în folosul acestei ramuri, al celor care conduc spiritualitatea şi tânjesc după ea.

Cu acestea să inaugurăm Ramura Francisc din Assisi din adâncul inimilor noastre. Fie ca ea să îşi continue munca în spiritul în care a început, prin forţa spirituală a Maestrului Adevărului şi Armoniei Sentimentelor, care acţionează în fiecare ramură. Fie ca el să acţioneze mai departe în spiritul bun în care s-a numit purtătorul strălucitor al lui Christos.

Spirite bune vor guverna această ramură. Ea va deveni unul dintre centrele cu genul de viaţă, care este în mod clar necesar în timpurile noastre, spre a pune seminţele pentru ceea ce viitorul îndepărtat va avea drept nevoi.

Fie ca cei care acum vor fi nevoiţi să lucreze aici singuri să primească forţă pentru mai departe din ceremonia de astăzi, la care atât de mulţi prieteni oneşti, unanimi, şi-au unit sentimentele cu ale lor! Apoi viaţa spirituală cultivată aici va curge înapoi spre toţi cei implicaţi. Iar unul dintre izvoare să curgă împreună în marea armonie a vieţii antroposofice. Gânduri ce îşi au originea aici le vor întâmpina pe ale noastre, precum gândurile noastre vor curge aici din locuri îndepărtate. Această armonie este precum un înveliş exterior al spiritualităţii, iar spiritualitatea trebuie să treacă prin evoluţia umană precum o respiraţie spirituală a aerului, dacă forţe pozitive conduc omenirea.

Fie ca această ramură deschisă în cel mai propriu sens al cuvântului să devină un teren al activităţii pe care să ne putem aşeza dorinţele întotdeauna cu aceeaşi iubire şi satisfacţie interioară precum în cadrul ceremoniei de inaugurare de astăzi.