Problemele pe care le-am avut de discutat ieri priveau karma umană și noi am încercat să discutăm aceste probleme ale karmei umane așa cum ne apar ele conexiate la procesele interioare ale sufletului uman; s-ar putea spune că ele ne apar pornind de la ceva accesibil. Am atras atenția asupra faptului că noi putem face lucruri prin care pot fi trezite în viața sufletească anumite experiențe interioare care duc în mod necesar la o convingere foarte precisă despre adevărul legii karmei. Dacă aducem mereu și mereu asemenea probleme în raza vizuală a cercetărilor noastre antroposofice, nu facem ceva arbitrar, ci ne vom da seama din ce în ce mai mult cum se raportează ceea ce numim antroposofie, în sensul adevărat, autentic al cuvântului, la viață și la întreaga evoluție umană. Ne putem face, fără îndoială, o idee cât de cât corespunzătoare realității, despre felul în care întreaga viață umană trebuie să se schimbe, încetul cu încetul, dacă un număr mai mare de persoane își vor însuși convingerea care a stat la baza expunerii noastre de ieri. Dacă, pătrunzând asemenea adevăruri, oamenii se vor raporta altfel la viață, acesta trebuie să se schimbe, într-un anumit fel. Și ajungem astfel la o întrebare extrem de importantă, care ar trebui să fie o problemă de conștiință pentru aceia care se alătură mișcării antroposofice. Ce-l face, de fapt, pe un om al epocii prezente să fie antroposof?
Foarte lesne poate să apară aici o înțelegere greșită, când căutăm să răspundem într-un mod corespunzător la această întrebare, fiindcă azi foarte mulți oameni, și unii dintre noi, confundă mișcarea antroposofică cu o organizație exterioară oarecare. Nu vrem să spunem nimic rău despre o asemenea organizație exterioară, care, dintr-un anumit punct de vedere, trebuie să existe, pentru ca antroposofia să poată fi cultivată pe planul fizic, dar e important să ne lămurim asupra faptului că dintr-o asemenea organizație exterioară pot să facă parte toți acei oameni care nutresc un interes mai adânc, într-un mod serios și sincer, față de problemele vieții spirituale și care vor să-și aprofundeze concepția despre lume în sensul unei asemenea mișcări a vieții spirituale. Cu aceasta am spus deja că cei care se alătură unei organizații caracterizate în felul de mai sus nu trebuie să cultive niciun fel de dogme, niciun fel de crezuri pozitive. Dar e cu totul altceva să spui o dată clar și lămurit ce anume face, de fapt, ca un om modern, un om al epocii prezente, să fie antroposof.
Convingerea obișnuită, că avem de-a face cu o lume spirituală, este în mod sigur începutul convingerii antroposofice și ea trebuie subliniată oriunde antroposofia e dusă afară, în lume, oriunde se vorbește în fața publicului larg despre sarcinile, țelurile, misiunea ei actuală față de lume. Dar în cadrul cercului propriu-zis antroposofic oamenii trebuie să știe clar că ceva mult mai precis, mult mai pregnant decât numai convingerea că există o lume spirituală îl face pe un om să fie antroposof. Fiindcă, la urma urmelor, această convingere că există o lume spirituală au avut-o dintotdeauna cercurile care nu erau de-a dreptul materialiste. Ceea ce face ca omul actual să fie antroposof, ceea ce, de fapt, încă n-a existat în teosofia unui Jakob Böhme, de exemplu, nici la vreun alt teosof din trecut, este un lucru în direcția căruia cultura Occidentului nostru a muncit cu toată puterea. Pe de o parte, această muncă a devenit de-a dreptul o însușire caracteristică a căutării multor oameni. Pe de altă parte, ceea ce îl caracterizează într-un mod atât de special pe atroposof, ca atare, este privit încă și azi de civilizația exterioară, de cultura umană generală, drept ceva prostesc și e combătut cel mai mult.
Sigur, prin antroposofie noi ajungem să cunoaștem multe lucruri. Ajungem să cunoaștem evoluția omenirii, însăși evoluția Pământului nostru și a sistemului nostru planetar. Toate acestea țin de bazele căutătorului antroposofic. Dar lucrul la care mă refer aici, lucrul deosebit de important pentru antroposoful epocii prezente este cucerirea unei convingeri în privința problemelor reîncarnării și karmei. Și modul în care oamenii își vor însuși această convingere despre reîncarnare și karmă, felul în care ei vor găsi posibilitatea de a duce ideea de reîncarnare și karmă în viața generală a lumii, aceasta va transforma în esență tocmai această viață modernă din prezent în viitor. Va crea forme de viață cu totul noi, un mod cu totul nou de conviețuire a oamenilor; dar o astfel de conviețuire cum este ea necesară, dacă e ca civilizația omenirii să nu decadă și să nu se prăbușească, ci să urce cu adevărat pe culmi noi, să progreseze. Asemenea reflecții, asemenea trăiri lăuntrice ale sufletului, cum sunt cele scoase ieri în evidență, pot fi făcute de orice om al epocii moderne; și, dacă are suficient de multă energie și putere de a acționa, el va ajunge cu siguranță la o convingere interioară despre adevărul reîncarnării și karmei. Dar lucrurile pe care o antroposofie veritabilă trebuie să le vrea, de fapt, se confruntă, am putea spune, cu întregul caracter fundamental exterior al epocii noastre prezente.
Acest caracter fundamental al epocii nostre actuale nu se exprimă, poate, în niciun alt fapt, într-un mod atât de caracteristic, de radical, ca în acela că oamenii totuși pot nutri un interes mai mult sau mai puțin mare față de problemele centrale care se referă la lucruri religioase, care se referă la evoluția omului și a lumii; de asemenea, la karmă și reîncarnare. Cu asemenea probleme, dacă ele se extind până la diferitele doctrine pozitive ale confesiunilor religioase – de exemplu, privitoare la natura lui Buddha sau a lui Christos –, cu discutarea unor asemenea probleme vom mai găsi, totuși, azi un interes destul de larg. Dar acest interes devine tot mai slab, scade în intensitate; scade în intensitate chiar și la aceia care se numesc azi antroposofi, scade foarte mult când se vorbește în modul concret despre felul în care antroposofia trebuie să se încetățenească în toate aspectele cât de mici ale vieții exterioare. În esență, acest lucru este de înțeles. Omul e situat în viața exterioară, unul are o poziție, altul altă poziție în lume. Am putea spune că lumea, așa cum își duce ea viața cu rânduielile ei actuale, arată ca o mare instituție; în cadrul ei, omul ca individ e doar o rotiță dintr-un angrenaj. Așa se simte el în această lume, cu munca sa, cu grijile sale, cu tot ceea ce-l preocupă de dimineața până seara, și el nu știe altceva decât că trebuie să se încadreze în această ordine exterioară a lumii și să i se supună.
Alături de toate acestea se ivește apoi întrebarea care trebuie să trăiască în orice suflet, dacă el e în stare să-și ridice privirile cât de puțin de la ceea ce-i oferă viața cotidiană, întrebarea despre destinul sufletului, despre începutul și sfârșitul vieții sufletești, despre legătura cu entitățile divin-spirituale, despre forțele lumii. Și între ceea ce viața cotidiană poate să-i dea omului, în legătură cu care el își face griji etc., și ceea ce primește pe tărâmul antroposofiei se cască o prăpastie largă, un abis adânc. Și ne vine să spunem: Pentru cei mai mulți oameni, și pentru antroposofii din epoca prezentă, concordanța dintre convingerea lor antroposofică și ceea ce ei fac și își reprezintă afară, în viața cotidiană, nu există aproape deloc. Nu trebuie decât să punem o întrebare concretă oarecare, în fața publicului larg, și s-o discutăm în sens spiritual-științific, în sens antroposofic, și vom vedea imediat că interesul care încă mai exista când se discutau niște probleme general-religioase sau altele asemănătoare nu există deloc față de asemenea probleme concrete. Ei bine, nu se poate cere ca antroposofia să se încetățenească chiar imediat, ca fiecare s-o exprime deja în tot ce face. Dar trebuie să se atragă atenția că știința spiritului de orientare antroposofică are misiunea exact de a introduce în viață, de a incorpora vieții tot ceea ce trebuie să vină dintr-un suflet care-și procură treptat convingerea că ideile de reîncarnare și karmă sunt realități. Astfel s-ar putea prezenta de-a dreptul ca semn caracteristic al antroposofului actual faptul că el se află pe calea de a-și însuși o convingere interioară întemeiată, despre lucrarea ideeii reîncarnării și karmei. Tot restul rezultă de aici ca de la sine, drept consecință directă, drept efect.
Aceasta, bineînțeles, nu poate merge nici așa încât acum toată lumea să gândească: prin ceea ce dobândesc din reîncarnare și karmă voi aborda imediat în mod nemijlocit viața exterioră. Așa ceva nu se poate, firește. Dar noi trebuie să ne facem reprezentări despre faptul că reîncarnarea și karma trebuie să pătrundă în viața exterioară, în așa fel încât ele să poată deveni niște puteri care conduc viața exterioară.
Să luăm ideea de karmă, felul în care lucrează karma de-a lungul diferitelor încarnări ale omului. Când un om intră în lume, noi trebuie să privim, în ultimă instanță, capacitățile și forțele sale drept rezultatul unor cauze pe care el însuși le-a creat în alte încarnări trecute. Dacă urmărim în mod consecvent această idee, va trebui să-l tratăm pe fiecare om, cu adevărat, ca pe un fel de enigmă interioară, ca pe ceva din care el trebuie să scoată la lumină ceea ce plana în substraturile întunecate ale încarnărilor sale precedente. Nu numai în munca educativă, ci în întreaga viață va avea loc un avânt de cea mai mare importanță, dacă va fi luată în serios o idee cum este aceea a karmei. Și, dacă ar fi înțeleasă, ideea de karmă s-ar transforma dintr-o simplă idee teoretică în ceva care să intervină cu adevărat în viața practică, în ceva care ar putea deveni cu adevărat o latură practică a vieții.
Dar întreaga viață exterioară, așa cum ni se prezintă ea astăzi, e peste tot imaginea unei legături dintre oameni care a fost formată și plăsmuită prin excluderea, ba chiar prin negarea ideii de reîncarnare și karmă. Și azi viața exterioară este organizată în așa fel încât parcă s-ar fi încercat să se blocheze toate posibilitățile ca oamenii, prin propria evoluție sufletească să ajungă să-și dea seama că există reîncarnare și karmă. Realmente nu există, de exemplu, nimic atât de ostil unei convingeri reale despre reîncarnare și karmă ca acel principiu al vieții, conform căruia omul, pentru ceea ce efectuează el în mod nemijlocit ca muncă, trebuie să câștige o plată corespunzătoare muncii, care achită direct munca. Nu-i așa, o asemenea afirmație sună ciudat, foarte ciudat! Dar dumneavoastră nu trebuie să priviți lucrurile ca și cum antroposofia ar vrea să arunce la gunoi în modul cel mai radical principiile unei practici de viață și să introducă peste noapte o nouă ordine a vieții. Așa ceva nu se poate. Dar oamenii ar trebui să se familiarizeze cu gândul că realmente într-o ordine a lumii în care se crede că plata și munca trebuie să corespundă direct, o ordine a lumii în care omul trebuie să-și câștige prin munca lui cele necesare vieții, nu poate prospera niciodată o convingere fundamentală reală despre reîncarnare și karmă [Nota 1]. Orânduirea existentă trebuie să se mai păstreze, deocamdată, așa cum este, fiindcă tocmai antroposoful trebuie să înțeleagă că ceea ce există a fost făcut să apară prin rânduiala karmei și că, din acest punct de vedere, există așa în mod îndreptățit și necesar. Dar el trebuie să aibă neapărat posibilitatea de a înțelege că în sânul organismului orânduirii noastre se dezvoltă, ca un germene nou, ceea ce poate și trebuie să decurgă din recunoașterea ideii de reîncarnare și karmă.
Înainte de toate, din ideea de karmă decurge faptul că noi nu trebuie să ne simțim situați în ordinea lumii din întâmplare – aceasta reiese, după cum cred, din expunerea de ieri –, că noi nu trebuie să ne simțim puși din întâmplare în locul în care ne aflăm în viață, că la baza acestei situări se află un fel de hotărâre subconștientă a voinței; că, înainte de a fi intrat în această existență pământească, în care ne-am transpus cu încetul, venind din lumea spirituală dintre moarte și naștere, am luat, în lumea spirituală, drept rezultat al încarnărilor noastre precedente, hotărârea – pe care am uitat-o, când ne-am transpus în trup – de a ne situa în locul în care ne aflăm. Așa că rezultatul unei hotărâri luate de propria noastră voință în existența prenatală, prepământească, este aceea care ne pune la locul nostru din viață și ne înzestrează cu tendința de a suferi acele lovituri de destin care ne ating. Dacă omul ajunge la convingerea că legea karmei este adevărată, nu se poate ca el să nu înceapă să aibă, dintr-un anumit punct de vedere, o înclinație, ba poate chiar iubire față de acel loc din lume pe care el însuși și l-a ales, indiferent de ce loc ar fi vorba.
Dar puteți spune acum, în orice caz: Dar tu spui niște cuvinte foarte ciudate, bizare, niște cuvinte ciudate! La poeți, la scriitori, la alți oameni care desfășoară o activitate spirituală poate că merge. Dacă le vorbești lor, poți să le predici foarte frumos, spunându-le să aibă iubire, bucurie, dăruire pentru locul în care stau în viață. Cum stau, însă, lucrurile cu toți aceia care se află în niște locuri ale vieții care, cu conținutul lor, cu activitățile reclamate de ele, nu trezesc o simpatie deosebită, ci trezesc în sufletele umane sentimentul că se numără printre persoanele bătute de soartă, printre subjugații vieții? – Cine ar putea să nege faptul că o mare parte a eforturilor depuse în cadrul civilizaliei actuale caută să amelioreze necontenit viața noastră, să vină cu niște ameliorări în măsură să aducă ajutor în privința nemulțumirii celor situați în niște locuri atât de antipatice ale vieții. Câte partide de tot felul, câte eforturi de grup nu există, care vor să amelioreze viața, ca să zicem așa, în toate direcțiile, în așa fel încât și din punct de vedere exterior să poată fi creată o situație în care întreaga viață de pe Pământ a omenirii să devină suportabilă.
Dar aceste eforturi nu țin seama de un lucru, și anume de faptul că starea de nemulțumire care pentru mulți oameni tocmai în zilele noastre decurge din viață are legătură, în multe privințe, cu întregul mers al evoluției omenirii, că, de fapt, oamenii au ajuns la o asemenea karmă prin felul în care au evoluat în trecut și că din conlucrarea acestor diferite karme s-a născut în mod necesar starea actuală a civilizației omenirii. Iar dacă vrem să caracterizăm această stare a civilizației, trebuie să spunem că ea se dovedește a fi complicată în cel mai înalt grad. Și mai trebuie să spunem că ceea ce face omul, că ceea ce duce omul la îndeplinire are din ce în ce mai puțin legătură cu ceea ce el iubește. Și dacă azi i-am număra pe oamenii care sunt nevoiți să efectueze, în poziția lor de viață exterioară, o activitate pe care n-o iubesc, am constata că numărul lor e cu mult mai mare decât numărul celor care mărturisesc: Nu pot spune altceva decât că-mi iubesc ocupația exterioară, că ea mă face să fiu fericit și mulțumit!
Nu demult am auzit cum un om i-a spus altuia, cu care era prieten, următoarele cuvinte remarcabile: Dacă privesc în trecut, la viața mea, în toate amănuntele, trebuie să spun că, dacă în clipa de față ar trebui s-o iau de la început, din copilărie și până azi, trăind exact așa cum îmi doresc, aș face cam aceleași lucruri pe care le-am făcut până acum. Iar prietenul îi răspunde: Atunci vă numărați printre oamenii care în epoca prezentă sunt cel mai greu de găsit. – Această persoană are dreptate, în privința celor mai mulți oameni din epoca prezentă. Nu avem foarte mulți contemporani care ar spune că, dacă ar depinde de ei, ar reîncepe imediat viața, cu toate bucuriile, durerile, loviturile de destin, piedicile pe care ea li le-a adus și că ar fi foarte mulțumiți dacă li s-ar oferi iarăși aceleași lucruri. Nu se poate spune că faptul citat, și anume acela că în prezent există foarte puțini oameni care și-ar relua karma actuală, în toate amănuntele, nu are legătură cu tot ceea ce starea de azi a civilizației i-a adus omenirii. Viața noastră a devenit mai complicată, dar ea a devenit așa cum este prin karmele diferite ale persoanelor care trăiesc azi pe Pământ. Fără nicio îndoială. Pentru acela care privește cât de puțin în mersul evoluției omenirii, lucrurile nu se prezintă deloc în așa fel încât să creadă că ne îndreptăm în viitor spre o viață mai puțin complicată. Dimpotrivă, viața va deveni tot mai complicată! Viața exterioară devine tot mai complicată, indiferent de câte activități l-ar scuti mașinile pe om. În această încarnare fizică va putea să existe într-o măsură foarte redusă o viață care să le dea oamenilor fericire, dacă nu vor fi create cu totul alte raporturi decât acelea care domnesc în epoca noastră. Iar aceste alte raporturi trebuie să fie acelea care rezultă din pătrunderea sufletului uman cu adevărul despre reîncarnare și karmă.
Cu ajutorul acestui adevăr oamenii își vor da seama că, în paralel cu procesul de complicare a civilizației exterioare, va merge și cu totul altceva. Ce va fi necesar, pentru ca noțiunea de reîncarnare și karmă, așa cum trebuie neapărat să se întâmple, dacă e ca civilizația noastră să nu ajungă la decadență, să influențeze într-un timp relativ scurt formația noastră școlară în așa fel încât să-i cuprindă pe oameni deja în copilărie la fel cum îl cuprinde azi pe copil convingerea despre adevărul sistemului cosmic copernician?
Ce a fost necesar pentru ca sistemul cosmic copernician să cuprindă sufletele? – Cu acest sistem cosmic copernician e ceva cu totul special. Eu nu vreau să vorbesc despre sistemul cosmic copernician, ci numai despre felul în care el și-a făcut intrarea în lume. Gândiți-vă numai că el a fost conceput de un canonic creștin, că Copernic a putut gândi despre acest sistem cosmic în așa fel încât a dedicat papei opera sa, în care și-a elaborat sistemul [Nota 2]. El a putut să creadă că ceea ce concepuse este cu totul în spirit creștin. A existat oare pe atunci vreo dovadă pentru copernicianism? A putut dovedi cineva ceea ce concepuse Copernic? Nimeni n-a putut dovedi copernicianismul. Și totuși, ia gândiți-vă cât de repede a pătruns el în omenire! De când poate fi el dovedit? Cu oarecare certitudine, în măsura în care el e adevărat, din anii '50 ai secolului al IX-lea, de-abia de la experimentul lui Foucault cu pendulul [Nota 3]. Înainte n-a existat nicio dovadă a faptului că Pământul se rotește. Este o absurditate să se afirme că Copernic a putut și dovedi tot ceea ce a prezentat și înțeles ca ipoteză; același lucru se poate spune și despre afirmația că Pământul se rotește în jurul propriei sale axe.
De-abia după ce s-a constatat că pendulul cu doi poli aflat în mișcare are tendința de a-și menține nivelul de oscilație și față de rotația Pământului, și că, dacă se pune în mișcare un pendul lung, direcția de oscilație a acestuia se rotește în raport cu suprafața Pământului, s-a putut trage concluzia: Trebuie că Pământul s-a rotit, ieșind de sub pendul. Acest experiment, care este o primă dovadă reală a faptului că Pământul se rotește, a fost făcut de-abia în secolul al XIX-lea. Înainte n-a existat nicio posibilitate de a privi copernicianismul altfel decât ca pe o ipoteză. Totuși, el a avut o influentă atât de mare asupra naturii sufletului uman al epocii moderne, încât, în timp ce Copernic era convins că poate să-i dedice papei opera sa, aceasta a fost scrisă la Index până în anul 1822. De-abia în anul 1822 opera pe care se bazează copernicianismul a fost scoasă de la Index. Ea a fost scoasă, deci, de la Index înainte să fi existat o dovedă adevărată pentru concepția lui Copernic. Forța impulsului cu care sistemul cosmic al lui Copernic s-a încetățenit în sufletul uman, acest copernicianism a obligat Biserica să-l recunoască drept ceva care nu este eretic.
Am avut întotdeauna impresia că este semnificativ în cel mai adânc sens faptul că ideea despre mișcarea Pământului mi-a fost prezentată, mai întâi, la școală, pe când nu eram decât un băietan, de către un preot, nu de un învățător. Și cine ar putea să nege faptul că sistemul lui Copernic s-a înrădăcinat până în sufletele copiilor? – Dar să nu vorbim acum despre adevărurile și erorile sale.
La fel trebuie să se înrădăcineze – dar pentru aceasta omenirea nu are tot atât de mult timp cum a avut pentru asimilarea copernicianismului, dacă nu e ca civilizația omenească să ajungă la decadență – adevărul despre reîncarnare și karmă. Iar aceia care se numesc azi antroposofi sunt chemați să facă tot ce le stă în putere pentru ca adevărul despre reîncarnare și karmă să se reverse până în sufletul copiilor. Prin aceasta n-am spus, bineînțeles, că antroposofii care au copii ar trebui să le transmită acest adevăr ca pe o dojană. Aceste lucruri trebuie înțelese.
Nu fără motiv am adus în discuție copenicianismul. Din ceea ce i-a adus copenicianismului succesul putem învăța ce poate să aducă ideii de reîncarnare și karmă succesele sale în viața civilizației noastre. Ce a făcut oare ca sistemul copernician să se răspândească atât de repede? Voi spune acum un lucru îngrozitor de eretic, ceva de-a dreptul groaznic pentru omul modern. Dar e necesar ca antroposofia să fie concepută de antroposofi cu aceeași religiozitate și dându-i aceeași importanță cu care, odinioară, creștinismul a fost conceput, la apariția sa, de primii creștini, care și ei au intrat în conflict cu concepțiile existente. Dacă antroposofia nu va fi luată la fel de mult în serios de către adepții ei, ea nu va putea să facă pentru omenire ceea ce trebuie făcut.
Așadar, trebuie să spun un lucru groaznic, și anume: Copernicianismul, ceea ce oamenii învață azi sub forma sistemului cosmic copernician, căruia nu vrem să-i negăm marile merite și importanța pe care o are, ca fapt de cultură de prim rang, s-a putut înrădăcina în sufletul uman datorită faptului că oamenii au putut fi atât de superficiali încât să devină adepții acestui sistem. A fost nevoie de superficialitate și de un mod exterior de a privi lucrurile, pentru ca oamenii să se convingă mai repede de copernicianism. Prin aceasta n-am spus că importanța pe care copernicianismul o are pentru omenire este mai mică. Nu; dar trebuie spus că nu trebuie să fii un om prea profund, că nu trebuie ca cineva să se internalizeze, ci trebuie să se externalizeze, se înstrăineze de sine, să devină de-a dreptul superficial ca să devină un adept al copernicianismului. Și, cu adevărat, a fost necesar un grad înalt de superficialitate a sufletului uman, pentru ca oamenii să poată găsi niște afirmații atât de plate, triviale, pe care le întâlnim în cărțile moniste moderne, în care se spune, cu un anumit entuziasm: Pământul pe care locuiesc oamenii e un grăunte de praf în Univers, față de celelalte lumi [Nota 4]. Aceasta este o tiradă trivială, din simplul motiv că acest grăunte de praf cu toate detaliile, îl privește pe omul de pe Pământ, iar celelalte lucruri, care sunt răspândite în Univers și cu care Pământul este comparat, îl privesc mai puțin pe om. Evoluția omenirii a trebuit să devină cu totul superificială, ca să ajungă repede capabilă, ca să zic așa, să adopte copernicianismul.
Dar ce trebuie să facă omenirea pentru a-și însuși învățătura despre reîncarnare și karmă? – Această învățătură trebuie să aibă succes mult mai repede, dacă e ca omenirea să nu se îndrepte spre decadență. Dar ce este necesar, pentru ca ea să se înrădăcineze în sufletele copiilor?
Pentru copernicianism a fost nevoie de externalizare, de superficialitate, pentru a ne deprinde cu adevărurile despre reîncarnare și karmă e nevoie de internalizare; o capacitate de a lua în serios asemenea lucruri, de felul celor discutate de noi ieri, o capacitate de a înțelege trăiri sufletești interioare, intimități ale sufletului, lucruri pe care orice suflet trebuie să le trăiască în străfundurile interioare adânci ale propriului sâmbure ființial. Ceea ce copernicianismul a făcut pentru civilizația actuală e prezentat în toate comunicările de popularizare și se vede faptul că toate acestea le pot fi oferite oamenilor și sub formă de imagini, și pe pelicula cinematografică. Deja acest lucru caracterizează imensa superificialitate a acestei civilizații.
Puțin se va putea arăta în imagini, puțin se va putea comunica despre intimitățile adevărurilor care se concentrează în cuvintele reîncarnare și karmă. În cultivarea și internalizarea, asimilarea și prelucrarea interioară a unor lucruri ca cele spuse ieri constă felul în care oamenii își vor da seama că ideea de reîncarnare și karmă este întemeiată. Așa că va fi necesar polul opus, pentru ca ideile despre reîncarnare și karmă să se încetățenească în omenire, opusul a ceea e este atât de răspândit în civilizația exterioară din zilele noastre. De aceea trebuie să ne străduim atât de mult ca această internalizare să aibă loc cu adevărat pe tărâmul antroposofic. Chiar dacă nu se poate nega faptul că anumite descrieri schematice pot fi de folos la înțelegerea intelectuală a unor adevăruri fundamentale, trebuie să spunem, totuși: Lucrul cel mai important pe tărâm antroposofic este îndreptarea atenției spre legile care acționează în adâncul sufletului, spre ceea ce lucrează sub forțele sufletului într-un mod asemănător aceluia în care legile fizice exterioare lucrează afară, în depărtările timpului și spațiului.
Dar și din aceste legi particulare ale karmei, astăzi oamenii înțeleg, de fapt, doar foarte puțin. O putem citi, ca să zicem așa, din lucrurile care azi sunt repetate mereu de civilizația actuală. Care dintre oamenii luminați ai civilizației exterioare nu gândește azi că omenirea a ieșit din stadiul copilăriei, în care credea, și a intrat în vârsta maturității, când ea poate să știe. Asemenea fraze sunt declamate mereu în fața lumii și multe provin din lucrurile care-i orbesc pe oameni, dar care n-ar trebuie să-i orbească niciodată pe antroposofi, niște fraze ca aceea care spune: Credința trebuie să fie înlocuită de cunoaștere.
Dar aceste tirade despre credință și cunoaștere nu țin seama de ceea ce, în viață, se numesc corelații karmice. Dacă cineva care este în măsură să facă cercetări oculte asupra unor naturi deosebit de credincioase, asupra unor suflete care cred cu o deosebită dăruire, dacă un asemenea om se uită în jur și se întreabă: Cum se face că un om sau altul este o persoană deosebit de credincioasă? Cum se face că el are această ardoare a credinței, acest entuziasm, cum se face că într-un om sau altul trăiește un adevărat geniu al venerației religioase, al îndreptării gândurilor spre lumea suprasensibilă? – dacă cineva își pune aceste întrebări va găsi un răspuns demn de luare-aminte. Dacă ne întoarcem în trecutul unor asemenea naturi credincioase, la care credința, drept realitate importantă a vieții lor, apare chiar la o vârstă mai târzie, dacă ne întoarcem la niște încarnări anterioare, găsim faptul demn de luare-aminte că sunt niște individualități care în alte încarnări anterioare au fost niște cunoscători. Cunoașterea pe care au avut-o în încarnarea lor precedentă, elementul rațional al inteligenței din încarnarea lor trecută s-a transformat în elementul credință al încarnării actuale. Avem aici una dintre realitățile remarcabile ale karmei, care vine să se alăture alteia, într-un mod atât de ciudat. Dacă ne apropiem de niște oameni care, având o mentalitate foarte materialistă, nu mai vor să creadă, ci doar să știe – iertați-mă dacă spun un lucru care pe cei de față nu i-ar șoca, dar i-ar șoca foarte mult pe cei din afară, care jură numai pe ceea ce oferă simțurile și intelectul limitat la creier, care declară că nu acceptă nimic altceva –, ei bine, la ei vom găsi – este un fapt cu totul enigmatic – obtuzitate în încarnarea precedentă. Așa că o cercetare reală a diferitelor încarnări ne dă acest rezultat ciudat, că tocmai naturile care cred cu entuziasm, care nu sunt fanatice, dar sunt bine consolidate în interiorul lor în ceea ce privește orientarea ființei spre lucrurile superioare, și-au clădit credința din prezent pe o cunoaștere cucerită în încarnări anterioare, pe când cunoașterea bazată pe materialism a fost dobândită prin obtuzitatea față de concepțiile despre lume din încarnările trecute.
Ia gândiți-vă cât de mult se schimbă întregul mod de a privi viața, dacă ne îndreptăm astfel privirile, dincolo de ceea ce viețuim în prezentul imediat, spre ceea ce individualitatea umană viețuiește trecând prin diferitele încarnări!
În acest caz, multe dintre lucrurile de care omul aflat în încarnarea prezentă e mândru încep să pară ciudate, dacă le privim în contextul felului în care ele au fost dobândite în încarnarea precedentă. Dacă le privim din punctul de vedere al reîncarnării, multe nu mai par atât de incredibile. Nu trebuie decât să observăm la un om felul în care el se dezvoltă, într-o anumită încarnare, sub influența acestor forțe sufletești interioare. Nu trebuie decât să studiem forța sufletească a credinței, forța sufletească pe care omul o poate avea sub forma credinței în ceva care, ca realitate suprasensibilă, se ridică deasupra fenomenelor senzoariale obișnuite. Oricât s-ar opune un monist materialist din epoca modernă, oricât ar spune: Numai cunoașterea e valabilă, credința nu are niciun fundament, în raport cu el e valabil un alt fapt, acela că tocmai raportul sufletesc al credinței acționează într-un mod dătător de viață asupra corpului său astral, pe când lipsa credinței, neputința de a crede îi ofilește corpul său astral, îl face să se usuce. Credința acționează asupra corpului astral la fel cum hrana acționează asupra corpului fizic. Și oare nu este important să știm ce face credința pentru om, pentru binele lui, pentru sănătatea lui sufletească și – fiindcă ea influențează și sănătatea corporală – pentru acest corp? Nu e ciudat că, pe de o parte, se tinde spre abolirea credinței, ca să se facă loc cunoașterii, iar pe de altă parte este adevărat că un om care nu poate să creadă va avea un corp astral ofilit, uscat? Dacă e să se analizeze acest lucru, el poate fi studiat dacă privim numai o singură viață. Fiindcă pentru a ne da seama că un om lipsit de credință are un corp astral uscat nu e nevoie să ai perspectiva mai multor încarnări succesive, e suficient să-l privești pe omul respectiv într-o singură încarnare. Putem spune, deci: Lipsa de credință face să se usuce corpul nostru astral, prin necredință noi devenim săraci, în încarnarea următoare vom face să se osifice individualitatea noastră. Prin necredință devenim obtuzi în încarnarea următoare și incapabili să ne cucerim o cunoaștere. Este o logică vană, seacă, osificată aceea care pune în opoziție cunoașterea și credința. Pentru acela care privește lucrurile în intimitatea lor toate banalitățile care se spun despre credință și știință au cam aceeași valoare ca aceea a unei discuții duse între doi oameni, dintre care unul afirmă că până acum bărbații au avut o importanță mai mare în evoluția umană, iar celălalt că femeile au jucat rolul mai important. Că în perioada de copilărie a omenirii ar fi jucat rolul de frunte unul din sexe, iar acum celălalt. Pentru cunoscătorul faptelor spirituale e clar: credința și știința se raportează una la alta la fel cum se raportează unul la celălalt, în viața exterioară, cele două sexe. Acest lucru trebuie să-l luăm în considerare drept fapt clar și important, și atunci vedem corect. Paralelismul merge până acolo unde putem spune: La fel cum un om – am subliniat deseori acest lucru [Nota 5] – își schimbă sexul în cursul încarnărilor, astfel încât, de regulă, el este o dată bărbat, o dată femeie, tot așa, de regulă, după o încarnare în care omul a fost mai ales credincios urmează una în care el este mai mult rațional, apoi vine iar una în care el este mai ales credincios etc. Excepții există, desigur, așa că se poate întâmpla și să urmeze una după alta mai multe încarnări masculine sau feminine. Dar, de regulă, lucrurile se fecundează și se completează reciproc.
Dar și alte forțe ale ființei umane se completează în mod asemănător, de exemplu, cele două facultăți sufletești pe care le vom desemna drept putere de a iubi și forță interioară, în așa fel încât în om există sentimentul de sine, armonie interioară, tărie și independență și el știe ce are de făcut în viață. Și în această privință karma umană acționează alternativ în diferitele încarnări, ea făcând să se dezvolte într-un om, într-o anumită încarnare, mai ales iubirea plină de dăruire față de lumea din jur, un fel de uitare de sine, un fel de contopire cu lumea din jur. Și după o asemenea încarnare va urma una în care omul se va simți chemat să nu se piardă în lumea exterioară, ci să se fortifice în interiorul său, să-și folosească forța pentru a progresa el însuși. Nu e voie, bineînțeles, ca el să ajungă atunci la o lipsă totală de iubire, după cum nici în primul caz nu e voie să ajungă la o totală pierdere a Sinei proprii. Aceste două lucruri iar sunt complementare. Și se poate sublinia mereu că nu e suficient doar ca antroposofii să vrea să facă sacrificii. Unii oameni vor să facă foarte multe sacrificii – dar, pentru a-i aduce lumii niște sacrificii folositoare, omul trebuie să aibă mai întâi forța de a face sacrificii. Mai întâi omul trebuie să fi devenit ceva, înainte de a se putea sacrifica, fiindcă altfel sacrificarea egoității nu are prea multă valoare. Dintr-un anumit punct de vedere e tot un fel de egoism – chiar dacă reținut –, un fel de comoditate, dacă cineva nu caută să se desăvârșească, să progreseze, pentru ca ceea ce el realizează să aibă valoare.
S-ar putea părea – dar vă rog să nu mă înțelegeți greșit – că noi predicăm aici în favoarea neiubirii. Lumea exterioară le reproșează antroposofilor: Voi căutați să vă desăvârșiți sufletul, să progresați în ceea ce privește sufletele voastre! Deveniți niște egoiști! Și trebuie să recunoaștem că în această năzuință a oamenilor spre desăvârșire pot să apară multe bizarerii, greșeli și erori. Nu trebuie să nutrim o simpatie vană față de ceea ce apare în mod frecvent printre antroposofi în numele principiului evoluției. În spatele acestei tendințe zace de multe ori un egoism extraordinar de mare, nepermis.
Pe de altă parte, trebuie să subliniem că noi trăim într-o epocă de cultură în care se face infinit de multă risipă tocmai cu voința de jertfă plină de dăruire. Chiar dacă neiubirea se întâlnește la tot pasul, se face nespus de multă risipă și cu iubirea și voința de sacrificiu. Nu trebuie să înțelegem greșit, dar trebuie să ne fie clar că iubirea, dacă nu e însoțită de un mod de viață înțelept, de o înțelegere înțeleaptă a situațiilor respective, poate fi foarte deplasată și le poate aduce oamenilor mai degrabă pagube decât foloase.
Noi trăim în epoca în care un mare număr de oameni are nevoie ca în suflet să pătrundă iar ceva în măsură să-l ducă înainte, ceva ce aduce antroposofia, spre a le face sufletele mai bogate, mai pline de conținut. Omenirea trebuie să caute, pentru încarnarea următoare, dar deja și pentru activitatea dintre moarte și o nouă naștere, să săvârșească niște fapte care să nu aibă la bază doar lucruri moștenite din trecut, ci să fie niște fapte noi. Aceste lucruri trebuie privite cu foarte multă seriozitate și cu o demnitate adevărată, fiindcă trebuie să fie clar că antroposofia are o misiune, că ea este ca un germene al civilizației care crește înspre viitor și trebuie să înflorească. Dar putem înțelege cel mai bine cum se petrec lucrurile în viață dacă studiem niște legături karmice cum sunt credința și rațiunea, iubirea și sentimentul Sinei. Un om care e convins, în sensul evoluției din epoca noastră, că atunci când trecem prin poarta morții urmează o veșnicie extrapământească, undeva, în afara lumii de aici, nu va putea să ajungă niciodată să aprecieze în mod just progresul sufletesc, fiindcă el își va spune: Chiar dacă există un progres, tu nu-i poți da o formă cu totul cuprinzătoare, fiindcă te afli în lume doar în mod trecător, doar pentru un timp foarte scurt, și nu trebuie decât să te pregătești pentru lumea cealaltă.
Și totuși noi devenim cei mai înțelepți în viață învățând din greșelile noastre. Noi învățăm din ceea ce am greșit. Devenim cei mai înțelepți tocmai datorită eșecurilor noastre. Ia întrebați-vă cu toată seriozitatea cât de des aveți ocazia să faceți încă o dată, exact în aceeași situație ca înainte, ceva ce ați făcut greșit. Rareori se va ivi o asemenea situație. Și viața n-ar fi cu totul lipsită de sens, dacă înțelepciunea pe care ne-o putem însuși din greșeli s-ar pierde pentru omenirea pământească? Numai dacă ne putem întoarce înapoi, dacă putem aplica într-o viață cu totul nouă ceea ce ne-am însușit în alte vieți trecute, drept experiență de viață, numai atunci viața are un sens. De aceea este absurd să năzuiești spre desăvârșirea sufletului, atât pentru existența pământească, dacă se consideră că este una singură, cât și pentru veșnicia extrapământească.
Și cu atât mai absurd e pentru aceia care cred că, după ce au trecut prin poarta morții, întreaga existență s-a sfârșit. Ce forțe, ce energii și siguranță în viață le-ar da oamenilor cunoașterea faptului că pot valorifica într-o nouă viață forța, care aparent se pierde! Civilizația epocii prezente este așa cum este din cauză că în încarnările prin care a trecut omul înainte au fost adunate extrem de puține lucruri pentru această civilizație. Cu adevărat, sufletele au sărăcit în cursul diferitelor încarnări succesive. Cum se face că sufletele au sărăcit?
Să aruncăm o privire în trecut, spre vremurile străvechi de dinaintea Golgotei; pe atunci mai exista o clarvedere veche, mai existau forțe de voință magice. Așa a fost până în vremurile creștinismului. Dar ceea ce a venit din lumile superioare, în ultimele epoci ale vechii clarvederi, n-au mai fost decât influențe rele, demonice. În Evanghelii vedem peste tot, în preajma lui Christos, niște naturi demonice. Sufletele pierduseră tot ceea ce în vremurile vechi mai existase în sufletele umane, drept legătură originară cu forțele și entitățile divin-spirituale. Apoi Christos și-a făcut intrarea în omenire. Oamenii care trăiesc în prezent au avut din acel moment și până azi, în funcție de karma lor, două, trei sau patru încarnări. Și creștinismul a trebuit să acționeze așa cum a acționat până acum din cauză că el a găsit în omenire niște suflete slabe, golite. El nu și-a putut aduce la înflorire forța interioară din cauză că în evoluția omenirii au existat niște suflete slabe. Putem aprecia cum au stat lucrurile dacă studiem un alt val din civilizația omenirii, valul care a dus evoluția omenirii, în Orient, la budism. În budism există ideea de reîncarnare și karmă, dar numai în așa fel încât consideră că progresul omenirii ar avea sarcina de a-l scoate pe om din viață cât mai curând posibil. În Orient a acționat un val în care setea de a fi n-a mai existat. Vedem, deci, că tot ceea ce e menit să-l entuziasmeze pe om pentru misiunea lui pe Pământ, să-l determine s-o aducă la îndeplinire, vedem cum toate acestea au dispărut la acel val al civilizației care era purtătorul budismului. Iar dacă budismul ar cunoaște o răspândire deosebit de mare în Occident, acest lucru ar fi o dovadă a faptului că sunt foarte numeroase acele suflete care sunt cele mai slabe, cele mai inapte pentru viață, fiindcă ele l-ar adopta. Peste tot unde budismul ar putea să apară, sub o formă sau alta, în Occident, aceasta ar fi o dovadă a faptului că sufletele vor să scape cât mai repede de misiunea lor pe Pământ, că ele nu se pot împăca cu ea.
În timpul în care creștinismul se răspândea în sudul Europei și a fost preluat de popoarele nordice, acele popoare au fost puternice în forța lor instinctivă. Ele și-au asimilat creștinismul, dar acesta n-a putut să scoată în evidență, pentru început, decât latura sa exterioară, adică aceea pentru care e deosebit de important ca omul civilizației actuale să poată ajunge la o aprofundare a impulsului christic, în așa fel încât să devină forța cea mai lăuntrică a sufletului uman însuși și, de aceea, sufletul să devină tot mai bogat, tot mai lăuntric, pe măsură ce se îndreaptă spre viitor. Sufletele umane au avut niște încarnări mai slabe; creștinismul le-a sprijinit, pentru început, din punct de vedere exterior. Acum au venit vremurile în care sufletele trebuie să devină puternice și viguroase lăuntric. De aceea, mai târziu, în viitor, va fi prea puțin important ce va face sufletul în viața exterioară. Dar va fi esențial ca el să se găsească pe sine, să se interiorizeze, să-și formeze reprezentări despre felul în care ceea ce este în interior poate fi transpus în viața exterioară, despre felul în care misiunea pământească poate fi pătrunsă de ceea ce ne cucerim, drept conștiență, drept interioritate puternică, prin faptul că ne-am pătruns de adevărurile despre reîncarnare și karmă.
Chiar dacă se începe foarte moderat cu pătrunderea în viață a ideilor de reîncarnare și karmă, aceste începuturi modeste au o importanță imensă. Cu cât ajungem mai mult să-l apreciam pe om după capacitățile sale interioare, ca să zic așa, să interiorizăm viața, cu atât mai mult facem să apară ceea ce va trebui să fie caracterul fundamental al unei omeniri viitoare. Viața exterioară devine tot mai complicată, acest proces nu poate fi oprit; dar sufletele se vor găsi în interioritate. Poate că unul sau altul va avea de îndeplinit, în planul exterior, o activitate sau alta, dar ceea ce este un bun interior al sufletului va conduce sufletele unul spre altul, în viața antroposofică, și le va face să acționeze în așa fel încât această viață antroposofică se va putea revărsa tot mai mult în civilizația exterioară. Mai știm că întreaga viață exterioară se fortifică, dacă sufletul își găsește realitatea în antroposofie; de aceea ajung să se întâlnească și să lucreze împreună oameni de toate orientările exterioare din viață și de toate profesiile exterioare și de toate caracterele exterioare. Însuși sufletul mișcării exterioare a civilizației va fi creat prin ceea ce ne poate întâmpina în antroposofie: o pătrundere cu suflet a vieții exterioare. Pentru ca acest lucru să se poată produce, în suflet trebuie să pătrundă mai întâi conștiența importantei legi a karmei. Cu cât ne îndreptăm mai mult spre viitor, cu atât mai mult fiecare va trebui să poată simți fiecare om în interiorul lui că întreaga viață se pătrunde cu suflet.
Sub influența legilor exterioare, a rânduielilor exterioare, modul de viață exterior va deveni atât de complicat încât oamenii nu vor mai ști cum să se descurce. În schimb, prin faptul că sufletul va fi pătruns de legea karmei, în el va prinde rădăcini ceea ce trebuie să știe spre a-și parcurge drumul prin lume dinăuntru în afară. Va găsi cel mai bine aceste cunoștințe acolo unde lucrurile sunt reglementate de viața sufletească interioară. În viață avem asemenea lucruri în cazul cărora totul înaintează foarte bine, pentru că fiecare dă curs imboldului interior care-i este o călăuză sigură. De exemplu, mersul pe stradă. Nu-i este prescris niciunuia să se refugieze pe o parte sau alta a străzii. Și totuși nu de fiecare dată doi oameni care vin unul spre celălalt se ciocnesc, pentru că există o necesitate interioară căreia ei îi dau curs. În caz contrar, lângă fiecare om ar trebui să stea un polițist care să-i comande să treacă pe dreapta sau pe stânga. Ce-i drept, unele cercuri sunt de părere că omul ar trebui să aibă alături întotdeauna, pe de o parte, un polițist, pe de cealaltă parte un medic; dar așa ceva încă nu se poate realiza! Și totuși omul înaitează cel mai bine dacă dă curs interiorului său, fără nicio constrângere. De aceea, el trebuie să fie orientat, în conviețuirea oamenilor, spre respectul față de om, trebuie să aibă în vedere demnitatea umană. Și acest lucru se poate face numai dacă oamenii sunt înțeleși, așa cum pot fi ei înțeleși, când se ia în considerare legea reîncarnării și karmei. O vedem cel mai bine printr-o studiere concretă cum ar fi aceea dintre credință, ardoare, pe de o parte, și știință, iubire și sentimentul de sine, pe de altă parte; ne-o arată deja niște considerații ca cele făcute de noi ieri.
Nu degeaba am vrut să vă prezint niște conferințe ca cea de ieri și cea de azi. Aici nu este foarte important ce se spune; lucrurile ar putea fi spuse și în alt fel. Ceea ce s-a spus ieri și azi nu pare prea important. Dar mie îmi pare important că aceia care se declară adepți ai mișcării antroposofice să se pătrundă de ideile reîncarnării și karmei, în așa fel încât în ei să se nască o conștiență a faptului că viața va deveni alta, când în fiecare suflet uman va fi prezentă conștiența despre reîncarnare și karmă.
Viața civilizației de azi s-a format excluzându-se conștiența despre legea reîncarnării și karmei. Și acesta e lucrul cel mai important care se va întâmpla prin antroposofie, că aceste lucruri vor lua acum în stăpânire viața în mod real, că vor impregna civilizația și, în felul acesta, o vor și transforma.
Exact la fel cum un om din zilele noastre care spune că reîncarnarea și karma sunt niște plăsmuiri ale visului, niște absurdități, căci doar vedem cum oamenii se nasc și mor, dar nu vedem că la moarte zboară ceva afară din ei, deci nu trebuie să se țină seama de așa ceva, la fel cum se raportează un om care spune asemenea lucruri la altul, care declară: Nu vedem nimic zburând afară din om, dar putem include în calcul aceste legi și atunci vom găsi o explicație a tuturor proceselor vieții, vom putea înțelege anumite lucruri, care altfel sunt inexplicabile, tot așa se va raporta civilizația de azi la cea viitoare, care va cuprinde în ea legile reîncarnării și karmei, învățătura despre reîncarnare și karmă. Și dacă acestea două n-au jucat niciun rol în apariția civilizației actuale, drept idei generale ale omenirii, în toate civilizațiile viitoare ele vor juca un rol de prim-rang!
Antroposoful trebuie să simtă că el colaborează în felul acesta la crearea unei civilizații noi; acest lucru trebuie să trăiască în conștiența lui. Sentimentul importanței imense pe care reîncarnarea și karma o au pentru viață va fi liantul care va uni un grup de oameni, indiferent de condițiile exterioare în care trăiesc aceștia. Oamenii care sunt legați între ei printr-un asemenea mod de a gândi și simți se pot găsi unii pe alții numai prin antroposofie.
