Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN
în raport cu celelalte trei evanghelii, în special cu Evanghelia după Luca

GA 112

CONFERINȚA a II-a

Kassel, 25 iunie 1909

Când abordezi din punctul de vedere al științei spiritului un subiect precum cel al nostru nu te sprijini pe vreun document, după care, bazat pe autoritatea acelei scrieri, clarifici o serie sau alta de fapte. În știința spiritului nu are loc așa ceva. Știința spiritului cercetează faptele petrecute în cursul evoluției omenirii independent de orice document; abia după ce cercetătorul spiritului analizează lucrurile și știe să le caracterizeze fără să facă referire la vreun document el revine și la documente pentru a vedea dacă și în ele găsește ceea ce a cercetat inițial, independent de vreo tradiție orală sau moștenire scrisă. Așadar, ceea ce va fi spus în aceste conferințe nu este scos pur și simplu dintr-o lectură a Bibliei sau a Evangheliilor, ci este rezultatul unei cercetări spirituale făcută independent de aceste scrieri. Însă de fiecare dată când vom avea prilejul vom indica faptul că tot ceea ce cercetătorul spiritului află și observă este spus și în Evanghelii, în mod special în Evanghelia după Ioan.

Există niște vorbe ciudate ale marelui mistic Jakob Böhme [Nota 1]. Cu privire la ele se pot mira doar cei care se găsesc în afara cadrului științei spiritului. Jakob Böhme atrage atenția că el vorbește despre evenimente foarte de demult – respectiv despre persoana lui Adam – ca și cum ar fi fost martor al acelor fapte. A fost întrebat: Erați deci prezent pe când Adam se preumbla pe Pământ? El răspunde fără înconjur: Da, eram prezent! Afirmația surprinde doar pe cei care se află în afara cadrului științei spiritului. Căci știința spiritului poate într-adevăr să observe cu ochiul spiritului cele ce s-au petrecut cândva, chiar și în epocile cele mai vechi. Ca introducere, aș vrea să vă explic în câteva cuvinte pe ce se bazează acest fapt.

Tot ce se petrece în lumea fizic-senzorială își are contraimaginea în lumea spirituală. Când miști o mână, acolo nu este doar mișcarea mâinii pe care o vedem. În spatele mâinii senzoriale se află, de pildă, gândul și voința mea: mâna trebuie să se miște. Mai presus de acestea există un spiritual. În timp ce imaginea senzorială a mișcării mâinii trece, contraimaginea spirituală rămâne înscrisă în lumea spirituală și lasă întotdeauna gravată acolo o urmă; astfel, după ce ochiul spiritual s-a deschis, toate evenimenele care s-au petrecut în lume le putem urmări datorită amprentelor, urmelor pe care aceste evenimente le-au lăsat în invizibil. Nimic nu se poate întâmpla în lume fără să existe astfel de urme.

Să presupunem că privirea clarvăzătorului străbate întreg șirul timpurilor până la Carol cel Mare sau până în epoca romană, sau în Antichitatea greacă. Toate cele ce s-au petrecut atunci au rămas fixate în lumea spirituală prin imaginile lor spirituale arhetipale și pot fi găsite acolo, întipărite ca urme, și contemplate. Această contemplare a urmelor pe care toate evenimentele le lasă în lumea spirituală este numită „citire în Cronica Akasha”. Este o scriere vie pe care o poate vedea ochiul spiritual. Și dacă cercetătorul spiritului vă descrie evenimenele din Palestina sau observațiile făcute de Zarathustra, el nu descrie ceea ce se află în Biblie sau în Gathas, ci ceea ce el însuși înțelege din ce a citit în Cronica Akasha. Abia apoi caută să vadă dacă ceea ce a citit în Cronica Akasha se află și în documente, în cazul nostru, în Evanghelii. Astfel, cercetarea spirituală este un punct de vedere cu totul independent față de documente. Tocmai de aceea însă ea va fi judecătoarea propriu-zisă a ceea ce se află scris în documente. Când în documente găsim aceleași fapte pe care noi înșine le-am putut urmări în Cronica Akasha, rezultă de aici că aceste documente sunt adevărate și, apoi, că cel care le-a scris putea să citească și el în Cronica Akasha. Știința spiritului redescoperă și recâștigă în felul acesta multe din documentele religioase ale neamului omenesc. Vom ilustra cele spuse acum, referindu-ne la un capitol special al evoluției omenirii: Evanghelia după Ioan și raportul său cu celelalte Evanghelii. Să nu vă imaginați însă Cronica Akasha drept o istorie a spiritului care stă ca o carte deschisă în fața ochiului clarvăzătorului, ca o scriere oarecare din lumea obișnuită. Ea este un fel de scriere vie, iar noi vom încerca prin cele ce urmează să clarificăm cele spuse.

Să presupunem, de pildă, că un clavăzător își poartă privirea în urmă, în epoca Cezarului. Diversele fapte pe care acesta le-a săvârșit pe planul fizic au fost văzute de contemporani. Toate au lăsat o urmă în Cronica Akasha. Când însă privim toate acestea ca văzător le percepem ca și când am avea în față o umbră spirituală, un arhetip spiritual. Amintiți-vă comparația de adineaori, cea cu mișcarea mâinii. Imaginea pe care o vede ochiul dumneavoastră nu o puteți privi ca văzător, dar intenția de a mișca mâna, forțele invizibile care au produs mișcarea mâinii le veți vedea întotdeauna. Așa poate fi perceput tot ceea ce a trăit în gândirea Cezarului, fie intențiile sale, care au produs o mișcare sau alta, fie gândurile, care au condus către cutare sau cutare luptă. Tot ceea ce contemporanii săi au văzut a ieșit din impulsul voinței sale, s-a realizat datorită forțelor invizibile din spatele imaginilor vizibile fizic. Dar ceea ce s-a aflat în spatele imaginilor fizice este perceput de către clarvăzător în Cronica Akasha ca și cum Cezarul s-ar mișca și ar acționa în realitate, este perceput ca o imagine spirituală a Cezarului.

Cineva care nu este versat în astfel de lucruri ar putea spune: Povestirile voastre despre timpuri trecute nu sunt decât pură visătorie, căci voi cunoașteți din istorie ce a făcut Cezarul odinioară și vă închipuiți apoi, prin imaginația voastră bogată, că vedeți în Akasha niște imagini invizibile. Dar cel care este versat în astfel de lucruri știe că este cu atât mai ușor să citești în Cronica Akasha cu cât cunoști mai puțin acele lucruri din istoria exterioară. Căci istoria exterioară și cunoașterea ei sunt chiar o piedică pentru clarvăzător. Când ajungem la o anumită vârstă este inerent să fim sub influența educației provenită din epoca în care trăim. Văzătorul ajunge și el, îmbibat cu ideile provenite din educația sa, la momentul în care poate să nască Eul său văzător. A învățat istoria, a învățat lucrurile așa cum le prezintă geologia, biologia, istoria culturii și arheologia. Toate acestea sunt, propriu-zis, o piedică pentru clarvedere și îi pot induce prejudecăți cu privire la lucrurile care pot fi citite în Cronica Akasha. Căci noi nu trebuie să ne așteptăm câtuși de puțin ca în istoria exterioară să găsim aceeași obiectivitate și aceeași siguranță care este posibilă la citirea Cronicii Akasha. Gândiți-vă numai ce anume face ca în această lume cutare sau cutare lucru să devină „istorie”. S-a petrecut un fapt; au rămas referitor la el unele documente, în timp ce altele, și poate cele mai importante, au dispărut. Un exemplu ne va arăta cât de incert poate fi tot ceea ce este istorie.

Printre numeroasele schițe poetice ale lui Goethe rămase neterminate și care, pentru cei ce caută să-l studieze mai îndeaproape, pot alcătui un volum frumos, care să completeze opera terminată, magnifică pe care el ne-a lăsat-o, printre aceste schițe se află și un fragment dintr-una din poeziile Nausica [Nota 2]. El a vrut să compună un poem despre Nausica. Din el nu mai subzistă decât câteva schițe în care a notat cum voia să facă acest poem. De multe ori lucra la el în felul acesta, uneori doar câteva fraze fugare, și s-au păstrat doar puține din ele. La fel și cu Nausica. Există câteva bilețele pe care s-au făcut câteva notițe. Au existat doi oameni care au încercat să transpună în versuri această Nausica. Amândoi au fost cercetători: istoricul literar Scherer și Hermann Grimm [Nota 3]. Hermann Grimm însă nu era numai cercetător, ci și un gânditor plin de imaginație; el este și autorul de la care ne-a rămas Viața lui Michelangelo și câteva scrieri despre Goethe. Hermann Grimm a scris acestea încercând să se identifice cu spiritul lui Goethe, întrebându-se: Știind că Goethe era așa și așa, cum și-ar fi reprezentat el un personaj ca cel al Nausicăi, care apare în Odiseea? El a construit astfel, în stilul lui Goethe, un poem care denotă un anumit dispreț față de acest document istoric. Scherer, care se ținea strict de ceea ce era scris negru pe alb, și-a spus că nu puteai, în sensul lui Goethe, să faci o Nausica decât pe baza materialului existent. A înercat și el deci să construiască o Nausica, dar folosind exclusiv ceea ce rezulta din aceste bilețele. Atunci Hermann Grimm a spus: Dar dacă cumva valetul a luat din camera lui Goethe câteva bilețele, pe care era scris ceva foarte important, ca să le folosescă la încălzit? Există vreo garanție că bilețelele care s-au păstrat au fost luate în considerare alături de celelalte, folosite la înălzit?

Cu istoria construită pe bază de documente scrise se întâmplă ceva asemănător cu exemplul de mai sus. Când te bazezi pe documente n-ar trebui să pierzi din vedere că poate cele mai importante dintre ele au dispărut. Tocmai de aceea Istoria nu ne oferă altceva decât une fable convenue. Când însă clarvăzătorul păstrează această fable convenue în spiritul său și vede lucrurile în Cronica Akasha cu totul altfel, îi vine greu să creadă în imaginea akashică. Publicul neinițiat va respinge ceea ce relatează el după Cronica Akasha dacă această relatare diferă de ce știe el. De aceea, cel care cunoaște bine aceste lucruri preferă să povestească faptele epocilor trecute, stadiile de evoluție demult trecute ale Pământului nostru, despre care nu mai subzistă nicio mărturie. Despre ele nu există niciun document. Cronica Akasha le redă cu atât mai fidel cu cât clarvăzătorul este mai puțin influențat de istoria exterioară. Vedeți de aici că cel versat în astfel de chestiuni niciodată nu se poate gândi că descrierile luate din Cronica Akasha ar putea fi un ecou al faptelor cunoscute din istoria exterioară.

Dacă arătăm acum în Cronica Akasha marele eveniment, asupra cărui sens am făcut ieri câteva precizări, găsim următoarele: întreaga rasă omenească ce trăiește pe Pământ a ieșit dintr-o împărăție spirituală, dintr-o existență spiritual-divină. Putem spune: Înainte ca vreun ochi fizic exterior al unui corp omenesc să poată vedea, înainte ca vreo mână omenească să poată apuca ceva el exista ca ființă spirituală și în epocile cele mai îndepărtate omul făcea parte dintre ființele spiritual-divine. Omul s-a născut ca ființă din rândul ființelor divine. Ca să spunem așa, zeii sunt strămoșii oamenilor iar oamenii urmași ai lor fiindcă, într-un anume fel, zeii nu erau în stare să coboare în lumea fizic-senzorială. Zeii și-au continuat atunci existența în alte lumi și au acționat din afară asupra omului, care se dezvolta treptat pe Pământ.

A trebuit atunci ca din treaptă în treaptă oamenii să depășească obstacolele ridicate de viața pământească. Care sunt aceste obstacole?

Esențial pentru om a fost că zeii au rămas ființe spiritule iar oamenii, ca descendenți ai lor, au devenit ființe fizice. Omul, care a păstrat spiritualul doar înăuntrul elementului fizic, iar ca ființă exterioară a devenit fizic, a trebuit să învingă toate obstacolele pe care i le punea existența fizică. El a trebuit să-și continue evoluția în sânul existenței materiale. Prin aceasta omul a avansat treaptă cu treaptă, s-a maturizat, devenindu-i posibil să se înalțe din nou către zeii din care a ieșit. Există deci o coborâre a oamenilor din zei și apoi o reîntoarcere către zei, pentru a ajunge din nou în împărăția lor și a se uni cu ei. Acesta este cursul vieții pe Pământ. Pentru ca omul să poată trece prin această dezvoltare trebuia ca unele individualități umane să le devanseze pe celelalte în evoluția lor și să devină călăuzele și instructorii lor. Astfel de călăuze și învățători stau apoi printre oameni; ei găsesc, să zicem așa, mai repede decât alții drumul către zei. Ne putem deci reprezenta următoarele: oamenii au atins într-o anumită epocă o anumită treaptă de dezvoltare în care ei poate doar presimțeau că există o cale de întoarcere către zei, însă acest țel este foarte îndepărtat. În om a rămas o scânteie a acestui divin, dar în conducători, în ghizi, întotdeauna există ceva mai mult. Aceștia sunt mai aproape de divin, pe care omul va trebui să îl atingă din nou într-o zi. Cel al cărui ochi spiritual este deschis vede în ceea ce trăiește în acești ghizi ai omenirii esențialul, lucrul cel mai important.

Să presupunem că unul din acești mari ghizi ai omenirii s-ar afla în fața unui alt om, care, fără a-i fi egal, depășește media de evoluție a celorlalți oameni. Să presupunem că acest om ar presimți în mod viu că celălalt este un mare conducător, că spiritualul la care ar trebui să ajungă ceilalți oameni există deja în mare parte în el. Cum l-ar descrie el pe acest ghid? Ar spune aproximativ astfel: Am în fața mea un om al cărui corp fizic este asemănător cu al celorlalți oameni. Corpul fizic este însă partea lui cea mai lipsită de importanță, ea nici nu intră în discuție pentru această ființă. Dacă însă îmi îndrept privirea spirituală asupra lui, eu văd o ființă spirituală puternică, o ființă divin-spirituală care este unită cu el. Această ființă este atât de deosebită încât toată atenția mi-o îndrept asupra ei și nu asupra corpului fizic, care este asemănător cu al celorlalți oameni. – Astfel, într-un ghid al omenirii, văzătorului spiritual i se arată o entitate ce depășește tot restul omenirii, pe care el trebuie să o descrie în cu totul alt fel. Căci el descrie ceea ce vede cu ochiul spiritual.

Este adevărat că cei care în zilele noastre au cea mai mare autoritate asupra publicului s-ar distra, desigur, pe seama unui astfel de ghid proeminent al omenirii. Vedem deja cum anumiți savanți încep să studieze din punct de vedere psihiatric unele mari figuri ale omenirii. Pe acesta însă l-ar recunoaște doar cei ce și-au ascuțit privirea spirituală. Ei ar ști că el nu este nebun sau un visător și nici un „om înzestrat” pur și simplu, așa cum l-ar caracteriza probabil cei mai binevoitori, ci că face parte din figurile cele mai mari, în sens spiritual, ale omenirii. Aceasta ar fi situația astăzi. În trecut însă – și nu un trecut foarte îndepărtat mai exista și altceva.

Conștiența omenirii – știm asta – a suferit diferite metamorfoze. Odinioară toți oamenii aveau o clarvedere vagă, crepusculară. Chiar în epoca în care Christos era pe Pământ clarvederea mai era încă activă până la un anumit grad, iar în secolele precedente și mai activă, deși ea nu mai era decât umbra celei din epoca atlanteeană și începutul epocii postatlanteene. Ea a dispărut apoi treptat. Întotdeauna însă au existat printre oameni indivizi, puțini la număr – ei mai există și azi –, care sunt „clarvăzători de la natură”, care au o clarvedere atenuată, care poate să discearnă natura spirituală a unui om.

Să luăm epoca în care, în poporul Indiei antice, a apărut Buddha. În timpul nostru, o persoană ca cea a lui Buddha n-ar fi respectată în mod deosebit, mai ales dacă ea ar apărea în Europa. Lucrurile stăteau altfel în timpurile în care a trăit e1, căci pe atunci mai exista un număr mare de oameni care puteau să vadă ce s-a petrecut de fapt și să înțeleagă că nașterea lui Buddha a fost foarte diferită de orice altă naștere. În scrierile orientale, și mai ales în cele care arată cea mai mare înțelegere pentru acest subiect, se face o descriere în stil mare despre nașterea lui Buddha. Se povestește că reginei Maya, imagine a Marii Mame, i-a fost prezis că va aduce pe lume o ființă puternică. Această ființă a venit pe lume înainte de termen.

Foarte adesea, o ființă este trimisă în lume în acest fel, printr-o naștere prematură, pentru că ființa umană în care urmează să se încorporeze o ființă spirituală superioară nu se unește atât de strâns cu materia cum s-ar uni în cazul în care ea s-ar naște la termen.

În scrierile sfinte ale Orientului se mai povestește că, în clipa în care s-a născut, Buddha a deschis imediat ochii și și-a îndreptat privirea spre cele patru puncte cardinale, spre nord, sud, est, vest, și că tot atunci a făcut șapte pași, amprentele acelor pași rămânând gravate în sol, acolo unde a pășit. Se spune, de asemenea, că el a rostit imediat aceste cuvinte: „Aceasta este viața în care, din Bodhisatva, voi deveni Buddha; este ultima încarnare pe care o am pe acest Pământ.”

Oricât de stranie ar putea să îi pară omului modern această comunicare, și oricât de imposibilă pare o explicație în sens materialist, ea este totuși adevărată pentru cel care vede lucrurile cu ochiul spiritului. Și pe atunci mai existau oameni în stare să perceapă, printr-un dar al clarvederii căpătat de la natură, ce anume s-a născut odată cu Buddha. Frazele pe care vi le-am împărtășit acum despre Buddha sunt fraze ciudate, extrase din scrisorile orientale. Astăzi se spune că ele ar fi legende sau mituri. Cel care cunoaște însă asemenea lucruri știe că în aceste povestiri se ascunde ceva care, în raport cu lumea spirituală, este un adevăr. Importanța unui astfel de eveniment, precum nașterea lui Buddha, nu se rezumă doar la cercul îngust al persoanei născute acolo, ci ea se extinde asupra întregii lumi, ca și cum ar emana forțe spirituale. Cei care trăiau în timpurile în care lumea încă mai era receptivă la aceste forțe spirituale au văzut într-adevăr la nașterea lui Buddha iradiind aceste forțe.

Ar însemna ceva banal să întrebi acum: De ce nu mai au loc astfel de lucruri și în zilele noastre? Aceste influențe există și astăzi, dar mai trebuie și un clarvăzător care să le perceapă; căci nu este de ajuns doar omul de la care emană aceste forțe, ci mai trebuie și cineva care să le perceapă. Odinioară, când oamenii erau mai spirituali decât astăzi, exista o receptivitate mai mare pentru astfel de fenomene. De aceea, când se spune că la nașterea lui Buddha au acționat forțe de natură vindecătoare și de pace, că cei care mai înainte se urau s-au împăcat atunci, faptul nu este o legendă, ci un mare adevăr.

Cel care îmbrățișează evoluția omenirii cu o privire clarvăzătoare nu va vedea, precum istoricul, un drum neted, de unde se evidențiază puțin anumite figuri istorice; faptul că există vârfuri și munți, acest lucru oamenii nu vor să-l admită, ei nu suportă așa ceva. Cine privește însă lumea cu ochii spiritului știe că există vârfuri puternice, munți puternici ce se înalță mult deasupra restului omenirii: sunt conducătorii omenirii.

Pe ce se întemeiază o astfel de misiune? Ea se întemeiază pe faptul că acești conducători au străbătut treaptă cu treaptă etapele care duc în lumea spirituală. Cea mai importantă dintre aceste trepte este, după cum am arătat ieri, nașterea Eului superior, a Eului spiritual. Și am spus că există trepte premergătoare și trepte ulterioare. Din cele ce am spus ieri puteți vedea că ceea ce noi numim evenimentul christic este proeminența cea mai mare din cadrul evoluției omenirii și că a fost necesară o îndelungă pregătire pentru ca ființa lui Christos să se poată încorpora în Iisus din Nazaret. Pentru a înțelege aceste pregătiri este necesar să trecem puțin în revistă ceea ce s-a petrecut la apariția lui Christos.

Să presupunem că în cursul unei încarnări un om pornește pe drumul cunoașterii spirituale, adică practică unele din exercițiile – despre care vom vorbi mai apoi – care fac sufletul să devină din ce în ce mai spiritual, din ce în ce mai receptiv la spirit și duc către momentul în care el va naște Eul superior, Eul nepieritor care poate privi în lumea spirituală. Înainte de a ajunge la acest moment omul trece prin multe experiențe. Totuși să nu vă închipuiți că el ar putea grăbi prin ceva evenimentele ce privesc lumea spirituală. Aceste experiențe trebuie parcurse cu răbdare și perseverență. Să presupunem deci că un om începe o evoluție de acest gen. Țelul său este nașterea Eului superior. Totuși, el nu poate urca decât până la o anumită treaptă, parcurge câteva trepte preliminare în direcția nașterii Eului superior. Apoi el moare și se reîncarnează. Două lucruri se pot întâmpla atunci când cineva care într-o întrupare a urmat o anumită instruire spirituală se naște din nou. Sau se va simți împins să caute din nou un instructor care să îi indice cel mai scurt drum pentru a trece din nou prin ceea ce deja a experimentat altădată și să îi arate cum să atingă treptele superioare corespunzătoare, sau, dintr-un motiv oarecare, el nu mai caută un astfel de drum. Și în acest caz viața sa se va configura în mod diferit față de a celorlalți oameni. Unui om care a parcurs deja câțiva pași pe cărarea cunoașterii viața îi va aduce de la sine ceva ce se prezintă ca un efect al nivelului de cunoaștere atins în încarnarea precedentă. El va trăi altfel experiențele, care vor face asupra lui o altă impresie decât asupra altor oameni. Prin aceasta el va regăsi nivelul pe care îl atinsese altădată prin eforturi proprii. În încarnările sale anterioare el a trebuit să se ridice din treaptă în treaptă. În viața următoare, unde viața însăși îi oferă, ca să spunem așa, repetiția a ceea ce altădată s-a străduit să atingă, experiențele din încarnarea precedentă îi apar oarecum din afară, și este posibil ca el să le trăiască sub o formă cu totul diferită. De pildă, se poate ca deja în copilăria sa el să aibă o trăire care face o impresie deosebită asupra sufletului său, astfel încât în el reînvie forțele pe care și le-a însușit în încarnarea precedentă. Să presupunem că acest om ar fi atins într-o încarnare precedentă o anumită treaptă de dezvoltare ocultă. În încarnarea următoare el se va naște ca un copil ca oricare altul, dar la șapte sau opt ani el va trece printr-o încercare grea. Consecința este că întreaga înțelepciune dobândită odinioară urcă iarăși în el, astfel încât acum se află din nou pe treapta anterioară și poate înainta de aici mai departe către treapta următoare. Și să presupunem în continuare că acum el se străduie să meargă câteva trepte mai departe. Moare din nou, iar la încarnarea următoare se întâmplă același lucru. Iarăși apare un eveniment exterior, care îl supune la o probă prin care revine ceea ce el a elaborat în încarnarea precedentă, după care poate urca din nou o treaptă mai sus.

Vedeți astfel că nu putem înțelege viața unui om care a trecut deja prin unele trepte de dezvoltare decât dacă ținem seama de asemenea lucruri. Una din treptele care se ating relativ repede când pornești pe calea cunoașterii este cea care se numește treapta de „apatrid” (Heimatlos), adică de om care se eliberează de prejudecățile anturajului său nemijlocit, care se eliberează de toate hățurile care îl țin legat de cei din jur. Nu înseamnă însă că prin aceasta el devine un om lipsit de pietate, ci, din contră, el poate deveni cu atât mai pătruns de sentimente de pietate și respect. Trebuie însă să se elibereze de legăturile cu mediul său imediat. Să presupunem că un astfel de om moare după ce a dobândit o anumită libertate și independență. Când se naște din nou se poate întâmpla să aibă loc un eveniment prin care să renască relativ devreme sentimentul de libertate și independență. De obicei aceasta se întâmplă relativ devreme, prin faptul că respectivul își pierde tatăl sau altă ființă de care este legat, sau prin aceea că tatăl îl respinge, se poartă urât cu el, sau altele asemenea. Aceste realități ne sunt fidel relatate de legendele și miturile multor popoare, căci ele conțin mai multă înțelepciune decât ne poate oferi despre aceste lucruri știința actuală.

Găsiți aici de fiecare dată ceva tipic, faptul că tatăl își părăsește copilul sau îl alungă din casă; copilul este găsit, hrănit și crescut de păstori iar mai târziu este readus de către ei la adevărata sa misiune. Vedeți, de pildă, istoria lui Chiron, Romulus și Remus. Pentru a-și regăsi starea pe care o dobândiseră într-o încarnare precedentă, ei au trebuit, pentru a ajunge la ei înșiși, să își trădeze, să spunem așa, patria. Legenda părăsirii lui Oedip este și ea un exemplu în acest sens.

Acum puteți înțelege: cu cât un om este mai avansat – fie că se află pe treapta nașterii Eului superior sau dincolo de aceasta – cu atât mai plină de evenimente trebuie să fie și viața sa pentru ca astfel să ajungă să facă o nouă experiență, experiența pe care mai înainte nu a făcut-o.

Firește, cel care trebuia să încorporeze în el acea puternică ființă pe care noi o numim Christos nu putea să împlinească această misiune în oricare moment al vieții sale; el trebuia să dobândească mai întâi o anumită maturitate. Un om obișnuit n-ar fi putut să o primească fără să fi atins pe parcursul multor vieți trepte înalte de inițiere. Cronica Akasha ne relatează că o individualitate s-a străduit de-a lungul multor încarnări să atingă cele mai înalte trepte de inițiere. Această individualitate se reîncarnează și trece mai întâi prin experiențe care sunt încercări pregătitoare. Ființa care s-a reîncarnat a parcurs anterior trepte înalte de inițiere. Ea era un inițiat destinat să primească în sine, la un anumit moment din viața sa, individualitatea lui Christos. Viețuirile avute la început de acest inițiat sunt repetări ale treptelor anterioare de inițiere. Prin ele sunt scoase la lumină toate facultățile superioare la care s-a înălțat acest suflet în viețile precedente.

Noi știm că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu. Mai știm și că, atunci când omul vine pe lume, mai întâi se naște doar corpul fizic; corpul etric rămâne învăluit până la șapte ani de un fel de înveliș matern eteric, care la șapte ani, odată cu schimbarea dentiției, este îndepărtat, așa cum a fost îndepărtat învelișul matern fizic la nașterea corpului fizic în lumea fizică exterioară. Apoi, odată cu pubertatea, este îndepărtat și înelișul astral și se naște corpul astral. În jurul vârstei de 21 de ani se naște Eul, dar și el tot în mod treptat.

După ce am trecut prin nașterea corpului fizic, a corpului eteric la vârsta de șapte ani, a corpului astral la 14-15 ani, trebuie să observăm că mai există o naștere, cea a sufletului senzației, a sufletului înțelegerii și a sufletului conștienței; la 21 de ani se naște sufletul senzației, la 28 de ani sufletul înțelgerii, iar în jurul vârstei de 35 de ani, sufletul conștienței.

Or, noi vom vedea că Ființa lui Christos nu se putea încarna într-un om pământesc, nu își putea face loc într-un asemenea om înainte ca la acesta sufletul înțelegerii să se fi născut în întregime, deci nu înainte ca acesta să fi atins vârsta de 28 de ani. Faptul ne este arătat și de cercetarea ocultă. Între al 28-lea și al 35-lea an entitatea lui Christos a pătruns în acea individualitate care a pășit pe Pământ ca un mare inițiat, și a dezvoltat apoi, sub strălucirea și lumina lui Christos, tot ceea ce în general omul dezvoltă fără această strălucire și această lumină, adică corpul eteric, corpul astral, sufletul senzației și sufletul înțelegerii. Astfel că putem spune: Până la această vârstă, în cel care este chemat să devină purtătorul lui Christos avem un mare inițiat, care parcurge, unele după altele, acele experiențe care îi permit în final să învie toate viețuirile și calitățile spirituale pe care le-a cucerit în încarnările precedente. Acest inițiat a putut atunci să spună: Eu sunt acum aici, eu jertfesc tot ce am. Nu vreau să mai fiu un Eu independent. Mă fac purtătorul lui Christos. El este cel care va locui în mine de acum înainte, El va fi totul în mine!

Toate cele patru Evanghelii indică acest moment în care Christos se încorporează într-o personalitate a Pământului. Pot exista unele deosebiri, însă acest moment în care Christos se strecoară, ca să spunem așa, în personalitatea marelui inițiat este marcat de toate cele patru Evanghelii: este vorba de Botezul săvârșit de Ioan. Christos se naște în sufletul lui Iisus din Nazaret ca un Eu nou, Eul superior, în momentul caracterizat foarte clar de autorul Evangheliei după Ioan atunci când spune că Spiritul s-a coborât asupra lui Iisus sub forma unui porumbel. Până în acel moment un alt Eu, cel al unui mare inițiat, s-a dezvoltat în el până la stadiul în care el a devenit matur pentru acest mare eveniment.

Cine deci urma să se nască în entitatea lui Iisus din Nazaret?

Acest lucru l-am indicat deja ieri: Dumnezeul care era aici de la începuturi, care rămăsese, să spunem așa, în lumea spirituală și a așteptat ca oamenii să își parcurgă evoluția, acesta trebuia să coboare acum și să se încorporeze în Iisus din Nazaret. – Ne indică cumva autorul Evangheliei după Ioan acest lucru? – Să deschidem Vechiul Testament și să luăm în serios ce stă scris acolo:

„La început Dumnezeu a creat Cerul și Pământul. Și Pământul era pustiu și gol și întuneric și haos era deasupra adâncurilor. Și Spiritul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.”

Să ne reprezentăm această stare: „Spiritul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.” Dedesubt se afla Pământul cu regnurile sale, ca urmași, ca succesori ai Spiritului divin; din rândul lor se dezvoltă o individualitate care evoluează până la punctul în care poate primi în ea acest Spirit care plutea peste ape. Ce spune autorul Evangheliei după Ioan? El ne spune că Ioan Botezătorul a recunoscut că Ființa respectivă despre care se vorbește în Vechiul Testament era aici. El spune: „Am văzut Spiritul coborând din cer ca un porumbel și poposind peste El!” El știa că cel peste care va coborî Spiritul era Cel ce urma să vină: Christos. Aveți pe de o parte începutul lumii, Spiritul care plutea peste ape, apoi pe Ioan care botează cu apă, și Spiritul care plutea la început peste ape, care acum pătrunde în individualitatea lui Iisus din Nazaret. Nu poți face o legătură într-un mod mai grandios între evenimentul petrecut în Palestina și celălalt eveniment care este descris la începutul Vechiului Testament decât cea pe care o face autorul Evangheliei după Ioan.

Dar autorul Evangheliei după Ioan mai găsește și un alt mod de a se lega cu cea mai veche dintre Scrieri. El spune: Cu Iisus din Nazaret s-a unit aceeași ființă care încă de la începuturi a lucrat la întreaga evoluție pământească. Noi știm că primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan sună astfel:

„La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.”

Ce este Logosul și cum era el la Dumnezeu? Să luăm începutul Vechiului Testament, unde avem înainte acest Spirit, despre care se spune: „Și Spiritul divin plutea deasupra apelor. Și Spiritul divin a strigat: Să fie Lumină! Și s-a făcut Lumină.”

Să reținem aceasta și să o exprimăm acum puțin altfel. Să ascultăm cum strigă Spiritul divin Cuvântul creator în lume. Ce este Cuvântul, Verbul? La început a fost Logosul și Spiritul lui Dumnezeu a strigat, iar ceea ce Spiritul a strigat s-a împlinit. Asta vrea să însemne: În acest Cuvânt era Viață, căci dacă n-ar fi fost viață în el, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. Și ce s-a întâmplat? Se spune:

„Și Dumnezeu a spus: Să se facă Lumină! Și Lumină se făcu.” Și acum, Evanghelia după Ioan:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.”

Cuvântul s-a revărsat în materie, a devenit oarecum forma exterioară a Dumnezeirii.

„În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.”

Astfel autorul Evangheliei după Ioan face referire direct la cea mai veche dintre Scrieri, Geneza, arătând spre același Spirit divin, însă cu alte cuvinte. Și apoi el ne indică în mod clar că acest Spirit divin este cel care apare în Iisus din Nazaret. Aici autorul Evangheliei după Ioan este în acord cu ceilalți evangheliști asupra faptului că Christos s-a născut în Iisus din Nazaret în momentul Botezului de către Ioan și că, într-adevăr, Iisus din Nazaret s-a pregătit înainte pentru acest eveniment. Și nouă trebuie să ne fie clar că tot ce este relatat despre viața lui Iisus din Nazaret înainte de acest moment nu este decât o sumă de experiențe ce ne prezintă înălțarea sa în lumile spirituale în încarnările anterioare, faptul că tot ceea ce exista în el, în corpurile sale astral, eteric și fizic, a fost pregătit treptat pentru a putea primi în cele din urmă pe Christos.

Autorul Evangheliei după Luca spune chiar, în cuvinte oarecum paradigmatice, că Iisus din Nazaret se pregătise sub toate aspectele pentru acest măreț eveniment al nașterii lui Christos în el. Care au fost aceste experiențe care l-au condus până la treapta de a-L viețui pe Christos, despre aceasta vom vorbi mâine. Astăzi vom mai poposi asupra unei singure fraze, unde autorul Evangheliei după Luca spune: Cel care l-a primit pe Christos s-a pregătit mult în anii anteriori. În corpul său astral el a devenit cât se poate de virtuos, nobil și înțelept, așa cum trebuia să devină pentru ca Christos să se poată naște în el. De asemenea, el și-a maturizat corpul eteric și și-a modelat un corp fizic frumos și mlădios, într-atât încât Christos să poată trăi în el.

Trebuie să înțelegem corect Evanghelia. Să luăm capitolul doi, versetul 52 din Evanghelia după Luca. Desigur, așa cum este redat acest verset în Bibliile obișnuite, el nu va reda ceea ce tocmai am spus: Găsiți acolo: „Și Iisus creștea în înțelepciune, În vârstă și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.” Când ni se spune că el creștea în înțelepciune, asta are un sens. Dar când ni se povestește, ca un fapt important, că el creștea în „vârstă” acest lucru nu îl mai înțelegem atât de ușor, fiindcă nu este neapărat ceva ce trebuie evidențiat. Dacă totuși se face aceasta, înseamnă că aici ne aflăm în fața unui sens ascuns. Să vedem acest pasaj în textul original grec:

καὶ Ἰησοῦς προέκοπτεν ἐν τῇ σοφίᾳ καὶ ἡλικίᾳ καὶ χάριτι παρὰ θεῷ καὶ ἀνθρώποις

Ceea ce înseamnă în realitate: „Εl creștea în înțelepciune”, adică el își forma corpul astral. Cel care știe ce gânduri trezește în spiritul grec cuvântu1 ήλικία (helikia) vă poate spune că aici se are în vedere acea dezvoltare pe care ο parcurge corpul eteric, prin care înțelepciunea devine treptat aptitudine. Corpul astral creează însușiri care folosesc la utilizări unice, de pildă când trebuie să înțelegi un lucru și l-ai înțeles dintr-odată. Corpul eteric creează obișnuințe, înc1inații și deprinderi. Este ceea ce se obține prin exercițiu și repetiție. Ceea ce există ca înțelepciune devine obișnuință. Ο practici pentru că ți-a intrat în carne și sânge. Deci ea înseamnă această sporire ca „maturitate”. Αșa cum corpul astral crește în înțelepciune, corpul eteric creștea în obișnuințe nobile, obișnuinte spre bine, nobil și frumos. Α treia calitate în care creștea Iisus din Nazaret, χάρις (charis) înseamnă în realitate ceva ce se revelează ca frumusețe și devine vizibil. Toate celelalte traduceri nu sunt corecte. Trebuie să traducem prin: „el creștea în frumusețe grațioasă”, deci trupul său fizic lua și el forme frumoase și nobile.

„Iisus creștea în întelepciune (în corpul său astral), în înclinații mature (în corpul său eteric) și în frumusețe grațioasă (în corpul său fizic) astfel încât acestea deveneau vizibile lui Dumnezeu și oamenilor.”

Aveți aici descrierea după Luca, cel care ne arată, așa cum știa el, că cel ce urma să îl primescă pe Christos în el trebuia să dezvolte în sine în modul cel mai perfect cele trei învelișuri: corpul

fizic, corpul eteric și corpul astral.

În felul acesta vom recunoaște ca în Evanghelii putem regăsi ceea ce ne spune știința spiritului independent de ele. De aceea știința spiritului este chiar un curent spiritual care recucerește pentru noi documentele religioase; iar această recucerire nu va fi doar un fapt a1 științei și cunoașterii umane, ci ea va reprezenta totodată și ο cucerire a afectivității și înțelegerii în sentiment și în simțire. De ο astfel de înțelegere avem nevoie în mod special dacă vrem să pătrundem acest eveniment, impactul pe care îl are Christos în evoluția omenirii.