Din cele ce s-au spus în ultimele zile și mai ales ieri, ne este posibil să fixăm cu o oarecare exactitate perioada de evoluție în care au loc evenimentele relatate de Geneză, sprijinindu-ne pe datele pe care ni le oferă știința spirituală. Am arătat că începutul atât de maiestuos al Bibliei corespunde cu un moment pe care îl putem descrie astfel: în sânul masei comune de substanțe solare și terestre se pregătește o scindare și în timp ce aceasta are loc se petrec evenimentele pe care ni le descrie Geneza. Geneza merge cu descrierea evenimentelor până în perioada lemuriană, în momentul când Luna, la rândul ei, se desprinde. Iar ceea ce știința spirituală spune că s-a petrecut de la desprinderea Lunii, în cursul perioadei lemuriene și până la începutul perioadei atlanteene, corespunde cu ceea ce Geneza arată că a avut loc după cele șapte zile ale Creației. Am atras deja atenția asupra profundului sens pe care îl reprezintă acel text biblic în care se arată cum a fost natura corporală a omului impregnată cu țărâna terestră supusă influenței lunare. Acest fapt se produce chiar în momentul când, în Cosmos, se înfăptuiește înălțarea Elohimilor la conștiența unică de Iahve-Elohim. Cu oarecare aproximație, putem presupune că această înălțare ar fi concomitentă cu momentul când Luna începe să-și exercite acțiunea din afară asupra Pământului. În această acțiune, se cuvine să vedem exprimându-se entitatea care înglobează totalitatea Elohimilor și pe care o numim Iahve-Elohim. Se poate spune că acțiunea Lunii asupra Pământului corespunde la început cu momentul când substanța terestră-lunară pătrunde în corpul omului, căruia până atunci nu i se dăduse decât un corp de căldură, cu momentul care este zugrăvit cu aceste cuvinte: „Iahve-Elohim a insuflat omului suflul divin și omul a devenit un suflet viu, sau, mai exact spus, o ființă vie”*.
* Geneza, cap. II, v. 5. (N.Tr.)
Încă o dată trebuie să admirăm caracterul de nespusă exactitate și de putere de expresie a cuvântului biblic: Am atras atenția asupra faptului că, pentru binele evoluției sale, omul a trebuit să aștepte, în stadiul de ființă spirituală, ca pe Pământ să se creeze condițiile favorabile pentru a îmbrăca un corp și a deveni o ființă matură. Dacă, nerăbdător, ar fi coborât mai devreme din starea sa spirituală într-o stare de corporalitate, mai ales în timpul evenimentelor care s-au petrecut în ziua a cincea a Creației, nu ar fi putut deveni decât o ființă asemănătoare fizic cu acele entități care ne sunt descrise în Geneză ca trăind în aer și apă. Cum este prezentată această esență umană în Geneză? Ea este prezentată într-un mod remarcabil și expresiile alese sunt atât de frapante, încât omul modern ar trebui să învețe mult din ele. Ni se spune că ființele, respectiv sufletele-grupă care au coborât în materia terestră în ziua a cincea a Creației, au devenit ceea ce numim noi astăzi ființe vii. Omul nu a coborât atunci, și chiar sufletele-grupă care se mai aflau încă în acel mare rezervor spiritual nu au coborât decât treptat. Și nici în ziua a șasea a Creației nu au coborât mai întâi decât speciile animale cele mai apropiate de om, cele care constituie în prezent propriu-zis mamiferele superioare, animalele Pământului. Deci, în prima parte a ceea ce numim ziua a șasea a Creației, omul nu coborâse încă în materia densă, căci dacă ar fi făcut-o, dacă ar fi primit atunci forțele terestre, ar fi devenit fizic asemănător cu animalele. Dar mai întâi au coborât sufletele-grupă ale animalelor superioare și au populat Pământul, au călcat pe sol, spre deosebire de cele care erau în aer și în apă. Abia după aceasta, și în mod treptat, s-au creat condițiile favorabile pentru formarea germenilor omului de mai târziu. Este momentul exprimat atât de magistral când se spune că Elohimii s-au pregătit să creeze omul terestru unindu-și forțele și acțiunile, așa cum am mai arătat. Omul terestru s-a născut din faptul că Elohimii și-au pus la un loc diversele lor aptitudini pentru a coopera în realizarea unui scop comun. Omul a fost mai întâi scopul comun al Elohimilor.
Chiar și în ziua a sasea a Creației, omul nu era încă așa cum se prezintă astăzi. Este un lucru pe care trebuie să-l avem bine întipărit în minte. Corporalitatea sa fizică, așa cum este în prezent, nu s-a format decât mai tărziu, când Iahve-Elohim i-a suflat în față suflare de viață. Evenimentul descris ca fiind crearea omului de către Elohimi, în ziua a șasea, s-a produs înainte ca naturii sale corporale să-i fie impregnată tendința lunară de a se face țărână. Cum arăta, deci, omul căruia Elohimii i-au dat viață în perioada lemuriană?
Să ne amintim ceea ce se spune adeseori pentru a caracteriza omul actual, despre caracterul și natura sa. Ceea ce numim corp fizic nu este asemănător la toate ființele umane decât în partea sa superioară. Dar prin caracterul său sexuat, ființele umane se deosebesc ca bărbat și femeie. Se știe că cei care au un corp fizic masculin au corpul eteric de natură feminină, iar cei care au un corp fizic feminin au corpul eteric masculin. Așa este împărțită astăzi umanitatea. Ce este exterior masculin este interior feminin și ce este exterior feminin este interior masculin. Această împărțire se datorează faptului că mult timp după crearea propriu-zisă apăruse o diferențiere în corporalitatea omului. Această diferențiere și separare a omului în bărbat și femeie nu exista când omul a fost creat, în ziua a șasea; ființele umane aveau toate aceeași corporalitate. Ne-am putea reprezenta cât de cât aceasta, dacă spunem că natura fizică era mai eterică, în schimb, natura eterică era mai densă decât în prezent. Natura fizică densă, grea, de astăzi nu era chiar așa de grea când Elohimii au format-o și, dimpotrivă, natura eterică era mai densă decât în zilele noastre. O diferențiere și o densificare spre fizic s-a produs mai târziu, sub influența lui Iahve-Elohim. De altfel eram înclinați să nu considerăm omul creat de Elohimi ca având un caracter sexuat, ci ca o natură nediferențiată; era atât masculin, cât și feminin. Omul care apare în momentul descris în Geneză prin cuvintele rostite de Elohimi: „Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră” era în același timp și masculin și feminin. Aceasta este și semnificația originală a ceea ce în Bibliile moderne se traduce prin: „Și Elohimii un făcut pe om bărbat și femeie”. Nu este vorba de o ființă de gen masculin și de alta de gen feminin, ci de o singură ființă, nediferențiată, bărbat și femeie.
Știu că foarte mulți exegeți se împotrivesc acestei explicații și au încercat prin argumente savante să ridiculizeze vechile comentarii care spuneau adevărul; ei resping ideea că omul creat de Elohimi după chipul și asemănarea lor a fost în același timp bărbat și femeie. Dar pe ce se sprijină acești exegeți? În nici un caz pe o cercetare bazată pe clarvedere, căci aceasta nu ar spune niciodată altceva decât ceea ce am spus. Iar dacă se bazează pe o cercetare de natură exterioară, ar fi interesant de știut ce îi autorizează să adopte o altă interpretare. Ar trebui să se arate oamenilor în ce constau explicațiile și tradițiile esoterice ale Bibliei. Când însă s-a găsit, mai întâi, printr-o cercetare interioară, de clarvedere, ce s-a petrecut în realitate, textul biblic prinde viață și se luminează, iar micile divergențe care apar în tradiție nu mai au însemnătate, pentru că știm care este adevărul și citim textul așa cum se cuvine. Dar cu totul altceva este dacă se face un studiu filologic. Este bine să se știe că până în primele secole ale creștinismului nici un text biblic nu era redactat așa cum îl citim în zilele noastre. Mai întâi, se știe, nu existau vocale în textul ebraic, apoi a trebuit să se facă separarea între cuvinte. Abia mult mai târziu s-au introdus niște puncte care indicau, în textul ebraic, vocalele. Fără o pregătire în știința spirituală, mă întreb cu ce drept s-ar putea da o interpretare a textului primitiv despre care să se afirme că este exactă.
Așadar, opera de creație a Elohimilor apare ca un stadiu pregătitor în formarea omului. Toate fenomenele de natură organică pe care astăzi le grupăm sub denumirea de „reproducere” nu existau la om în acel timp, căci acesta avea încă o structură eterică, spirituală. El se afla încă la un nivel superior și, ca să spunem așa, pe un plan mai elevat, mai spiritual. Abia prin acțiunea lui Iahve-Elohim a devenit omul o ființă terestră, dar această operă a fost precedată de un proces de creație progresivă de ființe din regnuri inferioare. Animalele inferioare au primit viață printr-o creație, ca să-i spunem așa, prematură. În textul ebraic există aceeași expresie pentru ființele vii din regnul animal și pentru om, „nefeș”. Dar cum se aplică pentru om? În momentul când Iahve-Elohim apare și face din om o ființă terestră, așa cum este astăzi, se spune textual că Iahve-Elohim l-a impresionat cu „neșama”. Această impregnare, această suflare, de un caracter mai elevat, face din om o ființă vie deosebită1.
1 Iahve-Elohim: 
; nefeș haiah:
Expresia „nefeș haiah” (ființe vii) apare în Geneză, I, 21, 24.
Neșama: 
(Geneză, II, 7).
Observați ce semnificație nespus de fecundă introduce Biblia în teoria evoluției. Ar fi, desigur, fără sens să negăm că omul, prin configurația sa exterioară, aparține de regnul animalelor superioare. Este un adevăr elementar scos în evidență de darwinism; dar faptul esențial este că omul nu a devenit o ființă vie la fel ca animalele, o ființă al cărui caracter să corespundă numai conceptului de „nefeș”, ci a primit un element superior, compus din suflet și spirit, ce fusese pregătit pentru el dinainte.
Aici putem face din nou o paralelă între anticul învățământ ebraic și știința spirituală. Când vorbim de suflet, noi facem o deosebire între sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Am văzut că toate trei s-au format în natura lor spirituală în timpul perioadelor care formează primele trei zile ale Creației. Atunci s-au format germenii lor. Dar învelișul lor, îmbrăcămintea lor, corpul fizic care a primit amprenta sufletului și a devenit expresia fizică a naturii interioare sufletești a omului, nu apare decât mult mai târziu. Să reținem încă o dată că mai întâi ia naștere elementul spiritual, apoi cel astral, care se condensează până la fizic-eteric, după care spiritul vine, se impregnează în materie și ia forma suflului de viață. Prin urmare, germenul pe care Iahve-Elohim îl depune în entitatea umană fusese format mai înainte în sânul Elohimilor. Această sămânță se sădește în natura corporală, care a fost și ea modelată, la rândul său. Este ceva ce vine omului din altă parte, de sus. Și prin faptul că „neșama” a fost impregnată, sădită, în om, a devenit acum posibil ca în el să pătrundă ceea ce putem numi germenul „Eului”. Aceste vechi expresii ebraice, „nefeș” și „neșama” sau „ruah” nu sunt altceva decât cele trei aspecte ale sufletului descrise de știința spirituală. „Nefeș” corespunde sufletului senzației, „ruah” sufletului rațiunii, iar „neșama” sufletului conștienței.
Este fără îndoială că întreg acest proces evolutiv trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind deosebit de complex. Tot ce se referă la zilele Creației este opera Elohimilor, înainte ca ei să se înalțe la conștiența de Iahve-Elohim, și trebuie să ne-o închipuim ca un fel de pregătire în regiunile spirituale cele mai înalte. Iar tot ce putem observa astăzi ca fiind de natură fizică în lume, nu apare decât prin acțiunea lui Iahve-Elohim.
Despre tot ce regăsim în Geneză, despre tot ce ne poate face să înțelegem natura intimă a omului și pe care numai privirea unui clarvăzător o poate regăsi, despre toate acestea filosofii greci aveau deja cunoștință prin inițiații în Misterele lor. Această cunoaștere o avea Platon și chiar Aristotel, la care găsim conștiența că omul nu a intrat în viață decât după ce a primit acea parte din natura sa compusă din spirit și suflet, în timp ce speciile inferioare au urmat un alt proces de evoluție. Aristotel își reprezenta că animalele au devenit ceea ce sunt prin alte fenomene de evoluție decât omul și că, în momentul când forțele care acționează în animal au devenit active, în acel timp, natura sprituală a omului plana încă în regiuni înalte, fără să coboare spre a îmbrăca un corp terestru. Dacă nu era așa, omul ar fi rămas la nivelul inferior al animalului. Ființa umană a trebuit să aștepte, iar când omul a apărut, a deposedat animalele inferioare de suveranitatea lor. Aristotel întrebuințează expresia „phtheiresthai”, ceea ce s-ar putea traduce astfel: Sigur, există în om, din punct de vedere exterior, aceleași funcții naturale ca la animale, dar la acestea ele sunt suverane. La om, ele sunt detronate din suveranitatea lor și trebuie să asculte de un principiu mai înalt. Acest principiu este „phtheiresthai”.
Același lucru găsim și în povestirea biblică a Creației. Când omului i se insuflă neșama, animalele inferioare își pierd suveranitatea, căci omul primea în sine ceva de o natură superioară, principiul Eului său; el devenea purtătorul Eului. Dar prin aceasta natura sa, care înainte era mai eterică, se diferențiază și coboară cu o treaptă. Omul devine pe de o parte o ființă corporală, exterioară, iar pe de altă parte are o esență interioară, eterică. Una se condensează, cealaltă se eterizează. Are loc în om același proces pe care l-am văzut deja în cursul evoluției. Am văzut că prin condensarea căldurii în aer se produce pe de altă parte o eterizare și apare eterul de lumină; apoi, o dată cu condensarea aerului în apă, lumina se subtilizează în eter de sunet ș.a.m.d. Același proces se produce în om la un grad mai înalt. Ființa umană masculin-feminină se diferențiază în bărbat și femeie. Această diferențiere merge și mai departe și la fiecare dintre ei natura corporală se condensează și mai mult spre formele exterioare, vizibile, iar natura eterică devine încă mai subtilă, se interiorizează și rămâne invizibilă. Vedem în acest proces chiar progresul pe care îl parcurge opera Elohimilor pentru a atinge stadiul de Iahve-Elohim. Omul, așa cum se prezintă astăzi în fața noastră, este opera lui Iahve-Elohim. Ceea ce numim ziua a șasea a Creației se situează în perioada lemuriană, în care omul este o ființă masculin-feminină.
În Geneză, se vorbește și despre a șaptea zi a Creației, în timpul căreia Elohimii s-au odihnit. Cum trebuie să ne reprezentăm această relatare? Ce înseamnă de fapt? Nu ne putem face o imagine exactă în sensul științei spirituale, decât dacă ne dăm seama că este chiar momentul când Elohimii se înalță la Iahve-Elohim. Și nu trebuie, în nici un caz, să concepem pe Iahve-Elohim ca fiind o colectivitate de Elohimi, ci să înțelegem mai curând că Elohimii și-au abandonat doar o parte din ființa lor acestei înalte Entități lunare, care este Iahve-Elohim, păstrând, în schimb, o altă parte a lor, prin care și-au continuat propria lor evoluție. Aceasta înseamnă că activitatea lor nu a fost consacrată în întregime evoluției omului. Dacă o parte a activității lor s-a exercitat pentru evoluția omului și a atins forma și stadiul de Iahve-Elohim, o altă parte din natura lor nu a acționat asupra Pământului, ci s-a consacrat evoluției lor proprii. Iată ce trebuie să înțelegem prin cuvântul „odihnă” întrebuințat în legătură cu activitatea pe Pământ pentru a denumi ziua de „sabat”, a șaptea zi a Creației.
Mai rămâne un alt punct important de clarificat. Dacă tot ce am spus până acum este exact, trebuie să concepem omul căruia Iahve i-a insuflat propria sa esență, omul-Iahve, ca fiind descendentul imediat al ființei umane mai eterice, mai maleabile, creată în ziua a șasea a Creației. Este o succesiune în linie directă care merge de la acea ființă umană nediferențiată, masculin-feminină, mai eterică, până la omul fizic, care reprezintă o condensare a naturii eterice, un urmaș al acestuia. Dacă vrem să facem o descriere a omului-Iahve, care trăiește și străbate perioada atlanteană, trebuie să spunem: Ființa umană creată de Elohimi în ziua a șasea a Creației a evoluat spre omul unisexuat, Omul-Iahve. Ceea ce găsim după cele șapte zile ale Creației sunt urmașii, descendenții Omului-Iahve, a aceluia care a fost creat în a șasea zi. Povestirea biblică ne face o admirabilă descriere, în capitolul al doilea al Genezei, din care înțelegem că Omul-Iahve este, putem spune, un descendent al omului ceresc format de Elohimi în ziua a șasea a Creației, al Omului-Elohim. Tot așa cum fiul descinde din tată, și Omul-Iahve descinde din Omul-Elohim; este urmașul acestuia. Este ceea ce Biblia spune textual în versetul 4 din capitolul al doilea; nu cum sunt redactate traducerile moderne, ci așa cum sună textul originar: „Ceea ce a urmat sunt urmașii, descedenții ființei cerești”.
Dacă luăm Biblia așa cum este redactată în prezent, veți găsi această frază ciudată: „Ceea ce precede este obârșia cerului și a pământului, când ele au fost create, când Domnul-Dumnezeu a făcut pământul și cerurile”. În mod obișnuit, în traducerile curente Elohimii se numesc „Dumnezeu”, iar Iahve-Elohim se numește „Domnul-Dumnezeu”. Domnul-Dumnezeu a creat, a făcut cerul și pământul. Vă rog să dați atenție acestui pasaj și încercați să-i dați un sens rezonabil. Mă întreb cine ar putea s-o facă. Cine crede aceasta, ar face bine să examineze mai de aproape textul biblic unde apare cuvântul ebraic „toledot”, care înseamnă „cei care vin după”, urmași, descendenți. Acest cuvânt se folosește și în textul unde se vorbește despre descendenții lui Noe2. Geneza vorbește de Omul-Iahve ca descendent al raselor coborâte din cer, în același sens în care vorbește de descendenții lui Noe. Iată în ce sens trebuie citit versetul 4: „Ceea ce va urma acum, cei despre care este vorba, sunt descendenții ființelor cerești și pământești care au fost create de Elohimi și desăvârșite de Iahve-Elohim”.
2 toledot: 
(Geneza, II, 4). Același cuvânt apare și la cap. X, unde
se vorbește despre „descendenții” lui Noe (Geneza, X, 32).
Putem, deci, considera și în sensul biblic pe Omul-Iahve ca pe un descendent al Omului-Elohim. Cine crede că aici, în capitolul al doilea, începe o nouă povestire a Creației, deoarece se spune că Dumnezeu a creat pe om, ar trebui să meargă puțin mai departe, la capitolul al cincilea, care începe așa: Iată lista urmașilor (și se folosește același cuvânt „toledot”). S-ar putea crede că este și o a treia povestire a Creației. În felul acesta se poate constitui un ansamblu din bucățele izolate, dar nu ar mai fi Biblia. Timpul nu ne îngăduie să explicăm tot ce cuprinde capitolul al cincilea.
Dacă acestea toate le înțelegem cu adevărat în spiritual lor, găsim o perfectă concordanță între povestirea Creației din Geneză și ce am studiat cu ajutorul științei spirituale. Și atunci se pune problema de a ști ce înseamnă expresiile mai mult sau mai puțin simbolice pe care le folosim în acest context. Care este scopul acestei descrieri? Trebuie să înțelegem că acesta este rezultatul anticei investigații spirituale, clarvăzătoare. Așa cum privirea clarvăzătoare se cufundă astăzi în supersensibil până la originile existenței noastre terestre, la fel au contemplat și cei care au compus povestirea primară a Genezei imaginile în suprasensibil. Faptele care ne-au fost povestite au fost mai întâi percepute prin clarvedere. Când se face o reconstituire a preistoriei prin gândire și raționamente pur fizice, nu se iau ca bază decât vestigii exterioare. Pe măsură ce tindem către originile vieții fizice, formele devin din ce în ce mai nebuloase. Dar în această ceață trăiesc și acționează ființe spirituale. Omul însuși, în esența sa primordială, face parte din rândul acestor ființe spiritual-primordiale care nu pot fi cunoscute decât prin clarviziune. Elementul fizic se formează încetul cu încetul din spiritual.
Când privirea clarvăzătoare se îndreaptă spre faptele descrise în Geneză, întâlnește mai întâi evenimente spirituale. Privirea fizică nu ar vedea nimic, s-ar cufunda în neant. Cu trecerea timpului, viziunea clarvăzătoare vede cum elementul solid începe să se cristalizeze puțin câte puțin, ieșind din spiritual, așa cum gheața se formează din apă prin condensare. Din valurile mării astrale, din lumea spiritelor apare lumea fizică, vizibilă. Continuând observația, în sânul acestui tablou care la început era doar de natură spirituală, se vede apărând ca un fel de cristalizare elementul fizic. În primele timpuri, omul nu ar fi putut fi văzut cu ochii fizici. Până în ziua a șasea și a șaptea a Creației, adică până în perioada lemuriană, omul nu ar fi putut fi văzut de ochii fizici, căci existența lui era încă de natură spirituală. Aici stă marea diferență între o teorie adevărată a evoluției și o teorie abstractă. Aceasta din urmă crede că este vorba numai de fenomene fizice. Dar omul nu s-a format prin evoluția speciilor inferioare. Este cea mai fantastică idee care s-ar putea imagina, această pretinsă transformare a unei forme animale în forma superioară a omului. Mai înainte ca aceste forme să apară și să îmbrace pe Pământ o structură fizică, omul exista deja, de mai mult timp. Dar el nu a doborât pe Pământ, pentru a-și lua locul alături de entitățile animale coborâte anterior, decât mai târziu. Cine nu poate să conceapă existența în felul acesta cade sub influența unor idei moderne, care nu sunt nicidecum științifice.
Dacă dorim să facem o caracterizare a devenirii omului în raport cu aceea a ansamblului evoluției, ajungem la următoarea concluzie: în cadrul evoluției, apariția păsărilor și a animalelor din ape formează două ramuri; aceea a animalelor terestre constituie o ramură specială. Cele două ramuri au apărut în ziua a cincea, cealaltă ramură în ziua a șasea a Creației. Iar când apare omul, nu se continuă această linie, deoarece venise timpul ca el să coboare pe Pământ. – Aceasta este adevărata teorie a evoluției și aceasta apare și în Biblie într-un mod mult mai exact decât în nu știu ce carte modernă în care se expun tot felul de ipoteze materialiste.
Și acum, dragi prieteni, câteva ultime observații. Într-o ultimă conferință a unui ciclu nu poate fi niciodată vorba decât de unele considerații complementare, căci dacă ar fi să dezvoltăm subiectul în toată amploarea sa ar trebui să continuăm să vorbim luni întregi. Geneza este un izvor nesfârșit. Prin cicluri de conferințe nu se pot da decât impulsuri, și nu am tins decât la aceasta. Acum vreau să insist o ultimă dată asupra faptului că nu a fost nicidecum ușor să abordez acest subiect, căci nu-ți poți face o idee clară asupra dificultăților care pot apărea pe drumul care duce la originile profunde ale istoriei Creației după Biblie, asupra dificultăților pe care le implică găsirea unei concordanțe, a unui paralelism între faptele descoperite cu ajutorul științei spirituale și cele pe care le povestește Biblia. A fost o muncă extraordinar de grea pentru a realiza acest studiu în modul cel mai conștiincios. Oamenii cred adesea că privirea clarvăzătoare poate pătrunde peste tot cu ușurință, că totul ți se oferă de la sine. Dar cu cât înaintezi mai mult în cunoastere – și acesta este cazul și pentru cercetările obișnuite, exterioare – cu atât apar mai multe dificultăți, iar când treci de la cercetarea de natură fizică la investigația spirituală, abia atunci apar adevăratele greutăți. În momentul acela ai sentimentul unei mari responsabilități, pe care o simți dacă vrei să vorbești despre aceste lucruri. Dar cred că nu am întrebuințat în acest ciclu de conferințe un singur cuvânt despre care să nu pot afirma că poate rămâne, că este, cel puțin pentru limba germană, o expresie exactă și care poate conduce la o idee și la o reprezentare adevărată a acestor lucruri. Dar aceasta nu a fost ușor.
Pot să vă spun acum că a fost în intenția noastră ca la începutul sau la sfârșitul acestui ciclu să rugăm pe distinsul nostru prieten, domnul Seiling3, să ne recite, cu perfecta sa artă a dicțiunii – pe care, de altfel, ați avut ocazia și ieri să o apreciați –, întreaga poveste a celor șapte zile ale Creației. Veți înțelege însă cu ușurință că nu era cazul să ascultăm textele obișnuite, după ce, în tot cursul acestui ciclu, m-am străduit să găsesc expresiile cele mai adecvate pentru cele spuse în Geneză. Am avut o umbră de speranță că aș putea realiza, măcar acum, la sfârșit, o traducere care să aibă ca temei cercetările noastre în sensul științei spirituale, pe care să o pot prezenta pentru a fi declamată de prietenul nostru. Dar în fața avalanșei de vizite pe care le-am primit în aceste zile, nu am îndrăznit nici măcar să fac o ciornă de probă, necum să reușesc o traducere a Genezei care să fie demnă de a fi prezentată4. Această încercare nu putea fi dusă la capăt decât cu o deplină conștiinciozitate și nu promit dacă am să o pot face în viitor. Deocamdată să ne mulțumim cu impulsurile și năzuințele ce pot rezulta din acest ciclu. Dar pot să vă asigur că munca depusă pentru realizarea misterului rosacrucian*, din primul până în ultimul moment, a fost ca și o traducere, căci a cerut un consum de forțe spirituale considerabil. Dar cine știe ce greutăți am întâmpinat înțelege că refacerea unui text obișnuit al Genezei este mult mai dificilă decât tot ce s-a făcut pentru misterul rosacrucian. Iar prin progresele care s-au realizat în ceea ce ni s-a prezentat ca fiind marile revelații ale lumii se îngrămădesc greutăți tot mai mari, și este bine ca acest lucru să fie cunoscut; tocmai prin faptul că le cunoaștem, vom ajunge tot mai departe în înțelegerea corectă a Antroposofiei. Antroposofia trebuie să ne lărgească spiritul și inima; de aceea, deși obținem rezultate prin propria noastră metodă, nu trebuie să ne situăm pe poziția că o altă metodă nu ar putea să ne fie utilă. Evoluția spirituală a timpului nostru are nevoie de numeroase căi care să ne conducă spre țelul măreț pe care cu toții îl avem în vedere. Și chiar dacă nu este deloc în stilul meu de lucru să pătrund într-un alt domeniu decât cel al esoterismului, nu veți constata niciodată că eu aș exclude o altă metodă de lucru. Pot să spun, la sfâsitul acestui ciclu, că tocmai ajutorul esoterismului ne-a condus în regiunile înalte ale cercetării antroposofice, dar aș dori, tocmai pentru aceasta, să vă sfătuiesc că este bine să cercetați în toate direcțiile, dacă considerați că alte metode vă pot lega mai mult de esoterism și de o mai bună înțelegere a Antroposofiei. Un bun exemplu este cartea prietenului nostru Ludwig Deinhard, în care a strâns la un loc, într-un mod armonios, tot ceea ce ne poate fi util din alte domenii de cercetare atât pentru a deveni, ca să spunem așa, multilaterali în această direcție, cât și pentru a ne ajuta în căutările noastre antroposofice5.
3 Maximilian Gümbel Seiling (1879–1964). Actor, cu o perfectă artă a dicțiunii. A interpretat rolul lui Strader în dramele-mister scrise de Rudolf Steiner.
4 Această traducere nu a fost realizată nici ulterior.
* Este vorba de drama-mister Poarta Inițierii. A se vedea și Conferința introductivă. (N.Tr.)
5 Ludwig Deinhard, Das Mysterium des Menschen im Lichte der physichen Forschung. Eine Einführung in den Okkultismus, Berlin,1910.
Vreau să vă atrag acum atenția asupra unui al doilea aspect care s-a evidențiat în cursul acestor conferințe: necesitatea ca învățământul spiritual, antroposofic, să devină în sufletele noastre o forță care să ne poarte din ce în ce mai mult spre o mai largă deschidere a modului nostru de a trăi, de a simți și de a înțelege lumea. Numai printr-o perfecționare în domeniul gândirii, al sentimentelor și al moralei facem proba că învățământul spritual devine fecund în noi. În acest sens, studiul Genezei, în paralel cu cercetările științei spirituale, poate avea o importanță deosebită. Acest studiu paralel ne dezvăluie cum am fost creați, care a fost starea noastră inițială, cum ar fi spus Jakob Böhme*, în sânul acelor Entități spirituale de unde provin și Elohimii înșiși și de unde au evoluat până la Iahve-Elohim pentru a realiza marele țel al Creației lor: Omul. Să primim această revelație cu respect și responsabilitate. Elohimii, mai întâi, cu cele mai bune forțe ale lor, apoi Iahve-Elohim sunt la baza evoluției noastre. Această origine divină să o luăm ca pe o obligație care ne revine față de natura umană de a asimila forțele spirituale care nu încetează să intervină în evoluția noastră.
* Jacob Böhme (1575–1624), mistic și filosof german. (N.Tr.)
Am făcut aluzie la influența luciferică. Prin această influență, o parte din ceea ce se găsea în sânul spiritualității din care provine omul nu a urmat evoluția normală. Rămasă în sânul spiritualității, ea nu apare decât mult mai târziu, prin încarnarea lui Christ în corpul lui Iisus din Nazaret. De atunci Christ actionează în evoluția Pământului ca un nou principiu divin. Privirea pe care tocmai am aruncat-o asupra marilor adevăruri ale Genezei trebuie să ne conducă la obligația de a primi tot mai mult în noi această esență spirituală a lui Christos, deoarece numai așa ne putem îndeplini misiunea noastră ca oameni. Să ne pătrundem tot mai mult de acest principiu al lui Christos, pentru a ne călăuzi, pe Pământ, spre realizarea operei ai căror germeni au fost depuși în noi în timpurile de care vorbește Geneza.
Un ciclu de conferințe poate nu numai să ofere cunoștințe, ci și să dea naștere unor forțe în sufletul nostru. Fie, deci, ca toate care s-au desprins dintr-un studiu mai aprofundat al Genezei să-și aibă ecoul în suflete, chiar dacă anumite detalii vor fi uitate. La capătul acestor câteva zile, în cursul cărora am avut posibilitatea să pătrundem mai adânc în învățătura antroposofică, fie-mi îngăduit să-mi exprim această dorință: să reținem forțele interioare care țâșnesc din această învățătură, să le aducem în viața noastră exterioară, să le facem să fertilizeze! Oricare ar fi viața și domeniul în care ne exercităm profesiunea, aceste forțe pot să anime și să fecundeze activitatea noastră, să ne stimuleze bucuria și plăcerea de a trăi. Și dacă am înțeles cu adevărat originea atât de grandioasă a existenței umane, nimeni nu va mai putea să-și ducă viața fără a primi în sine aceasta ca pe o forță care aduce bucuria de a trăi. Când realizați acte de dragoste, în ochii voștri să lucească lumea adevărului asupra originii divine a omului, a înaltului său destin: iată cel mai bun mijloc de a face vii învățămintele antroposofiei. Aceasta se confirmă prin acțiunea de a face fericiți pe cei din jurul nostru, care însuflețește, înveselește și împrospătează spiritul, sufletul și corpul nostru. Să fim mai buni, mai sănătoși, mai puternici prin faptul că am primit această învățătură antroposofică.
Acest ciclu de conferințe nu este decât o sămânță care, după ce a germinat în sufletul celor care l-au urmărit, rodește pentru toți ceilalți. Fizic, ne vom despărți acum, dar să rămânem uniți în spirit, ca antroposofi, să ne mobilizăm forțele pentru ca învățămintele pe care le-am desprins să ne pătrundă viața: Să ne pătrundem de acest spririt, să fim fermi până în clipa în care nu numai în domeniul spiritual, ci și în realitatea fizică, vom vedea realizat ceea ce exprim încă o dată, ca pe o urare: la revedere!
