Este o mare bucurie pentru mine să mă aflu printre dumneavoastră în această seară, cu ocazia trecerii mele prin Viena, devenită necesară din alte motive.
Cum este vorba de o întâlnire fortuită, aș dori să vă vorbesc, dragii mei prieteni, de anumite aspecte mai intime, ce nu pot fi expuse decât într-un cerc restrâns, care s-a consacrat deja de un anumit timp studiului științei spirituale.
În domeniul investigației oculte se dovedește că nu se va verifica niciodată îndeajuns ce este cu obiectivele supuse la o cercetare repetată și la care nu se încetează a da la iveală rezultatele. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât aceste lucruri nu sunt ușor accesibile oamenilor, fiindcă faptele din lumea spirituală sunt dificil de sesizat. Datele acestei cercetări pot fi de altfel cu ușurință interpretate greșit într-un sens sau altul, sau pot fi percepute în mod imprecis, chiar de către investigator. Aceasta necesită să se procedeze la noi verificări. Desigur că esențialul realității vieții suprasensibile este cunoscut de milenii, dar este dificil de expus. Iată de ce am încercat o mare satisfacție pentru că am avut posibilitatea, în aceste ultime timpuri, să mă ocup din nou în mod intim de un domeniu foarte important al ocultismului, domeniul care tratează viața dintre moarte și o nouă naștere. Ceea ce se revelează investigatorului în asemenea ocazii nu sunt în mod necesar date absolut noi. Totuși multe aspecte oferă posibilitatea de a expune lucrurile cu mai multă precizie. Aș vrea deci să vorbesc astăzi despre această perioadă a vieții omului, atât de importantă pentru cunoașterea suprasensibilă, care constituie viața dintre moarte și o nouă naștere. Eu nu mă voi referi prea mult asupra domeniului celui mai apropiat, kamaloka, adesea evocat în lucrări și discuții, ci voi zăbovi asupra domeniului care i se alătură și care tratează efectiv trăirile ființei umane în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte înainte de a vă da o descriere a acestui domeniu.
Ceea ce se situează între moarte și o nouă naștere poate fi cunoscut prin inițiere sau prin trecerea pragului morții. De obicei nu se prea ia suficient de serios în considerare diferența care există între toate cunoștințele pe care le putem dobândi relativ la lumea sensibilă în care suntem cuprinși prin simțurile și inteligența noastră, și cele relativ la lumea spirituală în care intrăm, fie cu ajutorul inițierii, când trăim încă aici în corpul nostru, în existența noastră fizică, fie fără corp, când am trecut prin poarta morții. În lumea spirituală totul este, într-un anumit fel, inversat. Aș dori să evoc două caracteristici ce arată clar în ce măsură lumea spirituală se deosebește în mod foarte semnificativ de lumea sensibilă obișnuită.
Să luăm cazul existenței noastre în lumea sensibilă, în starea de veghe de dimineața până seara. Constatăm atunci că lucrurile pe care le percepem cu ochii și urechile noastre ne vin în întâmpinare, și numai domeniile superioare ale vieții, cele ale cunoașterii și artei, fac obiectul unui demers activ din partea noastră: aceste domenii trebuie să le atragem spre noi în mod activ, pe când cealaltă parte a vieții exterioare care ne acaparează, ne prezintă ea însăși, de dimineața până seara, tot ceea ce trebuie să acționeze asupra simțurilor noastre și inteligenței noastre. Pe drum, peste tot unde mergem, oricare ar fi modul nostru de viață, totul ne aduce în fiecare moment impresii. În afara excepțiilor menționate, noi nu facem nimic pentru ca acestea să vină în întâmpinarea noastră: toate aceste impresii vin singure la noi.
Pentru ceea ce se produce în lumea fizică datorită nouă, lucrurile stau altfel. În acest caz nouă ne revine să fim activi, să mergem dintr-un loc într-altul; noi trebuie să ne mișcăm. Acestea sunt caracteristicile semnificative ale vieții cotidiene. Ceea ce se oferă cunoașterii noastre se desfășoară fără cel mai mic efort din partea noastră. Oricât de grotesc pare, în domeniul spiritual situația este inversă. În lumea spirituală nu se poate acționa, nici întrepătrunde, nici provoca ceva, orice-ar fi trecând dintr-un loc într-altul; nu se poate nimic provoca în lumea spirituală nici servindu-ne oarecum de organe asemănătoare mâinilor fizice. Pentru a se produce acolo ceva în raport cu noi, ceea ce este necesar, înainte de toate, este pacea absolută a sentimentului și vieții noastre lăuntrice.
Cu cât suntem mai liniștiți, cu atât mai multe se desfășoară în lumea spirituală datorită nouă. Nu este deci posibil să spunem că se întâmplă ceva în lumea spirituală când suntem activi și ne agităm; dimpotrivă, se întâmplă ceva când dezvoltăm o participare plină de iubire față de ceea ce trebuie să se întâmple și apoi așteptăm, în pace lăuntrică desăvârșită și un calm lăuntric total, să vedem cum se desfășoară lucrurile. Acest calm lăuntric, care este creator în lumea spirituală, nu are nici un echivalent în lumea fizică obișnuită, cel mult în domeniile superioare ale planului fizic, cu alte cuvinte la nivelul vieții cunoașterii și artei. Cu aceste domenii există o anumită analogie. La drept vorbind, artistul este incapabil să creeze numai în virtutea aptitudinilor sale ceea ce poate el mai bun, dacă nu știe să aștepte cu un calm lăuntric absolut momentul just, care este momentul intuiției. Dacă el vrea să creeze după program, nu va putea crea decât produse de valoare redusă. Oricine vrea să creeze o capodoperă cât de mică, plecând de la un stimul exterior, nu va realiza ceva comparabil cu ceea ce face când se dăruiește cu iubire și așteaptă cu răbdare și în pace momentul inspirației sau, putem spune, momentul de har. La fel este în lumea spirituală, unde graba și precipitarea nu sunt de folos, ci numai pacea sufletului.
În fond ar trebui să fie la fel pentru extinderea mișcării noastre. Toată agitația exterioară, orice dorință de a impune oamenilor știința spirituală nu duce la nimic. Ceea ce este cel mai bine, este de a ști să așteptăm până când viața ne va arăta oamenii ce resimt în sufletul lor nevoia de a auzi ceva în această privință, oamenii care să se intereseze de spiritual. Noi nu ar trebui absolut deloc să dezvoltăm dorința de a atrage toată lumea spre știința spirituală. Noi vom face experiența că cu cât cultivăm mai multă pace, o pace lipsită de orice agitație, cu atât mai mult vor veni oamenii la noi, pe când orice agitație bruscă va avea ca efect respingerea lor. Când ținem o conferință publică, o facem numai pentru a spune ceea ce trebuie să fie spus. Cine vrea să o preia, o poate face. În acest sens, toată viața noastră în cadrul mișcării de știință spirituală trebuie să fie o imagine a spiritualului, unde lăsăm să se facă ceea ce trebuie să se facă, și unde așteptăm cu calm să vedem ce se întâmplă.
Să luăm cazul unui inițiat care a înțeles că la un anumit moment trebuie să se desfășoare ceva venind din lumea spirituală. Eu am atras adesea atenția asupra unui moment important în care s-a desfășurat ceva plecând din lumea spirituală, deși acest fapt încă nu apare în mod evident. Este vorba de anul 1899, care marchează sfârșitul micului kali-yuga. Acesta a fost în principal anul care a adus un impuls deosebit, destinat să îmbogățească viața lăuntrică a oamenilor, să trezească în sufletul lor ceea ce lumea spirituală dăduse odinioară prin unele mijloace exterioare care se numesc hazard. Doresc să evoc un caz precis. În secolul XII a trăit un anume Norbert. Acesta a întemeiat un Ordin. El a dus mai întâi o existență mondenă, am putea spune o existență libertină. Apoi a fost lovit de un trăsnet. Istoria cunoaște numeroase cazuri în care oameni au trecut printr-o asemenea experiență. Trăsnetul poate scutura trupul fizic și trupul eteric. Toată viața sa s-a schimbat atunci. În acest caz este ca și cum un prilej exterior, venind din lumea spirituală, a contribuit la transformarea ființei omenești. Asemenea întâmplări ale hazardului nu sunt rare; ele scutură raportul care există între trupul fizic și trupul eteric și schimbă complet ființa. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul evocat. Dar nu este deloc vorba de hazard, ci de fapte pregătite cu grijă în lumea spirituală, în scopul de a transforma ființa omenească. Începând din 1899, aceste realități au devenit din ce în ce mai intime, mult mai puțin exterioare, dar acționând mult din interior. Sufletul omului este tot mai interiorizat. Într-adevăr, o transformare în lume ca cea din 1899 cere participarea tuturor entităților și puterilor lumii spirituale, dar și a tuturor inițiaților care trăiesc aici. Ei nu spun „pregătiți-vă!”, ei nu șoptesc nimic la urechea oamenilor, ci lucrurile se realizează de manieră că impulsul vine din interior; omul învață a-l înțelege lăuntric. Atunci oamenii își mențin pacea sufletului, cultivă această gândire, lasă să acționeze în ei această gândire și așteaptă, și cu cât devin ei mai liniștiți, având aceste gânduri în suflet, cu atât se manifestă mai viguros asemenea evenimente spirituale. Deci, acest har se așteaptă! Este vorba să avem răbdare să vedem ceea ce trebuie să se întâmple cu noi în lumea spirituală.
În ceea ce privește cunoașterea curentă, lucrurile se prezintă în mod diferit. Aici, totul trebuie să fie făcut de noi; noi trebuie să cucerim lucrurile, trebuie să lucrăm pentru a le procura. Când suntem în lumea fizică, un trandafir pe care îl găsim la marginea drumului, ne bucură. Pe plan spiritual nu are loc un astfel de eveniment; acolo nu există nimic care să se poată asemăna cu un trandafir de pe planul fizic, și care să ni se arate dacă noi nu ne străduim să pătrundem într-un anumit domeniu spiritual pentru a aduce lucrurile la noi. Ceea ce facem aici jos cu privire la acțiune, trebuie să facem în domeniul spiritual cu privire la cunoaștere, și invers; ceea ce trebuie să se întâmple prin noi, trebuie să așteptăm cu calm, și numai prelungirea lumii spirituale în lumea fizică, cu alte cuvinte activitățile superioare ale ființei omenești, furnizează o imagine a ceea ce se desfășoară în lumea spirituală. Iată de ce este indispensabil, ca orice ființă care vrea să înțeleagă prin sufletul său adevărurile care trebuie să ne parvină cu ajutorul științei spirituale, să dezvolte din ce în ce mai mult cele două facultăți: Mai întâi iubirea pentru viața spirituală, căci ea permite o apropiere activă a lumii spirituale; iubirea constituie elementul cel mai sigur pentru a ne face apți ca să ne transpunem în situația de a atrage fără încetare lucrurile la noi. După aceea calmul, pacea lăuntrică, o pace care nu are vanitatea de a ajunge la rezultate, ci care vrea să fie dăruită cu har, care poate aștepta să se manifeste inspirația. La drept vorbind, această așteptare este dificilă în cazurile concrete. Dar un anumit gând, pe care noi ar trebui să îl avem mereu în suflet, ne poate permite să depășim multe obstacole. El este greu de sesizat, fiindcă ne afectează enorm vanitatea. Acest gând spune că în contextul universal, contează prea puțin dacă un fapt este realizat de un om sau de un altul. Aceasta nu trebuie să ne împiedice de a întreprinde tot ceea ce ne revine să facem; aceasta nu trebuie să ne abată de la datoriile noastre, trebuie doar să ne eliberăm de graba noastră și de agitația noastră. Orice om este fericit să știe că el este capabil să realizeze ceva. Trebuie o anumită resemnare pentru a iubi tot atât de mult ceea ce poate face un altul. Nu este vorba de a iubi un lucru fiindcă este făcut de noi înșine, ci trebuie iubit fiindcă el există în lume. Contează prea puțin că acesta există datorită nouă mai curând decât altora. Acest gând ne conduce în mod sigur la altruism. Astfel de atitudini sunt necesare când dorim să ne familiarizăm cu lumea spirituală, căci nu trebuie să ne dăruim mereu doar investigației spirituale, ci și înțelegerii celor care constituie obiectul cercetării. Aceste atitudini sunt mult mai importante decât viziunile care, bineînțeles, de asemenea trebuie să existe. Dar aceste atitudini sunt necesare pentru a fi în măsură să emitem o apreciere asupra valorii acestor viziuni.
Este suficient să pronunțăm cuvântul „viziune”, pentru ca orice persoană care s-a preocupat puțin de aceasta să știe despre ce este vorba. Or, toată viața noastră de după moarte, dincolo de kamaloka, este în fond o viață în viziuni. Când omul a trecut de pragul morții, a depășit kamaloka și intră în adevărata lume spirituală, el trăiește într-o lume care se prezintă ca și cum ar fi înconjurat din toate părțile numai de viziuni, care sunt imagini ale realității. În timp ce lumea fizică este percepută de noi sub formă de culori pe care ochiul ni le descoperă ca prin minune, și sunetele pe care ni le transmite urechea, putem foarte bine spune despre lumea spirituală că ea se prezintă, după moarte, sub formă de viziuni în care suntem întrețesuți și noi. Dat fiind că eu îmi propun să vorbesc despre aceste lucruri într-o manieră mai intimă, voi avea de evocat multe aspecte sub o formă narativă care, în primul moment, poate apărea puțin grotescă, dar aceasta corespunde clar la ceea ce ne revelează efectiv o adevărată investigație spirituală.
Din punctul de vedere al conținutului său, kamaloka se desfășoară așa cum am relatat în lucrarea mea Teosofie, dar o putem caracteriza și într-un alt fel. Odată ce omul a trecut pragul morții, unde simte el că este? Putem exprima într-un limbaj inteligibil pe planul fizic cum se prezintă spațiul unde se află omul în timpul vieții în kamaloka. Imaginați-vă spațiul dintre Pământ și Lună, omul desprins de Pământ, dar rămânând, cu toate acestea, în cadrul spațiului dintre Pământ și Lună. Imaginați-vă interiorul acestui spațiu sferic, circumscris la exterior de orbita Lunii; în acest spațiu se află ființa omenească în timpul perioadei kamaloka. După ce s-a terminat kamaloka, omul iese din această sferă și pătrunde în adevăratul spațiu ceresc. Aceasta poate părea grotesc, dar așa se întâmplă lucrurile. Chiar în acest domeniu, adevărata investigare conștiincioasă ne permite să vedem că toate acestea sunt inversul a ceea ce se petrece pe planul fizic. Aici suntem legați de Pământ, suntem înconjurați de lumea terestră și separați de sfera cerească. După moarte, Pământul este departe de noi, și noi suntem uniți cu sfera cerească. Atâta timp cât ne aflăm în sfera lunară, noi rămânem în kamaloka, cu alte cuvinte suntem încă tributari dorinței de a rămâne legați de Pământ. Ieșim din această sferă când viața în kamaloka ne-a învățat să renunțăm la pasiuni, dorințe și afecte. Zăbovirea în lumea spirituală trebuie concepută altfel decât cea cu care noi suntem obișnuiți pe Pământ. Acolo noi suntem răspândiți în întregul spațiu, și ne simțim peste tot în acest spațiu. Iată de ce, atât pentru un inițiat cât și pentru o ființă care a trecut pragul morții, trăirea este caracterizată de sentimentul de a fi extins în spațiu până la a deveni într-atât de mare încât ne sprijinim pe limitele date de orbita lunară, așa cum aici suntem limitați de propria noastră piele. Lucrurile se prezintă clar astfel, și nu servește la nimic să vrem să exprimăm aceste lucruri prin cuvintele actuale – deși epoca noastră ne-ar ierta-o mai ușor –, căci aceasta ne-ar face să ne exprimăm într-un fel care nu ar fi mai just. În conferințele publice este necesar să lași la o parte astfel de povestiri care pot șoca, dar pentru cei care se interesează, de un anumit timp, de aceste probleme de știință spirituală, este bine să numim lucrurile prin adevăratul lor nume.
După aceea, după viața în kamaloka, noi continuăm a crește, a ne extinde; și aceasta depinde de anumite facultăți pe care le-am dobândit deja aici pe Pământ. Pentru o perioadă relativ lungă a evoluției noastre de după moarte, maniera de a ne extinde până la sfera următoare depinde de atitudinea morală, de conceptele și sentimentele etice pe care le-am dezvoltat pe Pământ. Se poate spune că orice ființă care a dezvoltat calitățile de compasiune și iubire, deci calitățile care pot fi considerate în general ca bune din punct de vedere moral, se poate încadra în această sferă în așa fel încât ea poate face cunoștință cu alte entități care se află acolo; ea poate viețui împreună cu ele. Dimpotrivă, orice ființă care abordează această sferă cu calități morale insuficiente, duce acolo o viață de eremit. Cea mai bună manieră de a caracteriza această situație constă în a spune că însușirile morale constituie cea mai bună pregătire pentru o viață în comun în sânul lumii spirituale, pe când orice atitudine lipsită de calități morale, atât la nivelul inimii cât și a gândirii și a comportamentului pe planul fizic, ne condamnă a trăi în izolare. Deci noi ne încadrăm fie ca eremiți, fie ca spirite sociabile, care constituie o binecuvântare pentru lumea spirituală, în cea de-a doua sferă, pe care ocultismul a numit-o, în toate timpurile, sfera lui Mercur. Astăzi, ca urmare a unei schimbări intervenită în denumiri, astronomia exterioară a desemnat-o cu numele de Venus, așa cum am menționat adeseori. Omul își extinde ființa până la orbita actualului Luceafăr de dimineață și de seară, pe când anterior această extindere nu ajungea decât până la Lună. Acum intervine ceva ciudat. Până la sfera lunară mai suntem încă preocupați de relațiile pământești. Chiar dincolo, relațiile cu Pământul nu s-au întrerupt încă cu totul; noi mai știm tot ceea ce am făcut și gândit pe Pământ. O știm sub formă de amintire. Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, încă o dată amintirea poate deveni ușor ceva chinuitor! Când am fost nedrepți față de un om, sau când nu am iubit îndeajuns un om pe care trebuia să-l iubim, atâta cât trăim pe Pământ ne este posibil să îndepărtăm consecințele. Putem merge să-l găsim și să remediem situația. Dar începând de la sfera lui Mercur, aceasta nu mai este posibil. Noi putem vedea toate împrejurările care durează și rămân legate în amintirea noastră, dar nu le mai putem schimba.
Să luăm cazul cuiva care a decedat înaintea noastră, și pe care, ținând cont de condițiile terestre, noi ar fi trebuit să-l iubim, dar nu l-am iubit suficient. Noi îl întâlnim – noi întâlnim efectiv după moarte ființele cu care am avut legături –, dar noi îl întâlnim așa cum am fost față de ele, și nu putem schimba, pentru moment, nimic în acest raport. Există deci în noi reproșul de a nu-l fi iubit destul, dar aici nu ne mai putem schimba caracterul, pentru a-l iubi mai mult. Ceea ce am stabilit pe Pământ rămâne, și nu suntem capabili de a-l schimba. Tocmai faptul că acolo avem percepțiile juste și neschimbătoare în legătură cu iubirea, acest fapt mi-a fost revelat cu putere în această vară, cu ocazia recentelor mele investigații. Asemenea experiențe ne fac atenți la multe fenomene care îi scapă altfel omului. Asupra acestui subiect aș vrea să vă dau oarecum o impresie datorită cunoașterii lumii spirituale; învățăm să sesizăm faptul următor: în sfera lui Mercur trăim cu toți oamenii în vechile condiții pe care, într-o primă perioadă, nu le mai putem schimba. Trăim cu privirea întoarsă spre trecut și cultivăm ceea ce dezvoltaserăm mai înainte.
Vă mărturisesc că în cursul vieții mele m-am interesat mult de Homer, dar înțelegerea unui pasaj al său nu mi s-a clarificat decât în momentul în care, în decursul investigației mele oculte, mi s-a revelat ceea ce tocmai vă spun. Este pasajul unde Homer evocă regatul de după moarte și îl numește împărăția umbrelor, unde nimic nu se mai poate schimba. Se poate interpreta acest pasaj cu ajutorul intelectului, dar ceea ce a vrut să spună poetul relativ la lumea spirituală, în maniera unui profet, ni se revelează datorită investigației spirituale. Așa stau lucrurile în această privință cu un adevărat artist: el nu are nevoie să știe, la nivelul gândirii sale obișnuite, ceea ce revarsă în el inspirația. Iar ceea ce a primit omenirea în decursul secolelor, datorită artiștilor, nu va fi niciodată șters prin emanciparea mișcării spirituale, ci va fi aprofundat din ce în ce mai mult. Este absolut sigur că oamenii vor vedea în altă lumină adevărații lor artiști, dacă vor pătrunde, datorită investigației oculte, în lumea spirituală, care este lumea din care artiștii își primesc inspirațiile. Totuși este sigur că cei care sunt adesea considerați o vreme drept artiști, dar nu sunt, nu vor beneficia de o asemenea lumină. Și se va dovedi că multe celebrități de o zi din lume nu au absolut nici o inspirație venind din lumea spirituală.
Conform ocultismului, sfera următoare este cea a lui Venus. În cadrul ei ne extindem ființa până la Mercur, a cărui denumire ocultă este „Venus”. Până acolo noi ne extindem. În această sferă se află din nou ceva care exercită o influență asupra ființei umane. Și această influență se exercită de maniera că prin ea putem deveni un spirit sociabil sau un spirit solitar. Acest ceva este elementul religios. Absența sa este extrem de chinuitoare. Cu cât atitudinea noastră religioasă este mai intensă, cu atât mai mult devenim ființe sociabile în această sferă. Cei care sunt lipsiți de sentimente religioase se izolează, de maniera că se închid într-o coajă sau un înveliș, și nu ajung deloc să iasă din izolarea care-i înconjoară. Noi ne recunoaștem prietenii, de exemplu, deși ei sunt eremiți, dar nu ajungem să ne apropiem de ei, căci avem întotdeauna impresia că trebuie să străbatem o coajă pe care nu o putem străpunge. Fără interioritate religioasă este ca și cum am îngheța în această sferă a lui Venus.
După aceea vine sfera în care omul care pătrunde acolo – și acesta este cazul pentru toată lumea după moarte – se simte extins până la Soarele nostru. Într-un viitor relativ apropiat vom ajunge să gândim relativ la corpurile cerești altfel decât o face astronomia actuală. Fiecare dintre noi este legat de acest Soare. Va veni o vreme, între moarte și o nouă naștere, în care fiecare din noi va deveni o ființă solară. Dar acum a apărut o nouă cerință. Prima sferă necesită o viață morală, sfera lui Venus necesită o viață religioasă; sfera Soarelui cere ca noi să cunoaștem într-adevăr natura și entitatea spiritelor solare, și în special a principalului spirit solar, Christos, și ca noi să fi stabilit pe Pământ o legătură cu el. În privința acestei legături lucrurile stau așa: Atunci când oamenii mai aveau încă vechea clarvedere ei realizau această legătură cu ajutorul harului divin. Aceasta a dispărut după aceea, iar Misteriul de pe Golgota, pregătit de Vechiul Testament, a avut loc pentru a permite omului să înțeleagă ce este Ființa solară. Astăzi nu mai este suficientă vechea apropiere, prin care oamenii de după Misteriul de pe Golgota se străduiau să ajungă în mod naiv la Christos. Acum știința spirituală trebuie să dezvăluie, din punctul de vedere al unei Ființe solare, sensul lumii. Acesta a fost înțeles pentru prima dată în mod just în Evul mediu, în epoca în care a fost formulată povestea Graalului, cu semnificația ei profundă, în Europa. Datorită înțelegerii celor oferite de mișcarea spirituală se cucerește din nou ceea ce a adus cu sine înaltul spirit solar, Christos, spiritul solar care a coborât pe Pământ pentru a deveni aici Spiritul Pământului, prin Misteriul de pe Golgota. Acest impuls, datorat Misteriului de pe Golgota, este în măsură de a reuni în pace, în sânul științei spirituale, toate confesiunile religioase. Exigența fundamentală a științei spirituale rămâne ca toate religiile să fie tratate cu același respect și ca nici una să nu fie avantajată prin vreun motiv exterior. Pe nedrept se reproșează Mișcării noastre că, prin considerarea Misteriului de pe Golgota drept punctul central al evoluției lumii, acordă o preferință religiei creștine. Să încercăm să vedem clar în ce constă un asemenea reproș. Dacă un budist sau un brahman ar veni să ne facă acest reproș, noi i-am putea răspunde: Oare conținutul cărților religioase este ceea ce contează, și este într-adevăr dezavantajată o religie care nu respinge tot ceea ce nu figurează în cărțile ei sacre? Un budist nu este în măsură să admită viziunea copernicană despre lume, fără ca pentru aceasta să înceteze să fie budist? Aici este vorba pur și simplu de un progres în general al omenirii. Cunoașterea rolului central pe care îl ocupă Misteriul de pe Golgota în evoluția universului constituie de asemenea un progres al omenirii întregi. Puțin contează dacă acesta a fost consemnat sau nu în vechile scrieri, căci presupunând că noi gândim astfel cu privire la religia chineză sau budistă, ar reveni la faptul ca aceste religii să interzică Europei să accepte sistemul lui Copernic fiindcă el nu figurează în scrierile lor sfinte. Ori tocmai această înțelegere a Misteriului de pe Golgota – când se sesizează ceea ce s-a desfășurat acolo – este cea care face din noi ființe sociabile după moarte, în sfera solară. În modul mai general se poate spune că, imediat ce depășim Luna, se produce ceva care poate fi caracterizat și din punct de vedere spiritual: suntem înconjurați de viziuni. După moarte, când întâlnim un prieten decedat, el se prezintă sub forma unei viziuni, dar este chiar el, și el trăiește în sânul acestei realități: sunt viziuni care se constituie din amintirea a ceea ce a fost făcut pe Pământ.
Mai târziu, dincolo de sfera lunară, se prelungește această situație, dar atunci entitățile spirituale ale ierarhiilor superioare ne luminează și ele cu razele lor de lumină. Este ca un răsărit de Soare care aurește norii. Astfel se prezintă sfera solară. În sfera lui Mercur, de asemenea, noi nu cunoaștem ierarhiile spirituale decât dacă avem o atitudine religioasă; în sfera Soarelui, decât dacă suntem plini de o atitudine iudeo-creștină. Entitățile spirituale exterioare vin alături de noi. Noi asistăm din nou la ceva foarte straniu, și ceea ce am spus este rezultatul unei investigații oculte obiective : dincolo de Lună omul se prezintă ca un nor țesut de spirit și, de îndată ce el intră în Mercur, este luminat de entitățile spirituale. Iată de ce grecii au văzut în Mercur mesagerul zeilor, fiindcă în această sferă entitățile spirituale înalte împrăștie lumina lor asupra oamenilor. Astfel sunt impresiile grandioase pe care le primim când evocăm, în cadrul investigației oculte, ceea ce a creat omenirea și care se exprimă prin artă și mit.
Pătrunși de Christos, noi pătrundem în sfera solară. Apoi ne continuăm drumul și intrăm într-o regiune unde simțim că Soarele este sub noi, așa cum resimțisem anterior Pământul sub noi. În momentul în care începem să contemplăm Soarele, sub noi se produce ceva foarte straniu. Se adeverește acum că începem să cunoaștem un alt spirit, cu caracteristicile sale specifice: spiritul lui Lucifer.
Noi nu putem înțelege ceea ce este Lucifer, în cursul vieții noastre de după moarte, dacă nu am ajuns anterior la aceasta datorită științei oculte sau inițierii. Numai după ce am depășit sfera solară învățăm a-l cunoaște așa cum a fost el când era încă un frate al lui Christos, înainte de a deveni Lucifer. Căci faptul că el a devenit altfel nu datează decât din epoca în care Lucifer a rămas în urmă și s-a desprins de progresul cosmosului. Răul pe care îl poate face el se extinde numai până la Soare. Dincolo de aceasta mai există încă o sferă unde își poate exercita Lucifer activitatea, așa cum se manifesta ea înainte de separarea sa. Ceea ce dezvoltă el acolo nu are nimic vătămător, și dacă am realizat legătura justă cu Misteriul de pe Golgota, atunci, conduși de Christos și primiți de Lucifer, intrăm în mod just în sferele următoare ale cosmosului. Numele de Lucifer este bine ales și face parte din numele înțelept alese de strămoșii noștri. Când Soarele este situat sub noi, lumina solară este de asemenea sub noi. Avem atunci nevoie de un nou purtător de lumină pentru a ne lumina mersul în spațiul cosmic. Ajungem atunci în sfera lui Marte. Cât eram sub Soare, privirea noastră era îndreptată spre Soare; acum, el se află sub noi, iar privirea noastră se îndreaptă spre vastele spații cosmice. Acest spațiu cosmic este resimțit de noi sub o formă adesea citată, deși puțin înțeleasă, cea a muzicii sferelor, un germen de muzică spirituală. Viziunile în care suntem cufundați își pierd din ce în ce mai mult semnificația, pe când ceea ce auzim și percepem spiritual crește în importanță. Corpurile cerești nu ne par deloc a corespunde cu ceea ce măsoară astronomii aici jos; deplasarea lor rapidă sau lentă produce o armonie care se exprimă pentru noi sub formă de sunet aparținând de armonia cosmică. Experiența intimă prin care omul trece atunci constă în aceea că el resimte din ce în ce mai mult că singurul lucru care-i rămâne în această regiune se reduce la valorile spirituale dobândite pe Pământ. Aceasta îi permite să dezvolte legături cu entitățile acestei sfere, și deci să rămână un spirit sociabil. Oamenii care se închid față de tot ceea ce este spiritual nu ajung în lumea spirituală, chiar dacă ei au dezvoltat puteri morale și o viață religioasă. Aceasta este inevitabil. Este foarte posibil totuși ca ei să ajungă la aceasta în următoarea lor încarnare. Dincolo de Soare, la intrarea în sfera lui Marte, orice om care cultivă o viziune materialistă despre lume, devine un eremit. Acest fapt este inevitabil. Oricât de absurd ar apărea, faptul nu este mai puțin real; clubul monist, de exemplu, nu ar putea dăinui odată ce adepții săi vor ajunge la sfera solară, căci ei nu vor mai putea să se reunească, și asta din cauză că fiecare va fi devenit un eremit.
Pe Marte, orice om care a dobândit aici jos o înțelegere spirituală va mai face și o altă experiență. Fiindcă vorbim astăzi cu o anumită intimitate, îmi este îngăduit să evoc și acest lucru. În cadrul unei concepții despre lume, așa cum o cultivăm noi în Occident sub forma unei științe spirituale, putem pune întrebarea următoare: ce a devenit un spirit ca cel al lui Buddha, după ultima sa încarnare? Eu am menționat deja că Buddha a avut ultima sa încarnare pământească în ființa Gautama, cu șase secole înainte de Christos. Dacă dumneavoastră ați urmărit cu atenție conferințele mele [Nota 3], trebuie să știți că el a acționat într-un anumit fel încă o dată – în calitate de Buddha nu mai avea nevoie să se încarneze – la nașterea copilului Iisus, descris în Evanghelia lui Luca. Însă acțiunea sa a fost pur spirituală. Plecând din sfere înalte, el a acționat pe Pământ în mod spiritual. Dar unde se afla el? La Norrköping, în Suedia, am făcut chiar aluzie la o intervenție ulterioară a lui Buddha pe Pământ [Nota 4]. În secolul VIII exista în Europa un templu de inițiere, la Marea Neagră, unde Buddha a trăit spiritual într-un discipol, un discipol care va deveni ulterior Francisc de Assisi. Deci Francisc de Assisi a fost, în timpul încarnării sale din secolul VIII, un discipol al lui Buddha și asimilase toate calitățile care să-i permită mai târziu să acționeze în modul deosebit, sub numele de Francisc de Assisi. Sub multe aspecte, comunitatea sa nu se deosebea deloc de cea a adepților lui Buddha, în afară de faptul că unii erau discipolii lui Buddha iar ceilalți erau discipoli ai lui Christos. Aceasta este consecința faptului că Francisc de Assisi fusese în încarnarea sa precedentă un discipol al lui Buddha, al lui Buddha spiritual. Dar unde se află acum Buddha care trăise pe Pământ sub numele de Gautama? El a devenit pentru Marte ceea ce este Christos pentru Pământ; Buddha a realizat pe Marte un fel de Misteriu de pe Golgota și a făcut astfel posibilă eliberarea locuitorilor lui Marte; el trăiește acolo printre ei. Pentru el, viața pământească a fost tocmai pregătirea adecvată permițându-i mai târziu să elibereze locuitorii lui Marte. Această eliberare nu a fost identică cu Misteriul de pe Golgota, ci altceva.
Pentru perioada indicată, omul trăiește în mod spiritual în sfera lui Marte, apoi el își continuă drumul și accede la sfera lui Jupiter. Aici, în această sferă, contactul, care mai exista încă puțin mai înainte cu Pământul, devine cu totul neînsemnat pentru om. Soarele acționează puțin asupra lui, dar mai ales cosmosul este cel care acționează puternic asupra omului. Lucrurile se prezintă astfel: totul acționează din exterior asupra lui iar omul absoarbe astfel puteri cosmice. Întregul cosmos acționează, prin armonia sferelor, care-și schimbă neîncetat forma pe măsură ce avansăm în investigarea vieții care se desfășoară între moarte și o nouă naștere. Este foarte dificil să caracterizăm această viață, aceste modificări ale armoniei sferelor. Dat fiind că nu putem exprima acestea cu ajutorul cuvintelor din această lume, am putea spune prin analogie că muzica sferelor se modifică, la trecerea de la Marte la Jupiter, ca un element orchestral ce se schimbă în cadrul muzicii corale. Acesta devine din ce în ce sonoritate, cu alte cuvinte restituie esențialul a ceea ce se află într-un sunet și exprimă caracterul său propriu. Când pătrundem în sfera lui Jupiter, muzica sferelor dobândește conținut; iar în sfera lui Saturn ea se identifică cu acest conținut, devine expresie a cuvântului cosmic, a Logosului, care este la originea a toată creația. Aceasta este avută în vedere în Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul…”. Acest Cuvânt constituie răsunetul legilor și înțelepciunii cosmice. Omul se ridică după aceea și spre alte sfere, cu condiția să fie pregătit – omul spiritualizat, mai departe, omul ne-spiritualizat, mai puțin departe –, dar și el trece printr-o stare foarte diferită de cea care era starea sa anterioară. Pentru a caracteriza starea ulterioară ar trebui spus: începând din momentul în care omul a depășit sfera lui Saturn, începe un somn spiritual, în timp ce mai înainte era vorba de o stare de veghe spirituală. Începând de acum, conștiența se estompează și se instalează o toropeală. Această toropeală, la rândul ei, îi permite omului să treacă prin alte experiențe decât cele precedente. Așa cum prin somn ni se elimină oboseala și ne umplem cu puteri noi, datorită acestei amorțiri a conștienței are loc revărsarea unui flux de puteri spirituale venind din cosmos asupra noastră, o dată ce noi ne-am extins într-un vast glob spiritual în cadrul universului. Mai întâi l-am presimțit, după aceea l-am auzit sub forma unei orchestre cosmice, apoi l-am auzit ca un cântec și apoi l-am perceput drept Cuvânt. După aceea noi ne cufundăm într-un somn în care ne pătrunde, și în acest timp noi întreprindem drumul de întoarcere prin toate aceste sfere, cu o conștiență atenuată. Ea se întunecă din ce în ce mai mult, în timp ce noi ne condensăm mai repede sau mai încet, după karma noastră. În timpul acestei condensări reapar puterile care emană din sistemul solar. Noi coborâm sferă după sferă. Când coborâm din cosmos, noi nu suntem permeabili la efectele sferei lunare; o traversăm oarecum fără a fi afectați sau frânați de ea și ajungem la stadiul în care ne condensăm în așa măsură încât reușim să ne unim cu micul germen omenesc ce-și parcurge dezvoltarea sa de dinainte de naștere. Nici o fiziologie și nici o embriologie nu va conține niciodată nimic adevărat cât timp acest adevăr nu-i va fi adus de investigația ocultă, nu-i va veni din această realitate, căci germenul omenesc este o imagine a vastului cosmos. El poată întreg cosmosul în sine. În starea de germen, el conține toată puterea a ceea ce se desfășoară în mod material între concepție și naștere, și care formează omul, și conține de asemenea ceea ce a trăit omul pe durata somnului cosmic.
Noi atingem aici ușor un minunat mister care nu a fost indicat și reprezentat în epoca noastră decât de artiști: dar acesta va fi fără îndoială bine înțeles. Să luăm de exemplu cazul lui Tristan: atitudinea sa va fi mai bine înțeleasă când vom reuși să resimțim în iubirea lui Tristan și a Isoldei revărsarea întregului cosmos. Noi învățăm a cunoaște această revărsare în adevărata sa formă când parcurgem toată evoluția omului dintre moarte și o nouă naștere. Ceea ce este preluat din sânul cosmosului, ceea ce este adus din Saturn acționează asupra celor ce se iubesc, și care sunt conduși unul spre celălalt. Multe evenimente sunt considerate drept cosmice, dar ele nu trebuie să facă obiectul unor analize intelectuale; ceea ce unește realmente omul cu întreg cosmosul trebuie să fie resimțit. Iată de ce, cu timpul, prin știința spirituală se va ajunge, desigur, ca omenirea să dezvolte o nouă pietate, o adevărată și autentică religiozitate, când vom presimți că ceea ce se manifestă adesea sub o formă minusculă, se dovedește a fi născut din cosmos. Învățăm să vedem în mod just proveniența a ceea ce trăiește în pieptul omenesc atunci când îl contemplăm în raporturile sale cu cosmosul. Ceea ce emană din știința spirituală se poate răspândi astfel asupra întregii vieți, asupra omenirii întregi, drept o atitudine într-adevăr nouă. Artiștii au pregătit-o, dar adevărata înțelegere trebuie să fie mai întâi creată tocmai de dispoziția spirituală.
Acestea sunt câteva indicații pe care am vrut să vi le dau plecând de la recentele mele investigații intime asupra vieții omului dintre moarte și o nouă naștere. Știința spirituală nu conține nimic care să nu atingă direct sensibilitatea noastră cea mai profundă și sentimentele noastre. Nimic nu rămâne pură reprezentare abstractă, dacă o sesizăm și o înțelegem în mod just. Floarea ne bucură mai mult când o contemplăm decât când o analizează botanistul. Îndepărtatul firmament poate trezi în noi un sentiment, dar ceea ce se desfășoară acolo nu ne este accesibil decât dacă sufletul nostru se ridică spre aceste sfere. Planta pierde din realitatea ei când este disecată; lumea aștrilor nu pierde nimic când ne ridicăm spre ea, și chiar dincolo de ea sesizăm cum spiritul este unit cu ea.
Kant a pronunțat niște cuvinte ciudate, desigur în maniera cuiva care are o viziune parțială asupra eticii; două lucruri l-au frapat în mod deosebit, cerul înstelat de deasupra lui și lumea morală din sine. Amândouă formează în fond unul și același lucru; noi le luăm din lumea cerească și le interiorizăm. Dacă deținem un element moral și suntem născuți cu el, aceasta se explică prin faptul că în momentul adormirii, când se începe evoluția inversă, sfera lui Mercur ne-a putut da multe lucruri, ca și sfera lui Venus, când suntem purtători de sentimente religioase. Așa cum în fiecare dimineață ne trezim cu puteri regenerate, la fel la naștere, suntem îmbogățiți de puterea pe care ne-o dă cosmosul și pe care o putem asimila în funcție de karma noastră. În măsura în care karma o permite, cosmosul ne poate da aceste puteri, în așa fel încât ele să constituie predispozițiile noastre de la naștere.
Astfel viața între moarte și o nouă naștere se scindează în două părți. Mai întâi, ea este imuabilă. Apoi ne ridicăm și ființele spirituale vin în întâmpinarea noastră; apoi adormim și viața devine modificabilă; puterile cu care ne vom naște pătrund în noi în acest răstimp. Când observăm astfel evoluția omului după moarte vedem că el trăiește mai întâi într-o lume de viziuni. Ceea ce este el, în calitate de ființă sufletesc-spirituală, o va cunoaște mai târziu. Apoi vin entitățile care ne luminează din afară, la fel cum lumina aurită a aurorei luminează lucrurile lumii exterioare. Pe de o parte noi ne ridicăm, pe de altă parte lumea spirituală ne pătrunde. Această adaptare progresivă la lumea spirituală nu se manifestă înainte să fi ajuns la deplina sa maturitate ceea ce suntem noi înșine în sânul lumii vizionare când, în calitate de oameni, pășim în fața ființelor lumii spirituale care vin înspre noi din toate părțile ca niște raze.
Imaginați-vă că vă aflați acum în lumea spirituală, că ați putea vedea aceste lucruri. Dumneavoastră vedeți atunci omul acolo sub forma unui nor de viziuni; această formă corespunde foarte bine la ceea ce este el în realitate. După aceea, ființele se apropie de el și-l luminează din afară. Un trandafir nu se vede în întuneric; când aprindem lumina, aceasta luminează trandafirul și ne permite să-l vedem așa cum este el. La fel este, în această privință, și pentru omul care se ridică spre lumea spirituală: lumina ființelor spirituale se revarsă asupra lui. Dar există un moment în care omul este vizibil în mod deosebit, fiindcă el este luminat de lumina ierarhiilor, în așa fel încât el reflectă întreaga lume exterioară; și atunci întreg cosmosul apare ca reflectat de ființa omenească. Dumneavoastră vă puteți deci imagina că mai întâi continuați a trăi sub forma unui nor care nu este suficient luminat, apoi reflectați lumina cosmosului și apoi vă dizolvați. Există deci un moment în care omul reflectează lumina cosmică. Până acolo suntem în măsură să ne ridicăm. Dante a scris în opera sa «Divina Comedie» că într-o anumită parte a lumii spirituale, Dumnezeu se vede sub formă de om. Acest pasaj corespunde unei realități, altfel rămâne de neînțeles. Desigur că îl putem vedea pur și simplu drept o imagine frumoasă, cum fac esteticienii, dar atunci nu-i sesizăm conținutul profund. Este vorba de încă unul din acele cazuri în care lumea spirituală se vede reflectându-se în creațiile artistului. În această privință este la fel pentru operele marilor muzicieni, cum este Beethoven, Wagner, Bruckner. Se poate face experiența a ceea ce am trăit eu acum câteva zile, când m-am apărat literalmente de o descoperire care îmi părea extrem de frapantă. La Florența, în Capela de Medici, Michelangelo a creat două monumente pentru familia de Medici, cu patru figuri alegorice: Ziua și Noaptea, Aurora și Amurgul. Se vorbește prea ușor despre alegorii reci. Căci atunci când contemplăm aceste patru figuri, ele ne apar drept altceva decât alegorii reci. Există, de exemplu, statuia „Nopții”. Cercetarea în acest domeniu nu este deloc remarcabilă. În legătură cu cele două monumente Medici, cel al lui Lorenzo și cel al lui Giuliano, totdeauna s-a desemnat Lorenzo ca fiind personajul gânditor. Or, din punct de vedere ocult, mi-a apărut că este just exact invers, căci cel pe care istoricii îl considerau Lorenzo este în realitate Giuliano, și viceversa. Aceasta va putea de asemenea fi dovedit în mod istoric, plecând de la caracterul propriu fiecăreia din aceste personalități. Aceste monumente sunt așezate pe piedestale, și s-a produs probabil o confuzie în cursul timpului. În sfârșit, nu aș vrea să mai zăbovesc asupra acestui lucru, pe care de fapt nu mi-l propusesem să vi-l spun, voiam numai să remarc faptul că cercetarea clasică șchiopătează puțin.
Asupra uneia din figuri – cea numită „Noaptea” – se pot face excelente studii artistice, examinându-i atitudinea, poziția corpului în repaus, capul sprijinit în mână, brațul așezat pe picior; când studiem acestea cu o sensibilitate artistică putem rezuma totul spunând: când trupul eteric este deosebit de activ în om și dorim să reprezentăm aceasta, trebuie să o facem în acest mod, așa se exprimă omul ca gest în repaus. În timp ce omul doarme, trupul eteric este cel mai activ. Michelangelo a creat efectiv forma cea mai adecvată pentru a exprima aceasta în „Noaptea”. Felul în care personajul este alungit constituie expresia cea mai perfectă a trupului eteric, a trupului vieții.
Când contemplăm „Ziua”, situată în față, avem expresia cea mai adecvată pentru Eu; personajul „Aurora” exprimă trupul astral iar cel al „Amurgului”, trupul fizic. Acestea nu sunt simple alegorii; dimpotrivă, este vorba de adevăruri extrase din viață și eternizate cu o sensibilitate artistică extraordinară. Eu m-am apărat de această descoperire, dar cu cât mi-am intensificat studiul, cu atât mai evident a devenit pentru mine. Acum nu mă mai mir de o legendă care a apărut atunci la Florența. Se spunea că Michelangelo dispunea de putere asupra „Nopții”, și că atunci când se afla singur cu ea în capelă, ea se ridica și se plimba. Din moment ce ea este expresia trupului eteric, asta nu este de mirare. Am vrut numai să spun prin aceasta în ce măsură totul devine clar și evident când învățăm tot mai mult să considerăm toate lucrurile din punctul de vedere al ocultismului.
Ceea ce va contribui cel mai mult la promovarea dezvoltării vieții spirituale și a culturii este faptul ca oamenii, întâlnindu-se, să presimtă ceea ce este ocult ascuns. Atunci se vor realiza relații juste între oameni și o iubire sub o formă cu adevărat omenească își va face intrarea în sufletele omenești. Orice întâlnire va fi bazată pe sentimentul că fiecare om constituie o enigmă sacră. Numai o asemenea atitudine poate stabili adevărate relații bazate pe iubirea aproapelui.
Știința spirituală nu va avea nevoie să accentueze fără încetare cultivarea iubirii aproapelui; ea va fi aceea care va primi această iubire a aproapelui în sufletul omenesc prin adevărata cunoaștere.
