În diferitele perioade de dezvoltare a creştinismului, Evanghelia lui Ioan a fost documentul care a produs întotdeauna cea mai puternică impresie asupra tuturor celor care căutau să aprofundeze în mod deosebit, să se afunde în curentele cosmice creştine. De aceea ea era documentul preferat al misticilor creştini care căutau să trăiască în conformitate cu personalitatea lui Iisus Hristos aşa cum este ea descrisă în această Evanghelie.
Omenirea creştină a adoptat, în cursul secolelor, o atitudine diferită faţă de Evanghelia lui Luca, atitudine care corespunde în fond, dar dintr-un alt punct de vedere, diferenţei pe care am semnalat-o între cele două Evanghelii. Dacă Evanghelia lui Ioan a fost, sub anumite raporturi, un document al misticilor, cea a lui Luca a fost mai ales un obiect de educare pentru masa celor care puteau să se ridice la trăirea creştinismului prin umilinţă şi simplitatea inimii. Evanghelia lui Luca le aducea o mângâiere interioară tuturor celor ce sufereau, care erau oprimaţi, striviţi de dureri şi suferinţe, căci ea vorbeşte de marele Consolator, de Binefăcătorul, de Mântuitorul nefericiţilor şi al oprimaţilor. El se adresează în mod special celor care caută să se pătrundă de Iubire creştină, căci forţa pătrunzătoare a Iubirii este mai dezvoltată în această Evanghelie decât în alte documente creştine. Iar cei care erau conştienţi că îşi încărcaseră inima cu o vină – şi acest lucru poate fi, în fond, cazul tuturor oamenilor – găseau în Evanghelia lui Luca temeiul, consolarea, o susţinere pentru sufletul lor împovărat. Referindu-se la ea, ei puteau spune: Iisus Hristos nu a venit numai pentru cei drepţi, ci şi pentru păcătoşi. El a stat la masă cu vameşii si oamenii cu viaţă rea. Dacă trebuie o anumită pregătire pentru ca acţiunea Evangheliei lui Ioan să fie resimţită, despre cea a lui Luca putem spune că nici un suflet nu este atât de primitiv sau de imatur pentru a nu putea lăsa să acţioneze asupra sa întreaga căldură care se degajă din ea.
Întotdeauna Evanghelia lui Luca a fost deci accesibilă sufletelor celor mai simple. Tot ceea ce rămâne candid în sufletul omenesc, de la prima copilărie până la vârsta cea mai avansată, a fost totdeauna atras de ea. Înainte de toate, acele adevăruri creştine care au fost reprezentate sub formă de imagini, ceea ce arta a folosit ca teme preluate din adevărurile creştine – deşi unii artişti s-au inspirat în egală măsură şi din celelalte Evanghelii –, ceea ce a vorbit în modul cel mai convingător inimii omeneşti prin artă, prin pictură, se găseşte în Evanghelia lui Luca, revărsându-se de aici în artă. Legăturile atât de profunde care unesc pe Iisus Hristos cu Ioan Botezătorul şi care au fost atât de des reprezentate au izvorul lor în această carte nemuritoare, în Evanghelia lui Luca. Acela care lasă, din acest punct de vedere, să acţioneze asupra sa acest document, va vedea că el se simte ca şi scufundat de la început până la sfârşit în însuşi principiul Iubirii, al Milei, al simplităţii, până la un anumit punct chiar al firii copilăreşti. Unde oare mai este exprimată această fire copilărească cu atâta căldură decât în descrierea copilăriei lui Iisus din Nazaret făcută de autorul Evangheliei lui Luca. Vom înţelege de ce a fost aşa pătrunzând progresiv în această carte extraordinară.
Astăzi va trebui să vorbesc despre anumite lucruri care vor apărea poate ca o contradicţie celor care au audiat alte conferinţe sau cicluri ale mele asupra aceluiaşi subiect. Dar aşteptaţi să auziţi comentariile mele din zilele următoare, şi veţi vedea că totul concordă cu ceea ce v-am spus până în prezent în legătură cu Iisus Hristos şi cu Iisus din Nazaret. Nu se poate expune dintr-o dată întregul ansamblu atât de complex al adevărului şi noi va trebui să luăm azi în considerare unul din aspectele care poate părea că este în contradicţie cu ceea ce v-am explicat cu alte prilejuri. Trebuie să procedez în aşa fel încât să dezvolt separat fiecare cale a adevărului înainte de a arăta cum aceste diferite curente se acordă şi se armonizează pe deplin. Este de la sine înţeles că, în diferitele cicluri de conferinţe, întrucât au avut ca punct de plecare Evanghelia lui Ioan, nu am putut prezenta decât o parte a adevărului. Această parte rămâne totuşi adevăr; vom constata acest lucru în cursul zilelor următoare. Dar azi suntem obligaţi să luăm în considerare un aspect al adevărurilor creştine, care pentru cea mai mare parte dintre dumneavoastră este neobişnuit.
Într-un pasaj minunat al Evangheliei lui Luca ni se spune că un înger le-a apărut ciobanilor care-şi păzeau turmele pe câmp, pentru a-i vesti că s-a născut „Mântuitorul lumii”. Apoi ni se spune că după aceasta vine să se alăture îngerului o ceată cerească (Luca 2, 13). Imaginaţi-vă acest tablou: ciobanii ridicându-şi privirile spre „cerul deschis”, unde li se arată nişte entităţi ale lumii spirituale în imagini măreţe. Ce a fost spus ciobanilor?
Ceea ce le-a fost vestit este înveşmântat în cuvinte grandioase, cuvinte care au fost rostite în cursul întregii dezvoltări creştine a omenirii şi au devenit manifestările de Crăciun. Cuvintele îi întâmpină pe păstori, cuvinte care traduse corect ar suna aproximativ aşa: „Fiinţele divine se manifestă din înaltul cerurilor pentru ca pacea să domnească jos pe Pământ, printre oamenii care sunt pătrunşi de bunăvoinţă” (Luca 2,14). Cuvântul „slavă” care se întrebuinţează de obicei este o traducere cu totul greşită, corectă fiind forma amintită aici. Şi trebuie subliniat acest contrast: ceea ce au văzut ciobanii este manifestarea în înalturi a entităţilor spirituale, iar această manifestare s-a produs în acel moment acolo pentru ca pacea să poată coborî în inima acelor oameni care sunt pătrunşi de bunăvoinţă.
În fond, dacă le înţelegem bine, în aceste cuvinte sunt conţinute multe din tainele creştinisului. Dar pentru a aduce lumină în aceste cuvinte paradigmatice sunt necesare câteva lucruri. Înainte de toate, este important să încercăm să studiem povestirile pe care simţul clarvăzător al omului le primeşte din Cronica Akasha. Este vorba să contemplăm, cu privirea spirituală deschisă, epoca în care Iisus Hristos a apărut în omenire şi să ne întrebăm: Cum se prezintă elementul spiritual care a pătruns atunci în evoluţia Pământului, dacă îi urmărim întreaga devenire istorică, dacă întrebăm: de unde a venit?
Atunci a pătruns în evoluţia omenirii ceva ce s-a manifestat ca o confluenţă de curente spirituale venind din direcţiile cele mai diferite. În cele mai diverse regiuni ale Pământului, au apărut în decursul timpului cele mai variate concepţii despre lume. Toate acestea au venit să se întrepătrundă şi să se exprime, într-un mod sau altul, în evenimentele din Palestina, aşa încât ne putem întreba: Care sunt acele curente spirituale care s-au focalizat în evenimentele din Palestina?
Am spus ieri că prin Evanghelia lui Luca ni s-a dat ceea ce numim cunoaşterea „imaginativă” şi că această cunoaştere este obţinută din „imagini”. Anunţul făcut păstorilor este tocmai una din aceste imagini, imaginea unui înger, apoi a unei legiuni de îngeri. Atunci trebuie să ne punem o întrebare: Cum vede această imagine clarvăzătorul iniţiat totodată şi în secretele existenţei pe care o poate regăsi ori de câte ori contemplă din nou Cronica Akasha? Ce s-a revelat păstorilor? Ce este cuprins în această legiune de îngeri şi de unde vine ea?
În această imagine se exprimă unul din marile curente spirituale care au marcat cursul evoluţiei umane, curent care, ridicându-se mereu mai sus, nu mai putea, în perioada evenimentelor din Palestina, să se manifeste altfel decât, radiind din înălţimile spirituale asupra Pământului, acesta este ccea ce se arată în această imagine. Dacă pornim de la această legiune de îngeri care a apărut păstorilor, acum însă prin descifrarea Cronicii Akasha, suntem obligaţi să ne întoarcem în urmă la unul din cele mai mari curente spirituale din evoluţia omenirii, cel care, cu câteva secole înainte de venirea lui Hristos, s-a răspândit pe Pământ sub numele de budism. Oricât de straniu poate apărea acest lucru, cel care pătrunde şi urmăreşte, datorită Cronicii Akasha, timpurile trecute, având ca punct de plecare viziunea păstorilor, este condus la ceea ce a fost „iluminarea” marelui Buddha. Ceea ce, în antica Indie, a iluminat altădată omenirea, marea religie a Milei şi Iubirii care a influenţat, ca o mare concepţie despre Univers, atâtea spirite şi inimi şi constituie încă şi astăzi hrana spirituală a unei mari părţi a omenirii, s-a arătat din nou în manifestarea percepută de păstori, căci şi acest curent trebuia să se reverse în revelaţia din Palestina. Ceea ce ni se povesteşte mai întâi în Evanghelia după Luca, nu se poate înţelege decât dacă se aruncă o privire – mereu din punctul de vedere al investigaţiei spirituale – asupra a ceea ce a însemnat Buddha pentru omenire şi ce a determinat de fapt revelaţia primită prin Buddha în evoluţia acesteia. În acest punct trebuie clarificat ceea ce urmează.
Când cu cinci-şase secole înaintea erei noastre s-a născut Buddha în Orientul Îndepărtat, individualitatea care se manifesta prin el se incarnase în mod repetat şi ajunsese, prin numeroasele sale incarnări, la o treaptă superioară în evoluţia omenească. Buddha a putut fi ceea ce a fost numai fiindcă, în incarnările sale anterioare, el a ajuns la un foarte înalt grad de dezvoltare. Acea treaptă de evoluţie cosmică a unei entităţi pe care a atins-o Buddha este denumită în terminologia orientală cu numele de Bodhisattva. În ciclul de conferinţe asupra „Ierarhiilor spirituale”* am arătat care era locul Bodhisattvilor în ansamblul evolutiei cosmice. În ciclul „Orientul în lumina Occidentului”** (München, aprilie 1909) am putut prezenta rolul lor dintr-un alt unghi de vedere. Astăzi vom discuta un alt aspect. Şi încetul cu încetul veţi vedea cum se conciliază aceste diverse faţete ale adevărului.
* Vezi R. Steiner, Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică, GA
110, zece conferinţe ţinute la Dusseldorf de la 12 la 22 aprilie 1909.
** Vezi R. Steiner, Orientul în lumina Occidentului, GA 113, nouă conferinţe ţinute la
München de la 23 la 31 august 1909 (N.T.)
Cel care a devenit Buddha a trebuit mai întâi să fie un Bodhisattva. Acesta este ultimul grad al evoluţiei individuale înaintea celui de Buddha. Să luăm acum în considerare natura lui Bodhisattva. O putem înţelege numai dacă contemplăm dezvoltarea umanităţii din punctul de vedere al ştiinţei spirituale.
Ceea ce oamenii pot face într-un anumit stadiu de dezvoltare, capacităţile de care ei dispun, nu au existat întotdeauna. A cerceta o epocă crezând că aceleaşi capacităţi pe care le au oamenii în prezent au existat şi în timpuri străvechi constituie o miopie în modul de abordare. Facultăţile omeneşti, ceea ce omul poate face, gândi sau şti, toate acestea se modifică de la o epocă la alta. Astăzi facultăţile umane sunt atât de dezvoltate, încât prin propria sa judecată fiinţa umană poate dobândi cutare sau cutare cunoştinţă, aşa că ea are dreptul să spună: Eu cunosc cutare sau cutare adevăr prin puterea mea de înţelegere, eu pot distinge ceea ce este moral de ceea ce este imoral, ceea ce este logic de ceea ce este ilogic. Dar ne-am înşela dacă am crede că facultatea de a distinge între ceea ce este logic şi ilogic, între ceea ce este moral şi imoral a făcut mereu parte din natura umană. Aceste facultăţi s-au dezvoltat progresiv. Ceea ce poate face omul azi prin propriile sale mijloace a trebuit să-i fie insuflat altădată – cum învaţă un copil de la o mamă, de la un tată sau de la un profesor – de nişte entităţi care erau incarnate printre oameni, dar ale căror facultăţi spirituale erau foarte mult dezvoltate şi care, în Misterii, puteau intra în legătură cu entităţi spirituale care le erau superioare, cu entităţi divine.
Au existat totdeauna astfel de individualităţi care, deşi incarnate în corpuri fizice, puteau fi în legătură cu nişte entităţi superioare care nu erau încarnate fizic. Înainte ca oamenii să fi dobândit, de exemplu, gândirea logică cu care ei înşişi pot gândi în prezent în mod logic, au trebuit să asculte ceea ce le spuneau aceşti „instructori”. Aceşti instructori nu puteau nici ei să gândească logic datorită unor capacităţi dezvoltate în corpul fizic, ci numai datorită faptului că, prin mijlocirea Misteriilor, erau în contact cu entităţi spirituale divine, care se aflau în sferele superioare. Asemenea instructori care învăţau oamenii logica şi morala datorită revelaţiilor pe care ei le primeau din lumile superioare au existat înainte ca oamenii să fie capabili să gândească logic şi să conceapă morala prin propria lor natură pământească. Bodhisattvii constituie tocmai o asemenea categorie de fiinţe care, fiind încarnate în corpuri fizice, rămâneau în contact cu fiinţele divine, cu scopul de a răspândi pe Pământ şi de a comunica oamenilor ceea ce ei învăţau de la acele fiinţe. Bodhisattvii sunt deci nişte fiinţe care sunt încarnate în corpuri omeneşti şi care se ridică prin facultăţile lor până la a fi în relaţii cu entităţile spirituale, divine.
Înainte ca Buddha să devină „Buddha”, el a fost un Bodhisattva, adică una din acele individualităţi care, în Misterii, se puteau pune în legătură cu entităţi superioare. O asemenea entitate cum este Bodhisattva a primit din lumile superioare, în timpurile îndepărtate ale evoluţiei omeneşti, o anumită misiune faţă de care el a rămas ataşat.
Aplicând acest principiu lui Buddha, trebuie să spunem că, în calitate de Bodhisattva el a avut o anumită sarcină. Când Pământul era încă în stadiile timpurii ale evoluţiei sale, anterioare epocilor lemuriană şi atlanteană, fiinţa care s-a încarnat ca Buddha în secolul al VI-lea înaintea erei noastre a primit o anumită misiune şi el a rămas însărcinat cu această misiune. A trebuit să acţioneze de-a lungul tuturor timpurilor, introducând în evoluţia pământească ceea ce omenirea de atunci era capabilă să primească. Pentru orice Bodhisattva vine deci un moment când misiunea sa atinge un punct în care ceea ce el a putut insufla omenirii a devenit o facultate proprie a omenirii. Căci facultăţile noastre actuale au fost posedate mai întâi de nişte entităţi divine spirituale şi Bodhisattvii le-au coborât din înălţimile spirituale spre oameni. Un astfel de mesager al spiritului ajunge într-o zi să spună: Eu mi-am îndeplinit misiunea. Pentru ceea ce a fost pregătită să primească omenirea în lungi perioade de timp i-a fost acum acordat. Ajuns la un asemenea moment, Bodhisattva poate deveni Buddha. Aceasta înseamnă că vine un moment pentru el când în calitate de entitate nu mai trebuie să se incarneze, cu misiunea caracterizată mai sus, într-un corp fizic uman, când se incarnează pentru o ultimă oară, după care nu mai trebuie să se incarneze ca misionar. Un astfel de moment sosise pentru Buddha. Ceea ce el avusese de făcut l-a readus în repetate rânduri pe Pământ. Dar epoca iluminării sale în calitate de Buddha a fost cea a ultimei sale incarnări ca Bodhisattva. El a trăit atunci într-un corp fizic care dobândise în cel mai înalt grad facultăţile care trebuise să-i fie date de sus, dar care trebuiau de acum înainte să devină apanajul fiinţei umane.
Atunci când un astfel de Bodhisattva a ajuns – prin incarnările sale succesive – să perfecţioneze un corp omenesc într-atât încât să-i imprime facultăţile care corespund misiunii sale, el nu mai are nevoie să se reincarneze. E1 planează atunci în sferele spirituale, impulsionând şi dirijând problemele oamenilor, acţionând de acolo în cadrul omenirii. După aceea le revine oamenilor să dezvolte mai departe ceea ce le-a fost dat de sus, din ceruri, şi să-şi spună: Acum noi trebuie să evoluăm astfel încât să se formeze în noi facultăţile care au fost cucerite de Bodhisattva şi pe care el le-a adus la perfecţiune în cursul incarnării sale ca Buddha. A fi Buddha înseamnă a arăta cum entitatea care a acţionat în cursul multor epoci ca Bodhisattva se comportă ca un om, un om perfect individualizat, în care a fost preluat tot ceea ce până atunci radia din înaltul cerului. Aceasta a demonstrat-o Buddha. Dacă Bodhisattva s-ar fi retras mai devreme din misiunea sa, oamenii nu ar mai fi putut să se bucure de binefacerea care a constat în comunicarea din înălţimi a acestor facultăţi. După ce însă evoluţia progresase suficient pentru ca aceste facultăţi să poată exista pe Pământ într-o singură fiinţă omenească, era creată prin aceasta şi structura de germene necesar pentru ca oamenii să le poată dezvolta în viitor prin ei înşişi. Astfel, individualitatea care s-a dezvoltat mai înainte, ca Bodhisattva, şi care, atât timp cât nu era decât Bodhisattva, nu intrase în întregime într-un corp omenesc, ci pătrundea până în înălţimi cereşti, această individualitate a pătruns în întregime într-un corp omenesc, astfel încât are loc o incarnare deplină. Apoi însă ea s-a retras din nou. Căci, acum, ca urmare a acestei incarnări în stadiu de Buddha, omenirea a primit destule revelaţii care trebuie să se dezvolte de acum înainte în cadrul evoluţiei sale. Din această cauză, entitatea Bodhisattva s-a putut retrage de pe Pământ, după ce a devenit Buddha, în anumite înălţimi spirituale, i-a fost îngăduit să rămână aici unde numai un anumit nivel de clarvedere mai are posibilitatea să-l perceapă şi să continue să dezvolte problemele omenirii.
Ce sarcină avea acea individualitate puternică, grandioasă şi minunată care în viaţa de toate zilele este numită Buddha?
Dacă vrem să înţelegem cu adevărat sarcina, misiunea acestui Buddha în sensul său esoteric, trebuie să ne spunem că puterea de cunoaştere s-a dezvoltat progresiv în omenire. Aşa cum v-am relatat adesea, în timpul epocii atlanteene o mare parte a oamenilor putea privi prin clarvedere lumile spirituale, iar anumite rămăşiţe ale acestei vechi clarvederi au persistat şi în timpurile postatlanteene. Dacă am coborî din timpurile atlanteene la epocile protoindiană, protoiraniană, chaldeo-egipteană, ba chiar şi la cea greco-romană, am găsi numeroşi oameni, mult mai numeroşi decât s-ar putea crede în prezent, care aveau fragmente ale acestei clarvederi vechi moştenite şi cărora le era deschis planul astral, astfel încât priveau în adâncurile ascunse ale existenţei. Chiar în epoca greco-latină, era cu totul obişnuit să se vadă corpul eteric; se vedea capul omenesc mai ales înconjurat de acel nor eteric care s-a ascuns apoi, în mod treptat, în interiorul craniului.
Dar omenirea trebuia să se ridice la acea cunoaştere care se obţine prin simţurile exterioare şi la acele facultăţi spirituale care sunt orientate spre acestea. Omul trebuia, ca să spunem aşa, să iasă încetul cu încetul din lumea spirituală ca să intre în domeniul observaţiei sensibile, a gândirii logice, raţionale. El trebuia să se avânte în mod progresiv la această cunoaştere neclarvăzătoare pe care trebuia să o parcurgă pentru a atinge din nou, în viitor, cunoaşterea suprasensibilă, dar atunci unită cu ceea ce el îşi va fi însuşit ca pe o cunoaştere sensibilă şi raţională.
În prezent, noi trăim în această epocă de trecere. Privim înapoi spre un trecut în care omenirea era clarvăzătoare şi privim înainte spre un viitor în care omenirea va fi din nou clarvăzătoare. În epoca noastră intermediară, majoritatea oamenilor sunt limitaţi la ceea ce ei percep cu ajutorul simţurilor şi cuprind cu raţiunea şi cu inteligenţa. Există, desigur, şi o anumită perfecţiune a observării sensibile şi a cunoaşterii raţionale şi inteligente. Dar pretutindeni există grade ale cunoaşterii. Despre un om care trece prin incarnarea actuală fără să se preocupe de ceea ce este moral, nedezvoltând decât într-o mică măsură compasiunea pentru semenii săi, spunem că se află pe o treaptă inferioară de moralitate. Un altul trece prin viaţă în aşa fel încât facultăţile sale intelectuale sunt puţin dezvoltate: noi spunem despre el că este pe o treaptă intelectuală inferioară. Ştim însă că facultăţile intelectuale pot urca până la un nivel ridicat. De la omul putin moral şi puţin inteligent până la cel pe care-l numim un „geniu moral” în sensul dat de Fichte acestei expresii şi care s-a dezvoltat până la nivelul cel mai înalt al fanteziei există toate treptele intermediare; şi noi ştim că în epoca noastră ne putem ridica, fără ajutorul clarvederii, la această culme a perfecţiunii, şi aceasta prin simpla înnobilare a acelor forţe care sunt la dispoziţia omului obişnuit.
Aceste diferite etape trebuiau atinse de omenire în cursul evoluţiei sale. Ceea ce, în prezent, omul înţelege până la un anumit punct prin inteligenţa proprie şi, de asemenea, ceea ce a realizat prin forţele sale morale, şi anume compasiunea pentru necazurile şi suferinţele semenului, aceste lucruri omul timpurilor străvechi nu le-ar fi putut realiza prin sine însuşi. Astăzi se poate spune că simţul moral sănătos al omului se poate înălţa până la înţelegerea acestei problematici şi fără clarvedere, iar oamenii se vor putea îndrepta tot mai mult spre înţelegerea faptului că mila este cea mai înaltă virtute dintre virtuţi şi că fără iubire omenirea nu ar mai putea progresa. S-ar putea spune: Omul de astăzi poate recunoaşte aceasta datorită simţului său moral şi acest simţ se va întări tot mai mult. Dar trebuie să privim în urmă spre timpurile trecute, când simţul moral era într-un stadiu în care omul nu putea înţelege singur aceste lucruri.
Au existat epoci când nimeni n-ar fi fost capabil să recunoască prin sine însuşi că Mila şi Iubirea ar putea face parte din idealul cel mai înalt al sufletului omului. Iată de ce au trebuit să se incarneze sub o formă omenească entităţi spirituale ca cele cărora le aparţin, de exemplu, Bodhisattvii, care au primit din lumile spirituale revelaţia forţelor active ale Milei, ale Iubirii cu scopul de a putea arăta oamenilor cum să practice aceste virtuţi, căci aceştia nu erau încă destul de avansaţi ca să le cunoască prin forţele lor proprii. Ceea ce oamenii pot recunoaşte în prezent prin propria lor forţă ca fiind înalta virtute a Milei şi a Iubirii prin care se înalţă simţul lor moral, a trebuit să fie spus timp de foarte lungi perioade din înaltul cerului. Iar instructorul care a învăţat pe alţii Mila şi Iubirea în vremurile când oamenii nu înţelegeau încă prin ei înşişi natura acestor sentimente a fost acel Bodhisattva care s-a incarnat pentru ultima dată pe Pământ în persoana lui Buddha Gautama.
Buddha este cel care a propovăduit, mai întâi în calitate de Bodhisattva, Mila şi Iubirea cu tot ce se leagă de ele.
Această activitate s-a desfăşurat de-a lungul epocilor în care oamenii mai aveau încă o anumită clarvedere. El s-a incarnat ca Bodhisattva în asemenea trupuri umane. Iar când după aceea s-a incarnat ca Buddha şi a putut contempla prin clarvedere incarnările sale anterioare el a putut spune cum se simte sufletul atunci când pătrunde în profunzimile existenţei, ascunse dincolo de aparenţa sensibilă. El a avut această facultate în cursul incarnărilor sale trecute şi s-a născut cu această facultate în familia Çakia din care cobora Sudhodana, tatăl său. Mama sa se chema Mayadevi. La naşterea sa, acest Gautama Buddha era încă Bodhisattva, adică el poseda încă din copilărie un înalt grad de clarvedere. Privirea sa se putea adânci în profunzimile existenţei.
Or, trebuie să ştim că în cursul evoluţiei umane această „pătrundere în profunzimile existenţei” a luat forme foarte diferite. Trebuia să dispară încetul cu încetul clarvederea iniţială, vagă şi inconştientă, şi ceea ce dăinuia din această veche clarvedere nu era ceea ce ea avea cel mai bun. Această cea mai bună parte a fost prima care a dispărut. Ceea ce supravieţuia din ea nu era adesea decât viziunea planului astral inferior, adică cel al forţelor demonice care atrag oamenii spre o sferă inferioară, servindu-se de instinctele lor şi de pasiunile lor. Dacă prin iniţiere se poate pătrunde în lumea spirituală unde vedem entităţile şi forţele care sunt legate de cele mai frumoase gânduri, de sentimentele cele mai înalte ale omenirii, vedem însă şi forţele spirituale care se ascund în spatele celor mai josnice pasiuni, în spatele senzualităţii dezlănţuite şi a egoismului distrugător. În general, ceea ce s-a conservat, nu pentru iniţiaţi, ci pentru marea majoritate a oamenilor, era tocmai viziunea acelor forţe demonice sălbatice care se află în spatele celor mai josnice pasiuni omeneşti. Oricine priveşte în lumea spirituală vede, bineînţeles, el însuşi toate aceste lucruri. Aceasta depinde de dezvoltarea capacităţilor umane. Omul nu poate realiza una fără cealaltă.
În calitate de Bodhisattva, Buddha a trebuit, bineînţeles, să se incarneze într-un corp organizat cum erau cele din epoca sa, într-un corp care îi dădea posibilitatea să-şi scufunde privirea în fundamentul astral al existenţei. Încă din timpul copilăriei sale, el avea darul de a percepe puterile astrale care sunt la baza avidităţii, lăcomiei şi senzualităţii. Fusese totuşi ferit să vadă lumea exterioară sub aspectul degradării ei fizice şi, de asemenea, în suferinţa şi durerile ei. Închis în palatul său, el fusese răsfăţat, îngrijit cu dragoste, izolat, ceea ce era, se credea atunci, datorat rangului său. Dar această izolare nu a făcut decât să crească puterea clarvederii sale interioare. Şi în timp ce el era ţinut cu grijă la distanţă de tot ceea ce reaminteşte de boală şi suferinţă, privirea sa spirituală era deschisă pentru imaginile astrale. Toate pasiunile violente care pot înjosi fiinţa omenească se învârteau în jurul lui în viziuni astrale.
Oricine ştie să citească cu privirea spiritului, în mod cu adevărat esoteric, chiar şi o biografie exoterică, îşi poate da seama de acest lucru, dacă înţelege ceea ce am spus mai sus. Căci trebuie să insistăm asupra faptului că multe povestiri exoterice rămân de neînţeles atâta timp cât nu se poate urca până la dedesubturile lor esoterice. Şi viaţa lui Buddha este dintre acelea pe care docu-mentele exterioare ne permit cel mai puţin s-o întelegem. Trebuie într-adevăr să pară foarte straniu orientaliştilor şi tuturor celor care se interesează de viaţa lui Buddha când citesc în aceste biografii că în palatul său el era înconjurat de „patruzeci de mii de dansatoare şi de optzeci şi patru de mii de femei”. Acest lucru îl povestesc chiar şi broşurile care se pot procura cu câţiva franci; dar constatăm că autorii nu sunt miraţi peste măsură de acest harem compus din patruzeci de mii de dansatoare şi din optzeci şi patru de mii de femei. Ce vrea să spună aceasta? Lumea nu stie că în acest fel se face aluzie la ceea ce vieţuia Buddha din plin prin vederea sa astrală şi care-l făcea să sufere cum numai o inimă omenească poate suferi, aşa cum încă din copilăria sa el nu cunoştea suferinţele şi durerile omenirii fizice, fiind protejat în accst sens. Buddha percepea însă contrapartea spirituală ca acţiuni în lumea spirituală. Aceasta o putea vedea pentru că el era născut într-un corp aşa cum se putea naşte în epoca sa şi el a fost încă de la început armat, fortificat, călit împotriva imaginilor înspăimântătoare care-l înconjurau, fiindcă, în incarnările sale precedente, el se ridicase la înălţimea unui Bodhisattva. Însă, din cauză că în această incarnare umană el trăia ca individualitate a lui Bodhisattva, el a simţit nevoia irezistibilă să iasă în lume pentru a vedea la ce se referea fiecare din imaginile lumii astrale aşa cum îl înconjurau în palatul său. Fiecare din aceste imagini îl incitau, să zicem aşa, la părăsirea palatului pentru a vedea lumea. Aceasta era faţa interioară care-l impulsiona. Căci el trăia ca Bodhisattva o mare forţă spirituală, aceea legată de misiunea de a învăţa omenirea întreaga putere a Milei şi Iubirii şi tot ce ţine de acestea.
Din această cauză, el trebuia să cunoască omenirea în lume, el trebuia s-o vadă în lumea în care putea fi vieţuită prin simţul moral, învăţătura despre Milă şi Iubire. El trebuia să cunoască omenirea în lumea fizică. Din Bodhisattva el trebuia să devină Buddha, un om printre oameni. Aceasta el nu o putea face decât renunţând la toate facultăţile care-i rămăseseră din incarnările sale anterioare, coborând pe planul fizic pentru a trăi acolo printre oameni, devenind astfel pentru ei un exemplu, un ideal, un model pentru dezvoltarea acestor calităţi deosebite caracterizate mai sus.
Pentru a se ridica în acest sens de la stadiul de Bodhisattva la cel de Buddha, trebuie străbătute mai multe etape intermediare. Aceasta nu se face de pe o zi pe alta. El primea impulsul de a ieşi din palat. Se povesteşte că, „evadând” o dată din palatul-închisoare, viitorul Buddha a întâlnit un bătrân. Până atunci el nu fusese înconjurat decât de imaginile tinereţii; el trebuia să creadă că nu există decât forţa plină de sănătate a tinereţii. Şi acum, el vedea ceea ce, pe planul fizic, reprezintă bătrâneţea: un moşneag. Mai departe, el întâlni un bolnav, apoi un cadavru, cu alte cuvinte moartea pe planul fizic. Iată ce i se prezintă sufletului său atunci când ia în mod real contact cu planul fizic.
Foarte semnificativ pentru ceea ce este de fapt Buddha se spune acum în această legendă, care este mai adevărată decât orice cunoştinţă ştiinţifică exterioară, şi anume că, atunci când a părăsit palatul regal, el era purtat de un cal care s-a mâhnit atât de tare pentru faptul că stăpânul său voia să părăsească tot ceea ce avea prin naştere, încât a murit de durere şi a fost transferat ca o entitate spirituală în lumea spirituală. În această imagine se exprimă un adevăr profund. Ne-am îndepărta prea mult de la subiectul urmărit dacă v-aş explica în detaliu de ce s-a ales tocmai un cal pentru a reprezenta o forţă a spiritului omenesc. Vă reamintesc numai că Platon vorbeşte de un cal pe care îl ţine de frâu atunci când vrea să ilustreze anumite facultăţi omeneşti care sunt încă date de sus şi care nu au fost dezvoltate de forţa interioară a omului însusi. În momentul când Buddha părăseşte palatul regal, el lasă în urma sa facultăţile pe care sufletul nu le-a dezvoltat prin el însuşi. El le lasă în lumile spirituale de unde ele l-au ghidat mereu. La aceasta se face aluzie atunci când se vorbeşte despre „calul” care moare de supărare când este părăsit şi care este după aceea transferat în lumea spirituală.
Dar numai treptat Buddha poate deveni ceea ce trebuia să devină în ultima sa incarnare pământească. Căci el a trebuit să înveţe, pe planul fizic, ceea ce ca Bodhisattva nu cunoscuse decât prin viziunea spirituală. El a avut mai întâi doi maeştri. Unul dintre ei era reprezentantul acelei concepţii protoindiene despre lume, denumită filosofia Sankhya, celălalt un adept al filosofiei Yoga. Buddha a aprofundat ceea ce puteau să-l învețe aceştia. Căci, oricât de elevată ar fi o fiinţă, ea trebuie totuşi să se integreze mai întâi în tot ceea ce omenirea a cucerit deja în lumea exterioară. Deşi un Bodhisattva poate învăţa mai repede decât alţii, el trebuie totuşi, mai întâi, să înveţe. Dacă Bodhisattva care a „trăit” în secolul al şaselea înaintea erei noastre s-ar naşte astăzi, el ar trebui – ca şi copiii la şcoală – să înveţe mai întâi ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în timp ce el trăia în înălţimile cereşti. Tot aşa, şi Buddha a trebuit deci să cunoască ceea ce se întâmplase de la ultima sa incarnare.
El a primit astfel de la unul din Învăţători cunoaşterea filosofiei Sankhya, iar de la celălalt filosofia Yoga şi şi-a făcut astfel o idee despre concepţiile care, în acea epocă, propuneau o soluţie la enigmele vieţii şi a efectului pe care îl aveau asupra sufletului atunci când acesta le lăsa să acţioneze asupra sa. Prin filosofia Sankhya, el a putut să-şi însuşească o concepţie despre lume bazată pe o logică subtilă, dar cu cât o studia mai mult, cu atât mai puţin îl satisfăcea. Aceasta era pentru el ca o fantomă lipsită de viaţă. El a simţit că trebuia să caute în altă parte izvorul care trebuia să-i inspire pentru ceea ce avea de realizat în incarnarea sa actuală. Cât priveşte filosofia Yoga Patanjali care caută unirea cu divinul cu ajutorul anumitor experienţe interioare, el se adânceşte de asemenea în ea, dar nici ea nu-l poate satisface, căci a înţeles că ea era o moştenire a trecutului. Or, pentru omenire era vorba de a dobândi noi facultăţi; ea trebuia să ajungă la o dezvoltare morală. Punând deci la încercare Yoga în propriul său suflet, Buddha a înţeles că nici aceasta nu putea fi izvorul de inspiraţie pentru misiunea sa.
El se duse atunci la o sihăstrie care adăpostea cinci anahoreti; aceştia, printr-o disciplină severă de umilinţă şi de privaţiuni, se străduiau să pătrundă în tainele existenţei. Buddha a încercat şi această cale, dar îşi spuse că nici ea nu putea fi o sursă de inspiraţie pentru misiunea sa. Câtva timp, el îndură toate umilinţele, toate privaţiunile monahilor. El a postit cu ei pentru a înăbuşi în el dorinţa de a trăi şi pentru a solicita forţe mai profunde care apar atunci când corpul este slăbit de post, acele forţe care pot conduce rapid în lumea spirituală. Dar, tocmai pentru că Buddha îşi atinsese treapta sa de dezvoltare, el a înţeles inutilitatea umilinţelor, a postului şi a privaţiunilor. Datorită faptului că el era Bodhisattva acelei perioade şi prin evoluţia parcursă în incarnările sale anterioare, el adusese corpul său uman la cea mai înaltă dezvoltare pe care îl putea atinge un corp omenesc în acele vremi. Iată motivul pentru care Buddha a putut vieţui ceea ce trebuie să vieţuiască un om tocmai atunci când parcurge această cale spre înălţimile spirituale.
Oricine atinge o anumită treaptă a filosofiei Sankhya sau Yoga fără să fi dezvoltat ceea ce dezvoltase Buddha în el anterior, oricine vrea să ajungă la culmile spiritului dumnezeiesc prin gândirea logică fără să fi dobândit mai întâi sensul moral – cum îl cucerise Buddha – se află în faţa tentaţiei pe care o suferise Buddha ca pe o încercare şi care este descrisă ca cea exercitată de „demonul Mara”. În această privinţă omul ajunge în situaţia când toţi demonii orgoliului, ai vanităţii, ai ambiţiei vin să-l asalteze. Acest lucru l-a vieţuit Buddha. Mara, demonul vanităţii, al ambiţiei, s-a aflat în faţa lui; dar datorită faptului că se afla la nivelul ridicat al unui Bodhisattva, el l-a recunoscut şi era înarmat împotriva lui. El a ştiut să-şi spună: Dacă oamenii ar continua să se dezvolte pe vechile căi, fără să adauge acestora noul impuls al învăţăturii despre Milă şi Iubire, fără să obţină acest simţ moral activ prin sine, trebuie să cadă în cursa acestui demon Mara, întrucât nu sunt nişte Bodhisattva, care depun în suflet forţele orgoliului şi ale vanităţii. Iată ce a resimţit Buddha atunci când a urmat filosofiile Sankhya şi Yoga până în ultimele lor consecinţe.
Fiind încă la sihaştrii, el a trecut şi printr-o altă întâmplare, şi anume aceea că demonul Mara a luat o altă formă, caracterizată prin aceea că îi oferă omului toate bunurile materiale, „Împărăţia acestei lumi şi splendorile sale”, cu scopul de a-l deturna de la lumea spirituală. Şi Buddha a constatat că tocmai pe drumul ascetismului se sucombă la această tentatie atunci când demonul Mara l-a întâmpinat spunându-i: „Nu te lăsa ispitit să părăseşti tot ceea ce posedai ca fiu de rege, reîntoarce-te în palatul regal”. Un altul ar fi cedat la ceea ce i se arăta; dar Buddha era atât de avansat, încât l-a putut recunoaşte pe ispititor. El a ştiut să vadă ce i s-ar fi întâmplat omenirii dacă ar ti continuat să trăiască ca mai înainte şi dacă n-ar fi căutat să pătrundă în lumea spirituală decât pe calea postului şi a privaţiunilor. El însuşi era invulnerabil şi putea deci semnala oamenilor marele pericol care era acela de a vrea să pătrunzi în lumea spirituală fără baza solidă a unui simţ moral activ prin sine, ci numai prin post şi mijloace exterioare.
Fiind încă Bodhisattva, Buddha înaintase până la cele două frontiere ale evoluţiei umane de care omul, nefiind Bodhisattva, ar face mai bine să nu se apropie. Traducând aceasta în limbajul obişnuit, noi am putea spune: Cunoaşterea cea mai înaltă este un lucru minunat, cunoaşterea cea mai înaltă este un lucru magnific, dar apropie-te de ea cu o inimă pură şi nobilă, cu un suflet purificat, altfel vei fi învins de demonul orgoliului, al vanităţii şi al ambiţiei. Cealaltă învăţătură este: Nu căuta să pătrunzi în lumea spirituală pe o cale exterioară, prin umilinţe şi post, înainte să fi purificat simţul tău moral; în caz contrar, ispititorul te va ataca pe o altă cale. Acestea sunt cele două învătăminte care ne vin de la Buddha şi ne mai luminează încă şi în epoca noastră. Fiind încă Bodhisattva, Buddha ne învaţă astfel ceea ce constituie prin excelenţă misiunea sa, căci misiunea lui a constat întotdeauna în a da oamenilor sensul moral, cât timp oamenii nu erau capabili să-l scoată din propria lor inimă. De aceea, atunci când a înţeles pericolul ascetismului, el a părăsit pe cei cinci anahoreţi şi s-a dus acolo unde a putut să se adâncească într-o profundă meditaţie asupra facultăţilor naturii umane adecvate timpului nostru actual şi care se pot dezvolta fără ajutorul clarvederii moştenite din timpurile vechi. El a înfăptuit atunci opera cea mai considerabilă pe care o poate înfăptui un om cu ajutorul acestor facultăţi.
În al douăzeci şi nouălea an al său, părăsind deci calea ascetismului unilateral, Buddha a meditat timp de şapte zile sub arborele Bodhi; el a avut acolo, în cursul unei contemplaţii de şapte zile, revelatia sublimelor adevăruri care se dezvăluie celui care, în liniştea unei profunde meditaţii, caută ceea ce îi pot aduce facultăţile omeneşti din prezent. Căci atunci el a conceput doctrina zisă a celor „patru adevăruri” şi marea învăţătură a Milei şi Iubirii conţinută în Cărarea octuplă. Noi vom reveni asupra acestor învătături. Astăzi ne vom multumi să constatăm că ele sunt o circumscriere a simţului moral inerent celei mai pure învăţături a Milei şi a Iubirii. Aceste învăţături s-au concretizat atunci când, sub arborele Bodhi, Bodhisattva din India a devenit Buddha. Aceste învăţături s-au manifestat atunci pentru prima dată ca facultăţi proprii fiinţei umane şi de atunci oamenii au posibilitatea să dezvolte în ei înşişi Mila şi Iubirea. Acesta este faptul important. Din acest motiv, cu puţin timp înaintea morţii sale, Buddha a spus celor mai intimi dintre discipolii săi: „Nu vă întristaţi că Maestrul vostru vă părăseşte; eu vă las ceva în urma mea. Vă las legea înţelepciunii şi legea disciplinei; ele trebuie să-l înlocuiască în viitor pe Maestru” . Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât: până în prezent v-a învăţat Bodhisattva ceea ce se exprimă în aceste legi, dar acum, terminându-şi ultima sa incarnare pământească, el se poate retrage. Căci învăţătura dată omenirii de un Bodhisattva este acum depusă în inima omului şi va fi dezvoltată din aceasta sub forma religiei Milei şi a Iubirii. Acestea s-au întâmplat în timpul când, meditând timp de şapte zile, Bodhisattva a devenit Buddha în vechea Indie. Iată ce a învăţat el, sub cele mai variate forme, pe discipolii care-l înconjurau. Despre formele în care au fost prezentate aceste învăţături vom mai discuta în altă parte.
A trebuit să revenim astăzi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu şase sute de ani înaintea erei noastre, pentru că, dacă nu am putea urmări retrospectiv cu ajutorul Cronicii Akasha perioada cuprinsă între evenimentele din Palestina până la predica din Benares, noi nu am înţelege nici calea pe care a urmat-o creştinismul, nici, mai ales, pe cel care a descris într-un mod atât de eminent această cale: autorul Evangheliei lui Luca. De când Bodhisattva a devenit Buddha, el n-a mai avut nevoie să revină pe Pământ; de atunci, ca entitate spirituală, el planează în lumile spirituale şi de acolo intervine în evenimentele terestre. Şi atunci când s-a pregătit pe Pământ cel mai important eveniment şi păstorii se aflau pe câmp, le-a apărut o fiinţă venind din înălţimi spirituale anunţându-i ceea ce tocmai este descris în Evanghelia lui Luca. Apoi acestui înger i s-au alăturat „cete îngereşti”. Despre ce este vorba?
Viziunea care se oferea astfel păstorilor, era Buddha transfigurat, Bodhisattva timpurilor vechi, acea fiinţă în corpul ei spiritual care, timp de mii şi mii de ani, adusese oamenilor mesajul Milei şi Iubirii. Încheindu-şi ultima sa incarnare pământească, el plana în înalturile spirituale şi a apărut păstorilor alături de îngerul care venea să le anunţe evenimentul din Palestina.
Iată ce ne învaţă cercetarea spirituală. Ea ne arată, planând deasupra păstorilor şi transfigurat, pe Bodhisattva timpurilor vechi. Da, era tocmai aşa – cum ne învaţă Cronica Akasha –, că în Palestina, în „oraşul lui David”, s-a născut din părinţi aparţinând liniei sacerdotale a casei lui David un copil. Acest copil – eu o spun în mod expres –, născut dintr-un cuplu de părinţi care cobora cel puţin după tată din linia sacerdotală a lui David, era destinat chiar de la naşterea sa să primească lumina şi forţele care radiau de la Buddha după ce acesta a fost înălţat în înalturile spirituale. Să contemplăm cu păstorii ieslea unde s-a născut Iisus din Nazaret – cum se numeşte de obicei. Vedem chiar din primul moment o gloriolă strălucind deasupra copilului şi noi ştim că în această imagine se manifestă forţa lui Bodhisattva, care a devenit Buddha. Ea acţionează acum din înaltul lumii spirituale, săvârşind acţiunea cea mai sublimă atunci când radiază asupra Copilului din Betleem cu scopul ca el să poată lua, în evoluţia omenească, locul care îi revine.
Când, în India antică, s-a născut Bodhisattva care trebuia să devină Buddha, un înţelept din această epocă a presimţit toată importanţa a ceea ce noi tocmai am descris. Ceea ce a văzut mai întâi în spirit acest înţelept cu numele de Asita l-a împins să se ducă la palatul regelui ca să vadă copilul Bodhisattva. Când a văzut copilaşul, el a prezis marea misiune pe care o va îndeplini ca Buddha. Spre consternarea tatălui copilului, Asita i-a prezis acestuia că nu va domni peste regatul tatălui său, ci va deveni Buddha. Apoi el a început a plânge şi atunci când a fost întrebat dacă copilul era ameninţat de vreo nenorocire el a răspuns: „Nu. Eu plâng fiindcă sunt atât de bătrân încât nu voi mai vedea ziua când acest Salvator, acest Bodhisattva va umbla ca Buddha pe Pământ”. Asita nu a trăit destul timp ca să vadă transformarea lui Bodhisattva în Buddha; aşadar, din punctul său de vedere plânsul era foarte justificat. Dar acest Asita care văzuse pe Bodhisattva numai în perioada copilăriei în palatul lui Sudhodana s-a născut din nou în persoana lui Simeon, pe care Sfântul Luca ni-l descrie în scena Prezentării la Templu (Luca 2, 25-35). Ni se spune despre Simeon că Duhul Sfânt era asupra lui atunci când i-a fost adus copilul. El era cel care plânsese altădată fiindcă, în incarnarea de atunci, nu putea vedea transformarea lui Bodhisattva în Buddha. Acum i se acordase privilegiul să fie martor la noua treaptă de dezvoltare a acestei individualităţi. Şi Duhul coborând asupra lui, el a putut să vadă, la prezentarea Copilului Iisus în Templu, deasupra acestui Copil Iisus din neamul lui David aureola lui Bodhisattva transfigurat. De aceea el îşi spune: „Acum nu mai există motiv de plâns, ceea ce nu am văzut atunci văd acum, văd deasupra acestui mic copil pe Salvatorul meu transfigurat. Doamne, lasă pe servitorul Tău să moară în pace”.
