Din conferința de ieri am putut vedea în ce fel are legătură corpul fizic al omului cu ceea ce numim lumea senzorială. Am văzut cum corpul fizic uman e făcut din aceeași substanță pe care o găsim în lumea senzorială exterioară și care ieri ne-a întâmpinat drept voință. Astfel, noi putem spune: În lumea senzorială exterioară, noi avem voință ce pulsează și în corpul fizic uman avem, de asemenea, în primă instanță, conform adevărului, voință ce pulsează. Și, în această măsură, corpul fizic uman este o parte a lumii senzoriale exterioare. În dosul lumii senzoriale, noi am găsit lumea apariției și a dispariției, și am găsit în ea, drept înfățișarea ei adevărată, ceea ce putem numi înțelepciune ce pulsează. Și din această substanță a înțelepciunii ce pulsează este format, la rândul său, ceea ce numim corp eteric uman. Numai că în acest corp eteric uman și în acest corp fizic uman sunt integrate ceea ce noi numim corpul astral și eul, fiindcă omul întreg, așa cum ne întâmpină el pe Pământ, este o îmbinare, o îmbinare legică între un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un eu.
Aici, în acest loc, trebuie să intercalăm niște considerații care poate că vor fi cam dificile pentru ora de astăzi, dar care, odată făcute, ne vor conduce extraordinar de adânc în înțelegerea
lumii și mai ales a ființei umane ca atare. Va trebui să presupunem de la bun început că aceste părți constitutive, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul, trebuie să fie îmbinate
într-un anumit fel. Ei bine, cel care, pe baza clarvederii, poate să întreprindă o studiere a acestei îmbinări a celor patru părți constitutive ale naturii umane, va avea impresia, când îl
privește pe om așa cum este el în lume – vom vedea cât este de important să ținem seama o dată de această impresie –, va avea impresia că, de fapt, aceste patru părți constitutive ale naturii
umane sunt îmbinate într-un mod neregulat. În omul actual, ele sunt îmbinate în așa fel încât trebuie să ne spunem: În această îmbinare a lor trebuie că a survenit cândva o anumită dezordine. –
Așadar, remarcați bine, trebuie să spunem următorul lucru: Studiind cele patru părți constitutive ale entității umane, ajungem să avem impresia: ele nu sunt vârâte una într-alta așa cum ar
trebui, ci sunt vârâte una într-alta într-un mod dezordonat, aici a pătruns cândva dezordinea. Aceasta este impresia la care ajungem. Și, tocmai dacă atingeți acest punct al misterelor vieții,
veți putea vedea încă o dată ce adâncuri infinite ascund în ele documentele religioase oculte just înțelese.
Fiindcă vom vedea treptat că ceea ce se înțelege prin această dezordine a fost exprimat într-un mod absolut admirabil în Biblie, prin cuvintele pe care Lucifer le spune omului, în momentul în
care vrea să-l ispitească: Ochii voștri se vor deschide și voi veți face deosebire între bine și rău. – În aceste cuvinte zace un sens nespus de adânc. Ele nu vor să însemne doar: Ochii voștri
se vor deschide [Nota 15].
Aici, ochii reprezintă simțurile umane în general. Dacă înțelegem în mod just cuvântul lui Lucifer, îl putem traduce în felul următor: Toate simțurile voastre vor lucra altfel decât ar trebui să
lucreze, de fapt, dacă i-ați urma numai pe zei și nu pe mine – adică pe Lucifer. Prin influența lui Lucifer, simțurile lucrează într-o altă formă decât ar fi lucrat fără această influență. Dar
omului actual îi este extraordinar de greu să-și reprezinte cum lucrează aceste simțuri și eu voi fi nevoit să spun câteva lucruri destul de grotești, ca să vă arăt cum ar lucra aceste simțuri
dacă n-ar fi intervenit dezordinea provocată de Lucifer în îmbinarea celor patru părți constitutive ale naturii umane. Trebuie să spun niște lucruri grotești, fiindcă oamenii, așa cum sunt ei,
nu-și pot imagina deloc că, de la origini, ar putea să fie just altceva decât ceea ce trăiesc oamenii în prezent. Ce ar putea fi mai natural și mai de la sine înțeles pentru omul actual, decât,
dacă se pune întrebarea: Pentru ce sunt făcuți ochii omului? – să răspundă: Bineînțeles, ca să vadă cu ei. Și, într-un anumit sens, un om ar avea dreptul să te considere nebun dacă i-ai spune:
Ochii nu sunt făcuți ca să vedem cu ei! În realitate, la începutul evoluției pământești ochii omului n-au fost făcuți deloc pentru a vedea. Ei au devenit un organ pentru a vedea, așa cum văd ei
astăzi, abia prin ispitirea luciferică. Ceea ce este, propriu-zis, forța vizuală a omului nu ar trebui să impregneze ochiul și să meargă spre exterior, ci ea ar trebui să meargă, de fapt, numai
până la ochi, și omul ar trebui, la fiecare act vizual, la fiecare activitate a văzului, dacă ar fi mers după intențiile inițiale ale zeilor – dați-mi voie să folosesc această expresie –, să
devină conștient în mod real, nemijlocit, de ochiul său, adică, el n-ar trebui să vadă un lucru exterior, ci ar trebui să-și simtă, de fapt, propriul său ochi. El ar trebui să devină conștient
de activitatea ce are loc în ochiul ca atare, în timp ce astăzi el nu este conștient de activitatea văzului, ci el devine conștient doar de ceea ce are loc prin activitatea ochiului său: El
devine conștient de ceea ce îi iese în întâmpinare ca obiect exterior. Dar omul ar trebui să se autoperceapă mult mai devreme în actul său vizual, nu abia când ajunge la obiect: el ar trebui să
devină conștient de ochiul său deja în ochi. El ar trebui să simtă activitatea ochiului ca atare [Nota 16].
Astăzi, omului îi este aproape imposibil să facă acest lucru în cazul ochiului, dacă nu a trecut printr-o dezvoltare ocultă deosebită. În cazul mâinii, o poate face; fiindcă omul poate să facă distincția între situația în care apucă un obiect cu mâna și aceea în care doar își mișcă mâna în mod liber, fără nici un scop, în așa fel încât devine conștient numai de activitatea proprie a mâinii. Când omul își îndreaptă forța vizuală numai în direcția ochiului, ei bine, atunci el nu vede nimic. Așa e cazul la omul de astăzi; dar nu așa se intenționase la începuturi, ci se intenționase ca omul, dacă își îndreaptă atenția spre ochiul său ori spre urechea sa, pe scurt, spre un organ de simț, el să perceapă voința ce pulsează, să înoate de-a dreptul în mod real în voința ce pulsează și să recunoască acest lucru din felul specific în care ea îi atinge ochiul. Cu ochiul, lucrurile ar trebui să se întâmple în mod absolut asemănător ca și cu mâna. Când apucați ceva, dvs. simțiți că obiectul e dur, când el vă opune o rezistență mai mare, și că e moale, când rezistența opusă de el este mică. Dar dvs. simțiți, de fapt, ce faceți cu mâna. Așa ar fi și ochiul. Dacă am avea corpul eteric integrat cum trebuie în corpul fizic, noi doar am simți ochiul, am percepe ochiul, ca să zicem așa, în mod nemijlocit, ca fiind în legătură cu voința ce pulsează.
Dar corpul eteric nu este integrat cum trebuie în corpul fizic. Acesta este aspectul deosebit, corpul eteric nu este integrat bine în corpul fizic. Dar acesta este doar un exemplu pentru a arăta dezordinea care există în om. Nici una dintre părțile constitutive ale entității umane nu e integrată așa cum trebuie în celelalte, ci în om totul se află în dezordine. Dacă la începutul evoluției n-ar fi avut loc influența luciferică, atunci întreaga îmbinare a celor patru părți constitutive ale entității umane ar fi devenit alta. Și acesta e lucrul pe care vrem să ni-l clarificăm astăzi, faptul că s-a petrecut un lucru deosebit prin dezordinea provocată de influența luciferică în modul de îmbinare a celor patru părți constitutive ale naturii umane.
Să ne lămurim acest lucru în felul următor. Voi exprima problema întâi sub o formă schematică, vreau să recurg la ajutorul unei scheme (vezi schema, p. 58). Să studiem mai întâi raportul dintre corpul fizic și corpul eteric, integrat în corpul fizic. Dacă acest corp eteric ar fi revărsat într-un mod absolut normal în corpul fizic, așa cum intenționaseră la origini zeii conducători, atunci omul ar trăi de jur împrejurul lui ceva – da, greu găsim cuvinte pentru a exprima aceste lucruri, pentru că aceste lucruri tocmai că nu au fost realizate astfel – ca un fel de susurare, de picurare permanentă a voinței ce pulsează. Omul ar percepe pretutindeni voință ce pulsează, diferențiată, și el ar percepe o anumită deosebire în ceea ce privește influențele voinței, după cum ar deveni conștient de faptul că își îndreaptă asupra lumii organele ochilor, ale urechilor ș.a.m.d. Aceste organe, în diversitatea lor, i-ar crea doar ocazia de a trăi mereu în alt fel voința, dar omul ar simți peste tot voință ce picură susurând. Aceasta s-ar întâmpla dacă, după cum am spus, corpul eteric ar fi integrat în corpul fizic așa cum trebuie, așadar, așa cum intenționau zeii conducători. Dar nu se întâmplă așa, ci, în realitate, corpul eteric nu este vârât cu totul în corpul fizic uman, am putea spune că el a lăsat o parte din corpul fizic uman în seama lui însuși; așadar, corpul eteric nu pătrunde în întregime acest corp fizic, astfel încât corpul fizic are, dintr-un anumit punct de vedere, un surplus de activitate proprie, pe care n-ar trebui să-l aibă. Există, aș zice, în corpul fizic uman, unele locuri care nu sunt pătrunse în întregime de corpul eteric, așa cum ar trebui să fie, după intenția inițială a entităților divin-spirituale conducătoare. Și aceste locuri în care corpul fizic nu e pătruns așa cum trebuie de corpul eteric sunt locurile unde se dezvoltă organele de simț. Și organele de simț au forma lor actuală din cauză că lucrurile s-au petrecut așa. De aceea, la fiecare organ de simț constatăm acest lucru extrem de ciudat că aici apar niște activități pur fizice, care sunt excluse, ca să zicem așa, din ansamblul activităților vitale!
Gândiți-vă numai la faptul în ochiul dvs. aveți ceva care poate fi comparat cu funcționarea pur fizică a unei camere obscure, a unui aparat fotografic. E ca și cum o bucată din corpul fizic ar fi scoasă din starea generală de impregnare cu corp eteric. Și chiar așa este. La fel stau lucrurile cu ciudata ureche internă, unde, în labirintul urechii, există un fel de claviatură. Corpul eteric a fost respins și în corpul fizic există niște activități proprii, de natură fizică, niște activități care nu sunt impregnate în mod corespunzător de corpul eteric, și în felul acesta ia naștere ceea ce numim senzații. Culorile sunt percepute datorită faptului că, în ceea ce privește ochiul, corpul eteric nu impregnează organul așa cum trebuie și că aici, în cadrul organizării, sunt introduse niște activități pur fizice. Și așa este în cazul tuturor simțurilor, peste tot există o preponderență a corpului fizic asupra corpului eteric. Astfel că noi putem spune: Avem de-a face, în primul rând, cu faptul demn de luare aminte că în raportul dintre corpul fizic și corpul eteric putem menționa o preponderență a corpului fizic asupra corpului eteric. Dacă n-ar exista această preponderență a corpului fizic, atunci întreaga lume senzorială răspândită în jurul nostru, așa cum este ea astăzi, n-ar exista, ci omul ar fi într-o aseme-nea legătură cu lumea din jur, încât el ar percepe totul drept voință pulsândă, care se tălăzuiește și picură. Dacă n-ar exista o asemenea preponderență a corpului fizic asupra corpului eteric, omul nu s-ar simți deloc pasiv, ci activ, așa cum se simte activ când își întinde mâna. Acesta este, așadar, un fapt extraordinar de interesant, care se dezvăluie cu adevărat unei observații superioare, oculte: întreaga lume senzorială are la bază faptul că, aș zice, corpul eteric a fost respins din organele de simț și că aici a fost introdus ceva care constituie în noi o enclavă a lumii fizice.
Ajungem acum, în al doilea rând, la raportul dintre corpul eteric și corpul astral. Nici aici raportul nu este cel care ar trebui să fie; corpul astral nu pătrunde în mod normal corpul eteric, aici există, în natura umană, o preponderență a corpului eteric asupra corpului astral. O preponderență a corpului eteric asupra corpului astral poate fi cercetată mai ușor, cu o forță a clarvederii nu chiar atât de dezvoltată. Pentru aceasta nu se cere deosebit de mult. Dacă, într-adevăr, această preponderență n-ar exista, atunci, printre multe altele, omul n-ar putea niciodată să plângă. El n-ar putea să plângă. Imediat, dacă observăm un om care plânge, un om care secretă din glandele lacrimale acest ciudat lichid sărat, ne dăm seama că în acest caz există o activitate prea intensă a corpului eteric, în raport cu activitatea corpului astral integrată în el. Omul nu își poate integra în corpul său eteric întreaga sa viață astrală, corpul eteric are o preponderență asupra corpului astral și această preponderență se exprimă printr-o reacție a corpului eteric asupra corpului fizic, storcând din el lacrimile. Dar așa este cu orice secreție glandulară, cu tot ceea ce se manifestă în om drept procese de secreție glandulară. Toate au la bază o preponderență a corpului eteric asupra corpului astral. Și această preponderență, acest echilibru perturbat, se exprimă prin prelungirea activității corpului eteric asupra corpului fizic, prin faptul că au loc toate secrețiile glandelor. Glandele nu ar secreta nimic din ele, ci s-ar epuiza în ele înseși. Nu ar avea loc secretarea vreunei materii. Vedeți, așadar, că în fața unei observații oculte, urmările ispitirii luciferice se arată a fi extraordinar de mari. De exemplu, dacă Lucifer n-ar fi intervenit în ordinea lumii, omul n-ar transpira niciodată – scuzați exprimarea cam dură –, ci ar avea loc, în mod corespunzător cu activitatea care se desfășoară aici, o activitate care se epuizează în interior, în mișcările interne ale organelor respective; din glande n-ar răzbate nimic spre exterior. Astfel, putem spune: Noi avem, în al doilea rând, o preponderență a corpului eteric asupra corpului astral.
Dacă explicăm natura ciudată a lumii noastre senzoriale prin prima preponderență, spunând: Preponderența corpului fizic asupra corpului eteric face să existe, de fapt, aspectul specific al lumii noastre senzoriale, noi putem spune, de asemenea: preponderența corpului eteric asupra corpului astral face să existe ceea ce putem numi sentimentul propriei ființe. Fiindcă senzația generală, starea generală a omului, în măsura în care se exprimă în starea sa corporală, ia naștere prin această preponderență a corpului eteric asupra corpului astral. Prin urmare, această preponderență se exprimă în mod subiectiv prin starea pur corporală, prin sentimentul corporal global.
Dacă vrem să ne continuăm cercetarea, nu avem voie să procedăm în mod schematic. Fiindcă, nu-i așa, celui ce ar proceda aici în mod schematic, i-ar fi ușor, el ar spune: Ei da, el a construit aici o preponderență a corpului fizic asupra corpului eteric; apoi o preponderență a corpului eteric asupra corpului astral, acum ar urma, în al treilea rând, o preponderență a corpului astral asupra eului. Aceasta ar însemna să stabilim o schemă, conform unor principii pur intelectuale, dar așa nu se ajunge la nimic. Nu avem voie să ne continuăm cercetarea în acest fel. Când ni se comunică niște fapte oculte și noi vrem să le continuăm apoi în mod schematic, prin gândire intelectuală, în realitate lucrurile vor arăta întotdeauna altfel. Nu merge să continuăm folosindu-ne gândirea intelectuală, uneori merge, o bucată de vreme, dar apoi, totuși, iese altfel. Iată, noi trebuie să presupunem acum, în al treilea rând, o preponderență inversă, o preponderență a corpului astral asupra corpului eteric. Acum, în al treilea rând, trebuie să studiem încă o dată raportul dintre corpul as-tral și corpul eteric și atunci intră în considerare, pentru observația ocultă, la rândul ei, o preponderență a corpului astral asupra corpului eteric.
Această preponderență este chiar, în primă instanță, lucrul cel mai important în ceea ce privește observarea omului. Fiindcă, vedeți dvs., dacă îl priviți pe om în modul cel mai grosier, și anume, aș zice, în mod pur materialist, omul ar putea să vi se prezinte așa cum este el descris, în realitate, în multe cărți materialiste: ca un aparat digestiv foarte mare, ca un aparat care se hrănește și digeră și își construiește corpul său din substanțele pe care le-a primit în el sub formă de hrană și pe care le prelucrează în modurile cele mai diferite ș.a.m.d. Într-adevăr, în concepțiile materialiste despre lume, aproape că nu găsiți nici o altă descriere a omului, ci numai pe aceasta, că el este un mare aparat de ingerare a hranei și de digestie, așadar, un aparat care primește în el substanțe din exterior și le prelucrează în interiorul său, repartizându-le în cele mai diverse moduri mușchilor, oaselor, ligamentelor ș.a.m.d. Dacă îl studiem pe om în mod grosier, dacă facem abstracție de ceea ce este omul prin faptul că el percepe o lume senzorială, că el percepe, în cadrul unui sentiment corporal general, anumite secreții glandulare și, în general, dacă ne îndreptăm atenția numai asupra aspectului grosier al hrănirii, asupra a ceea ce se întâmplă cu substanțele de la intrarea lor în gură și până la prelucrarea lor, ca să intre în sânge, și până la circulația acestui sânge – dacă luăm în considerare ceea ce este omul la nivelul cel mai grosier, atunci acest proces material este, la urma urmelor, expresia fizică pentru ceea ce există drept preponderență a corpului astral asupra corpului eteric. Vă amintiți că, dacă privim lumea în mod spiritual, în dosul fiecărei entități senzoriale trebuie să vedem ceva spiritual. Entitatea senzorială este, de fapt, numai forma exterioară de manifestare. În dosul tuturor acestor procese grosiere ale hrănirii și prelucrării hranei trebuie să vedem, drept forțe spirituale, preponderența corpului astral asupra corpului eteric. Astfel, noi putem spune: Această preponderență a corpului astral asupra corpului eteric se exprimă în procesele de viață organice normale, în măsura în care acestea sunt procese fizice; așadar, în procesele de viață fizic-organice normale.
Da, vedeți dvs., aici am aflat ceva ciudat. Vă rog să priviți așa cum trebuie acest lucru ciudat. Căci trebuie să vă lămuriți asupra faptului următor: Ceea ce materialismul privește adesea drept omul întreg, ceea ce este, de fapt, grija principală a majorității oamenilor – a prelua hrana și a aduce substanțele spre diferitele organe ale trupului –, nu există prin nimic altceva decât prin faptul că, din cauza influenței luciferice, cândva a avut loc o mutație care a provocat o preponderență a corpului astral asupra corpului eteric. Cu alte cuvinte: dacă la începutul evoluției omenirii n-ar fi existat Lucifer și dacă el nu ar fi provocat, în felul descris, mutația în ceea ce privește corpul astral și corpul eteric, omul nu ar mânca și nu ar digera și nu ar prelucra substanțele așa cum o face astăzi. Așadar, ceea ce este privit drept realitate materialistă principală la om, este o faptă pur luciferică, nu este altceva decât rezultatul unei mutații survenite în raportul dintre corpul astral și corpul eteric, în așa fel încât corpul astral a primit un surplus de activitate prin Lucifer, dobândind astfel o preponderență asupra corpului eteric, și numai așa a ajuns omul să primească în el alimente grosiere. Omului nu i-a fost deloc destinat să preia în sine alimente grosiere, ci el trebuia să dezvolte un mod de existență, să aibă o treaptă de existență pe care n-ar fi fost deloc necesar să preia în sine alimente grosiere.
Acest lucru, provocat de ispitirea luciferică, este exprimat în mod admirabil în ceea ce putem numi alungarea din Paradis. Fiindcă a fi în Paradis nu înseamnă altceva decât a fi o ființă spirituală și a nu avea nevoie să preiei și să prelucrezi în tine alimente fizice. Alungarea din Paradis constituie, așadar, ceea ce le pare celor mai mulți oameni cu mentalitate materialistă suprema plăcere. Oamenii au fost pedepsiți nu doar prin faptul că sunt nevoiți să preia în ei și să prelucreze așa-numitele alimente, ci ei au fost pedepsiți de două ori, fiindcă ceea ce, în simbolurile biblice, primilor oameni le-a părut a fi pierderea cea mai mare: faptul că au fost nevoiți să plece din Paradis și să preia în ei alimente fizice, a devenit pentru majoritatea covârșitoare a oamenilor cea mai mare plăcere. Atât de mult s-au schimbat oamenii, încât până și existența în afara Paradisului a devenit pentru ei cea mai mare plăcere. Este, în orice caz, ciudat că trebuie să ne clarificăm aceste lucruri, dar trebuie.
În sfârșit, ajungem la o a patra situație. Avem acum un raport între eu și corpul astral, și aici apare, din cauza mutației luciferice, o preponderență a eului asupra activității desfășurate de corpul astral. Vă dați seama, ce nu avem: Nu avem o preponderență propriu-zisă a corpului astral asupra eului. Aceasta, pur și simplu, nu există. Nu avem voie să construim în mod schematic, ci trebuie să procedăm în funcție de ceea ce observăm și să știm că între corpul astral și corpul eteric există o dublă relație, pe când aici, numai în sensul că avem o preponderență a eului asupra corpului astral. Înseamnă că eul nu se raportează la corpul astral așa cum fusese intenția inițială, înainte de a fi intervenit influența luciferică, înseamnă că el este mai egoist, mai egoic decât ar fi trebuit să fie. El a devenit mai egoist, mai euic /germ. ichlicher – n.t./ decât ar fi trebuit să fie. Aceasta s-a întâmplat prin influența luciferică. Ce s-a petrecut aici, de fapt, încât a apărut această preponderență, cea de-a patra, în cadrul a ceea ce am enumerat aici – ce s-a petrecut, de fapt, aici? Trebuie să vedem acum care ar fi raportul normal dintre eu și corpul astral.
Putem cunoaște acest raport normal, în orice caz, numai făcându-l să reapară. Fiindcă, așa cum este astăzi omul în lume, căzut sub influența luciferică, raportul dintre eu și corpul astral nu este unul normal, ci există o preponderență a eului. Omul este mai euic decât ar trebui să fie – scuzați acest cuvânt, creat de mine, dar el corespunde întru totul. Noi am făcut deja o cercetare, care ne va arăta cum ar trebui să fie, de fapt, eul. Eul devine în așa fel încât să rezulte un raport normal, dacă omul își însușește, printr-o muncă de autoeducare înțeleaptă, energică și răbdătoare, dispozițiile sufletești pe care le-am numit: uimire, sentiment de venerație față de lucrurile cercetate, sentiment al acordului înțelept cu fenomenele lumii și starea de a te lăsa în voia mersului lumii. Așa cum se raportează în acest caz eul la corpul astral, el face observației noastre imparțiale impresia: Acum, eul e situat în mod just, acum eul a făcut să se retragă ceea ce a apărut sub influența luciferică. Numai dacă dezvoltăm până pe treapta cea mai înaltă aceste patru însușiri, deja amintite, ale sufletului, putem restabili raportul inițial. Și cum se raportează atunci eul la corpul astral? Ei bine, aici e partea ciudată. Puteți afla răspunsul dacă urmăriți cu atenție anumite capitole din cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?: În starea în care se află omul astăzi, el este în mod intim întrețesut cu gândirea, simțirea și voința sa. Nu prea găsim ușor, nu-i așa, o stare, în conștiența obișnuită, în care omul să fie numai în eul său, o stare în care el să nu fie întrețesut cu gândirea, simțirea și voința. Cereți o dată de la dvs. înșivă să concepeți ideea pură a eului. Prietenii noștri antroposofi gâfâie aproape din cauza efortului, când dr. Unger [Nota 17] le cere, mereu și mereu, să gândească în mod real această idee pură a eului, făcând abstracție de întreaga gândire, simțire, voință. Este o adevărată pierdere a respirației, cum se spune în nordul Germaniei.
Vedeți de aici cât este de greu să ajungem la acest eu numai sub formă de gând, ca să nici nu mai vorbim ce ar însemna să-l descojim în mod real din această gândire, simțire și voință. Când omul se află în mod obișnuit în sufletul său, prin suflet îi trec mereu aceste manifestări sub formă de gânduri, sentimente și impulsuri de voință; pe urmă, și poftele. Aici, eul nu e separat niciodată cu eul lui de gândire, simțire și voință. Dar acesta este lucrul pe care îl realizăm prin cele patru stări descrise: a putea sta în afara gândirii, simțirii și voinței și a le putea privi ca pe ceva aflat în afara noastră. Propriile noastre gânduri trebuie să ne devină la fel de indiferente ca niște obiecte din afara noastră –, când nu mai spunem: Eu gândesc, ci când gândirea noastră ne apare ca un proces în curs de desfășurare care nu ne privește, de fapt, deloc. Și tot așa trebuie să se întâmple cu simțirea și cu voința. Orice om care reflectează câtuși de puțin la particularitățile sale sufletești, trebuie să-și spună: Așa ceva ne putem reprezenta drept ideal, drept un ideal realizabil. Dar omul este atât de amestecat, de fapt, cu gândirea, simțirea și voința sa, încât cu greu se extrage afară din ele și lui îi vine greu să umble prin lume având ideea aceasta: Eu umblu prin lume și acum mai port cu mine mereu pe un al doilea om, care atârnă de mine, din cauză că eu sunt concrescut cu el, dar care mie îmi apare ca un fel de dublu. Cineva gândește, simte, vrea alături de mine. Eu sunt altcineva, sunt ceea ce sunt în eul meu; eu umblu alături de ceea ce port cu mine ca pe o triadă, ca trei saci, dintre care unul e umplut cu gândirea mea, altul cu simțire mea și al treilea cu voința mea. Dar, înainte de a fi ajuns la practicarea acestei “teorii a celor trei saci”, nu ne putem face nici o idee despre felul în care se raportează eul la gândire, simțire și voință, așa cum intenționaseră la origini ființele divine, înainte ca influența luciferică să se fi apropiat de om. Omului îi fusese destinat să fie spectatorul lui însuși, nu să trăiască în sine însuși.
În ce a constat ispitirea propriu-zisă, ispitirea inițială? Să ne-o spunem cât de banal posibil: Ea a constat în faptul că Lucifer – acum voi traduce puțin – s-a apropiat de acest eu uman, pe care omul ar fi trebuit să-l păstreze în puritatea lui alături de corpul astral, care îi fusese dat deja pe Lună, și a spus: Ia te uită, omule, e plictisitor să umbli mereu prin lume doar cu acest punct central “Eu sunt” și doar să privești tot restul. E mult mai interesant să te cufunzi în corpul tău astral. Eu îți dau forța de a te cufunda în corpul tău astral și tu nu vei rămâne atunci, în mod unilateral, cu eul tău, doar privind spre dublul tău, ci te vei cufunda în el. Iar eu îți compensez ceea ce ți se va întâmpla prin cufundarea în corpul tău astral, dându-ți senzația că te îneci, prin faptul că îți dau ceva din puterea mea. – Și eul s-a cufundat în corpul astral și, ca să nu se înece, i-a fost inoculată forța luciferică. Iar ceea ce a primit omul în sine, drept putere luciferică, este preponderența eului asupra corpului astral, este egoitatea excedentară, care, înseamnă, propriu-zis, luciferism.
Și cum este el în realitate, cum ne întâmpină în viață acest luciferism? Ei bine, acest luciferism, această egoitate excesiv de mare, ne întâmpină în viață în faptul că noi suntem amestecați, să zicem, în primă instanță, cu gândurile noastre, dar apoi și cu sentimentele și cu impulsurile noastre de voință. În primă instanță, cu gândurile noastre. Da, vedeți dvs., dacă Lucifer nu s-ar fi apropiat cu aceasta de el, omul n-ar fi ajuns niciodată – scuzați acum expresia, nebunească pentru lumea exterioară, dar foarte adecvată – la ideea afurisită că are în el o rațiune, că el nutrește gânduri în interiorul lui; ci el ar fi știut că gândurile sunt în afara lui, așadar, că el trebuie să privească gândirea. Omul ar medita îndelung, până când i s-ar da gândul, până când i s-ar revela ceea ce se înțelege cu ajutorul gândirii. Acest lucru este prezentat, de exemplu, în cartea mea Filosofia libertății. Omul n-ar fi ajuns să aibă ideea: Tu trebuie să combini între ele tot felul de gânduri, tu trebuie să judeci în interiorul tău. Judecata făcută în interiorul nostru, independent de orice revelație, este în noi ceva luciferic. Astfel, întreaga rațiune, în măsura în care omul o consideră bunul lui propriu, este, de fapt, o eroare, numai prin ispitirea luciferică a intrat în om ideea că el posedă rațiune. Și acum veți înțelege că, într-un anumit sens, această rațiune a luat naștere, și ea, printr-o mutație, că această rațiune nu trebuie proclamată nicidecum factorul decisiv pentru întreaga cunoaștere umană a realității.
La Karlsruhe, eu am atras atenția [Nota 18] asupra faptului că unui om care se bazează pe rațiunea sa i se pare absolut normal să spună: Dacă vreau să înțeleg Învierea din cadrul Misterului de pe Golgotha, atunci, pur și simplu, eu trebuie să fac abstracție de rațiunea mea. Fiindcă tot ceea ce spune ea, contrazice Învierea. Așa spune omul secolului al 19-lea, așa spune până și teologul, în măsura în care este un teolog mai liberal, în secolul al 19-lea. Dar cum ne-am putea aștepta ca Misterul de pe Golgotha, un eveniment care tocmai că nu ar trebui să fie amestecat cu lucifericul, care e situat cu totul în afara sferei lui Lucifer, care a venit pentru a învinge sfera lucifericului, să fie înțeles cu ceea ce vine de la Lucifer, cu propria noastră rațiune! Nu e nimic mai de la sine înțeles decât faptul că aceste lucruri nu pot fi înțelese niciodată cu propria rațiune! Fiindcă ea este un dar al lui Lucifer și nu e capabilă să înțeleagă lucrurile care nu au legătură cu activitatea lui Lucifer. Aceasta este corelația mai profundă a acestor lucruri. Dacă Misterul de pe Golgotha ar putea fi înțeles cu rațiunea umană, atunci, dragii mei prieteni, el nici nu ar mai fi trebuit să aibă loc, atunci ar fi cu totul inutil, acest Mister de pe Golgotha. Fiindcă el există tocmai pentru a compensa mutația apărută prin influența luciferică, așadar, tocmai pentru a-l vindeca pe om de această cutezanță ciudată, de această trufie ciudată a rațiunii, care se manifestă prin faptul că omul vrea să înțeleagă totul cu rațiunea sa. Aici e locul să înțelegem că rațiunea ca atare este, de fapt, limitată. Împotriva afirmației: cunoașterea umană este limitată, am protestat adeseori; dar rațiunea ca atare este limitată.
Dacă priviți ceea ce a rezultat sub formă de tabel, veți sune: Aici ne dăm seama de unde a pornit dezordinea inițială. Care trebuie să fi fost prima dezordine în cazul ispitirii luciferice? Bineînțeles, aceea pe care o numim preponderența eului asupra corpului astral.
Întreaga influență luciferică de aici a pornit, de la faptul că eului i-a fost integrată forța luciferică, că acest eu s-a amestecat într-un mod impur cu gândirea, simțirea și voința, și că apoi a dobândit preponderență luciferică asupra corpului astral. De-abia prin aceasta corpul astral a dobândit, la rândul său, preponderența sa asupra corpului eteric. Și acum, echilibrul din ființa umană era perturbat. E ca și cum prin influența luciferică i-ar fi fost dată corpului astral o lovitură; acesta, la rândul său, o transmite mai departe, de unde rezultă acum preponderența corpului astral asupra corpului eteric. Dar de aici nu s-a putut merge mai departe. Corpul eteric nu a transmis, pur și simplu, la rândul său lovitura. E ca și cum ați lovi o bilă elastică: ajungeți cu lovitura până la o anumită limită, apoi bila va trimite lovitura înapoi. Noi putem vorbi de preponderența corpului astral asupra corpului eteric; pe urmă, povestea se inversează, acum corpul eteric dobândește o preponderență asupra corpului astral, el reacționează, astfel că și el, la rândul său, își exercită preponderența asupra corpului astral. Aici, la 2, pe desenul meu, se situează preponderența inversă. Urmează apoi preponderența corpului fizic asupra corpului eteric. Acestea două se unesc în reacția lor de întoarcere. De ce această reacție? Pentru că acțiunii lui Lucifer asupra eului și corpului astral i se opune, din cealaltă direcție, reacția lui Ahriman, asupra corpului fizic și a corpului eteric. Astfel că, într-adevăr, aici, la mijloc, unde există, pe de-o parte, preponderența corpului eteric asupra corpului astral și a corpului fizic asupra corpului eteric, și, pe de altă parte, preponderența corpului astral asupra corpului eteric și a eului asupra corpului astral, se ciocnesc Ahriman și Lucifer. Aici, ei se întâlnesc. Există în om un punct central, unde se întâlnesc, în entitatea lui, Lucifer și Ahriman. Aici, omul are ocazia să încline fie de partea lui Lucifer și să-și imprime corpul astral în corpul eteric mai adânc decât este bine, fie să-și însușească forța de șoc a lui Ahriman și să preseze corpul eteric în corpul astral mai adânc decât este just și normal. Aici avem de-a face cu niște forțe care reacționează unele asupra celorlalte.
Următoarea noastră sarcină va fi aceea de a deveni conștienți de faptul că acum avem de-a face pretutindeni cu astfel de forțe în activitate. Căci nu am cercetat nicăieri – cu excepția acelui singur loc, în cazul preponderenței corpului astral asupra corpului eteric, unde am văzut prelucrarea materiei, preluarea alimentelor și prelucrarea acestora –, nicăieri, cu excepția acestui loc, nu am cercetat acțiunile și influențele materiale. Aici ne iese în întâmpinare, ca să spunem așa, necesitatea de a cerceta odată, dintr-un anumit punct de vedere, în mod ocult, esența a ceea ce este, de fapt, substanța, materia. E întrebarea cu care vom începe expunerea noastră de mâine.
