Astăzi ar trebui să aducem în discuţie latura mai ocultă a observaţiilor noastre de ieri. A fost nevoie ca cele patru culturi postatlanteene să oglindească marile procese cosmice în sufletele oamenilor, aşa cum s-au desfăşurat ele de-a lungul timpului. Insă începând cu secolele al XIII-lea şi al XIV-lea ale epocii noastre de cultură nu a mai avut loc o asemenea reflectare, întrucât evenimentele exterioare ale evoluţiei omenirii au la bază fundamente mult mai profunde.
Ştim că pentru cei şapte Sfinţi Rishi au fost păstrate corpurile eterice ale marilor iniţiaţi atlanteeni şi cunoaştem de asemenea cum corpul astral al lui Zarathustra a fost întreţesut lui Moise şi lui Hermes. În toate timpurile a existat posibilitatea ca asemenea corpuri eterice, care au fost transformate şi pregătite de iniţiaţi, să fie utilizate mai departe în economia spirituală a lumii. Au mai avut loc, de asemenea, şi alte fenomene. Pentru personalităţi deosebit de importante, asemenea corpuri eterice sunt plăsmuite în lumile superioare. Când cineva era deosebit de important pentru misiunea omenirii, un corp eteric sau astral era ţesut în lumile spirituale şi imprimat apoi personalităţii respective.
Acest fenomen a avut loc şi în cazul lui Sem, care are într-adevăr legătură cu întregul popor semit. Pentru un asemenea strămoş al unui popor a fost creat un corp eteric special, iar Sem a devenit, prin acest proces, un fel de personalitate dublă. Omului modern îi poate părea fabulos, însă clarvăzătorului îi apare o asemenea personalitate precum cea a lui Sem ca un om normal, cu aura sa, dar în acelaşi timp, ca şi când o fiinţă înaltă, ce se extinde în jos din lumile spirituale, i-a acaparat corpul eteric, aura lui Sem devenind astfel mediator între personalitatea lui şi lumile superioare. O asemenea fiinţă divină are, în timp ce locuieşte într-un om, o putere deosebită: poate multiplica corpul eteric în care se află, iar corpul eteric multiplicat formează apoi o reţea, care este întreţesută la nesfârşit descendenţilor. Astfel au primit descendenţii lui Sem copiile corpului său eteric. Dar şi corpul eteric al lui Sem însuşi a fost păstrat în centrele de misterii, nu numai copiile multiplicate. Şi orice personalitate, căreia îi era dat să primească o misiune deosebită, trebuia să folosească acest corp eteric dacă vroia să poată comunica cu poporul semit, similar modului în care europenii erudiţi ar trebui să înveţe limbajul hotentoţilor pentru a se înţelege cu ei. Personalitatea ce avea o misiune deosebită era nevoită să poarte corpul eteric real al lui Sem, pentru a fi capabilă să comunice cu semiţii. O asemenea personalitate a fost, spre exemplu, Melchisedec, care s-a putut arăta lui Avraam numai în corpul eteric al lui Sem.
Şi acum trebuie să ne punem următoarea întrebare: Dacă abia acum, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, este posibil să dezvoltăm o înţelegere pentru creştinism, care a fost situaţia în restul epocii greco-romane, care a durat până în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea?
Atunci a avut loc un proces misterios, ocult. Christos a trăit doar timp de trei ani în învelişul lui Iisus din Nazareth, care a fost o individualitate atât de înaltă, încât, la vârsta de treizeci de ani, a fost capabilă, atunci când porumbelul a apărut deasupra capului său, să părăsească lumea fizică pentru a intra în cea spirituală. Prin faptul că Individualitatea-Christos a locuit în corpul fizic al lui Iisus, Ea a ocupat cele trei corporalităţi suprasensibile foarte evoluate. Invizibile pentru percepţia fizică, ele au fost acum multiplicate într-un mod identic corpului eteric al lui Sem, astfel încât, de la moartea Sa pe cruce, să fie disponibile copii ale corpurilor eteric şi astral ale lui Iisus din Nazareth. Acest proces nu are nicio legătură cu Eul lui, care a trecut în lumile spirituale şi s-a reîncarnat mai târziu din nou şi din nou.
Vedem, în primele secole după Evenimentul Christos, modul în care autorii creştini, pe baza tradiţiei orale, transmisă discipolilor de către apostoli, au pus mare valoare pe transmiterea directă, fizică a evenimentelor din Palestina. Pe acest fundament, însă, nu se putea construi cunoaşterea pentru secolele următoare. De aceea, începând cu secolele al VI-lea şi al VII-lea, celor ce aveau drept misiune vestirea mesajului creştin, le-a fost întreţesută o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazareth. Un asemenea sol creştin a fost Sfântul Augustin, care a fost nevoit să treacă prin lupte interioare extraordinare în tinereţea sa. Apoi însă, impulsul corpului eteric al lui Iisus din Nazareth a început să acţioneze în mod deosebit în el, devenind astfel, din proprie iniţiativă, un practician al misticii creştine. Opera sa poate fi doar în această lumină înţeleasă.
Multe alte personalităţi ale lumii, precum Sf. Columban, Sf. Gallus, Sf. Patrick, au purtat o asemenea copie a corpului eteric al lui Iisus, având astfel capacitatea de a răspândi creştinismul şi de a crea o punte între Evenimentul Christos şi timpurile ce au urmat.
Şi acum vedem cum în secolele al XI-lea şi al XII-lea au existat oameni al căror corp astral a primit întreţesută o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazareth. O asemenea personalitate a fost Francisc din Assisi. Când îi urmărim viaţa, ne va fi, în anumite privinţe, de neînţeles. Insă tocmai impulsul său către modestie, devoţiunea sa creştină ne sunt de înţeles, atunci când ştim că un asemenea mister a vieţuit în el. Prin întreţeserea de copii ale corpului astral al lui Iisus din Nazareth, au devenit asemenea personalităţi, ale secolelor al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea, vestitori ai creştinismului. Ele au primit, deci, prin har creştinismul.
Deşi Eul lui Iisus din Nazareth a părăsit cele trei învelişuri la botezul Său de către Ioan, o copie a acestui Eu a rămas în fiecare corporalitate, imprimat precum o pecete. Fiinţa lui Christos a luat în stăpânire cele trei corpuri şi ceea ce a rămas ca imprimare a Eului care a aparţinut lui Iisus. Începând cu secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, a fost întreţesut ceva precum o copie a Eului lui Iisus, acelor personalităţi care au început să vorbească despre un „Christos interior”. Meister Eckart, Tauler vorbesc din propria lor experienţă ca [dintr-o] copie a Eului lui Iisus din Nazareth.
Există încă mulţi oameni care poartă ceva precum copii ale diferitelor corporalităţi ale lui Iisus din Nazareth, dar ei nu mai sunt în prezent personalităţi conducătoare. Vedem acum, din ce în ce mai des, cum, în cea de-a cincea epocă de cultură, în care ne aflăm şi noi, există oameni care trebuie să se bazeze pe ei înşişi, pe propriul Eu, şi cum există din ce în ce mai rar oameni inspiraţi. De aceea este necesar ca în această epocă a cincea să se dezvolte o tendinţă spirituală, pentru a asigura faptul că omenirea va continua să fie pătrunsă de cunoaşterea spirituală. Acele individualităţi, care pot privi în viitor, trebuie să aibă grijă ca oamenii timpurilor ce vor veni să nu fie lăsaţi să se bazeze doar pe propriul Eu uman. Legenda Sfântului Graal ne relatează că recipientul din care Christos Iisus a luat Cina cea de Taină cu Apostolii Săi a fost păstrată. Vedem în povestea despre Parsifal cursul unei educaţii tipice pentru a cincea epocă postatlanteană. El a fost instruit să nu pună prea multe întrebări, iar dilema sa a luat naştere din urmarea sfaturilor primite. Aceasta este tranziţia importantă de la timpurile vechi la cele noi: în India străveche şi mai târziu la Sf. Augustin şi Francisc din Assisi, discipolii erau nevoiţi să trăiască pe cât posibil într-o stare de devoţiune pasivă. Toate aceste personalităţi modeste s-au lăsat inspirate de ceea ce vieţuia în ei, de ceea ce le fusese întreţesut. Acum însă trebuia ca Eul să poarte în el întrebarea. Fiecare suflet, care în prezent acceptă pasiv ceea ce i se dă, nu se poate depăşi pe sine. El poate doar observa ceea ce se întâmplă în jurul său, în lumea fizică. Sufletul trebuie în prezent să întrebe, să se înalţe deasupra sa, să crească dincolo de matca sa. El trebuie astăzi să întrebe, aşa cum şi Parsifal a fost nevoit să o facă după misterele ce au avut loc la Castelul Graalului.
Astfel, cercetarea spirituală începe în prezent de acolo de unde se află întrebările. Sufletele care astăzi sunt stimulate prin ştiinţa spiritului să adeseze întrebări sunt sufletele-Parsifal. Astfel a fost introdusă, în curentul misteriilor, mult criticata şcoală rosicruciană, care nu ţine seama orbeşte de înţelepciunea tradiţională, deşi acceptă recunoscătoare tradiţiile. Dar tot ceea ce astăzi constituie orientarea spirituală de natură rosicruciană a fost investigat direct în lumile superioare cu ochiul spiritual şi cu mijloacele pe care discipolii le-au primit ca îndrumări. Rezultatele lor nu au apărut deoarece este menţionat ceva sau altceva în cărţile vechi sau pentru că unul sau altul a crezut astfel, ci, prin direcţia spirituală rosicruciană, va fi proclamat rodul înţelepciunii ce a fost investigat în prezent. Toate acestea au fost pregătite treptat în şcolile rosicruciene, care au fost fondate în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, de către o individualitate ce purta numele Christian Rosenkreutz.
Rodul acestei înţelepciuni poate fi proclamat în prezent ca ştiinţă a spiritului. Astăzi nu mai este posibil ca oamenilor să le fie insuflat ceea ce trebuie să îi inspire interior, fără ca ei să aibă un rol în acest proces. Oamenii contemporani, care simt că ştiinţa spiritului vorbeşte inimilor, trebuie să se îndrepte spre ea din propriul impuls liber şi din faptul că se simt însufleţiţi de cunoaşterea spirituală. Nu trebuie să încercăm să stârnim interesul pentru ştiinţa spiritului.
Astfel, prin acest curent teosofic-rosicrucian al spiritului, aducem din nou aproape de noi ceea ce este prezent în copiile Eului lui Iisus din Nazareth. Cei care se vor pregăti în acest sens, vor atrage către sufletele lor copia Eului lui Iisus din Nazareth, iar prin faptul că interiorul lor va deveni pecetluit de Eul lui Iisus, ei vor prelua Principiul Christos în sufletele lor. Rosicrucianismul a pregătit ceva pozitiv, şi, întrucât antroposofia trebuie să devină viaţă, sufletele care într-adevăr o primesc în sine se metamorfozează treptat. A accepta antroposofia în sine înseamnă a transforma sufletul într-o asemenea manieră, încât să poată ajunge la înţelegerea lui Christos.
Antroposoful se face pe sine un recipient viu a ceea ce le-a fost oferit lui Moise şi Pavel ca revelaţie Iahve-Christos. In cea de-a cincea scrisoare a Apocalipsei stă scris că oamenii epocii a cincea de cultură sunt cei care pot într-adevăr prelua ceea ce pentru cultura comunităţii din Philadelphia va fi de la sine înţeles, înţelepciunea celei de-a cincea epoci de cultură se va deschide ca floare a iubirii în cea de-a şasea epocă.
Omenirea este în prezent chemată să preia în ea ceva nou, divin, şi, prin aceasta, să îşi propună din nou ascensiunea către lumile spirituale. Doctrina stiinţific-spirituală despre evoluţie va fi împărtăşită, nu prin credinţă oarbă, ci prin înţelegerea ei cu ajutorul forţei proprii de judecată. Ea va fi propăvăduită celor care poartă esenţa naturii lui Parsifal în ei înşişi. Şi ea nu va fi declarată numai în locuri speciale sau unor grupuri deosebite, ci oameni de pretutindeni, ce aud chemarea înţelepciunii spirituale, se vor aduna împreună.
