Vorbind până acum de entități care aparțin de împărătia lui Hristos sau de cea a lui Lucifer, am acordat atenție mai ales modului în care forțele propriului său suflet îi permit omului să atingă și să viețuiască în cursul evoluției sale aceste entități. Am făcut deci să reiasă, de exemplu, cum drumul cunoașterii care conducea omul spre entitățile cosmice, în vremurile precreștine, în centrul cărora se afla Hristos, se ridica de la om spre Cosmos, în timp ce în celălalt sens drumul care ducea în împărătia lui Lucifer pătrundea în suflet, pentru a străbate vălul care îl masca. Și noi am subliniat că apariția lui Hristos pe Pământ a adus o astfel de transformare, încât cele două împărății au ajuns să se suprapună; în prezent, omenirea se îndreaptă spre o epocă în care pe Hristos va trebui să-l căutăm în interior, iar pe Lucifer în exterior. Acum trebuie să revenim în câteva cuvinte asupra esenței principiului luciferic, cu scopul a pune în concordanță aceste cunoștințe cu cele care v-au fost oferite anterior în legătură cu entitățile luciferice. În lume lucrurile sunt complicate, și orice poate fi luat în considerare din punctele de vedere cele mai diverse. Așa se face că uneori ele par să se contrazică, fiindcă le abordăm când într-un mod, când în altul. Ele sunt totuși în consonanță. Așa cum un om descrie o frunză, o dată în funcție de suprafața superioară, apoi de cea inferioară, deși este vorba de aceeași frunză, și cel care descrie principiul luciferic în mod corect urmărește, așa cum am făcut noi în ultimele conferințe, drumul pe care sufletul trebuie să apuce pentru a ajunge la acest principiu. Dar, bineînțeles, se poate examina și dintr-un alt punct de vedere, ca să zicem așa extrapământesc, evoluția Pământului și Universului, pentru ca să caracterizăm altfel decât înainte locul pe care îl ocupă entitățile luciferice în devenirea lumii. Aceasta este ceea ce vom face în câteva cuvinte.
Reamintiți-vă că Pământul nostru constituia inițial o ființă comună cu Soarele și Luna, că Soarele s-a separat de Pământ pentru a deveni reședința unor entități mai evoluate, a căror acțiune trebuia să se exercite din afară asupra Pământului, și că entități încă mai elevate au rămas unite cu Pământul după separarea Soarelui, pentru a retrage la rândul lor substanța Lunii din Pământ. Dacă vă gândiți că acestea sunt aceleași entități care au separat Luna de Pământ, care au provocat, din interior, în om nașterea unei noi vieți a sufletului și l-au ferit de mumificare, vă dați seama de concordania care există între ceea ce m-ați auzit spunând în alte conferințe și ceea ce v-am explicat în aceste ultime zile.
În ceea ce privește entitățile care s-au despărțit de Pământ o dată cu Soarele, este natural că omul trebuia să le întâlnească și în evolutia sa ulterioară, prin aceea că își îndrepta privirea în direcția Soarelui pe care ele l-au însoțit. Omul trebuia să caute ființele solare în activitatea și împărăția lor, cu toate subentitățile lor, în drumul său de la sine spre exterior, dincolo de vălul lumii sensibile. Dar acele entități care mai erau încă într-o anumită măsură niște mari binefăcători ai omenirii, care prin separarea Lunii au stimulat viața sa interioară, pe acestea le va fi avut de căutat în timp ce cobora în propria sa interioritate, în timp ce se adâncea într-o regiune sufletească subterană, pentru a găsi acolo ceea ce se ascunsese privirii exterioare, zeii subterani care separaseră Luna. Dacă luăm în considerare numai aceste două categorii, adică zeii solari și zeii lunari, putem face o primă distincție care se poate caracteriza după cum urmează: zei care se află în cerurile exterioare și zei care se află mai jos de suflet; drumul spre lumea exterioară îl numim drum solar și drumul spre lumea interioară a sufletului îl numim drum luciferic (îndeosebi pentru a dispune de un termen).
Entitățile luciferice sunt cele care nu au participat la separarea Soarelui de Pământ; există și alte entități, neaparținând nici uneia din aceste regnuri, care sunt mari binefăcători ai omenirii, dar care au trebuit să rămână ascunse la început și care nu au luat parte la separarea Soarelui. Erau acele entități care rămăseseră în urmă pe Vechea Lună și nu atinseseră gradul pe care trebuiau să-l aibă în calitate de entități de o natură spirituală mult superioară celei a oamenilor de pe Vechea Lună. Ce au ratat ele atunci? Au ratat să participe la separarea Soarelui în timpul evoluției următoare a Pământului. Într-un anumit sens, ele ar fi avut chemarea să părăsească Pământul, ca și spiritele solare, și să acționeze asupra lui de pe Soare; or, aceasta ele nu au putut s-o facă. Într-o anumită măsură, au încercat să se separe de Pământ o dată cu Soarele, dar nu au putut suporta condițiile de evoluție solare și au recăzut pe Pământ. Aceste entități nu erau dintre cele care au rămas de la început cu Pământul, când Soarele s-a desprins de el, dar ele nu și-au putut continua evoluția pe Soare și au rămas în cele din urmă legate de evoluția Pământului. Ce au făcut aceste entități mai departe, în cursul evoluției pământești? Situația lor era cu totul particulară și ele au încercat să-și urmeze propria evoluție pe Pământ cu ajutorul evoluției omenești. Ele nu puteau acționa asupra Eului uman, întrucât nu obținuseră pentru aceasta o forță suficientă pe Vechea Lună. O puteau avea numai cele care emigraseră de pe Pământ o dată cu Soarele și, de asemenea, cele care separaseră Luna de Pământ. Entitățile recăzute din Soare s-au adresat atunci sufletului omenesc, pe când acesta nu era încă matur pentru a primi revelația spiritelor binefăcătoare care separaseră Luna de Pământ. Astfel, aceste entități au acționat prea curând asupra sufletului omenesc. Dacă omul ar fi așteptat ca acțiunea binefăcătoare a entităților care acționau de pe Lună să aibă loc în interiorul sufletului, această transformare nu s-ar fi produs prematur. Ea ar fi avut loc mai târziu. Zeii lunari ar fi pregătit lent sufletul omenesc pentru timpurile când ar fi fost posibilă o evoluție corespunzătoare a Eului. Așa însă, entitățile rămase în urmă au pătruns în om și și-au revărsat acțiunea lor în corpul astral și nu în Eu. Ele au acționat în interiorul corpului astral exact cum o fac zeii lunari, astfel încât au căutat în interiorul sufletului drumul pe care au mers mai târziu adevărații zei lunari. Aceste entități s-au asociat astfel în împărăția lui Lucifer. Ele sunt cele pe care Biblia le-a simbolizat prin șarpe. Ele au intrat prea curând în corpul astral uman și s-au manifestat întru totul ca celelalte entități care acționează din interior. Dacă numim entități luciferice divinitățile care acționează din interior, trebuie să desemnăm cu același nume și aceste ființe rămase în urmă. Totuși, asemenea ființe care au supus omul influențelor lor înainte de timp au devenit într-un anumit sens ispititorii săi, iar pe de altă parte, ele i-au adus libertatea, posibilitatea de a deveni independent în corpul său astral față de divinitățile care i-ar fi luat individualitatea sub protecție, deversând dintr-o dată în Eu elementul divin pe care ea este chemată să-l primească. Astfel, aceste entități luciferice au acționat asupra corpului astral al omului, l-au umplut cu tot ceea ce-l poate stimula pentru atingerea sferelor superioare, spirituale; ele au influențat sufletul omenesc și, fiind superioare omului, l-au sedus, într-un anumit sens; noi trebuie să numim acest fel de ființe luciferice ispititorii omului. Ceea ce a primit ființa omenească în cursul evoluției Pământului, ceea ce i-a adus, pe de o parte, libertatea și, pe de altă parte, posibilitatea răului a venit din interiorul omului, din împărătia lui Lucifer. Aceste entităii nu se puteau manifesta din exterior; ele trebuiau să se strecoare în interiorul sufletului. Asupra omului poate acționa, venind din afară, ceea ce atinge Eul său și nu numai corpul său astral. Astfel, vedeți că în vasta împărăție a Purtătorilor de lumină, a entităților luciferice există subrase care au devenit ispititorii omului și că tocmai din cauza lor au fost luate măsuri severe în centrele în care oamenii puteau fi inițiați în domeniile aflate dincolo de vălul lumii sufletești. Oamenii care se angajau pe acest drum nu întâlneau acolo numai entități luciferice binefăcătoare, care luminau din interior sufletul omului, ci, înainte de ele, pe cele care exercitau ispite asupra lor, stimulând în suflet mai ales orgoliul, ambiția și vanitatea.
Este clar că nu trebuie să încercăm niciodată să cuprindem în toată complexitatea lor lumile care se află dincolo de lumea sensibilă și de lumea sufletului, cu ajutorul notiunilor elaborate de cultura noastră actuală.
Pentru a vorbi de entitățile luciferice ar trebui să cunoastem despre această lume întinderea ei, toate genurile, speciile și varietățile ei. Am vedea că atunci când se vorbește de periculozitatea unui anumit tip de ființe luciferice nu întotdeuna este conștientizată întreaga dimensiune a regnului respectiv; poate fi corect să vorbim, ca în cutare sau cutare document, despre anumite specii de ființe luciferice, dar nu trebuie uitat că realitatea este mai vastă, infinit mai vastă decât știe omul în mod obișnuit. Într-un timp în care privirea spre exterior și spre interior era încă foarte pătrunzătoare, la apariția unei anumite epoci culturale, omul simțea, când urma calea spre exterior: „Acesta ești tu”, și când urma calea spre interior: „Eu sunt Totul” și înțelegea cum calea spre exterior și calea spre interior conduc amândouă la același și unitar Eu. În această primă epocă postatlanteană s-a putut simți și gândi cu totul altfel despre ceea ce se află la baza regnurilor spirituale decât mai târziu. Din această cauză este extrem de greu pentru conștiența obișnuită să se plaseze în această primă epocă culturală postatlanteană și să se identifice cu un suflet care trăia în acea epocă minunată.
Am văzut ieri cum sentimentul de atunci era de o altă natură, cum oamenii simțeau că sufletul lumii năvălea din toate părțile și le străbătea pielea; ei au putut astfel acumula din mediul înconjurător o experiență la care acum ființa omenească nu mai are acces.
Dar de acestea se mai leagă încă și altceva. Dumneavoastră ați aflat din știința ocultă că se pot distinge mai multe epoci culturale în cursul evoluției postatlanteene. Cultura protoindiană, cultura caldeano-egipteană, cultura greco-latină (epoca în care a avut loc venirea lui Hristos); în sfârșit, propria noastră cultură. Trebuie să mai urmeze alte două perioade, înainte ca Pământul să sufere o transformare analoagă celei din timpul catastrofei Atlantidei. Avem deci șapte epoci culturale; epoca greco-latină, o dată cu venirea lui Hristos, constituie mijlocul și punctul de cotitură al acestor șapte perioade. Celelalte epoci culturale se află într-o anumită relație: epoca culturală caldeano-egipteană se repetă în anumite fenomene din epoca a cincea, adică a noastră, deci anumite fenomene, anumite fapte, anumite concepții care au existat în vechea cultură caldeano-egipteană trebuie să reapară în epoca noastră. Ele revin însă sub o altă formă și sunt impregnate de aportul impulsului hristic. Nu este deci vorba de o simplă repetiție, căci tot ceea ce se repetă astfel se cufundă în elementul pe care Hristos l-a introdus pe Pământ. Lucrurile se repetă, și în același timp nu se repetă! Cei care au dobândit o cunoaștere mai profundă în cursul evoluției umanității și au participat la ea cu sufletul au simțit întotdeauna aceasta. Ei au avut, chiar fără să aibă uneori multe cunoștințe oculte, un fel de amintire a vechilor trăiri egiptene. Ceea ce înțelepții egipteni au înglobat, din cunoașterea fenomenelor cerești, în știința lor ermetică reînvie în epoca noastră, a cincea, sub o formă mai materialistă. Au simțit reînvierea acestor fenomene mai ales cei care participaseră la aceasta. Să dăm un singur exemplu. În epoca a cincea a apărut din nou pe Pământ o individualitate care, odinioară, în templele din Egipt, își îndreptase privirea sa interioară spre astre și sonda secretele spațiului sub conducerea înțelepților Egiptului. Acesta a fost Kepler. Iar ceea ce existase sub o anumită formă în sufletul egiptean a reapărut sub o formă nouă, cea a marilor legi ale lui Kepler, care sunt o componentă importantă a astrofizicii noastre moderne. În sufletul acestei individualități s-a născut un sentiment care s-a exprimat prin următoarele cuvinte (pe care le puteti regăsi în scrierile lui Kepler): Eu am mers și am adus vasele sacre din sfintele locuri ale Egiptului; le-am așezat în prezent, pentru ca oamenii să poată astăzi înțelege ceva din ceea ce va acționa în perioadele viitoare. Am putea da un număr mare de exemple de acest fel, care v-ar putea face să sesizați modul în care retrăiesc, sub o formă nouă, impulsurile civilizației caldeano-egiptene.
Ne aflăm în cea de a cincea epocă postatlanteană. Aceasta va fi înlocuită mai târziu de epoca a șasea, care va fi de o mare importanță, căci ea va repeta pe o treaptă superioară vechea epocă protopersană a lui Zoroastru. Zoroastru a contemplat Soarele pentru a vedea în spatele luminii sale fizice spiritul lui Hristos (pe care el l-a numit Ahura Mazda) și a-l anunța oamenilor. Între timp, Hristos a coborât pe Pământ. El trebuie să pătrundă în sufletele care se vor pregăti pentru aceasta în cursul epocii a șasea, în așa fel încât un anumit număr dintre acestea să fie capabile să regăsească în ele însele sentimentul puternic pe care Zoroastru putea să-l trezească atunci când vorbea de Ahura Mazda. Căci, în epoca a șasea, ceea ce s-a manifestat în Persia antică va trebui să se reveleze din nou, prin contemplarea și recunoașterea înțelepciunii solare, la un mare număr de oameni, sub o formă mult mai interiorizată și spiritualizată. V-am semnalat deja că grecii au vorbit în felul lor și după gradul lor de înțelegere despre acest Ahura Mazda și că l-au desemnat cu numele de Apolo. În Misteriile lor grecii dezvoltau esența profundă a acestuia. Mai presus de orice, ei vedeau în el spiritul care dirijează nu numai forțele fizice ale Soarelui, ci, de asemenea, pe cel care conduce forțele solare spirituale spre Pământ. Iar când maieștrii Misteriilor apolinice voiau să vorbească discipolilor lor de influențele de ordin spiritual și moral exercitate de Apolo, ei spuneau că o dată cu Apolo întreg Pământul a răsunat de sfânta muzică a sferelor, zeul trimițiând spre Pământ razele lumii spirituale; ei îl vedeau însoțit și asistat de Muze. O înțelepciune profundă se ascunde în această imagine a lui Apolo înconjurat de nouă Muze. Dacă vă amintiți că omul este constituit dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric și dintr-un corp astral, dintr-un suflet al senzației, dintr-un suflet al înțelegerii, dintr-un suflet al rațiunii, dintr-un suflet al coștienței etc. puteți spune: Omul, cu Eul său, este un centru care reunește în jurul lui șapte sau nouă părți constitutive. Dacă urcăm de la ființa omenească la o ființă divină, trebuie să ne reprezentăm că Eul corespunde acestei entități și că diferitele părți constitutive sunt pentru entitatea divină individualități izolate. Așa cum corpurile fizic, eteric și astral etc. compun ființa omenească, grupându-se în jurul Eului său, tot astfel Muzele se grupează în jurul lui Apolo. Și tot ce era revelat în legătură cu aceasta adepților Misteriilor apolinice capătă o semnificație profundă. Lor li se încredința un secret referitor la evoluție, anume că zeul care-i vorbise odinioară lui Zoroastru în cursul epocii a doua de cultură trebuia să le vorbească din nou oamenilor în epoca a șasea. Și pentru a-i face să înțeleagă, se spunea despre cântecul lui Apolo că și-ar atinge scopul pe Pământ în cursul epocii a șasea. Această învățătură cu care se familiarizau adepiii Misteriilor apolinice preciza că a doua epocă de evoluție postatlanteeană s-ar repeta într-a șasea, pe o treaptă superioară.
În ceea ce privește prima epocă, ea va reapărea, într-o formă superioară, în cursul epocii a șaptea.
Cunoașterea primei epoci postatlanteene, ridicată la un nivel superior prin hristificare, constituie un ideal înalt pentru omul modern: să regăsescă sub o formă nouă modul de simțire, modul de percepție care a existat, la un nivel inferior, în prima epocă postatlanteană. În cele din urmă, omul trebuie să recunoască, la capătul erei postatlanteene, că cele două căi pe care le poate urma, pe de o parte în afară, spre lumea sensibilă, pe de altă parte spre înăuntru, îl conduc la o unitate. Iată de ce este bine să ne transpunem în modul de simțire și în gândurile vechilor indieni atât de diferite de cele ale epocii noastre intermediare. Chiar dacă nu decelăm decât câteva trăsături ale acestora, putem observa ceva din modul de a simți și gândi atât de diferit, din atitudinea diferit fundamentată față de înțelepciune și viață prezente în ființa umană care nu avea încă o conștiență trează a Eului. Ceea ce este consemnat în Vede este învățătura primilor mari Maeștri ai Indiei antice: sfinții Rishi. Trebuie să menționăm că Rishii și-au primit inspirația de la înalta individualitate care ghidase popoarele Atlantidei la traversarea Europei, în drumul lor spre Asia. Într-un anumit sens, sfinții Rishi erau discipolii acestei înalte individualități, ai lui Manu. Ce i-a învățat el? El le-a arătat modul în care au ajuns la înțelepciunea postatlanteană. A ajunge la cunoaștere prin observarea naturii exterioare și coborârea în străfundurile sufletului nostru, cum a devenit posibil abia în zilele noastre, n-ar fi avut nici un sens la acea epocă.
În prima epocă culturală postatlanteană, corpul eteric era încă în mai mare parte decât azi exterior corpului fizic. Ființa omenească se putea servi de corpul și de organele sale eterice când se angaja integral în viața corpului fizic, când uita, ca să spunem așa, că se află în corpul său fizic și se dăruia în întregime corpului său eteric. El se simțea atunci ca și când ar fi fost scos afară din el însuși, ca o sabie trasă din teacă. Această senzație era însoțită, de asemenea, de percepții care pot fi descrise în felul următor: Nu vezi cu ochii, nu auzi cu urechile, nu gândești cu organul fizic al înțelegerii, te servești numai de organele corpului tău eteric. Și atunci se manifesta înțelepciunea vie. Acestea nu mai erau idei-gânduri ale oamenilor, ci idei după care zeii au format lumea exterioară. Ceea ce noi numim astăzi idei, ceea ce noi producem cu instrumentul creierului, omul Indiei vechi, care trăia într-adevăr în lumea spirituală, nu știa; el nu elucubra, nu născocea sisteme raționale și logice, ci, ridicându-se deasupra corpului fizic și trăind în corpul său eteric, se vedea înconjurat de întregul ocean al gândurilor divine a căror acțiune cosmică a lăstărit Universul. Organele sale de simț eterice percepeau modul în care zeii au gândit prin imaginile-model originare, arhetipurile tuturor lucrurilor. El nu avea nevoie să gândească logic. De ce este necesară astăzi acestă logică? Pentru că prin gândirea logică noi trebuie să aflăm mai întâi adevărul și pentru că ne putem înșela în ceea ce privește legăturile pe care le stabilim între idei. Dacă am fi organizați în așa fel încât un gând corect să se asocieze instinctiv cu un alt gând corect, nu am avea nevoie de logică. Omul Indiei vechi nu avea nevoie de logică, el contempla gândurile divine, care erau de la sine corecte. El avea în jurul lui o plasă eteric-cosmică țesută din gândurile zeilor. În această țesătură de gânduri, care îi apărea ca o lumină sufletească ce traversează lumea, el vedea totodată înțelepciunea primordială veșnică. Așa, în stare de maximă perfecțiune, cum am descris-o aici, nu o puteau realiza decât sfinții Rishi, care puteau propovădui datorită acestei clarvederi marile entități cosmice. Ce resimțeau ei, așadar? Ei resimțeau că prin această rețea cosmică de înțelepciune, în care totul era înscris în tablouri profetice vii, pătrunse de sufletul luminii, se revarsă în ei adevărul, cunoașterea. Așa cum omul de mai târziu va avea sentimentul că atunci când respiră în el pătrunde ceva, și acești oameni din India antică aveau impresia că zeii le transmiteau înțelepciunea, că ei o aspirau așa cum noi aspirăm aerul care ne este trimis. Sflnții Rishi aspirau lumina sufletului spiritualizată de înțelepciune și-i puteau învăța pe discipolii lor ceea ce primiseră în felul acesta. Ei le spuneau că ceea ce ei învățau era suflul expirat de Brahman. Aceasta este expresia corectă: „expirat de Brahman și aspirat de oameni”; era poziția Rishilor față de înțelepciunea cosmică pe care o propovăduiau oamenilor și pe care o găsim în imagini palide în ceea ce ne-au transmis Vedele. Căci Vedele nu sunt decât o imagine slabă a înțelepciunii originare a Rishilor. Când le citesc, oamenii ar trebui să fie conștienți că acestea sunt imagini palide ale înțelepciunii primordiale a Rishilor. Totuși, trebuie să vedem în Vede altceva decât ne spun celelalte texte sacre cunoscute. Există o foarte mare diversitate de documente în lume, și noi ne putem apropia mai mult de unul sau altul; Evanghelia Sfântului Ioan, de exemplu, este plină de o viață interioară, de o viață a sufletului pătrunsă de forțele lui Hristos. Dar dacă avem în vedere expresia exterioară a Evangheliei lui Ioan, ea este mai îndepărtată de conținutul său decât ceea ce se spune în Vede față de fondul lor. Forma și fondul acestora din urmă sunt mult mai intim legate, fiindcă înțelepciunea aspirată a fost preluată și redată direct în cuvintele textului vedic, pe când autorul Evangheliei, Sfântul Ioan a primit revelații profunde și nu le-a consemnat decât cu timpul, sub o formă mai putin apropiată de conținutul lor.
Trebuie ca aceste lucruri să ne fie foarte clare, dacă vrem să înțelegem cu adevărat evoluția. Din această cauză, este necesar să simțim că este un sentiment natural când un creștin spune că prețuiește Evanghelia Sfântului Ioan mai presus de scriere, dar, de asemenea, când simte și necesitatea de a nu rămâne la cuvântul acestei Evanghelii, ci de a pătrunde până la spiritul său, așa cum face știința spiritului, atunci spune: Această Evanghelie devine pentru mine ceea ce trebuie să fie numai când pătrund dincolo de ce ne este dat în expresia sa exterioară. Dimpotrivă, cel care vrea să se situeze pe o poziție corectă în raport cu Vedele trebuie să-și spună, ca omul din India veche, că ceea ce se află în Vede nu este o simplă transcriere omenească a înțelepciunii divine revelate mai târziu, ci reproducerea imediată a ceea ce este înțelepciune aspirată. Iată de ce textul vedic și diferitele sale pării, mai ales Rig Veda, nu sunt numai documente ale sacrului, ci au ceva sacru în ele însele pentru cei care le-au simțit originea; iată de ce Vedele au fost venerate în timpurile vechi cu aceeași fervoare ca o fiintă divină. Trebuie să înțelegem acest lucru din trăirea sufletească a vechiului indian. Noi ne îndreptăm spre un ideal, acela de a ne regăsi la un nivel superior, adică de a reîntemeia pe o treaptă superioară prima epocă culturală. Trebuie să învățăm ceva din ceea ce se spune cu privire la cuvântul Vedelor, și anume că Baravatcha a studiat Vedele timp de trei secole. Omul actual crede că la capătul a trei secole de studiu el știe enorm de multe lucruri, că dacă el însuși ar studia Vedele, chiar un timp scurt, ar cunoaște multe. Legenda povestește că într-o zi Indra i-a apărut lui Baravatcha și i-a spus: Tu ai studiat Vedele timp de trei secole, dar uită-te la acești munți foarte înalți din fața ta: unul reprezintă prima parte a Vedelor – Rig Veda –, celălalt a doua parte a Vedelor – Sama Veda –, iar al treilea a treia parte, Yagur Veda. Atunci Indra a luat din cei trei munți trei mici bulgări de pământ cât poți ține într-o mână și i-a spus: Uită-te la acești bulgări de pământ! Tu știi acum despre Vede cam cât reprezintă acești bulgări raportați la acești munți înalți și masivi. Dacă ați transforma cele spuse în această povestire într-un sentiment, ați putea spune: Dacă vă apropiați de cea mai înaltă înțelepciune, sub orice formă ar fi ea și sub forma în care ne apare în zilele noastre, când avem chemarea a o căuta din nou prin mesajul rosicrucienilor, nu din cărți, ci din ceea ce există în lume, și dacă adăugați acest sentiment datelor științei spiritului și vă plasați într-un raport just cu privire la ele, abia dacă ați putea spune despre dumneavoastră că ați aflat despre cunoașterea spiritului cât a înțeles Baravatcha din Vede. Ar trebuie ca fiecare să cunoască această parabolă; atunci omul ar găsi în mod afectiv relația corectă cu înțelepciunea cuprinzătoare a Universului. Acest sentiment ar trebui să ne facă să resimtim ceva infinit din care nu putem avea decât un mic bulgăre. Prin aceasta primim și aspirația de a progresa în sensul corect și cu răbdare până se va mai adăuga un nou bulgăraș. Presimțirea este unul din sentimentele cele mai binefăcătoare ale sufletului. Multe pot fi învățate de la înțelepciunea primordială a Orientului. Printre lucrurile cele mai valoroase ce pot fi reținute din această învățătură sunt cele care se referă la sentiment și la simțirea noastră. Indicația pe care zeul Indra a dat-o lui Baravatcha de a se situa pe o poziție corectă față de Vede este una din aceste învățături. Acestea sunt sentimentele de frică sacră și de venerație pe care trebuie să le regăsim, dacă vrem să întâmpinăm o epocă în care ne va fi permis să vedem în ce constă revelația Misteriilor moderne, să vedem din nou urzeala unei lumi de înțelepciune țesută de gândurile divine și nu de gândurile omenești. Acesta este și cel mai bun lucru pe care-l putem învăța în materie de sentiment. Dar nu trebuie să credem că posedăm deja aceste sentimente în starea de conștiență obișnuită, ci să înțelegem că drumul către sentimentele cele mai înalte trece prin cunoaștere. Și dacă vrem să renunțăm, din comoditate, la a căuta astfel sentimentele prin înălțimea eterică a gândurile, vom rămâne la trivialitatea sentimentelor obișnuite, confundându-le cu afundarea interioară a sufletului în divinitate. Aceste sentimente care animau oamenii în India antică au constituit o trăsătură fundamentală a întregii înțelepciuni a primei epoci postadanteene, permițând astfel să se stabilească un raport corect cu Universul, pentru a simți unitatea lumilor spirituale când se căuta calea spre exterior și spre interior.
Toate civilizațiile ulterioare se caracterizează printr-un sentiment diferit. Pe când în India veche cele două căi, a revelației interioare și a revelației exterioare, converg într-o unitate, în epocile următoare, dimpotrivă, ele devin divergente; pe de o parte, noi avem revelația din afară, și pe de alta, revelatia dinăuntru. Așa stau lucrurile în epoca a doua postatlanteană, când le găsim separate, atât în popor, cât și în sânul Misteriilor, fie că acestea sunt exterioare, dirijate spre Ahura Mazda, fie pur interioare. Unitatea ascunsă a celor două lumi spirituale, care se mai percepeau în mod viu în India antică, a dispărut pentru omul epocii a doua postatlanteene și făcea parte încă de atunci din fundamentul impenetrabil al existenței, despre care mai exista un presentiment, dar care nu mai putea trăi în suflet. Omul Indiei antice spunea: Merg în afară de mine sau în mine, ajung la unitate; persanul urma calea spre exterior și, dacă era adept al lui Zoroastru, spunea: Eu merg spre Ormuzd – iar dacă urma calea spre interior: Eu cobor spre entitatea Mithra! Dar aceste două drumuri nu se mai întâlneau. În el se păstra numai presentimentul că ele trebuiau să se regăsească undeva. Iată de ce vorbea despre acea ființă ca despre necunoscutul întuneric pe care nu îl putem decât presimți, despre zeul primordial necunoscut. Acesta era o ființă spirituală primordială despre care se știa că există, dar care nu putea fi găsită. Zaruana akarana, acesta era numele acestei divinități persane ascunsă în întuneric, la care însă nu se mai putea ajunge pe nici una din căi. Ceea ce se putea atinge era ceea ce se afla în spatele vălului lumii sensibile, ființa despre existența căreia vorbea Zoroastru, cu alte cuvinte, un zeu care era o emanatie a lui Zaruana akarana. Acesta era Ahura Mazda, Stăpânul lumii spiritelor solare de la care veneau efectele binefăcătoare pe care, spre deosebire de acțiunile Soarelui fizic, trebuie să le numim spirituale, și de la care vechiul persan primea regulile morale și legile existente, ceea ce cel care se ridica prin inițiere la regulile și legile morale aducea ca legi morale ale comportării și acțiunii oamenilor. În jurul acestui spirit solar se percepeau servitorii săi Amshaspanzii, dispuși în jurul tronului său ca niște mesageri. El dirija ansamblul împărăției sale, ei conduceau diversele sale părți. Sub ordinele lor se aflau entitățile imediat inferioare, care se numesc de obicei Izeți sau Izarați. Vechiul persan privea dincolo de împărăția ascunsă în spatele vălului lumii sensibile și vedea acolo o entitate spirituală supremă, Ahura Mazda, și sub ea o întreagă cohortă de Amshaspanzi; apoi, entități subordonate, Izeți sau Izarați; în sfârșit, entități care în lumea spirituală sunt ceea ce sunt în suflet gândurile oamenilor. În suflet, aceste gânduri nu sunt decât niște imagini, umbre ale adevărurilor; afară, în lumea spirituală, gândurile noastre corespund unor entități spirituale. Persanul numea aceste ființe Fravashi; ele se găseau imediat deasupra omului. În spatele vălului lumii sensibile se reprezenta deci, în cadrul evoluției culturii persane, o întreagă ierarhie de ființe spirituale ridicându-se până la Ormuzd. Dar, în momentul în care nu se mai observă acordul perfect care există între împărăția spirituală care se atinge pe cale exterioară și împărăția spirituală care poate fi găsită prin calea interioară, modul în care se percepe împărăția interioară depinde deja în mare parte de om. În această epocă, întreaga natură a omului devenise alta decât natura vechiului indian. Corpul eteric uman coborâse mult în corpul fizic. Din această cauză vechiul persan nu se putea servi de organele corpului eteric, cum o făcea vechiul indian. Organele de care se folosea vechiul persan erau cele care erau încorporate primordial omului în ceea ce astăzi numim corpul astral sau corpul sensibilității. Dumneavoastră știti că în ființa omenească distingem corpul fizic, corpul eteric, corpul sensibilității sau astral, sufletul sensibilitătii, sufletul înțelegerii sau al rațiunii și sufletul conștienței, apoi ceea ce se numește Sinea spirituală, spiritul vieții și în sfârșit Omul-spirit propriu-zis.
Omul-spirit
Spiritul vieții
Sinea spirituală.
Sufletul conștienței
Sufletul înțelgerii sau rațiunii
Sufletul sensibilități sau al senzației
Corpul sensibilității sau al senzației
Corpul eteric
Corpul fizic.
Când se ridica până la cunoștințele cele mai înalte, vechiul indian se servea de corpul său eteric, în modul prezentat. Persanul nu mai putea face acest lucru, dar el se putea sevi de corpul senzației; prin el omul se ridica la cele mai înalte cunoștințe. Pentru că nu mai putea vedea cu corpul eteric, unitatea supremă s-a ascuns privirii sale; cu corpul sensibilității el mai putea privi în afară, și, într-o anumită măsură, se bucura de o viziune astrală. Mulți oameni ai epocii persane au putut percepe astfel în mod astral pe Ahura Mazda și pe slujitorii săi. Or, dumneavoastră știti din lucrarea mea Teosofia: corpul sensibilității este strâns legat cu sufletul sensibilității. Ca urmare, atunci când persanul se servea de corpul sensibilității sufletul sensibilității era, ca să spunem așa, acolo; dar el nu era încă în situația de a se folosi de el, căci nu fusese încă dezvoltat; acesta trebuia mai întâi să fie dezvoltat. Din această cauză, vechiul persan era deci într-o situație foarte specială: el se servea de corpul astral sau al sensibilității, de ceea ce punea în joc sufletul sensibilității în starea în care se afla atunci și simțea că atunci când corpul său astral, dezvoltat deja la această epocă, se ridica până la Ahura Mazda sufletul sensibilității îl urma și se afla expus pericolului de a imprima în corpul astral sentimentele sale; el nu putea încă exterioriza ceea ce se păstra în el din vechile tentații lucifericc, căci nu era încă capabil s-o facă, dar transmitea efectele acestora corpului astral.
În Persia antică s-au conștientizat astfel efectele sufletului sensibilității asupra corpului astral, care reprezentau parcă o reflectare a imaginii trimise de lumea exterioară a ceea ce acționa din vremuri îndepărtate în sufletul sensibilității. Văzută din interior, aceasta este ceea ce se numește influența lui Ahriman, influența lui Mefistofel. Din această cauză există senzația a două puteri. Dacă se percepea ceea ce omul poate atinge când privește spre exterior se contemplau Misteriile lui Ahura Mazda; dacă se îndrepta privirea spre interior, se afla, cu ajutorul corpului astral, prin intermediul a ceea ce acționase Lucifer în fața adversarului lui Ahura Mazda, a lui Ahriman. Un singur lucru proteja de atacurile lui Ahriman: trebuia să fie accelerată prin inițiere evoluția omului, prin formarea sufletului sensibilității. Dezvoltându-l și purificându-l, anticipând cursul evoluției, se urma drumul interior, drum care nu mai conducea spre Ahura Mazda, ci spre împărăția luminoasă a lui Lucifer. Și ceea ce pătrundea sufletul omenesc pe această cale interioară a fost ceea ce s-a numit mai târziu zeul Mithra. Iată de ce Misteriile persane care cultivau viața interioară sunt Misteriile lui Mithra, pe când cele care cultivau calea exterioară erau cele ale lui Ahura Mazda.
Să pășim acum în epoca postatlanteană următoare, epoca caldeano-egipteană. Aflăm acolo un fenomen surprinzător. Nu în zadar îl desemnăm cu două nume, căci pe de o parte este vorba de un popor din Asia care aparține de curentul septentrional (aceștia sunt caldeenii) și, pe de altă parte, un popor care face parte din curentul meridional (acesta este poporul egiptean). Deci este vorba de o epocă în care două curente de popoare tocmai se întâlnesc. Dacă vă amintiți că în curentul septentrional se dezvolta de preferință viziunea exterioară, căutarea entităților ascunse în spatele vălului lumii sensibile, și că poporul egiptean căuta spiritele accesibile pe calea interioară, veți înțelege cum au coacționat aici două curente. Așadar, se ciocnesc calea exterioară a caldeenilor și calea interioară a egiptenilor. Este ceea ce au intuit cu multă justețe grecii, când au comparat zeii caldeeni cu împărăția lor apolinică. Ceea ce le venea de la caldeeni, ei căutau în Misteriile lui Apolo, iar când vorbeau de Osiris și de tot ceea ce se referă la el, ei îi căutau forma corespunzătoare în Misteriile lui Dionysos. Se presimțeau intuitiv raporturile spirituale care existau în mod efectiv.
Omenirea evoluează în timp, și pe măsură ce progresează dezvoltă noi organe. În perioada Indiei vechi au fost dezvoltate corpul eteric și organele sale; în perioada protopersană era folosit corpul sensibilității, care se perfecționează; în epoca caldeano-egipteană a fost dezvoltat sufletul sensibilității, un mădular predominant interior. Pe când corpul sensibilității este încă orientat în afară, sufletul sensibilității este orientat spre interior. Se îndepărtează deci încă mai mult ca înainte de lumile divin-spirituale. Viața sufletului se desfășoară în interior și, pentru tot ce nu este în om trebuie să se limiteze la ceea ce percep simțurile. Pe de o parte, lumea sensibilă este deci tot mai prezentă și, pe de altă parte, viața sufletului devine din ce în ce mai autonomă. Cultura epocii a treia este cea a sufletului sensibilității. Dar ceea ce dezvoltă aceasta nu mai sunt înțelepciuni văzute, citite parcă din peisajul lumii înconjurătoare. Aceasta seamănă deja cu ceea ce gândește omul modern, deși, pentru că omul actual a progresat până la sufletul conștienței, era pe atunci un proces mult mai viu. Gândurile sunt, ca să spunem așa, mult mai suculente; ele sunt atât de vii cum este pentru noi senzația de „roșu”. În zilele noastre, omul nu-și mai resimte gândurile cu aceeași intensitate cu care simte un gust sau un miros. În epoca în care egiptenii își dezvoltau în mod special sufletul sensibilității, gândurile pe care ei le nutreau trăiau în suflet în mod tot atât de viu ca și senzația produsă de culoarea roșie, de un miros sau de un gust. Astăzi, gândurile noastre au devenit pale, abstracte, în timp ce odinioară erau concrete. Ele erau mai mult gânduri văzute; chiar dacă nu se percepeau răspândite în exterior, în lumea fizică, exista sentimentul că ele nu erau născocite de om ci că urcau în suflet ca niște inspirații și se revărsau acolo; nu se mai spunea că se aspiră înțelepciunea în sine, ci că erai pătruns de gânduri în mod viu, că ele lăstăreau în suflet, că țâșneau în suflet sub presiunea lumii spirituale. Așa se schimbă totul în cursul timpului. Din această cauză omul epocii caldeano-egiptene nu mai percepea în conștiența sa întelepciunea lumii ca un univers luminos pe care îl aspira în el; era conștient că are gânduri care urcau în el sub formă de inspirații. Iar conținutul acestei științe care urca în el era astroteologia caldeenilor și înțelepciunea ermetică a egiptenilor; în felul acesta au luat ele naștere. Ceea ce trăia în stele și le punea în mișcare, în lucruri, omul nu mai putea citi în natură, dar se revela în interiorul său sub forma anticei înțelepciuni a perioadei caldeano-egiptene. În același timp, caldeenii aveau conștiența că ce știau nu era numai ființa lor intimă, ci reflectarea în ei ceea ce se întâmpla în afară. La egipteni se simțea că ceea ce apărea astfel era o reflectare a zeilor ascunși, pe care omul nu-i întâlnește între naștere și moarte, ci între moarte și o nouă naștere. Astfel caldeenii și egiptenii se deosebeau prin aceea că primii percepeau în înțelepciunea lor ce este în spatele lumii în care trăim între naștere și moarte, în timp ce înțelepciunea inspirată de egipteni le revela ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere. După cum vedeți din întregul sens al întregii evoluții, aceste inspirații interioare, aceste valuri de gânduri inspirate care urcă din afundul ființei erau în mod necesar foarte îndepărtate de divinitatea primordială în unitatea sa. Nu se mai pătrundea tot atât de departe cum s-a putut face, cu ajutorul corpului astral, în Persia antică. Totul devenise mai palid, lumea exterioară nu mai era tot atât de prezentă; ea se retrăsese deja mai mult. Se trăise, așadar, o înțelepciune a lumii exterioare în sine însuși, nu înțelepciunea în însăși lumea exterioară. Totuși, cei care cunoșteau cu sentimente corespunzătoare înțelepciunile perioadei persane aveau față de ele cel mai mare respect. Dacă vrem să exprimăm în mod lapidar înțelepciunile paradigmatice ale caldeenilor privind lumea ascunsă în spatele aparențelor sensibile, se poate spune că acestea sunt sentințele, aforismele caldeene care traduceau viziunile suprasesibile. Colecția de proverbe caldeene constituie o comoară de înțelepciune foarte apreciată în timpurile de demult; în ele se găsesc secretele importante ale Universului. Ele erau la fel de apreciate ca ci revelațiile trăite între moarte și o nouă naștere; sursele acestor înțelepciuni erau de origine egipteană.
Totuși, ființa a cărei prezență o mai percepea indianul antic în deplină conștiență și a cărei entitatea profundă se retrăsese din fața privirii oamenilor devenise și mai obscură și încețoșată. Această ființă supremă unică apare în epoca caldeano-egipteană într-o lumină și mai nebuloasă ca Zaruana akarana. Caldeenii o numeau Anu, desemnând prin aceasta unitatea celor două lumi, dar care se află mult dincolo de ceea ce se poate cunoaște în Univers. Caldeenii nu mai îndrăznesc să-și înalțe privirile în regiunile în care încă mai privea omul Zoroastru; ei privesc în sus, la acele regiuni care se aflau foarte aproape de gândurile omenești. Aici, spuneau ei, se află totul, căci ceea ce este cel mai înalt se regăsește în ceea ce este cel mai jos. Și ei găseau acolo o ființă pe care o considerau o umbră a ființei supreme și pe care o numeau Apason. Ei mai percepeau ceva care le apărea ca o umbră a ceea ce noi ne-am reprezenta astăzi că se află ca substanță a spiritului vietii, elementul din care ne-am gândi că este format Omul-spirit, pe care noi îl putem reproduce pronunțând cuvântul Tauthe. Apoi aveau o ființă, pe care o numeau Moymis, care era aproximativ ceea ce cunoașterea spiritului numește azi un spirit al lumii, al cărui element constitutitiv inferior este Sinea spirituală. Astfel, caldeenii vedeau deasupra lor o trinitate, având conștiența de a nu-i mai percepe adevărata figură decât prin elementele sale inferioare și nu mai găseau, în părțile sale superioare, decât niște reflectări estompate ale unei realități spirituale devenită inaccesibilă. Bel însuși (Baai), venerat de asemenea în calitate de creator al lumii și zeu al poporului, trebuie să fie considerat, în raport cu zeul Moymis, descendentul său în regiunea Eului sau a esenței focului.
Astfel, noi vedem cum și în numele zeilor se exprimă ceea ce s-a format în întreaga ființă a poporului. Când un caldean se angaja pe calea interioară, el avea impresia că trece prin vălul vieții sufletești într-o lume a zeilor subumani, subpământeni. Adonis este, astfel, un nume târziu pentru a desemna entitățile pe care le-au găsit pe calea spre interior. Acest drum era legat de pericole atât de mari pentru profani încât el putea fi parcurs numai de initiați. Dar când parcurgeau acest drum și intrau în lumea situată în spatele vălului vieții sufletului ei cunoșteau ceva care se poate compara cu inițierea modernă. Noi percepem trăsăturile distinctive, care devin din ce în ce mai mult cele ale epocii noastre.
Cel care primea inițierea caldeană parcurgea două feluri de experiențe și se veghea ca el să le facă pe cât posibil concomitent, ca el să urmeze drumul dinăuntru spre lumea spirituală și drumul din afară spre lumea spirituală, pentru ca să obțină cel puțin sentimentul unei activităti și al unei vieți comune a spiritului în afară și înăuntru. El întâlnea atunci pe de o parte – pe calea interioară – acea ființă spirituală care în Caldeea se numea Ishtar și care se știa că aparține divinităților lunare binefăcătoare. Aceasta se afla pe pragul care separă de obicei ființa omenească de spiritualitatea situată dincolo de viața sufletului. De partea cealaltă, acolo unde se găsește poarta spre lumea spirituală aflată dincolo de lumea simțurilor, era celălalt păzitor: Merodach sau Marduk, pe care îl putem compara cu Păzitorul pragului, cu Mihail. Merodach era perechea (corespondentul) lui Ishtar, și aceste două ființe făceau interiorul sufletului clarvăzător și introduceau ființa omenească pe cele două căi în lumea spirituală. Din această cauză omul trăia, prin aceeastă întâlnire, ceea ce se simte și astăzi în mod simbolic astfel: omului îi este întinsă o cupă luminoasă. Aceasta însemna că omul învață tatonând să utilizeze pentru prima dată florile sale de lotus, ceakrele sale. Apoi el progresează. Vedeti, așadar, cum în aceea epocă era necesară trecerea unui anumit prag. Deși există unele diferențe, lucrurile sunt asemănătoare și în Egipt.
Astfel omenirea a pășit mai departe pe calea evoluției, înspre timpul nostru. Apoi a sosit momentul în care trebuia să pregătească coborârea spiritului cosmic solar pe Pământ. El, care fusese până acum exterior, va coborî în sufletul omenesc, pentru a putea fi găsit aici, așa cum înainte putuseră fi găsiti zeii luciferici, apoi Osiris. Cele două căi erau net diferite la caldeeni și la egipteni, ele trebuiau să se fecundeze în mod reciproc. Cum se putea realiza aceasta? A fost creat un intermediar și, cum spune în mod corect Biblia referitor la poporul evreu, acest intermediar va ieși din Ur în Caldeea. Acest popor primește revelația din afară, apoi pleacă în Egipt, unde preia ceea ce vine dinăuntru. El reunește cele două căi, astfel încât apare pentru prima dată Iahve, o entitate care îl anunță pe Hristos. Omului îi este acum anunțat din două direcții ce au reprezentat zeii epocilor anterioare. După cum, mai târziu, Hristos va fi luminat din interior, zei care apăreau mai înainte în întuneric acum vor fi luminați din exterior. Vedem că în Iahve sau Iehova apare o divinitate care se află înăuntrul sufletului, dar care trebuie să fie luminată de o lumină exterioară, căci nu este încă vizibilă prin ea însăși. Iehova este într-adevăr lumina reflectată a lui Hristos. Astfel, cele două direcții care ne-au preocupat se alătură, se fecundează reciproc. Prin aceasta în evoluția umanității apare însă ceva cu totul nou. Realitățile interioare și exterioare încep să se fecundeze; interiorul începe să devină exterior, ceea ce până atunci nu a trăit decât în mod interior, în timp, țâșnește, pentru a exista concomitent alături în spațiu. Examinați-vă viața interioară și veți vedea că aceasta nu se răspândește în spațiu, ci se scurge în timp; gândurile și senzațiile dumneavoastră se prezintă succesiv, pe când ceea ce este răspândit în exterior, în spațiu, se află alăturat. Din această cauză trebuie să se producă acum ceea ce se poate descrie ca fiind scurgerea în afară a ceva ce a trăit până acum în timp, devenind o manifestare juxtapusă în spațiu. Ceea ce nu trăise decât în timp trăiește de acum înainte prin juxtapunere în spațiu. Prin aceasta se întâmplă ceva important, care se exprimă într-un mod deosebit de profund.
Tot ceea ce mai înainte a fost evoluție spirituală a omului, tot ce depășea dimensiunile spațiului exterior conducea spre exterior și în timp. Or, tot ce este supus timpului este ordonat după măsura și natura numărului 7. Întreaga devenire a lumii devine inteligibilă, dacă considerăm că are la bază numărul 7. Noi spunem: Saturn, Soare, Lună, Pământ-Marte, Mercur-Jupiter, Venus și Vulcan, distingând astfel șapte perioade. În tot ce este supus timpului ne putem orienta dacă folosim numărul 7. Din această cauză, oriunde vrem să pătrundem în timp, vom fi conduși la numărul 7. Toate colegiile și toate lojile care duc din spațiu în temporal, când conduc în lumea transcendenței, sunt supuse numărului 7. Sfinții Rishi sunt subordonați numărului 7, la fel și alți învățători sfinți ai popoarelor, până la cei șapte înțelepți ai grecilor. Numărul fundamental al spațiului este 12. Prin scurgerea timpului în spațiu, el devine revelație prin 12. Din această cauză numărul 12 domină acolo unde timpul se scurge în spațiu. Avem douăspezece triburi ale lui Israel și doisprezece apostoli, în momentul în care Hristos, care s-a arătat mai întâi în timp, se scurge în spațiu. Ceea ce este în timp se prezintă ca succesiune. Din această cauză, ceea ce conduce din spațiu în timp la zeii împărăției luciferice ne duce la numărul 7. Dacă vrem să caracterizăm ceva în dimensiunea temporală prin esența sa în această împărăție, găsim entitatea căutată dacă raportăm ceea ce cercetăm la originea sa parentală. Recunoaștem ce se dezvoltă în timp când urcăm de la fapte secundare la faptele prime, ca de la copil la tată. Și în timp ce pătrundem în această lume a timpului, care este dominată de cifra 7, vorbim de copii și de originea lor, de copiii ființelor spirituale, de copiii lui Lucifer. Când transformăm timpul în spațiu, vorbim de ființele care au o existență simultană, juxtapusă, și ca urmare și de circulația impulsurilor sufletești prin spațiu. Când tranziția de la timp la spațiu face să se treacă de la 7 la 12, noțiunea de copil își pierde semnificația suprasensibilă, dar atunci apare noțiunea de fraternitate; cei care trăiesc cot la cot sunt frați. Când transformăm noțiunea de fii ai zeilor în noțiunea de frați, urcăm în evoluția umanității. Frații și surorile trăiese unul alături de altul, pe când realitățile care provin unele din altele trăiesc succesiv. Vedem aici, într-un moment important, tranziția de la fiii sau copiii imperiului luciferic la frații lui Hristos, tranziție despre care vom continua să vorbim mâine.
