Înainte de a trece la tema noastră de astăzi, aș vrea să fac o mică completare la cele spuse ieri. Am atras atenția că în cadrul proceselor care au loc în cursul evoluției omenirii, în special în cadrul proceselor de importanță majoră din existența noastră, se poate observa ceva ce se lasă exprimat printr-un limbaj caracteristic, împrumutat din procesele care se petrec în Cosmos. Am menționat imposibilitatea de a îmbrăca clar, deslușit și totodată amănunțit în cuvinte obișnuite ceea ce este de spus referitor la tainele mari.
Când vrem să caracterizăm un proces plin de însemnătate, cum ar fi interacțiunea dintre cei doi mari discipoli ai lui Zarathustra, dintre Hermes sau Toth și Moise, cel mai bine putem face acest lucru prezentându-l drept repetarea unui mare proces cosmic, pe acesta din urmă trebuind însă să ni-l reprezentăm în sensul înțelepciunii oculte, în sensul științei spiritului. Pentru a ne putea face o imagine asupra acestui proces cosmic, să privim recapitulativ perioada în care Pământul nostru s-a separat de Soarele lui, în care deci cele două duceau o viață proprie, având un centru independent în Cosmos, să zicem așa. Ne putem reprezenta acest proces dacă ne imaginăm că substanțialitatea Pământului și a Soarelui în ansamblu formau în acel trecut foarte îndepărtat un întreg, un corp cosmic foarte mare, și că cele două corpuri s-au separat. Bineînțeles, aici trebuie întotdeauna ținut cont că prin astfel de referiri lăsăm deoparte alte procese cosmice ce s-au desfășurat în paralel cu despărțirea Soarelui și a Pământului, cum ar fi, de exemplu, expulzarea celorlalte planete ale sistemului nostru solar. Pentru ceea ce avem noi nevoie putem face inițial abstracție de raporturile temporale ale celorlalte separări de planete și să spunem: Odată a avut loc o separare prin care Soarele forma unul din centre și Pământul celălalt centru.
Dacă luăm în considerare acest moment al separării Soare-Pământ, trebuie să avem în vedere că noi ne referim aici la niște perioade în care ceea ce este desemnat ca „Pământ” avea încă în sine, conținea în propriul său sân, substanțialitatea lumii noastre de azi, astfel încât atunci Pământul, Luna și Soarele stăteau oarecum față în față. Toate forțele spirituale și fizice existente înaintea acestei separări s-au scindat de așa manieră încât elementul mai impur, acțiunile mai grosiere, mai dense, au plecat împreună cu Pământul, în timp ce activități mai fine, mai elevate, spiritual-eterice au plecat împreună cu Soarele. Trebuie să ne reprezentăm acum că Pământul și Soarele au trăit astfel separate o perioadă mai lungă din evoluția lor, că tot ceea ce pornea dinspre Soare spre Pământ era la început de o cu totul altă natură decât, să zicem, acțiunile ce se dovedesc a fi active azi dinspre Soare spre Pământ. Atunci aveam un fel de existență terestră, o viață terestră ce se manifesta ca o viață interioară, tăcută, să zicem așa, care nu primește decât foarte puțin de la viața solară, de la ceea ce iradia atunci spiritual și ca expresie fizică de la Soare către Pământ.
În această primă perioadă de separare a Soarelui și Pământului, Pământul se îndrepta parcă spre o uscare, spre o sfrijire, o mumifiere. Și dacă lucrurile ar fi continuat la fel, adică dacă Pământul ar fi păstrat în sânul lui Luna, atunci viața n-ar fi fost niciodată posibilă pe Pământ în forma în care există astăzi, iar viața solară nu s-ar fi putut manifesta deplin; ea a putut s-o facă abia mai târziu, după ce Pământul a expulzat din sine ceea ce este azi Luna; prin chiar această expulzare a substanțialității Lunii, Pământul a îndepărtat de la sine și entitățile spirituale ce sunt unite cu ea.
De această despărțire a Lunii de Pământ se mai leagă acum și altceva. Trebuie să ne fie clar că tot ceea ce numim astăzi viață terestră s-a dezvoltat încet și treptat. În știința spiritului noi indicăm, de asemenea, stările succesive care au făcut posibilă viața pe Pământ, așa cum s-a format și s-a dezvoltat ea. Astfel, aici avem mai întâi existența veche saturniană, apoi existența veche solară, apoi existența veche lunară și abia în final existența noastră pământească. Așadar, ceea ce noi numim separarea de Soare, sau chiar existența anterioară, în care Pământul era unit cu Soarele, au fost precedate de alte procese evolutive, de o cu totul altă natură, și anume de existențele Saturn, Soare, Lună, din care abia apoi s-a dezvoltat existența noastră pământească. Când Pământul începe să ființeze în forma sa actuală, el este încă unit cu substanțele tuturor celorlalte planete ce aparțin sistemului nostru solar, de care se diferențiază abia mai târziu. Această diferențiere este un rezultat al forțelor ce au acționat în timpul existențelor Saturn, Soare și Lună.
Știm acum că în timpul existenței saturniene materia, substanța, nu era configurată în felul în care este ea astăzi. Pe vechiul Saturn nu existau încă corpuri solide, lichide sau chiar gazoase, de vapori sau de aer. Ceea ce exista în toată structura acestuia era ceva sub formă de căldură, ceva ce consta doar dintr-o diferențiere calorică, o simplă structură calorică. De aceea putem spune că vechiul Saturn avea doar un corp caloric și că tot ceea ce apărea pe el se dezvolta în elementul căldurii. Nu mai este nevoie să repet aici că cel care spune asta știe foarte bine imposibilitatea în care se găsește fizica de azi de a-și imagina un corp care să constea doar din căldură. Pentru ea căldura este doar o „stare”, nu ceva substanțial. Pe noi nu ne interesează însă ce spune fizica actuală, ci care este adevărul.
Evoluția avansează apoi de la corpul de căldură al lui Saturn la următoarea stare, cea a vechiului Soare. Acolo are loc oarecum o densificare a corpului de căldură al lui Saturn; așa s-a prezentat în Știința ocultă în rezumat. Desigur, un corp de căldură rămâne. El se densifică parțial până la starea gazoasă, aerică a Soarelui. Prin aceasta se produce totodată și un alt proces, o rarefiere; are loc și o evoluție în sens ascendent, către lumină. De aceea putem spune: Când trecem de la starea de căldură a vechiului Saturn la starea solară, ajungem la un corp cosmic ce are în sine aer, căldură și lumină.
Dacă de la Soare avansăm apoi la starea veche lunară ce a premers stării noastre terestre vom afla o nouă densificare; aici găsim nu numai o stare gazoasă sau aerică, ci și o stare lichidă, apoasă. În direcția cealaltă, oarecum spre spiritualizare, spre eterizare, intervine de asemenea o modificare. Vedem cum în timpul acestei stări lunare nu există numai lumină ci și ceea ce se numește eterul sunetului, care este identic cu eterul chimic de astăzi. Ceea ce este desemnat aici drept eter al sunetului nu este identic cu sunetul fizic sau cu ceea ce noi numim sunet. Acesta din urmă este doar un reflex a ceea ce facultatea clarvăzătoare resimte a fi armonia sferelor, sunetul eteric ce țese și viază prin spațiul cosmic. Așadar, când vorbim de acest eter și de acest sunet, vorbim de ceva mult mai spiritual, de ceva mult mai eteric.
De la vechea existență lunară ajungem apoi la starea pământească. Densificarea atinge aici stadiul solidului. Pe vechea Lună nu existau astfel de corpuri solide precum cele de pe Pământ. Aceasta este o stare ce s-a format abia pe Pământ. Așadar, pe Pământ avem acum căldură, stare gazoasă sau aerică, stare lichidă sau fluidă și corpuri solide, iar pe de altă parte un eter al luminii, un eter al sunetului și apoi eterul vieții. Acesta este nivelul la care a ajuns evoluția pe Pământ. Pe Pământ avem deci șapte stări ale naturii elementale, după cum pe Saturn nu aveam decât una, starea de mijloc, cea calorică. De aceea noi trebuie să ne imaginăm Pământul nostru la începutul existenței lui actuale, în momentul în care el se ridică din întunericul cosmic unde era încă unit cu Soarele și cu celelalte planete, ca țesând și viețuind în aceste șapte stări elementale. Odată cu separarea de Soare se întâmplă însă ceva foarte curios.
În viața exterioară actuală, așa cum se prezintă ea sub acțiunile radiațiilor ce pornesc de la Soare spre Pământ, există căldură și lumină, dar între aceste modalități de acțiune aparținătoare domeniului senzorial-perceptibil și aflat sub incidența percepțiilor senzoriale nu se află și manifestările, revelările eterului sunetului și ale eterului vieții. Acesta este motivul pentru care ceea ce noi numim acțiunile eterului sunetului se exprimă doar în compunerile și descompunerile chimice, deci în raporturile reciproce ale existenței materiale. Iar ceea ce noi numim acțiunea eterului vieții, așa cum ne vine ea de la radiația solară, nu poate fi perceput direct de către om, cum se întâmplă cu lumina, pe care omul o percepe nemijlocit prin simțurile fizice în fenomenele de luminozitate și întuneric. Viața este percepută prin efectele ei în ființele vii, radiația eterului vieții nu este percepută însă direct. De aceea și știința este nevoită să spună că viața ca atare ar fi o enigmă. – Vedem deci că cele două forme superioare de eter, eterul vieții și eterul sunetului, deși pornesc de la Soare și constituie tot ce poate fi mai sublim ca emanație a lui, nu sunt vizibile nemijlocit în cursul devenirii pământești. Aici avem ceva care, cu toate că vine dinspre Soare, rămâne ascuns percepției nemijlocite. Pe Pământ, chiar și în condițiile de azi, pentru tot ceea ce trăiește în eterul sunetului și în eterul vieții este perceptibil, să zicem așa, ceva interior omenesc. Noi nu percepem pe Pământ acțiunile nemijlocite ale vieții și ale armoniei sferelor, ci mai degrabă ceea ce acționează în cadrul întregii constituții omenești.
Cel mai ușor pot să vă caracterizez aceasta făcând trimitere la evoluția pe care a cunoscut-o omul pe Pământ. Noi știm că demult, până târziu în epoca atlanteeană, omul era dotat cu o clarvedere nemijlocită, prin care el nu contempla doar o lume senzorială ca astăzi, prin facultățile lui de percepție, ci și substraturile spirituale ale existenței senzoriale. Cum putea face el asta? Acest lucru era posibil prin faptul că în acea epocă pentru om exista și o stare intermediară, o stare situată între conștiența noastră de veghe, pe care o avem astăzi de când ne trezim până adormim, și acea stare pe care noi o numim somn. În starea de veghe omul percepe obiectele fizic-senzoriale; în starea de somn omul – sau marea majoritate a oamenilor – nu percepe în primă instanță absolut nimic, aici el doar trăiește. Dacă ați cerceta cu adevărat clarvăzător această viață a omului din timpul stării de somn ați face niște descoperiri ciudate, ciudate însă doar pentru cel ce privește lumea în mod exterior.
Știm că în timpul somnului corpul astral și Eul omului sunt în afara corpurilor lui fizic și eteric. Am atras atenția în repetate rânduri că nu trebuie să ne reprezentăm că corpul astral și Eul, care noaptea se găsesc în afara trupurilor fizic și eteric, plutesc doar în imediata apropiere a corpului fizic, precum un nor de ceață, cum se spune de obicei. Ceea ce poate fi văzut sub această formă pe care noi o numim corp astral, de exemplu într-o stare de clarvedere inferioară, astrală, este doar cel mai rudimentar început a ceea ce prezintă omul în timpul stării de somn. Dacă considerăm acest nor din apropierea corpurilor fizic și eteric ca fiind totul, nu dovedim prin aceasta decât că pornim de la formele cele mai de jos ale clarvederii astrale. În realitate, în timpul somnului omul este mult mai dilatat. De fapt, în momentul adormirii forțele interioare din corpul astral și Eu încep să se extindă în întregul sistem solar, ele devin o parte a întregului sistem solar. În timpul somnului omul absoarbe de peste tot în corpul său astral și în Eu forțele care fortifică această viață, pentru ca apoi, la trezire, să se restrângă din nou în granițele înguste ale pielii sale și să introducă acolo ceea ce a absorbit în timpul nopții din întreaga periferie a sistemului solar. Din acest motiv au și numit ocultișii Evului Mediu acest corp spiritual al omului corp „astral”, pentru că el este unit cu lumile astrale și din ele își soarbe forțele. Astfel, noi putem spune: Noaptea, în timpul somnului, omul este dilatat efectiv în întregul sistem solar.
Ce străbate acum în timpul somnului corpul nostru astral? Noaptea, când suntem în afara trupului fizic, corpul nostru astral este vivifiat și întrețesut de armoniile sferelor, de ceea ce în mod obișnuit se propagă doar în eter, în eterul sonor. Așa cum pe o placă metalică, pe care s-a presărat un praf oarecare, oscilațiile care pulsează prin aer, atunci când frecăm placa cu un arcuș de vioară, pulsează mai departe prin mulțimea particulelor de praf, formând bine cunoscutele figuri de rezonanță Chladni [Nota 1], tot așa în timpul nopții armoniile sferelor străbat cu vibrațiile și cu pulsațiile lor ființa omului, punând din nou în ordine ceea ce omul a dezorganizat în timpul zilei cu percepțiile senzoriale exterioare. Iar ceea ce întrețese și vivifiază eterul vieții ne străbate și pe noi în timpul somnului cu impulsurile sale, atâta doar că omul, cât timp se află despărțit de corpurile fizic și eteric, nu percepe în niciun fel această viață interioară a învelișurilor sale. În mod normal omul are percepții doar atunci când se cufundă din nou în corpul fizic și eteric, folosind organele exterioare ale corpului eteric pentru gândire și organele exterioare ale corpului fizic pentru percepția senzorială.
În epocile de demult existau însă stări intermediare între veghe și somn, ce astăzi nu pot fi atinse decât pe căi nenormale și care, datorită pericolelor de care acestea sunt însoțite, nu trebuie în niciun fel provocate în viața obișnuită. În epocile atlanteene aceste capacități de percepție, aceste stări intermediare dintre veghe și somn, erau dezvoltate pe cale naturală. Prin ele omul se putea transpune în elementul care trăia și țesea în armonia sferelor și în eterul vieții. Cu alte cuvinte, în epocile vechi omul putea percepe prin clarvedere atavică ceea ce radia din Soare ca armonie a sferelor și ca viață ce pulsează prin spațiu – chiar dacă armonia sferelor se arată doar în efectele ei pământești și viața doar în ființele și viețuitoarele exterioare.
Această posibilitate, încetul cu încetul, s-a stins. Poarta spre aceste percepții s-a închis atunci când omul a pierdut vechea clarvedere. Treptat intervine apoi altceva: forța interioară a ceva ce știi, forța interioară a cunoașterii. Abia prin aceasta omul a învățat să gândească, să reflecteze interior. Tot ceea ce noi astăzi, în viața de veghe, numim cugetare asupra lucrurilor lumii fizice și așa mai departe, deci viața noastră interioară propriu-zisă, s-a dezvoltat abia odată cu dispariția vechii clarvederi. Această viață interioară, așa cum există ea azi, care se manifestă prin sentimente, senzații, gânduri și reprezentări și constituie în fond elementul creator al culturii noastre, omul nu o poseda în primele epoci atlanteene. Pe atunci, în stările intermediare dintre veghe și somn omul trăia complet dispersat într-o lume spirituală, iar lumea senzorială o percepea ca într-un fel de ceață. În orice caz, această lume senzorială se sustrăgea total înțelegerii, reflectării interioare a imaginilor vieții exterioare. – Viața exterioară începe așadar să prindă contur, în timp ce vechea clarvedere dispare treptat.
Astfel, noi putem spune: În interiorul nostru s-a dezvoltat un fel de reflectare slabă a ceea ce numim armonia sferelor și acțiunea eterului vieții. Dar pe măsură ce omul se simțea umplut de senzații și percepții, care îi reproduceau lumea din afară și care formează viața sa interioară actuală, pentru el dispărea muzica sferelor. Și tot pe măsură ce omul începea să se simtă o entitate-Eu, pentru el dispărea percepția eterului divin al vieții, ce străbătea cu pulsația lui Cosmosul. Omul a trebuit să plătească actuala lui stare prin pierderea anumitor laturi ale vieții exterioare. Astfel, omul, ca ființă pământească, a simțit separată în sine viața, pe care nu o mai putea percepe ca radiind direct din Soare; din viața cosmică puternică, din sunetul sferelor și din eterul vieții omul nu mai are astăzi decât un slab reflex în viața sa interioară.
Și în ce privește cunoașterea omenească a avut loc un fel de repetare a însăși evoluției Pământului. După ce s-a separat de Soare, Pământul s-ar fi închis în sine, s-ar fi învârtoșat dacă ar fi rămas în continuare unit cu întreaga substanțialitate cu care apucase să se desprindă din Soare. Inițial, Soarele n-a putut interveni cu efectele sale în cadrul devenirii terestre, și aceasta a durat până ce s-a produs separarea Lunii de Pământ. De aceea, în corpul pe care Pământul l-a expulzat din sine noi trebuie să vedem o ejectare a tuturor substanțelor ce au făcut imposibilă receptarea de către Pământ a acțiunilor directe ale Soarelui. Prin faptul că Pământul a scos din el Luna, existența și ființa sa s-au deschis cu atât mai mult influențelor, acțiunilor Soarelui, de care se separase, a venit oarecum în întâmpinarea Soarelui. În contradirecția în care el însuși se separase de Soare a expediat o parte din propria sa ființă, Luna, care apoi a remis la rândul ei, reflectat, Pământului acțiunea ființei solare, așa cum o face în mod exterior cu lumina. În expulzarea Lunii de către Pământ rezidă deci un fapt extrem de important: deschiderea Pământului față de acțiunile solare.
Tot ceea ce s-a petrecut pe plan cosmic a trebuit să fie repetat și în viața omenească. Pământul se deschisese de mult timp acțiunii solare, când a trebuit să vină clipa în care omul s-a delimitat de efectele directe ale Soarelui. Efectele directe ale Soarelui mai subzistau încă la omul atlanteean, în facultatea acestuia de clarvedere; în acea vreme atlanteenii receptau ceea ce radia dinspre Soare. Dar așa cum pentru Pământ a venit un timp în care el a început să se durifice, tot așa pentru om a venit un timp în care el s-a sustras acțiunii solare, a dezvoltat o viață interioară proprie și nu s-a mai putut deschide acțiunii solare. Acest proces de structurare a unei vieți interioare, în care omul nu s-a mai putut deschide acțiunii solare, dezvoltând în sine doar un palid reflex al acțiunilor eterului vieții, al eterului sunetului, al armoniei sferelor, această perioadă a durat mult timp, până târziu în epoca postatlanteeană.
Vedem, așadar, cum în primele epoci ale evoluției atlanteene a existat o percepere nemijlocită a efectelor solare. Ulterior oamenii s-au închis față de aceste efecte. Când acestea n-au mai putut pătrunde în oameni, în timp ce viața interioară omenească înflorea tot mai mult, doar sfintele Misterii mai dezvoltau în adepții lor forțele spirituale, pentru ca oamenii să poată percepe nemijlocit, în ciuda condițiilor normale de pe Pământ, să zicem așa, efectele solare, prin ceea ce s-ar putea desemna prin cuvântul yoga. De aceea în a doua jumătate a epocii atlanteene s-au dezvoltat pe teritoriul atlanteean lăcașuri misteriale, numite pe drept oracole, unde, în cadrul unei omeniri ce nu mai putea percepe în mod normal acțiunile directe ale eterului sunetului și ale eterului vieții, erau educați și formați astfel de discipoli și adepți ai sfintei înțelepciuni care la început, prin simplul fapt că-și reprimau percepția senzorială, puteau percepe revelațiile eterului sunetului și ale eterului vieții. Această posibilitate s-a menținut în lăcașurile adevărate ale științei oculte și în epoca postatlanteeană. S-a menținut în așa măsură, încât în însăși știința exterioară s-a mai păstrat prin tradiție un cuvânt provenit din școala lui Pitagora – este vorba de „armonia sferelor” –, chiar dacă ea nu-l înțelege. Știința exterioară nu face decât să transforme un astfel de termen, cum este cel al armoniei sferelor, într-o abstracțiune – ceea ce la început el nu era – fără să se gândească ce înseamnă el. Căci, în realitate, în școlile pitagoreice, prin facultatea de percepție a armoniei sferelor se înțelegea în mod efectiv redeschiderea entității omenești față de eterul sunetului, față de armonia sferelor și față de eterul vieții real, divin.
Cel care a arătat în modul cel mai puternic, cel mai grandios că în spatele acțiunii Soarelui, prin care acesta revarsă pe Pământ lumina și căldura sa, se mai află ceva, și anume acțiunea sunetului și acțiunea vieții, care se fac simțite doar într-o mică măsură în viața interioară omenească, ca un reflex, a fost chiar Zarathustra sau Zoroastru. Și dacă vrem să traducem aceasta în limbajul nostru de azi, putem spune că el îi învăța pe discipolii săi următoarele: Când voi vă ridicați privirea spre Soare, percepeți acțiunea binefăcătoare a căldurii și a luminii ce radiază pe Pământ; dacă însă vă dezvoltați organe superioare, dacă vă dezvoltați percepția spirituală, puteți percepe ființa solară ce se ascunde în spatele vieții solare fizice; veți percepe atunci acțiunile sunetului, iar în acțiunile sunetului veți percepe sensul vieții! – Ființa cea mai apropiată percepută în felul acesta, spiritualul aflat în spatele acțiunilor fizice ale Soarelui, Zarathustra o numea pentru discipolii săi Ormuzd, Ahura Mazdao sau Marea aură a Soarelui. Este ușor de înțeles de ce cuvântul Ahura Mazdao poate fi numit în traducere și „Marea înțelepciune”, spre deosebire de ceea ce omul dezvoltă astăzi în sine drept mica înțelepciune. Marea înțelepciune este cea pe care el o primește atunci când percepe spiritualitatea Soarelui, Marea aură solară.
Un poet, privind în urmă la epocile vechi de evoluție ale umanității, a putut astfel să sugereze ceva ce pentru cercetătorul spiritual este o realitate, spunând:
„Prin zvon de sfere înfrățite Planete,
Soare sună-ntruna,
S-aude ca un mers de tunet
Cutreierând dintotdeauna”.[Nota
2]
Desigur, criticii de artă consideră aceasta drept ceva căutat. Lor le place să spună că dacă Goethe pune Soarele să răsune aceasta n-ar fi decât o licență poetică. Ei nici nu bănuiesc ce înseamnă să fii poet în sensul în care era Goethe, care atunci când spune „Planete, Soare, sună-ntruna” descrie pure realități. Căci ele răsună încă și astăzi pentru cel ce este inițiat.
Zarathustra a atras atenția discipolilor săi asupra acestor lucruri. La doi dintre acești discipoli, pe care în următoarele lor încarnări îi vedem apărând în persoanele lui Hermes și a lui Moise, care erau discipolii lui cei mai intimi, el le-a împărtășit în mod special această învățătură fabuloasă. El le-a arătat ce se ascunde îndărătul corpului de lumină al Soarelui, și a făcut aceasta în două moduri complet diferite. Pe Hermes l-a inițiat în așa fel asupra acestor lucruri, încât în acesta au rămas întipărite acțiunile ce își au originea direct în Soare. Pe Moise l-a inspirat în așa fel, încât el a păstrat ca într-un fel de amintire ceea ce reprezintă taina înțelepciunii solare.
Dacă acum noi ne reprezentăm, în sensul Științei oculte, Pământul după separarea lui de Soare, ieșirea forțelor lunare din cuprinsul Pământului, și pe acestea toate după ce Pământul s-a deschis față de Soare, găsim în Venus și Mercur ceva aflat la mijloc, între Pământ și Soare. Și dacă tot acest interval dintre Soare și Pământ îl împărțim acum în trei verigi intermediare, putem spune: Pământul a ieșit din Soare și s-a separat de el; el însuși a expediat către Soare Luna. După aceasta, din Soare s-au desprins Venus și Mercur, care au venit în întâmpinarea Pământului. În Venus și Mercur trebuie să vedem, așadar, ceva ce provine din Soare și se apropie de Pământ, iar în Lună ceva ce vine în întâmpinarea Soarelui.
Modul în care se structurează raporturile cosmice se reflectă ca într-o oglindă în modul de structurare a raporturilor din cadrul evoluției omenirii. Dacă considerăm revelațiile lui Zarathustra ca o înțelepciune solară, pe care a împărtășit-o pe de o parte lui Hermes, pe de altă parte lui Moise, atunci ceea ce trăia în Hermes era radierea înțelepciunii solare venite de la Zarathustra, deoarece Hermes avea în el corpul astral al lui Zarathustra; iar ceea ce trăia în Moise era, să zicem așa, izolat precum o planetă izolată a înțelepciunii, ce trebuia mai întâi să evolueze și să se dezvolte în sensul înțelepciunii ce radia direct din Soare. Înțelepciunea lui Moise s-a deschis față de înțelepciunea solară, față de înțelepciunea ce radia direct de la Zarathustra, așa cum activitatea pământească, după cedarea Lunii de către Pământ, s-a deschis față de activitatea solară. Iar cele două înțelepciuni, înțelepciunea pământească a lui Moise și înțelepciunea solară a lui Zarathustra din Hermes, s-au întâlnit în aceeași perioadă în Egipt, acolo unde mozaismul și hermesismul coincid. Așa încât, cele pe care Moise le-a primit parcă din depărtări de la Zarathustra, pe care le-a deșteptat în el însuși, le-a elaborat, le-a răspândit și le-a transmis poporului său, noi trebuie să le privim în mod analog cu expulzarea substanțialității lunare de către Pământ.
Înțelepciunea pe care Moise a transmis-o poporului său o putem numi și înțelepciune a lui Iahve sau Iehova, după un nume ce rezumă înțelepciunea mozaică. Căci dacă înțelegem corect numele de Iahve sau Iehova, acesta este ca un fel de résumé al întregii înțelepciuni mozaice. Dacă însă vom înțelege aceasta astfel, ne devine clar și de ce tradițiile vechi îl consideră pe Iahve sau Iehova o divinitate lunară. Această realitate o veți găsi în multe locuri, însă motivul pentru care se spune aceasta nu-l puteți descifra decât dacă lăsați să acționeze asupra dumneavoastră aceste conexiuni profunde. După cum Pământul a scos din el acel conținut pe care noi îl vedem afară sub formă de Lună și l-a expediat în direcția Soarelui, tot așa și înțelepciunea pământească a lui Moise a trebuit să se îndrepte spre cea a lui Hermes, ce deținea în mod nemijlocit în el înțelepciunea lui Zarathustra prin corpul astral jertfit de acesta, și să se dezvolte apoi mai departe singură. Am arătat deja cum s-a dezvoltat mozaismul după această întâlnire cu Hermes până în epoca lui David și că în acest războinic regesc și cântăreț divin al poporului evreu apare altceva, ca un fel de nou hermesism sau mercurism. Și am mai văzut că mozaismul se mai apropie o dată de elementul solar în timpul captivității babiloniene, când vine în contact cu înțelepciunea solară ce radia acolo, căci în timpul captivității babiloniene Zarathustra însuși, sub numele de Zaratos sau Nazaratos, a fost învățătorul inițiaților evrei. În înțelepciunea mozaică vedem astfel ceva ce repetă întregul parcurs cosmic al separării Pământului de Soare și ceea ce s-a întâmplat cu Pământul după aceea.
Aceste conexiuni îi umpleau de o profundă venerație pe vechii înțelepți ai poporului evreu și pe toți cei ce le simțeau adevăratele lor semnificații. Ei simțeau un fel de revelare nemijlocită ce le venea în întâmpinare din depărtările cosmice și din existența cosmică. Și o astfel de personalitate ca cea a lui Moise le apărea lor ca un trimis al puterilor cerești înseși. Ei simțeau aceasta. Așa ceva ar trebui să simțim și noi, dacă vrem să înțelegem cu adevărat epocile de altădată; în caz contrar, orice înțelegere nu este decât pură abstracțiune.
Ceea ce este interesant acum este faptul că tot ceea ce a emanat astfel de la Zarathustra și s-a răspândit după aceea în lume prin Hermes și Moise a evoluat și în continuare, într-un mod corespunzător, că a putut reapărea pe o treaptă superioară, într-o formă nouă, mai desăvârșită. Pentru aceasta a fost necesar ca Zarathustra însuși, individualitatea care anterior își jertfise doar corpul astral și corpul eteric, să apară într-un corp fizic pe Pământ, pentru a a-l jertfi și pe acesta. Iată o scară, o frumoasă progresie. În străvechime Zarathustra a trăit mai întâi în felul lui propriu și a dat impulsul evoluției postatlanteene în cultura persană originară, în cultura iraniană. După aceea el și-a cedat corpul său astral pentru a instaura o nouă cultură prin Hermes și și-a cedat corpul eteric lui Moise. El își jertfise astfel două din învelișurile sale. El trebuia să aștepte prilejul pentru a-și jertfi și corpul fizic. Căci așa ceva pretindea omenirii marele mister al evoluției, ca o ființă să-și poată jertfi cele trei corpuri. Zarathustra și-a jertfit corpul său astral pentru Hermes și corpul eteric pentru Moise. Al treilea lucru ce i-a rămas de făcut a fost să-și jertfească corpul fizic. Pentru aceasta a fost nevoie de anumite pregătiri, a fost nevoie ca trupul fizic al lui Zarathustra să fie pregătit mai întâi într-un mod special. Ieri am indicat deja modul în care a fost pregătit acel corp prin viața cu totul deosebită a poporului evreu timp de multe generații, corp pe care Zarathustra l-a putut sacrifica apoi ca o a treia mare jertfă. Pentru aceasta a fost necesar ca în poporul evreu tot ceea ce însemna percepție spirituală exterioară directă, ceea ce însemna contemplare astrală obișnuită – ajunsă în stare de decadență la popoarele turanice – să devină activitate interioară.
Acesta este secretul poporului evreu. În timp ce în popoarele turaniene forțele moștenite din trecut serviseră pregătirii organelor de clarvedere exterioară, în poporul evreu ele radiau spre interior, organizând corporalitatea interioară; astfel poporul evreu a fost predestinat să simtă și să presimtă în interior ceea ce mai înainte, în timpul epocii atlanteene, era contemplat în general îndărătul diferitelor obiecte senzoriale, în ceea ce se afla răspândit în spațiul simțurilor. Așa cum în mod explicit îl descrie poporul evreu, Iahve sau Iehova este „Marele spirit” concentrat într-un punct, este cel ce apăruse străvechii clarvederi îndărătul lucrurilor și ființelor. Ni se mai indică faptul că strămoșul acestui popor vechi ebraic a primit această organizare interioară într-un mod cu totul aparte, tocmai în calitatea lui de fondator.
Voi remarca în acest loc ceva ce am mai spus adesea, și anume că miturile și legendele, care povestesc în mod plastic despre fapte petrecute în timpuri străvechi, sunt mai adevărate și mai nimerite decât cercetarea antropologică actuală, care încearcă să-și compună o imagine despre procesul de devenire a lumilor din săpături și crâmpeie disparate rămase de la diferite monumente. Legendele vechi sunt adeverite în majoritatea cazurilor de ceea ce noi numim cercetare spiritual-științifică. Spun „în majoritatea” și nu „în toate” pentru că eu personal n-am cercetat în ce măsură se întâmplă aceasta întotdeauna, deși este foarte probabil ca afirmația să se confirme ori de câte ori avem de-a face cu legende vechi adevărate. La fel și poporul evreu, dacă cercetăm originea sa, nu ne conduce la ceea ce o cercetare antropologică presupune a fi existat cândva, ci ne conduce la un strămoș despre care ne povestește Biblia. Acest Avraam sau Avram este o făptură reală, iar ceea ce relatează legenda talmudică despre acest strămoș este ceva cât se poate de adevărat.
În această legendă [Nota 3] tatăl lui Avraam este zugrăvit ca un conducător de oști, ca un strateg al acelei personalități legendare, dar de asemenea nu mai puțin reale, pe care Biblia îl numește „Nimrod”. Pe baza unei trăiri de vis, lui Nimrod i se prevestește de către cei ce înțelegeau semnele timpului că fiul strategului său va detrona pe mulți regi și stăpâni. Nimrod se teme de cele ce i se spun și ordonă ca fiul conducătorului său de oști să fie omorât. Aceasta povestește legenda; aceasta ne-o confirmă cercetarea ocultă. Tatăl lui Avraam găsește o ieșire și îi înfățișează lui Nimrod un copil străin. Copilul lui, Avraam, este crescut însă într-o peșteră. Că într-adevăr Avraam este primul care, prin forțele ce slujeau de obicei facultățile de clarvedere exterioară, dezvolta acum în interior acea forță organizatorică ce urmează să conducă la conștiența interioară a lui Dumnezeu, această răsturnare totală a raporturilor de forțe este indicată în legendă prin faptul că în timpul celor trei ani în care este crescut în peșteră copilul, prin harul lui Dumnezeu, suge lapte din propriul său deget de la mâna dreaptă. În povestirea despre strămoșul poporului evreu, despre Avraam, se caracterizează într-un mod minunat posibilitatea de a te hrăni prin tine însuți, pătrunderea în organizarea interioară a omului a forțelor care mai înainte au produs vechea clarvedere. Dacă am aflat substratul propriu-zis al acestor legende, atunci ele acționează cu o astfel de forță asupra noastră încât spunem: Înțelegem de ce vechii povestitori nu puteau comunica cele aflate îndărătul legendelor decât în imagini. Dar aceste imagini, chiar dacă nu aveau darul de a-ți trezi conștiența asupra unor fapte mari, îți deșteptau sentimentele adecvate. Și asta era suficient pentru acele timpuri.
Avraam este, așadar, cel care a dezvoltat pentru prima dată într-un mod atât de omenesc, sub formă de gândire omenească asupra divinului, reflexul interior al înțelepciunii divine, al contemplării divine. Avram sau Avraam, cum s-a numit el mai târziu, a avut realmente o organizare fizică diferită de a oamenilor din jurul său, lucru pe care cercetarea ocultă îl accentuează mereu. Oamenii de atunci erau în așa fel structurați încât n-ar fi putut dezvolta, printr-un instrument oarecare, o gândire interioară. Ei își puteau forma gânduri dacă erau în afara corpului, dacă dezvoltau, să zicem așa, forțe în cadrul corpului lor eteric; în interiorul corpului fizic ei nu aveau încă format instrumentul gândirii. Avraam este, de fapt, primul care a dezvoltat într-un mod eminent instrumentul fizic al gândirii. De aceea, nu pe nedrept, el este numit – desigur, păstrând proporțiile – inventatorul aritmeticii, al științei raționale bazată în principal pe instrumentul corpului fizic. Aritmetica, prin forma pe care o are, este ceva care, datorită certitudinii sale interioare, este foarte aproape de ceea ce poate fi știut în mod clarvăzător. Însă aritmetica este dependentă de un organ trupesc.
Avem aici o legătură profund interioară între ceea ce până atunci utiliza forțe exterioare pentru clarvedere și ceea ce acum folosește un organ interior pentru gândire. Acest lucru este indicat prin aceea că Avraam este numit inventatorul aritmeticii. Drept urmare, în Avraam noi trebuie să vedem acea personalitate căreia pentru prima dată i s-a implantat organul fizic al gândirii, acel organ prin care omul s-a putut ridica până la gândul despre un Dumnezeu. Anterior, omul nu putea ști ceva despre Dumnezeu și despre existența divină decât prin observație clarvăzătoare. Toate cunoștințele pe care le avem din vremurile de demult despre Dumnezeu și despre existență provin dintr-o observație clarvăzătoare. Pentru a te ridica cu ajutorul gândului până la divin a fost nevoie de un instrument fizic; acesta i-a fost implantat pentru prima dată lui Avraam. Și pentru că aici este vorba despre un organ fizic, atunci și raportul acestui gând despre Dumnezeu față de lumea obiectivă și față de entitatea subiectivă a omului, ce a fost conceput prin intermediul unui instrument fizic, a fost cu totul altul decât înainte.
Înainte, gândul despre Dumnezeu era sesizat în cadrul înțelepciunii divine în școlile oculte și putea fi comunicat și celor ce puteau fi transpuși în situația de a putea percepe în trupul eteric fără ajutorul vreunui organ al trupului fizic. Dacă însă trebuie să transmiți mai departe altcuiva ceea ce constituie un instrument fizic, nu există decât un mijloc: ereditatea din cadrul organizării fizice. Așadar, lucrul cel mai important, esențial pentru Avraam era de a perpetua organul fizic – tocmai fiindcă era un organ fizic și trebuia păstrat pe Pământ – prin ereditatea fizică, din generație în generație. Înțelegem atunci de ce ereditatea în cadrul poporului, transmiterea, să zicem așa, a acestei predispoziții fizice prin intermediul sângelui scurs de-a lungul generațiilor este un element atât de important pentru poporul evreu.
Facultatea de a-ți ciopli, de a-ți cristaliza un organ fizic pentru sesizarea divinului, care la Avraam era inițial o predispoziție fizică, trebuia întâi să fie deprinsă, să fie asimilată. Prin moștenirea ei din generație în generație ea pătrundea tot mai adânc în entitatea omenească, cuprinzând-o din ce în ce mai mult, pe măsură ce se transmitea ereditar. Putem de aceea să spunem: Ceea ce Avraam a primit ca misiune pentru poporul evreu a trebuit să se desăvârșească prin transmiterea ei din generație în generație, să se perfecționeze printr-o evoluție continuă. Acest organ fizic putea însă să se perfecționeze doar prin intermediul eredității.
Pentru ca acea entitate pe care noi am cunoscut-o inițial ca fiind individualitatea lui Zarathustra să aibă un corp fizic cât se poate de perfect, adică un corp fizic care să aibă și organele care să-i slujească drept instrument pentru sesizarea în cadrul corpului fizic omenesc a gândului despre un Dumnezeu, trebuia ca cele implantate lui Avraam ca instrument fizic să fie aduse pe treapta cea mai înaltă. Trebuia ca ele să se consolideze interior, să se transmită ereditar și să se dezvolte, în așa fel încât din ele să rezulte un corp potrivit pentru Zarathustra, cu toate însușirile de care acesta avea nevoie în corpul său fizic. Dacă însă corpul fizic al unui om trebuia să devină în acest mod perfect, dacă el trebuia să devină atât de destoinic încât să-i poată sluji lui Zarathustra, atunci nu numai corpul fizic al omului trebuia să devină mai desăvârșit. Este, desigur, imposibil ca numai corpul fizic al omului, rupt de om în ansamblu, să devină perfect. Trebuiau să se perfecționeze încet, încet, pe linie ereditară, toate cele trei învelișuri. Așadar, tot ceea ce omul fizic, omul eteric și omul astral poate primi pe calea eredității fizice trebuia să-i parvină prin generații succesive.
Pe de altă parte, în cadrul evoluției există o anumită lege. Această lege o știm a fi valabilă pentru evoluția omului individual și noi am amintit-o, de asemenea, de multe ori. Am arătat faptul că o parte importantă din evoluția omului o constituie perioada de la naștere până spre șase, șapte ani. În această perioadă intră dezvoltarea corpului fizic. Dezvoltarea corpului eteric cade în perioada dintre șase, șapte ani și paisprezece, cincisprezece ani. De aici și până spre douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani avem dezvoltarea corpului astral. Aceasta este legitatea cifrei șapte, să zicem așa, a evoluției omului individual. O legitate asemănătoare de dezvoltare a învelișurilor exterioare există și în ce privește evoluția omenirii de-a lungul generațiilor, iar noi vom mai avea ocazia să ne referim la legile mai profunde ale acestui proces. Dacă omul individual parcurge în timp de șapte ani o treaptă evolutivă – până la șapte ani își dezvoltă corpul fizic, care în acest răstimp devine din ce în ce mai desăvârșit –, structura în ansamblu a corpului fizic, așa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul generațiilor, ajunge după șapte generații la o anumită perfecțiune. Transmiterea ereditară nu se face însă direct, de la un individ la urmașul său, de la o generație la alta. Însușirile care ne interesează nu pot trece nemij locit de la tată la fiu, de la mamă la fiică, ci de la tată la nepot, deci de la o generație la a treia generație, apoi la a cincea generație și așa mai departe. Ereditatea nu se poate transmite în mod nemijlocit. Ar trebui și în cazul generațiilor să avem de-a face cu o lege a eredității guvernată de cifra șapte; întrucât însă ereditatea sare de fiecare dată o verigă, în realitate avem de-a face cu cifra paisprezece.
Corporalitatea fizică cu care a fost înzestrat Avraam a putut ajunge la maximumul ei de dezvoltare după paisprezece generații. Pentru ca și corpul eteric și corpul astral să poată avea aceeași dezvoltare pe care o cunoaște omul individual între șapte și paisprezece ani, a fost nevoie de alte șapte, respectiv paisprezece generații. Iar acea evoluție pe care omul individual o parcurge în următorii șapte ani, începând cu al paisprezecelea an de viață, trebuia și ea să treacă prin paisprezece generații. În concluzie, predispozițiile sădite în strămoșul Avraam ca organizare fizică au trebuit să se dezvolte pe parcursul a de trei ori șapte, respectiv de trei ori paisprezece generații; a fost nevoie să fie perfecționate corpurile fizic, eteric și astral. Pentru ca un om să poată primi pe linie ereditară în corpurile sale fizic, eteric și astral gradul deplin de desăvârșire, tot ceea ce primise inițial Avraam ca o predispoziție, a fost nevoie de de trei ori paisprezece generații, adică de patruzeci și două de generații.
Dacă deci de la Avraam încoace numărăm de trei ori paisprezece generații, vom afla un corp omenesc complet străbătut, impregnat de ceea ce existase ca o primă predispoziție în Avraam. Abia acesta a putut fi corpul de care avea nevoie Zarathustra pentru a se putea încorpora. Acest lucru este relatat și de autorul Evangheliei după Matei. În tabloul generațiilor indicat de el se mai menționează, de asemenea, în mod expres că de la Avraam la David sunt paisprezece generații, de la David la captivitatea babiloniană încă paisprezece și de la captivitatea babiloniană până la Christos alte paisprezece generații. Prin aceste de trei ori paisprezece verigi – la care întotdeauna se sare una – s-a ajuns într-un fel la dezvoltarea deplină a ceea ce fusese sădit în Avraam ca predispoziție în vederea misiunii poporului evreu. Aici legea este cu totul intrinsecă corporalității omului. Din ea a putut fi extras corpul de care a avut nevoie Zarathustra pentru a se încorpora în perioada în care el urma să deschidă o perspectivă absolut nouă omenirii.
Vedem astfel din ce profunzime cu totul deosebită este luat acest început al Evangheliei după Matei. Aceste lucruri trebuie însă mai întâi să le înțelegem. Trebuie să înțelegem ce ni se spune prin aceste de trei ori paisprezece generații, și anume că partea ereditară ce s-a transmis de la Iosif la Iisus din Nazaret reprezintă esența a ceea ce existase într-o primă predispoziție la Avraam, care apoi a radiat la întregul popor evreu și apoi s-a adunat într-un singur instrument, un singur înveliș, cel al lui Zarathustra, în care s-a putut încorpora Christos.
