Lumea realităților oculte nu este atât de ușor de examinat și de descris cum își imaginează foarte adesea oamenii. Cel care vrea să procedeze cu conștiinciozitate în acest domeniu se va simți mereu obligat să reia studiul anumitor capitole importante ale investigației spirituale și să le verifice. Astfel că, în ultimul timp, mi-am luat, printre alte sarcini, și pe aceea de a relua examinarea unui capitol despre care noi am vorbit deja adesea aici. Cu ocazia unor asemenea reabordări se ajunge la noi puncte de vedere. Capitolul despre care este vorba aici, și pe care îl vom descrie astăzi sumar, chiar dacă nu poate fi decât schițat, tratează viața dintre moarte și o nouă naștere. Faptul de a apărea noi puncte de vedere nu înseamnă că ceea ce a fost revelat anterior va fi modificat acum. Nu este vorba de așa ceva pentru acest capitol. Faptele suprasensibile sunt de așa natură încât trebuie examinate din diferite unghiuri de vedere dacă vrem să ajungem să le vedem mai îndeaproape. Poate că trebuie să dezvoltăm astăzi, dintr-un punct de vedere mai universal, ceea ce este descris, de exemplu, în lucrările mele «Teosofie» și «Știința ocultă», plecând de la experiența omenească directă. Lucrurile sunt aceleași, dar nu trebuie să credem că le cunoaștem deja, o dată ce ele au fost caracterizate plecând dintr-un singur punct de vedere. Faptele oculte sunt de așa natură încât trebuie oarecum să le înconjurăm și să le observăm din punctele de vedere cele mai diverse. Se face frecvent greșeala ca datele revelate de știința spirituală să fie judecate tocmai de către persoane care au luat la cunoștință câteva lucruri, dar care nu au răbdarea de a lăsa să acționeze asupra lor tot ceea ce poate fi spus plecând de la diferitele puncte de vedere. Căci atunci devine posibil, chiar și pentru rațiunea omenească obișnuită, înțelegerea despre care am vorbit ieri, cu ocazia conferinței publice asupra „Adevărurilor investigației spirituale”. Astăzi, punctul nostru de plecare nu va fi cel de unde începe viața de după moarte, deci kamaloka. Vom pleca mai curând de la sfârșitul acestei perioade, acolo unde se termină viața în kamaloka și începe viața în lumea spirituală, până la reîntoarcerea spre o nouă existență pământească, acolo unde se formează puterile unei viitoare încarnări.
Dumneavoastră știți că, într-o anumită măsură, observarea clarvăzătoare a lumii spirituale ne pune într-o situație identică cu cea în care se află omul între moarte și o nouă naștere. Datorită acestui fapt, inițierea ne procură o experiență asemănătoare cu ceea ce este trăit între moarte și o nouă naștere, chiar dacă aceasta se desfășoară puțin diferit. Și datorită acestei similitudini devine posibil de a vorbi despre aceste lucruri și de a le face publice. Doresc să vorbesc mai întâi despre două lucruri importante ale viziunii clarvăzătoare, care ne pot ajuta la înțelegerea vieții de după moarte. Am indicat adesea cât de diferită este viața în lumea suprasensibilă față de viața pe care o ducem în lumea sensibilă, în lumea fizică. Când intrăm în lumea spirituală, de exemplu, procesul de cunoaștere diferă total de cel din lumea fizică. Aici, jos, noi mergem prin lume și lucrurile vin în întâmpinarea simțurilor noastre. Ele provoacă impresii colorate și luminoase asupra ochiului, impresii auditive în ureche și alte feluri de impresii asupra celorlalte simțuri ale noastre. Noi percepem lucrurile, mergem prin lume – și trebuie să o facem – pentru a ajunge să le percepem. Dacă vrem să vedem un lucru, suntem obligați să mergem spre el. Noi trebuie să ne activăm și să ne mișcăm în lumea simțurilor dacă vrem să percepem lucrurile sensibile. Pentru percepțiile în lumea suprasensibilă, este exact invers. Cu cât suntem mai liniștiți în sufletul nostru, cu cât excludem mai mult orice mobilitate lăuntrică, cu cât renunțăm la a merge în întâmpinarea lucrurilor, cu atât mai mult obținem perceperea unui fapt suprasensibil. Cu cât ne străduim mai puțin ca lucrul să vină la noi și știm să așteptăm, cu atât va fi mai adevărată experiența pe care o vom avea. În lumea suprasensibilă trebuie să lăsăm lucrurile să vină la noi. Esențialul este să ne cucerim liniștea lăuntrică; atunci lucrurile vor veni de la sine în întâmpinarea noastră.
Al doilea lucru pe care doresc să-l mai evoc este următorul: când intrăm în lumea suprasensibilă trebuie să luăm în considerare faptul că modul în care ni se prezintă lumea spirituală depinde de ceea ce luăm cu noi din lumea sensibilă obișnuită în momentul pătrunderii în lumea suprasensibilă. Aceasta provoacă uneori în lumea spirituală dificultăți foarte mari la nivelul sufletului. Putem atunci resimți foarte penibil faptul de a fi iubit pe cineva mai puțin decât ar fi trebuit s-o facem, mai puțin decât ar fi meritat. Cel care intră în lumea spirituală mai puțin decât ar fi meritat, va resimți aceasta într-un mod cu mult mai intens decât tot ce poate fi resimțit analog de sufletul nostru în lumea fizică sensibilă. La aceasta se adaugă o experiență importantă, care poate provoca cele mai mari suferințe lăuntrice celui care dispune de conștiența clarvăzătoare. Toate puterile pe care le putem extrage din lumea suprasensibilă, tot ceea ce putem dobândi acolo, toate acestea nu ne pot ajuta să ameliorăm acea relație, de la suflet la suflet, despre care ne dăm seama că nu a fost corectă pe planul terestru. Comparat cu ceea ce ne poate provoca suferință în lumea sensibilă, această experiență în lumea suprasensibilă se dovedește cu mult mai penibilă. Ea trezește oarecum un sentiment de neputință față de împlinirea necesară a karmei, care trebuie să se concretizeze la nivelul lumii fizice.
De îndată ce discipolul în știința ocultă a făcut unele progrese, el întâlnește aceste două experiențe. Ele apar foarte curând ca manifestându-se în cursul vieții între moarte și o nouă naștere. Să ne imaginăm cazul când între moarte și o nouă naștere, la puțin timp după moarte, întâlnim ființe omenești care au părăsit planul pământesc înaintea noastră. Noi le întâlnim și putem resimți relația pe care am avut-o cu ele pe Pământ. Noi regăsim pe cineva care a decedat înaintea noastră – sau după noi, sau care a murit chiar deodată cu noi. Impresia resimțită se poate traduce astfel: relațiile cu această ființă sunt acum exact aceleași ca anterior pe Pământ. Dar noi nu mai suntem în măsură să realizăm ceea ce era încă posibil în lumea fizică. Acolo, când pricinuisem cuiva un neajuns, fie la nivelul sentimentelor noastre fie la cel al acțiunilor noastre, noi aveam întotdeauna posibilitatea de a întreprinde ceva pentru a compensa neajunsul cauzat. În viața de după moarte, această posibilitate nu mai există. Vedem clar cum se prezintă relațiile noastre trecute, dar recunoaștem numai acum, în lumea suprasensibilă, că este imposibil să schimbăm ceva, chiar dacă vedem perfect că lucrurile ar fi trebuit să fie diferite. La început, situația trebuie să rămână așa cum este. Începând din momentul în care se realizează că relațiile ar fi trebuit să fie diferite, dar că trebuie lăsate neschimbate chiar dacă se simte cât de diferite trebuiau să fie, se resimte aspectul apăsător al multor reproșuri. Acest sentiment se prelungește de-a lungul întregii vieți de după moarte. Noi sesizăm atunci încă mai bine gravitatea neglijenței noastre, a comportamentului nostru nesatisfăcător în timpul vieții, dar încă nu putem schimba nimic. Privirea noastră întoarsă oarecum spre trecut ne dezvăluie tot ceea ce am făcut, și suntem obligați să îndurăm în întregime consecințele. Avem sentimentul foarte viu că nu putem schimba nimic.
Și așa este nu numai pentru relațiile cu semenii noștri, ci și pentru întreaga noastră viață sufletească de după moarte, căci ceea ce se întâmplă atunci depinde de anumite lucruri. Pentru început aș dori să vă descriu în mod imaginativ cum se prezintă această viață de după moarte. Dacă luăm conceptele de „imaginație” și de „viziune” așa cum le-am utilizat în ultima mea conferință, nu poate apărea nici o neînțelegere relativ la ceea ce vreau să vă descriu acum. Pe Pământ, omul percepe lumea exterioară cu ajutorul organelor sale de simț. După moarte el trăiește oarecum într-o lume de viziuni, dar aceste viziuni reprezintă imagini ale realității. Așa cum pe planul fizic noi nu percepem direct ființa interioară a unui trandafir, ci vedem numai roșul exterior, tot așa nu percepem direct un frate sau un prieten defunct; ceea ce ne este accesibil după moarte, este imaginea sa vizionară. Noi ne aflăm, ca să zic așa, în lăuntrul unui nor de viziuni, dar știm foarte bine că suntem împreună cu semenii noștri. Este vorba de o relație reală, mult mai reală decât tot ce poate exista pe Pământ ca relație de la om la om. Imaginea ne permite să percepem ființa. Încă de la început, și chiar după kamaloka, viziunile care ne înconjoară ne indică în cea mai mare parte a timpului experiențele noastre pământești. Știm de exemplu că un prieten defunct se află în afara noastră în lumea spirituală, noi îl percepem cu ajutorul viziunii noastre. Avem atunci pe deplin sentimentul de a fi împreună cu el, și cunoaștem legătura care ne unește. Dar ceea ce percepem, înainte de toate, ceea ce se imprimă mai întâi în viziunea noastră, este ceea ce s-a desfășurat împreună cu el pe Pământ. Esențialul experienței noastre se îndreaptă mai întâi asupra relațiilor noastre pământești, care se prezintă mai întâi în viziuni. În orice caz, chiar dincolo de kamaloka, noi continuăm să suportăm într-o anumită măsură consecințele existenței noastre pământești. Acest nor de viziuni care ne învăluie depinde în întregime de modul în care s-a desfășurat viața noastră pământească. Și numai încetul cu încetul, în decursul timpului dintre moarte și o nouă naștere, contemplarea imaginativă ajunge la experiența următoare: omul este sufletește ca învăluit în imaginațiunile sale, el se prezintă viziunii imaginative sub forma unui nor, mai întâi întunecat; astfel se prezintă omul în primele etape după kamaloka. Apoi acest nor începe a fi luminat dintr-o parte, ca un nor la răsăritul Soarelui. Inspirația chemată să explice această imaginație ajunge la a sesiza lucrul următor: noi trăim mai întâi în lume, în norul propriilor noastre experiențe făcute pe Pământ, și suntem ca învăluiți în ele. Într-un prim interval de timp, noi nu putem stabili relații decât cu oamenii cu care am trăit pe Pământ, deci înainte de toate, cu cei care au decedat sau care au posibilitatea de a se ridica cu sufletul lor de la pământ în lumea spirituală. Ceea ce se exprimă în lumea imaginativă când vedem că o lumină luminează de o parte a norului ființa noastră și după aceea o învăluiește, indică faptul că începem a ne familiariza cu ierarhiile care se apropie de entitatea noastră. Entitățile ierarhiilor superioare vin în întâmpinarea noastră și noi ne încadrăm progresiv în această lume de înaltă spiritualitate. Mai înainte, legăturile noastre se limitau la lumea pe care o aduseserăm cu noi. După aceea, viața ierarhiilor superioare începe să ne lumineze și să ne pătrundă. Noi începem să împărtășim viața ierarhiilor superioare și ne obișnuim din ce în ce mai mult cu ea. Dar pentru a înțelege bine cum se operează în această fuziune cu ierarhiile, este necesar să cunoaștem ceea ce spune clarvederea imaginativă relativ la dimensiunile pe care le ia ființa noastră când sufletul ne iese din corpul fizic.
Aceasta este ceea ce facem când trecem pragul morții. Ființa noastră se dilată efectiv și devine din ce în ce mai mare. Nu este ușor să ne reprezentăm aceasta, și totuși, așa se întâmplă. Numai pe Pământ suntem tentați să credem că dimensiunile noastre coincid cu limitele pielii noastre. Ceea ce se produce după moarte este o diluare spre spațiile infinite, ca să zicem așa, o creștere nelimitată. Când am ajuns la capătul perioadei petrecute în kamaloka, am ajuns la o dimensiune care atinge orbita Lunii din jurul Pământului. Am devenit deci foarte mari. Ocultismul spune că am devenit locuitori ai Lunii. Asta înseamnă însă că ne-am dilatat ființa într-atât încât limita noastră extremă coincide cu orbita Lunii în jurul Pământului. Nu mă voi referi astăzi la raporturile pozițiilor planetare. Dacă luați ciclul de conferințe ținute la Düsseldorf: «Ierarhiile spirituale și reflectarea lor în lumea fizică», veți găsi o explicație a ceea ce, în mod aparent, pare a nu fi în acord cu astronomia curentă. Și apoi continuăm să creștem în spațiul cosmic și să ne extindem în ansamblul sistemului nostru planetar. Intrăm mai întâi în ceea ce ocultistul numește sfera lui Mercur. În limitele pe care dumneavoastră înșivă le puteți concepe dacă sesizați corect lucrurile știți că, după kamaloka, devenim locuitorii lui Mercur. Noi simțim că locuim în mod efectiv în spațiul cosmic, simțim că suntem locuitorii lui Mercur la fel cum simțim că locuim pe Pământ în timpul existenței noastre fizice. Nu pot intra în detalii; dar noi suntem mereu conștienți că nu mai suntem mărginiți într-o mică parte a spațiului, cum eram pe Pământ. Toată ființa noastră cuprinde realmente aceste vast spațiu circumscris de orbita lui Mercur. Maniera în care viețuim această perioadă depinde, de asemenea, de felul în care ne-am pregătit pe Pământ, precum și de puterile pe care le-am dobândit aici pentru a crește mai mult sau mai puțin corect în această sferă a lui Mercur.
Pentru a înțelege această realitate, prin investigație ocultă putem face comparație între doi sau mai mulți oameni; dar să ne mulțumim pentru început cu doi. Să comparăm deci un om, al cărui suflet are pecetea imoralității, în momentul în care trecea prin poarta morții, cu un alt om, care a trecut pragul cu un suflet marcat de o atitudine morală. Se constată o diferență considerabilă. Această diferență apare repede când examinăm relația pe care o are un om cu semenii pe care îi întâlnește după moarte. Pentru cel care este dotat cu o dispoziție morală, există multe imagini cu care este învăluit sufletul, dar până la un anumit grad el găsește întotdeauna posibilitatea de a comunica cu aproapele său. Aceasta se datorează dispozițiilor morale a sufletului. Dimpotrivă, în cazul unei dispoziții imorale, omul devine un fel de eremit în lumea spirituală. El știe, de exemplu, că în lumea spirituală se află un om pe care l-a cunoscut pe Pământ, știe că este apropiat de el, dar nu află nici o posibilitate de a ieși din închisoarea norului său de imaginațiuni și de a-l aborda pe semenul său. Moralitatea face din noi ființe sociabile în lumea spirituală, ființe capabile de a stabili legături cu alte ființe. Imoralitatea face din noi eremiți în lumea spirituală și ne condamnă la singurătate. Există deci un raport cauzal foarte important între anumite fapte care se desfășoară în sufletul nostru pe Pământ și ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere.
La fel se întâmplă în continuarea existenței noastre. După ce am străbătut sfera lui Mercur, noi trecem prin cea pe care ocultismul o numește sfera lui Venus. În acest răstimp, între Mercur și Venus, norul nostru este luminat în mod progresiv din afară, și entitățile ierarhiilor superioare se pot apropia de om. Și aici totul depinde de ceea ce am făcut pentru a deveni spirite sociabile, să fim acceptați în rândurile ierarhiilor și să avem de a face cu ele, sau să știm că ele sunt aici și să trecem ca eremiți prin fața fiecăreia din aceste ființe, să ne deplasăm solitari prin lumea spirituală. În această sferă a lui Venus, faptul de a fi un spirit sociabil sau un spirit solitar depinde de un alt factor. În sfera precedentă nu puteam fi un spirit sociabil decât dacă ne-am pregătit pe Pământ pentru aceasta, dezvoltându-ne moralitatea. În ceea ce privește puterea care ne face sociabili și pune bazele unei vieți sociale în sfera lui Venus, aceasta este atitudinea religioasă a sufletului. Dacă vrem să ne vedem condamnați să rămânem eremiți în sfera lui Venus, noi nu avem decât să renunțăm în timpul vieții noastre pământești să dezvoltăm sentimente religioase, sentimente de apartenență la infinit, la divin. Observarea ocultă constată că efectiv orice tendință atee, orice refuz de a stabili o relație între natura noastră finită și lumea infinită are consecința de a închide omul în închisoarea propriei sale sfere. Este conform cu realitatea să afirmăm că Societatea Universală a Clubului Moniștilor întreține o profesiune de credință bazată pe refuzul oricărui sentiment religios. Acesta este cel mai bun mijloc ca membrii clubului să nu se poată întâlni în această sferă, fiindcă fiecare va fi închis în propria sa închisoare.
Nu spun aceasta pentru a emite o judecată, ci pentru că aceste fapte se impun observației oculte ca o consecință necesară a sentimentelor religioase sau nereligioase de pe Pământ. Noi știm, pe de altă parte că, în cursul evoluției omenirii, diferitele religii au fost întemeiate plecând de la o sursă comună. Cei care au întemeiat aceste religii plecând de la această sursă comună au ținut cont de temperamentul diferitelor popoare dar, de asemenea, și de climat, ca și de alți factori la care au trebuit să se adapteze religiile. Aceasta explică faptul că atingând sfera lui Venus, sufletele nu intrau acolo cu o atitudine religioasă cu caracter unitar, ci că sentimentele lor erau diferențiate după nuanța specifică a fiecăreia din diversele confesiuni religioase. Chiar dacă avem o sensibilitate pentru spiritual, pentru ceea ce este veșnic și divin, dar acest sentiment este nuanțat de colorația proprie fiecăreia din confesiunile de credință, aceasta are consecința că devenim o ființă sociabilă numai față de cei care au aceleași sentimente și care au avut pe Pământ aceeași confesiune religioasă. Iată de ce, în sfera lui Venus, găsim oamenii reuniți după apartenența lor religioasă particulară. Până acum, pe Pământ, oamenii au fost împărțiți după apartenența lor rasială. Ei erau diferențiați între ei, înainte de toate, plecând de la semne exterioare. Dat fiind că apartenența rasială sau tribală nu este fără vreo legătură cu religiile, se dovedește că sfera lui Venus cunoaște în general o configurație de grupare asemănătoare cu cea care există pe Pământ. Aceasta este adevărat în general, dar ea nu este cu totul identică, fiindcă pe Venus oamenii se regrupează numai după convingerea lor religioasă. Din cauza convingerilor religioase specifice cutărei sau cutărei confesiuni religioase, ei se închid în limite precise și formează oarecum un fel de provincii. În sfera lui Mercur, omul face dovada unei înțelegeri crescute pentru semenii cu care fusese legat pe Pământ și cu care întreținuse o anumită relație. Cultivând calități morale, el se află în sfera lui Mercur în contact cu oamenii cu care întrețesuse deja legături pe Pământ. În sfera lui Venus, el se află de preferință cuprins în marile comunități religioase de care era apropiat prin atitudinea sa sufletească din timpul existenței sale pământești.
Sfera următoare, în care trebuie să intre omul, este cea a Soarelui. Există într-adevăr un moment, între moarte și o nouă naștere, în care simțim că devenim locuitori ai Soarelui. Noi știm atunci că suntem uniți cu Soarele. Pe durata acestei perioade învățăm să cunoaștem natura Soarelui, care este cu totul diferită de ceea ce afirmă astăzi astronomia fizică. Și aici este vorba de a ne încadra corect în sfera solară. În sfera solară frapează un lucru: sufletul simte cu intensitate, ca prin acțiunea unei puteri elementare, nevoia de a vedea că încetează toate particularitățile care separă sufletele omenești. În sfera lui Mercur suntem mai mult sau mai puțin reduși la cercul celor cu care am fost în relație pe Pământ. În sfera lui Venus, datorită vieții religioase, am aparținut de cercul tuturor celor care au avut aceleași sentimente religioase pe Pământ, am mai putut simți satisfacția de a fi reuniți în cadrul comunității de care aparțineam. Pe Soare, dimpotrivă, sufletul încearcă o profundă singurătate când se simte condamnat să nu aibă înțelegere pentru totalitatea sufletelor care, venind de pe Pământ, se află în sfera Soarelui, între moarte și o nouă naștere, ca de exemplu Felix Balde [Nota 5]. În timpurile de demult ale evoluției omenirii, în timpul vieții în sfera lui Venus, sufletele erau efectiv regrupate în sânul diverselor „provincii” religioase, unde găseau întreaga satisfacție și o împărtășeau celorlalți. Și fiindcă toate religiile au provenit dintr-o sursă comună, când pătrundea în sfera Soarelui omul reținea, din această veche moștenire comună tuturor religiilor, facultatea de a se apropia, în sfera Soarelui, de toate celelalte suflete, de a fi cu ele, de a le înțelege, de a cultiva legături comunitare cu ele și de a se comporta ca ființă sociabilă.
În trecutul evoluției omenirii sufletele nu puteau face prea multe prin ele însele pentru a răspunde la nostalgia comunitară care domnea. Dar prin faptul că, fără contribuția oamenilor, exista în suflete un nucleu general uman, acestea găseau posibilitatea de a-și depăși propria confesiune religioasă pentru a intra în relație cu sufletele ce aparțineau altor confesiuni. În vechiul brahmanism, în religia chineză, în alte religii ale Pământului, se menținea încă o parte importantă a acestui nucleu comun de religiozitate, provenit din sursa originară a tuturor religiilor, încât în sfera Soarelui sufletele se simțeau oarecum locuind în patria primordială a tuturor religiilor, acolo unde își are sursa orice viață religioasă. Această situație s-a schimbat în epoca medie a Pământului. Legătura cu sursa originară a religiilor s-a pierdut. Ea nu poate fi regăsită decât datorită unei cunoașteri oculte. În ciclul actual al evoluției omenirii trebuie ca omul să se pregătească pentru sfera Soarelui încă din viața pe Pământ, căci el nu accede în mod automat la sociabilitatea omenească. În aceasta constă semnificația profundă a Misteriului de pe Golgota, a creștinismului. Într-adevăr, în prezentul ciclu de evoluție al omenirii, există posibilitatea de a ne pregăti, din timpul vieții pe Pământ, ca să avem o viață comunitară marcată de sociabilitate, când ne vom afla în sfera Soarelui. Iată de ce a trebuit să coboare pe Pământ Spiritul solar, Christos. De când a coborât El aici jos, sufletele au posibilitatea de a deveni ființe omenești sociabile în sfera Soarelui, între moarte și o nouă naștere.
S-ar putea menționa încă multe aspecte în privința caracterului universal al Misteriului lui Christos, atunci când el este realmente înțeles. Noi am evocat deja numeroase aspecte de-a lungul anilor, dar Misteriul lui Christos poate fi fără încetare luminat din unghiuri mereu noi. Unii pretind că evidențierea amănunțită a Misteriului lui Christos revelează prejudecăți față de alte confesiuni religioase. S-a spus adesea că în cadrul Mișcării noastre de știință spirituală, aici, în Europa Centrală, am pus în mod special accentul pe Misteriul de pe Golgota, în timp ce alte confesiuni religioase nu au fost tratate în mod egal. Un astfel de reproș este de neînțeles, fiindcă semnificația propriu-zisă a Misteriului de pe Golgota nu a fost descoperită decât în ultimul timp, prin cercetarea ocultă. Când un adept al lui Buddha spune: „Tu plasezi creștinismul deasupra budismului, deoarece îl consideri pe Christos ca pe cineva excepțional, dar nu este vorba de el în cărțile mele sfinte, deci tu aduci prejudicii budismului”, asemenea cuvinte nu ar fi raționale decât dacă budistul ar spune că el respinge sistemul lui Copernic, fiindcă acesta nu este menționat în cărțile sfinte ale budismului. Faptul de a admite lucruri descoperite ulterior nu are nimic de a face cu egalitatea religiilor. Misteriul de pe Golgota nu constituie un privilegiu deosebit în religia creștină, ci el este un adevăr al științei spirituale. El poate fi admis de toate religiile, la fel ca sistemul lui Copernic. Nu este deloc vorba de a avantaja o confesiune religioasă, care are, de altfel, până în prezent, multe dificultăți în a înțelege ceea ce este Misteriul de pe Golgota. Ceea ce contează este că Misteriul de pe Golgota este o realitate confirmată de știința spirituală. Și dacă deja acest reproș este foarte nerațional, este încă și mai puțin admisibil să căutăm să comparăm în mod abstract toate religiile și să proclamăm un fel de egalitate teoretică pentru ceea ce reprezintă esența tuturor confesiunilor religioase. În mod corect, nu este vorba de a compara diferitele religii cu ceea ce a devenit creștinismul în calitate de confesiune, ci de a le compara cu ceea ce este creștinismul în esența sa.
Luați confesiunea de credință a hindușilor. Nimeni nu este admis în cadrul ei dacă nu este hindus. Această confesiune este în mod esențial legată de un popor. Acesta este de altfel cazul pentru cea mai mare parte a vechilor confesiuni religioase. Numai budismul a încălcat acest principiu. Dar și el, dacă este bine înțeles, nu este destinat decât unei anumite comunități. Luați acum faptele exterioare. Dacă noi am avea în Europa o confesiune religioasă de aceeași esență cu cea a hindușilor, ar trebui să ne jurăm credință vechiului zeu Wotan. Wotan era un zeu național, destinat unei singuri seminții. Dar ce s-a întâmplat în Occident? Nu a fost preluat un zeu național ci, văzut sub aspect exterior, o personalitate cu totul străină, pe Iisus din Nazaret. În timp ce celelalte confesiuni au un caracter religios egoist și nu caută să depășească propriul lor cadru, ceea ce caracterizează Occidentul este tocmai faptul că respinge sistemele religioase egoiste, ca vechiul sistem al lui Wotan, și a acceptat ceva care nu a crescut din carnea și din sângele său, din sine. El a aderat la creștinism din cauza conținutului său sufletesc. Pentru Occident, creștinismul nu are nimic dintr-o confesiune religioasă egoistă în sensul confesiunilor religioase ale altor popoare. Aceasta este realitatea, extrem de importantă, care se recunoaște deja la studierea faptelor exteriore. Ceea ce conferă creștinismului valoarea sa universală, este faptul că plasează Misteriul de pe Golgota la mijlocul devenirii omenirii.
Creștinismul nu este foarte avansat în dezvoltarea sa, căci există două lucruri în această religie care nu se disting întotdeauna foarte bine. Nu se va ajunge acolo decât treptat. Cine este creștin în adevăratul sens al Misteriului de pe Golgota? Cel care știe că o dată cu Misteriul de pe Golgota s-a întâmplat ceva real: Spiritul solar a trăit în Christos, și-a revărsat ființa pe Pământ și că Christos a murit pentru toți oamenii. Deși deja Pavel a afirmat că Christos nu a murit numai pentru evrei, ci și pentru păgâni, acest cuvânt este încă foarte puțin înțeles, chiar și astăzi. Nu se va sesiza esența creștinismului decât atunci când se va înțelege că Christos a înfăptuit actul de pe Golgota pentru toți oamenii. Efectul real care decurge din Golgota este un lucru, înțelegerea pe care o avem despre El este un alt lucru. Trebuie să ne străduim să înțelegem ce este Christos. De când a avut loc Misteriul de pe Golgota nu putem privi un om de pe Pământ fără să ne spunem: Oricine ai fi tu, Christos a murit și pentru tine, și El are pentru tine aceeași importanță ca și pentru ceilalți. Rezultă deci, din înțelegerea justă a Misteriului de pe Golgota, că noi trebuie să abordăm fiecare om întrebându-ne cât de creștin este el, oricare ar fi religia sa. Dat fiind că omul ar trebui să fie din ce în ce mai conștient de ceea ce sexistă realmente în el, se înțelege de la sine că cunoașterea -Misteriului lui Christos va rămâne întotdeauna un ideal înalt. Misteriul de pe Golgota se va răspândi din ce în ce mai mult și legată de aceasta este înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Aceasta este altceva decât concepția intelectuală pe care o putem avea despre Misteriul de pe Golgota, acest eveniment universal care îi privește pe toți oamenii. Ceea ce contează este faptul de a-l resimți în suflet. Aceasta va face din noi ființe sociabile în sfera Soarelui. Noi vom fi acolo eremiți dacă rămânem închiși în limitele uneia dintre diferitele confesiuni religioase. Vom fi ființe sociale în sfera Soarelui dacă sesizăm semnificația universală a Misteriului de pe Golgota. În acest caz vom avea posibilitatea de a stabili legături cu orice ființă care se apropie de noi în sfera Soarelui. Sentimentul pe care îl dezvoltăm pe Pământ pentru Misteriul de pe Golgota și semnificația sa pentru devenirea omenirii va face din noi ființe ce se pot deplasa liber în sfera Soarelui.
Ce trebuie să fim noi în măsură să facem atunci când vom fi ajuns la acest moment precis al vieții între moarte și o nouă naștere?
Atingem aici un fapt de o extremă importanță pentru ocultismul modern. Cei care au trăi pe Pământ într-o epocă anterioară Misteriului de pe Golgota găseau în sfera Soarelui, ca să spunem așa – ceea ce spun eu acum este adevărat în principiu, dar în detaliu nu este întru totul așa –, tronul lui Christos, pe care era așezat Christos. Ei îl puteau recunoaște pe Christos fiindcă în ei acționa încă moștenirea vechilor tradiții relativ la originea comună a tuturor religiilor. Dar acest Spirit christic a coborât din Soare și prin Misteriul de pe Golgota El s-a revărsat oarecum în viața Pământului. Pentru a se revărsa pe Pământ, El a trebuit să părăsească Soarele. Iată de ce, între moarte și o nouă naștere, nu se mai găsește actualmente în Soare decât imaginea akashică a lui Christos. Tronul nu mai este ocupat de către adevăratul Christos. Pentru a putea stabili o relație vie cu Christos, prin intermediul acestei imagini akashice, trebuie să aducem de pe Pământ reprezentarea unei relații vii stabilite cu Christos. Noi aflăm atunci posibilitatea de a-l avea pe Christos de asemenea în cadrul Soarelui, și obținem în acest fel posibilitatea ca Christos să însuflețească în noi toate puterile care ne sunt necesare pentru a parcurge corect sfera Soarelui.
Pelerinajul nostru între moarte și o nouă naștere continuă. Noi am luat pe Pământ puterile care ne permit să trăim mai întâi împreună cu ființele cu care am fost împreună pe Pământ, și după aceea în comun cu ființele ierarhiilor superioare. Aceste puteri sunt consecința dispozițiilor morale și religioase pe care le-am dezvoltat aici jos. Dar această putere se estompează încetul cu încetul, devine din ce în ce mai crepusculară. Iar ceea ce ne rămâne ca esențial este numai puterea pe care o extragem din Misteriul de pe Golgota. Pentru a ne putea orienta în sfera Soarelui apare un nou purtător de lumină în sfera solară, pe care trebuie să învățăm a-l cunoaște în esența sa originară. Noi luăm de pe Pământ cu noi cunoașterea lui Christos; dar pentru a ne putea continua evoluția în cadrul cosmosului și a putea trece din sfera Soarelui în cea a lui Marte, avem nevoie să recunoaștem, ca să spunem așa, al doilea tron care se află alături de tronul lui Christos în Soare. Noi ajungem la aceasta datorită faptului că suntem suflete omenești. Pe acest al doilea tron, învățăm a-l cunoaște pe Lucifer, care va fi de acum încolo călăuza noastă împreună cu Christos. Noi facem cunoștință cu Lucifer și, datorită puterilor pe care este acesta în măsură să ni le dea, ne putem continua drumul prin sferele lui Marte, Jupiter și Saturn.
Noi progresăm astfel prin spațiul cosmic și nu încetăm a ne dilata. Când depășim sfera lui Saturn, se produce realmente ceva care modifică starea noastră de conștiență. Noi suferim un fel de crepuscul cosmic. Nu putem vorbi de un somn cosmic, ci numai de un crepuscul cosmic. Dar datorită lui pot acționa abia acum cu adevărat forțele cosmosului asupra noastră. Din toate părțile acționează forțele asupra noastră, și noi preluăm în noi forțele întregului cosmos. Există, așadar, când ne-am dilatat astfel, un moment între moarte și o nouă naștere când se reunesc în ființa noastră forțe din toate părțile cosmosului, din întreg cosmosul, când în ființa noastră pătrund forțe venind din toate stelele. Vine apoi momentul când începem să ne contractăm. Traversăm din nou diferitele sfere până la cea a lui Venus; și făcând aceasta, ne micșorăm până în momentul în care ne putem din nou uni cu germenul omenesc pământesc.
Ce suntem noi în momentul în care ne unim cu acest germen? Suntem atunci ceea ce tocmai am descris. Am preluat forțele întregului cosmos. În timpul dilatării noastre maxime, forțele cosmosului au acționat asupra ființei noastre. Ceea ce ne putea influența în cursul dilatării noastre a fost preluat cu atât mai intens cu cât eram mai bine pregătiți pentru aceasta. Elaborarea karmei noastre depinde de modul în care am trăit cu aceia dintre semenii noștri pe care i-am întâlnit. În timp ce viețuim împreună cu ei după moarte, se formează în noi puterile care vor asigura, conform legilor karmei, compensarea necesară în timpul unei noi existențe pământești. Faptul de a fi oameni capabili de a avea o karmă ce preia în sine forțe cosmice, depinde de faptul că la un anumit moment între moarte și o nouă naștere am preluat în noi forțele întregului cosmos. Când omul intră în lumea fizică, ceea ce a trăit el în sânul cosmosului este condensat la maximum și se unește cu germenul fizic, dar el l-a extras mai întâi din forțele cosmosului atunci când atinsese în dilatarea sa dimensiuni uriașe. Purtăm în noi întregul cosmos când venim să ne reîncarnăm pe Pământ. Putem chiar spune că purtăm acest cosmos în noi în măsura în care el se poate uni corect cu starea sufletească ce rezultă din trăirea din ultima noastră viață pământească, la dilatarea în sferele cosmice.
Astfel sunt reunite și acordate între ele două lucruri: acomodarea cu întregul cosmos și acomodarea la karma noastră anterioară. În cursul cercetărilor pe care le-am întreprins în aceste ultime luni, această acomodare la karma anterioară, care trebuie să se lege armonios de cosmos, este un fapt care, pentru anumite cazuri – precizez clar: pentru anumite cazuri, căci nu doresc să enunț o lege generală –, mi s-a dezvăluit într-un mod uimitor. Când o ființă trece pragul morții, ea moare sub o anumită constelație. Aceasta este de primă importanță pentru viața ulterioară a sufletului, dat fiind că ea se imprimă într-un anumit fel în ființa lăuntrică a omului și că această amprentă rămâne. De aici rezultă pentru acest suflet tendința de a reveni pe Pământ și de a-și pune noua naștere în armonie cu forțele primite în momentul morții, cu alte cuvinte de a o plasa sub semnul aceleiași constelații. Trebuie deci reținut că acea constelație care stăpânește în momentul unei noi nașteri, corespunde într-o mare măsură celei care exista la ultima moarte. Trebuie totuși știut că nașterea va avea loc într-un alt loc al globului, acolo unde se va afla această constelație. Astfel se adaptează omul într-adevăr la cosmos, se întrețese în el, iar în suflet există un fel de echilibru între viața individuală și viața cosmică.
Kant a spus cândva aceste frumoase cuvinte: Cunosc două lucruri care mă înalță în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine. Acestea sunt cuvinte remarcabile, deoarece corespund cu ceea ce ne poate revela ocultismul. Într-adevăr, aceste două lucruri: cerul înstelat deasupra noastră și legea morală în noi sunt unul și același lucru. În timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, noi ne dilatăm în spațiul cosmic și purtăm după aceea în sufletul nostru, ca dispoziție morală, o imagine a cerului. Atingem aici unul din punctele în care nu este deloc posibil ca știința spirituală să facă în sufletul nostru altceva, decât să nască un sentiment moral universal. Acesta este unul din punctele în care ceea ce pare a fi teorie se transformă nemijlocit în impulsuri morale ale sufletului. Căci omul simte aici întreaga responsabilitate față d propria sa ființă. Omul simte: între moarte și o nouă naștere te-ai aflat într-o situație în care întregul cosmos a fost adus să acționeze asupra ființei tale, și după aceea tu ai condensat într-un germen minuscul ceea ce ai extras din cosmos. Tu ai o responsabilitate față de întregul cosmos, căci porți realmente tot cosmosul în tine. Se poate simți aici un adevăr la care am încercat să fac aluzie în Încercarea sufletului [Nota 6], în monologul în care Capesius pronunță cuvintele: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice…”. Ce moment solemn este pentru suflet când simte datoria sacră de a scoate la iveală din adâncul său puterile pe care le-a extras din cosmos, fiindcă sufletul recunoaște că ar fi cel mai mare păcat să le lase în paragină! Cu ocazia acestor investigații concrete se dovedește că noi preluăm efectiv cosmosul întreg, îl aducem în existență. Din toate puterile pe care omul le poartă efectiv în el, nu există decât foarte puțin care să fie într-un fel sau altul originare din Pământ. Când examinăm ființa omenească, noi considerăm puterile care acționează în trupul său fizic, în trupul său astral și în Eul său. Forțele care acționează în trupul nostru fizic provin direct din Pământ. Dimpotrivă, puterile de care avem nevoie pentru trupul eteric, nu le putem extrage din Pământ, ci numai din cele care ne vin în timpul vieții între moarte și o nouă naștere, în timpul dilatării noastre în sânul sistemului planetar. Orice ființă, care duce cu sine acolo o dispoziție lăuntrică imorală, nu va putea atrage puterile juste în răstimpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Cel care nu a dezvoltat impulsuri religioase nu poate atrage spre el puterile juste în sfera lui Venus. Astfel că putem avea de a face cu o atrofiere a puterilor eterice de care avem nevoie pentru trupul eteric. Vedem astfel cum se formează o legătură karmică între o viață anterioară și una ulterioară. Toate acestea ne arată cum cunoștințele, la care accedem noi datorită ocultismului, pot deveni impulsuri în viața sufletului nostru. Pentru a ne ridica la o viață spirituală mereu mai bogată este suficient de a ști ceea ce suntem cu adevărat.
Misteriul de pe Golgota a pregătit ceea ce este necesar, în ciclul actual al dezvoltării omenirii, pentru ca omul să poată pătrunde în mod just în sfera Soarelui între moarte și o nouă naștere. Sarcina care îi revine în realitate științei spirituale constă în a face în așa fel, încât omul să fie în măsură să depășească sfera Soarelui înzestrat cu o conștiență omenească generală de natură spirituală și socială, care se impune acolo. Pentru sfera Soarelui este suficient să fim legați prin sentiment de Misteriul de pe Golgota. Pentru a se menține și dincolo de sfera Soarelui înțelegerea omenească și sensibilitatea umană, este indispensabil pentru această viață între moarte și o nouă naștere, să înțelegem raporturile diferitelor religii între ele și dezvoltarea fiecăruia din impulsurile religioase, așa cum sunt ele explicate de știința spirituală. Este de asemenea necesar să nu ne limităm la o confesiune religioasă, strict delimitată de nuanța sentimentală care îi este proprie, ci să dezvoltăm o facultate de înțelegere pentru orice suflet, oricare ar fi apartenența sa confesională. Este un lucru care se realizează în mod deosebit de la naștere până la moarte. Aceasta privește toate sufletele în relațiile lor cu Christos și se exprimă prin cuvintele: „Când doi se adună în numele meu, Eu sunt în mijlocul lor!”. Prin aceste cuvinte, Christos nu stabilește unirea a două ființe într-o confesiune sau alta, ci numai posibilitatea de a fi în mijlocul lor datorită faptului că ele sunt reunite în numele său.
Ceea ce a fost cultivat ani de-a rândul, inclusiv cu ocazia prezentării dramelor-mister, mai ales în Păzitorul pragului, ar trebui să ne permită să înțelegem, din punct de vedere spiritual, ceea ce este necesar pentru ciclul actual de evoluție. Ceea ce trebuie, este ca noi să ajungem să ne familiarizăm într-un anumit fel cu impulsul lui Christos și cu impulsurile puterilor care i se opun: Lucifer și Ahriman. Noi trebuie să învățăm a înțelege că, de îndată ce ieșim din maya, suntem confruntați cu puteri care dezvoltă forțe în univers. Noi ne apropiem din ce în ce de o epocă a devenirii omenirii în care va trebui să ne dăm seama că trebuie să ținem la esență, și nu la doctrină. Nimic nu ne poate arăta mai mult ca Misteriul de pe Golgota că nu atât conținutul cuvintelor contează, ci esența faptelor. Eu doresc să verificăm ceea ce voi spune acum, căci aceasta se poate face mai ușor împreună cu cei care examinează cu grijă ceea ce revelează sursele oculte, anume că nici o confesiune religioasă nu dispune de o sursă atât de profundă ca cea pe care o constituie Misteriul de pe Golgota.
Lumea actuală este încă tributară unei prejudecăți deosebite. Își imaginează că în lume lucrurile ar trebui să se întâmple ca la școală, și că totul depinde numai de învățătorii lumii. Christos nu este numai un învățător al lumii, ci înfăptuitor cosmic, unul care a împlinit Misteriul de pe Golgota. Este vorba de a înțelege adevărata sa entitate. Asta este ceea ce contează. Cuvintele, doctrinele, contează prea puțin. Ne putem da seama de aceasta când analizăm următoarele cuvinte ale lui Christos: „Voi sunteți Dumnezei!” (Ioan 10, 34). El nu a încetat să arate că omul își atinge punctul culminant al evoluției când devine conștient de prezența divină din ființa sa. S-ar putea spune că în aceste cuvinte al lui Christos răsună înspre lumea întreagă: Trebuie să deveniți conștienți că sunteți asemănători zeilor! – s-ar putea adăuga: Iată o mare învățătură!
Aceeași învățătură răsună și din altă parte. Acolo unde Biblia expune începutul evoluției pământești, Lucifer este cel care spune: „Voi trebuie să deveniți ca zeii!”. Lucifer și Christos, cu aceleași cuvinte: Voi trebuie să fiți ca zeii! Aceleași cuvinte pot însemna două lucruri contradictorii pentru oameni. Aceste cuvinte remarcabile sunt cu adevărat tulburătoare, venind pe de o parte de la ispititor, pe de altă parte de la mântuitor, de la eliberator, de la cel care reconstituie esența umană.
Ceea ce contează înainte de toate, între moarte și o nouă naștere, este de a recunoaște esența. În sfera Soarelui există cel mai mare pericol de a-l confunda pe Lucifer cu Christos, fiindcă amândoi vorbesc un același limbaj, formulează aceeași învățătură. Noi percepem de la ei aceleași cuvinte, în măsura în care putem vorbi de cuvinte. Ceea ce contează este esența. Ce ființă pronunță anumite cuvinte, asta este ceea ce contează. Doctrina contează prea puțin. Esențialul se află în puterile reale a căror pulsație străbate universul. În lumile superioare, și mai ales în ceea ce interferează din ele în sferele pământești, noi nu înțelegem în mod just un cuvânt decât dacă știm de la ce ființă provine. Niciodată conținutul unui cuvânt nu ne revelează nivelul la care se află o ființă; numai cunoașterea contextului cosmic în care se situează această ființă este semnificativă. Ceea ce s-a spus asupra înrudirii cu Divinitatea, ne permite să verificăm aceasta cu precizie.
Asemenea lucruri exprimă fapte importante ale evoluției. Ele nu sunt spuse din cauza conținutului lor, ci din cauza esenței pe care o cuprind și pentru ca în suflete să se nască sentimentele care ar trebui în mod necesar să se manifeste în urma unor asemenea cuvinte. Și într-adevăr nu se pierde mult dacă cei care au asimilat asemenea adevăruri preiau sentimentul, impresia dar uită cuvintele. Chiar în cazul extrem în care unul dintre dumneavoastră ar uita tot ceea ce a fost spus și nu și-ar mai reaminti nici o vorbă, dar va purta în sentimentul său ceea ce poate emana din aceste cuvinte, el ar avea cu toate acestea – din punctul de vedere al științei spirituale – asimilată suficientă substanță a ceea ce s-a intenționat prin aceste cuvinte.
Trebuie să facem apel la cuvinte, deși cuvintele au adesea o accepție relativ teoretică. Dar ceea ce contează este ca noi să știm ajunge prin cuvinte la esențial, și să preluăm în sufletul nostru acest esențial. Dacă oamenii cuprind esența științei spirituale, ei vor ajunge să înțeleagă multe evenimente care s-au desfășurat în cursul evoluției omenirii. Aș vrea să expun astăzi doar două exemple care au o legătură mai degrabă exterioară, și nu interioară, cu investigațiile mele oculte din aceste ultime luni. Aceste exemple m-au frapat mult, fiindcă ele mi-au arătat cum ceea ce învățăm datorită științei oculte corespunde la ceea ce există deja în lume, după ce a fost introdus acolo de oamenii inspirați.
Vedeți dumneavoastră, eu m-am ocupat mult de Homer și am citit adeseori operele sale. În cursul acestor ultime luni am simțit faptul că după moarte nu mai putem schimba nimic, și raporturile rămân aceleași. Constatăm, de exemplu, că nu am iubit suficient o ființă, dar vedem că nu mai putem schimba nimic. Când ținem cont de acest fapt și citim pasajul unde Homer descrie viața de apoi ca fiind locul în care viața este imuabilă, unde lucrurile nu mai sunt supuse schimbării, începem să înțelegem toată profunzimea unor asemenea cuvinte. Când comparăm rezultatele cercetării oculte cu adevărul ocult pe care Homer, acest „poet orb” – care de altfel era un văzător sufletesc – l-a introdus în opera sa, simțim o impresie minunată. Un alt lucru m-a mai frapat. În ciuda refuzului meu inițial, fiindcă îmi părea de necrezut, am fost forțat de a-l admite totuși, după ce am recurs la toate resursele investigației oculte.
Unii dintre dumneavoastră – probabil majoritatea – au auzit poate vorbindu-se despre monumentele de la mormintele familiei de Medici din Florența, opera lui Michelangelo. Este vorba de statuile lui Giuliano și a lui Lorenzo de Medici, ca și de patru figuri alegorice. De obicei nu se vede acolo nimic foarte artistic, și aceste figuri trec drept simple alegorii. Este adevărat că, în afară de una, aceste pretinse figuri alegorice nu sunt în întregime terminate, dar, cu toate acestea, nu dau impresia de a fi simple alegorii. În ghidurile turistice se indică în mod clar că Lorenzo se află într-o anumită parte, iar Giuliano în cealaltă parte, dar această indicație este incorectă; situația reală este exact invers. Cel care este considerat Lorenzo este Giuliano, iar cel care este considerat Giuliano este de fapt Lorenzo. Aproape toate Istoriile Artei repetă această eroare. Ceea ce este sigur, este că realitatea e diferită de ceea ce spun ghidurile turistice și Istoria Artei. Eu nu am căutat în mod specia să înțeleg de unde vine această eroare, dar inversarea personajelor este incontestabilă. Locul pe care ele îl ocupă nu este cel voit de Michelangelo. Nu vreau să zăbovesc asupra acestei probleme. Ceea ce vreau să rețină atenția dumneavoastră sunt cele patru figuri alegorice: „Noaptea” și „Ziua” la picioarele unuia dintre Medici, și „Aurora” și „Amurgul” la picioarele celuilalt. Mai întâi am refuzat să admit ceea ce vă spun acum. Trebuie aprofundat fiecare gest și tot ce se oferă observației noastre. Se începe de preferință prin „Noapte”, față de care cărțile fac niște comentarii stupide. Ele pretind că atitudinea sa nu poate fi cea a unei ființe adormite. Dar studiind fiecare gest și fiecare membru în detaliu, și întrebându-ne cum ar trebui să reprezinte un artist o figură omenească pentru ca ea să exprime maximul de activitate a trupului eteric, așa cum ar putea să se exercite tocmai în timpul somnului, deci care ar trebui să fie poziția diferitelor părți ale figurii pentru ca ea să exprime momentul în care trupul eteric acționează cel mai mult asupra trupului fizic, - ne-am spune că ar trebui făcut exact ceea ce a făcut Michelangelo lăsându-se călăuzit de instinctul său de artist. El a inserat în mod tainic în „Noaptea” atitudinea care corespunde trupului eteric. Nu pretind că Michelangelo a făcut-o conștient, dar aceasta este realitatea.
După aceea trebuie observată „Ziua”. Aceasta nu este o alegorie seacă. Reprezentându-și o diminuare a activității componentelor inferioare ale entității omenești și o intensificare a activității Eului, se obține figura „Zilei”. Cât privește figura „Aurorei”, ea exprimă cum se manifestă trupul astral cel mai liber în atitudine când se elimină ceilalți constituenți ai entității omenești. Iar atitudinea „Amurgului” oferă expresia trupului fizic; el nu se prăbușește, dar devine somnoros când Eul și trupul astral îl părăsesc. Suntem în prezența unei configurații vii a celor patru constituenți ai ființei omenești. Când știm aceste lucruri putem să explicăm perfect nașterea unei legende ca aceea care exista relativ la „Noapte”. Se povestea că atunci când Michelangelo era singur cu această statuie, ea putea prinde viață, se ridica și se plimba. Această legendă se explică prin faptul că „Noaptea” traduce atitudinea care corespunde trupului eteric, care poate fi cu totul activ printr-un asemenea gest. Când se resimte aceasta putem vedea statuia ridicându-se și știm că ea poate merge. Dacă ea nu ar fi din marmură, dacă nu ar fi decât activitatea trupului eteric, elementul vital, nimic nu ar împiedica statuia să se plimbe.
În cursul evoluției omenirii multe lucruri au fost incluse în mod tainic în ceea ce a fost realizat, și nimic din acestea nu va deveni de înțeles, decât atunci când ființa omenească va fi recurs la privirea ocultă pentru a le considera pe toate. Dar, la urma urmei, nu toate acestea sunt lucrul cel mai important. Din punct de vedere uman nu este de primă importanță că înțelegem mai bine o capodoperă sau că nu o înțelegem deloc. Mult mai important este un alt lucru. Când ne-am ascuțit suficient privirea, accedem la o înțelegere a sufletului semenului. Nu este vorba atât de privirea ocultă capabil să vadă în lumea spirituală, ci de privirea ascuțită prin știința spirituală. Înțelegerea științei spirituale cu ajutorul bunului simț și a rațiunii face să crească cunoașterea noastră față de tot ceea ce întâlnim în viață, și înainte de toate să înțelegem sufletul semenilor. Și noi vom încerca să dobândim această înțelegere a oricărui suflet omenesc.
Este sigur că înțelegerea fiecărui suflet este altceva decât ceea ce se numește curent înțelegerea semenului. În lume iubirea este din nefericire prea adesea foarte egoistă; îl iubim pe cel spre care suntem în mod deosebit atrași de cutare sau cutare împrejurare. În rest ne mulțumim cu ceea ce se numește iubirea omului în general. Iubim omenirea în general. Despre ce este vorba aici? Trebuie să fim capabili să înțelegem fiecare suflet în parte.
Poate că nu vom găsi perfecțiunea în fiecare suflet, dar aceasta nu este grav. Nimic nu dăunează mai mult unui suflet decât faptul de a fi copleși cu o iubire oarbă și exaltată.
Despre aceasta vom vorbi mai îndeaproape poimâine.
