În a doua jumătate a anului trecut mi-a revenit sarcina de a întreprinde unele cercetări oculte asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere. Am arătat deja sub diferite aspecte despre ce este vorba, dar o cunoaștere completă, o pătrundere reală a acestei părți a vieții umane nu este posibilă decât dacă ne orientăm observațiile plecând de la punctele de vedere cele mai variate. Chiar dacă ceea ce este cuprins sub acest titlu în scrierile și în seriile de conferințe, în astă seară și, poate, poimâine, se mai poate adăuga ceva la ceea ce a fost deja prezentat.
Atunci când omul a trecut pragul morții, deci când și-a părăsit trupul fizic și eteric, sufletul se dăruiește mai întâi, în mod special, amintirilor legate de existența trecută. Știm că sufletul are nevoie de un anumit timp ca să se dezobișnuiască de tot ce îl leagă de ultima existență terestră. Să încercăm acum să ne reprezentăm cum se realizează acest lucru în contextul universului.
Nu numai după moarte, ci deja în timpul somnului, când omul își părăsește trupul fizic și eteric și ființează doar în trupul său astral – pe care îl putem deja desemna și drept element sufletesc – se produce într-un fel o dilatare completă: ființa sa se răspândește în spațiu. În fond, în fiecare noapte noi ne dilatăm până în spațiile stelare. După moarte, omul se dilată încet și treptat, iar noi trebuie să căutăm, nu putem spune corporalitatea sa, ci ființa sa sufletească, în spațiul care înconjoară Pământul, în depărtările atmosferei. Și oricât de paradoxal ar părea, acest lucru este adevărat: omul se dilată fără încetare până când ființa sa sufletească este răspândită peste tot în cuprinsul unei sfere care în final coincide cu orbita Lunii în jurul Pământului. Creșterea noastră face ca limitele ființei noastre să se suprapună cu extremitatea drumului Lunii în jurul Pământului. Ceea ce numim kamaloka durează tot atât timp cât se produce această dilatare a noastră. Acest timp este strâns legat de ultima existență terestră.
Apoi această dilatare continuă. Ne dilatăm efectiv în direcția stelelor. Vine apoi o perioadă în care ființa umană se extinde în așa măsură încât atinge limita pe care astronomia o numește astăzi orbita lui Venus; limbajul ocult vorbește despre orbita lui Mercur. După ce a părăsit sfera lunară, existența omului depinde de modul în care și-a dus viața între naștere și moarte. Pe măsură ce ne îndreptăm în univers spre sfera lui Mercur putem, fie să stabilim ușor legături cu oamenii cu care eram legați, cu care sufletul nostru se simțea unit pe Pământ, fie să avem dificultăți în a stabili astfel de legături încât, pătrunzând în sfera lui Mercur, să fim condamnați la singurătate. Dacă suntem constrânși fie la o singurătate parțială sau totală, fie la sociabilitate – dacă-mi este îngăduit să folosesc aici acest termen – acest lucru depinde de modul în care omul și-a condus existența terestră. Cel care s-a preocupat puțin pe Pământ să-și dezvolte în suflet sentimentele morale, sensibilitatea morală, atitudinea morală, bunăvoința, compasiunea, cel care și-a dezvoltat prea puțin aceste calități pe durata vieții terestre, după moarte, în timp ce se dilată până la sfera lui Mercur, se simte condamnat la izolare. Lui îi este dificil să regăsească alte suflete cu care fusese legat. Dimpotrivă, o ființă care a dezvoltat mult compasiunea și calitățile morale, trăiește împreună cu celelalte suflete în această sferă a lui Mercur. Nu depinde deci decât de noi să ne reglăm, în deplină libertate, viața dintre moarte și o nouă naștere. În sensul ocult al termenului, sfera lui Mercur este cea în care se pot exprima calitățile noastre morale. Este totodată sfera în care se pot manifesta și într-o altă formă calitățile morale pe care le-am dobândit.
Ceea ce contează, mai ales în timpul acestei treceri prin sfera lui Venus sau Mercur, după moarte, este dacă am fost loiali sau nu în timpul vieții dintre naștere și moarte. Vedeți dumneavoastră, tot ceea ce se desfășoară în cursul vieții fizice pe Pământ, își are în ultimă instanță originea în lumea spirituală. Am vorbit deseori despre moartea naturală, datorată bătrâneții, care trebuie să intervină pentru om pentru ca viața, care trece din încarnare în încarnare, să se poată desfășura corect. Dar știm și că, în cursul evoluției, nu există numai această moarte datorată bătrâneții și care se inserează în evoluție; există și moartea care răpune omul în plină adolescență sau chiar în copilărie. Lumea noastră este plină de o mulțime de boli, epidemii, și așa mai departe, care perturbă viața umană. De fapt cauzele bolilor nu sunt doar de natură fizică; ele sunt determinate, dirijate de lumea spirituală. Ele provin din regiunea lui Venus, din această centură aflată în jurul Pământului pe care limbajul ocult o numește sfera lui Mercur. Deci dacă trasăm o rază de la Pământ la Venus și cu ea un cerc, făcând abstracție de datele astronomice, obținem ceea ce ocultiștii numesc sfera lui Mercur. Este vorba deci despre un cerc în jurul Pământului și nu în jurul Soarelui. În interiorul acestei centuri, a acestui spațiu delimitat de cerc, se găsesc forțele care dirijează spre Pământ bolile și moartea. Nu atât moartea naturală datorată bătrâneții, ci cea neregulată. Aceasta din urmă este datorată acțiunii anumitor entități denumite în ocultism „spirite ale bolii și ale morții”. Orice om care pătrunde în această sferă a lui Mercur, după ce pe Pământ a dus o existență fără scrupule, se condamnă ca, la trecerea prin această sferă, să devină un servitor al acestor spirite malefice ale bolii și morții. Numai când cunoști acest lucru poți înțelege ce înseamnă lipsa de scrupule. Ea condamnă omul ca între moarte și o nouă naștere, în timpul trecerii prin sfera lui Mercur, să intre pentru un anumit timp în slujba, sub jugul acestor spirite. Și când s-au dezvoltat forțele trimise de la periferie spre Pământ pentru a provoca bolile și epidemiile, pentru ca moartea să survină inopinat, aceste suflete fără scrupule trebuie să accepte să colaboreze și să devină servitorii spiritelor bolii și morții, spirite care îndreaptă aceste forțe malefice spre lumea noastră fizică.
Lucrurile stau puțin altfel când și comoditatea, această dispoziție atât de răspândită pe Pământ, se repercutează până în această sferă. De fapt întreaga noastră existență stă sub semnul acestei comodități. Multe lucruri s-ar face altfel dacă oamenii n-ar fi așa comozi. Tocmai prin această atitudine omul se condamnă, în sfera de care vorbim, să devină pentru un anumit timp servitor al forțelor care depind de Ahriman și pe care le putem numi forțe ale obstacolelor, adică spirite care împiedică munca de pe Pământ. Din cauza a ceea ce ne-a vărsat în suflet această comoditate, noi devenim pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, slujitorii acestor spirite ale piedicilor. Acest fapt ne permite să înțelegem cum se repercutează forțele pe care le-am dezvoltat în timpul existenței noastre terestre asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere.
Următoarea sferă spre care se dilată sufletul se numește în limbaj ocult sfera lui Venus; în limbaj astronomic, sfera lui Mercur. Ne pregătim aici pe Pământ pentru această sferă dezvoltând calități religioase, o atitudine religioasă. Orice om care a dezvoltat în timpul vieții o atitudine menită să îndrepte atenția sufletului său asupra forțelor originare și asupra puterilor originare, de natură spirituală, ale universului, poate deveni o ființă sociabilă în sfera lui Venus; va putea să trăiască împreună cu alte suflete cu care era înrudit pe Pământ. Însă de aici încolo, alte spirite, care aparțin ierarhiilor superioare, intervin acum în sfera oamenilor, și atunci omul trăiește împreună cu spirite ale ierarhiilor superioare, dacă și-a dezvoltat un sentiment, o sensibilitate, o atitudine religioasă. Din contră, el se condamnă la însingurare, la izolare, o izolare plină de durere dacă n-a știut să-și dezvolte în suflet, pe Pământ, relații cu impulsurile vieții religioase. Dacă pe Pământ a fost ateu, pornind de la această sferă, el se condamnă la o izolare totală. Se poate spune că cel care preconizează astăzi cu forță ateismul se condamnă la o izolare totală. Astfel, de exemplu, cei care se găsesc în „Cercul monist” împiedică libertatea vieții lor lăuntrice și, pentru că s-au reunit sub acest drapel, se condamnă ca în această sferă să trăiască fiecare în propria sa închisoare. Vor fi cu toții izolați unii de alții.
Următoarea sferă în care intrăm este cea a Soarelui. Și aici condițiile sunt diferite de cele despre care vorbește astronomia fizică. Obținem această sferă legând Pământul de Soare și trasând un cerc cu centrul în Pământ (desenează). Din punct de vedere spiritual, condițiile nu sunt identice cu cele din planul fizic. Ne dilatăm până la această sferă după ce am parcurs sfera lui Venus. Pentru această sferă ne pregătim altfel decât pentru Venus. Pentru aceasta din urmă putem fi suficient de pregătiți dacă stabilim legături cu sufletele umane cu care am împărtășit sentimente religioase comune între naștere și moarte. În sfera lui Venus, oamenii sunt oarecum separați pe regiuni, asemănător celor formate pe Pământ de către popoare sau rase. În sfera lui Venus există deci regiuni în care ne regăsim după afinitățile religioase. Dar acest lucru nu mai este suficient pentru sfera solară. În sfera Soarelui ne vedem izolați dacă pe Pământ sufletul nu a dezvoltat decât un sentiment religios limitat. În această sferă solară devenim ființe sociabile numai dacă pe Pământ am dezvoltat înțelegere pentru fiecare dintre diferitele sensibilități religioase existente, dacă am dezvoltat o profundă toleranță față de toate sistemele religioase de pe Pământ. De la Misteriul de pe Golgota și până azi, aderarea la credința creștină era suficientă, căci creștinismul comporta într-un fel o deschidere foarte mare, deschidere care depășește cu mult pe cea a altor sisteme religioase restrictive. Ne putem ușor convinge de acest lucru. Numeroase alte sisteme religioase sunt limitate în anumite zone ale Pământului. Cu puțină bunăvoință se poate ușor vedea că adepții religiei hinduse, budiste, și așa mai departe, vorbesc de o justificare universală a tuturor religiilor și a înțelepciunii religioase în general. Dar dacă aprofundăm ce vor să spună prin aceasta, descoperim că ei nu se gândesc decât la propria lor religie. În fond, ei cer ca și ceilalți oameni să adopte religia lor. Aceasta este ceea ce ei numesc justificarea tuturor religiilor. Încercați să citiți revistele teosofice originare din regiunile hinduse. Atunci veți vedea că ceea ce spun hindușii este considerat drept unica religie universală; iar cei care nu aderă la aceasta nu sunt considerați teosofi onești. Creștinismul originar are o tonalitate diferită, mai ales acolo unde el a devenit religie occidentală. Dacă în occident ar fi fost ca în India, am avea aici o religie a lui Wotan. Asta ar corespunde la ceea ce înseamnă religia hindusă pentru Orient. Dar Occidentul nu a optat pentru o religie emanată din propria regiune; de la început el a optat pentru o religie al cărui fondator a trăit departe de Occident, religia lui Iisus Christos. Asimilându-și această religie, Occidentul a făcut dovada unei atitudini lipsite de egoism. Această diferență de atitudine este de o importanță fundamentală. Adevărata toleranță față de toate celelalte sisteme religioase face parte din natura creștinismului, chiar dacă acest aspect a fost poate greșit înțeles de unii creștini occidentali.
Pentru un creștin, orice ființă umană este creștină, oricare ar fi denumirea pe care și-a luat-o. A vrea să răspândești peste tot dogma creștină înseamnă a da dovadă de o îngustime de spirit. Deschiderea spiritului este cu totul altceva. Când observăm un hindus, un chinez sau un budist, și când le examinăm elementele profunde ale ființei, descoperim peste tot dispoziții care duc la creștinism. Din ceea ce gândesc ei, se pot întotdeauna extrage primele adevăruri ale creștinismului, chiar fără să fie nevoie să evocăm numele lui Christos. Dar acest creștinism mai restrâns, așa cum îi este prezentat azi omului între naștere și moarte, nu constituie decât o pregătire pentru sfera solară de după moarte. Căci pentru această sferă mai este necesar și alt lucru: trebuie să putem dispune de ceea ce numim, în adevăratul sens al cuvântului, „teosofie”. Ea este cea care ne oferă înțelegerea lăuntrică a tuturor sistemelor religioase și ne îndreaptă spre înțelegerea esenței lor profunde. Ajungând aici pe Pământ la această înțelegere, ne pregătim să viețuim în sfera solară în mod corect. Trebuie să avem înțelegerea diferitelor religii, a Misteriului de pe Golgota și a impulsului lui Christos, dacă vrem să evităm ca, în sfera solară, între moarte și o nouă naștere, să devenim eremiți față de celelalte suflete umane și față de spiritele ierarhiilor superioare.
Când, între moarte și o nouă naștere, intrăm în sfera solară, găsim două lucruri. Mai întâi – nu ne putem exprima decât într-un mod imaginativ – ne găsim în fața unui tron gol, un tron al universului, care rămâne neocupat. Și ceea ce am putea afla despre acest tron gol nu putem descoperi decât în tablourile înscrise în cronica Akasha. Acest tron pe care, în decursul călătoriei noastre dintre moarte și o nouă naștere, îl găsim gol, a fost odinioară ocupat în sfera solară de către Christos. În momentul Misteriului de pe Golgota, acesta s-a revărsat până în sfera terestră. De atunci cetățenii Pământului trebuie să ajungă aici, pe Pământ, la înțelegerea impulsului christic, și să păstreze, cu devoțiune, în memorie acest impuls. Iar atunci când vor intra în sfera solară, ei vor putea recunoaște imaginea gravată în cronica Akasha. Cel care nu a dobândit această înțelegere pe Pământ nu va ști, atunci când se va afla în fața acestui tron, cine îl ocupă. Nu va înțelege ceea ce astăzi nu mai există decât sub forma unei imagini. Prin urmare, va fi incapabil să se orienteze în sfera solară în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Vedem deci că străduința de a înțelege aici Misteriul de pe Golgota, așa cum se practică în sânul mișcării noastre spirituale, face parte din misiunea pământească a sufletului uman. Împlinind această misiune, între moarte și o nouă naștere păstrăm amintirea impulsului christic și, datorită puterilor pe care le-am adus cu noi, în interiorul sferei solare devenim ființe sociabile, și nu eremiți. Cu puterile astfel aduse, reînsuflețim într-un fel această imagine a lui Christos care, în sfera solară, nu mai este decât o imagine. Trebuie să dezvoltăm destule puteri în timpul încarnării pământești și să le ducem cu noi, astfel încât ele să rămână în noi și în timpurile viitoare, pentru a nu se pierde.
Tot în sfera solară mai găsim și un al doilea tron. Acesta este ocupat de o entitate reală, de Lucifer. Astfel, atunci când între moarte și o nouă naștere am atins sfera solară, așa cum a fost descris, ne găsim pe de o parte în fața lui Christos și, pe de altă parte, în fața lui Lucifer. Dacă nu am asimilat impulsul christic, Lucifer ar trebui să ne devină singura noastră călăuză. Dar dacă am primit acest impuls christic, atunci, pe întreaga durată a călătoriei noastre cosmice vom fi sub directa îndrumare a impulsului christic, dar și a lui Lucifer, căci pentru următoarele perioade avem nevoie de acesta din urmă. Lucifer este indispensabil, căci el este cel care ne va conduce de acum în modul just prin celelalte sfere din cosmos, mai întâi până în sfera lui Marte.
Marte este următoarea sferă spre care ne dilatăm între moarte și o nouă naștere. Pentru ca Lucifer să ne conducă într-un mod benefic omului, ne este necesară contraponderea impulsului christic. Atunci impusul luciferic se va dovedi salutar pentru noi; fără această contrapondere ne-ar fi nefast. Trebuie reținut și un alt aspect: în sfera lui Marte trebuie să avem posibilitatea să înțelegem în adâncul ființei noastre anumite modificări care s-au petrecut aici în cursul ultimelor secole. Putem să ne reprezentăm aceste schimbări în modul următor. Datorită anumitor puteri, toate corpurile cerești se află în relație unele cu altele. Ele sunt în legătură și cu Pământul. Din ele emană anumite puteri. Marte și sfera sa nu emit numai efecte luminoase care ating Pământul, ci și puteri spirituale. Întorcându-ne câteva secole în trecut, găsim că Marte emitea forțe capabile să-i dea omului entuziasm pentru ceea ce avea nevoie omul odinioară, deci forțele sale fizice, pentru a contribui la evoluția omenirii. Într-adevăr, forța războinică ce s-a dezvoltat pe Pământ și conflictele care l-au zdruncinat au stimulat puternic omul, l-au făcut activ și curajos de-a lungul secolelor scurse. Toate acestea au fost datorate forțelor emanate din Marte. Acest fapt nu este un mit, ci un adevăr ocult. În viața oricărei planete, forțele acesteia au, în cursul evoluției, o fază ascendentă și una descendentă. În aceste ultime secole, Marte și-a schimbat într-un fel misiunea. Forțele războinice care încă se manifestă, corespund unui element de declin din secolele trecute. Marte nu mai emite noi forțe de înflăcărare. Într-adevăr, la cotitura secolelor XVI–XVII, această planetă a atins un punct al existenței sale comparabile cu punctul atât de esențial atins de Pământ în momentul Misteriului de pe Golgota. Atingem aici o realitate de importanță majoră. Marte a trecut printr-un moment decisiv. Acest lucru era cunoscut în centrele de misterii, unde se luau marile decizii referitoare la problemele lumii noastre. Într-adevăr, începând din secolul XII s-au făcut pregătiri decisive în cadrul evoluției misteriilor pe Pământ, care țineau cont de modificările intervenite în sfera lui Marte. Puterile pe care Marte ar fi trebuit să le emită pentru a stimula curajul și energia pe Pământ erau epuizate. Ele nu se mai puteau revărsa spre Pământ. Pentru că Marte trecea printr-o astfel de criză, era necesar să intervină o modificare și în sufletele umane încarnate, în privința experiențelor pe Marte, după moarte. Când omul depășește sfera Soarelui, ființa sa sufletească este supusă unei iradieri de forțe care au deja o importanță pentru încarnarea următoare. Orice suflet care, odinioară, înainte de secolul XII, traversa sfera lui Marte, intra în contact cu aceste forțe care răspândeau curaj și energie. Călăuza care le conducea spre izvoarele de curaj și energie era Lucifer. Dimpotrivă, sufletele venite după această perioadă, n-au mai putut găsi acest element caracteristic, căci Marte era în plină criză. În cadrul centrelor de misterii, acolo unde se iau marile decizii, nu se ține cont numai de viața omului dintre naștere și moarte, ci și de ceea ce este salutar sau nesalutar între moarte și o nouă naștere. Aceasta înseamnă că în centrele de misterii se veghează ca și cultura spirituală a omenirii să fie îmbogățită cu valori care să permită sufletelor să călătorească cum trebuie după moarte.
Pentru a înțelege despre ce este vorba în sfera lui Marte, trebuie să ținem cont de următorul fapt. Începând din secolul XII, centrele de misterii rosicruciene au trebuit să facă față unui eveniment capital și decisiv. Într-adevăr, se anunță timpuri noi pentru evoluția Pământului: înstăpânirea unei civilizații materiale exterioare, cea a triumfului materialismului. Nu i te poți opune. Chiar dacă această cultură nu este însoțită de valori spirituale, avem nevoie de ea. Această epocă a mașinilor, avioanelor și așa mai departe, este indispensabilă, chiar dacă antrenează într-un fel moartea sufletului. Este inutil să i te opui. Epoca materialistă era inevitabilă. Totuși, entitățile spirituale superioare s-au străduit dintotdeauna să creeze o contrapondere acestei epoci materialiste. Dacă luăm în considerare tot ceea ce, în cursul evoluției lumii, a fost propus ca o contrapondere materialismului, găsim, ca o ultimă manifestare semnificativă, acțiunea lui Francisc de Assisi. În cursul existenței sale, el a renunțat la viața sa exterioară, pe care o cunoașteți: Giotto l-a imortalizat admirabil pe pereții bisericii din Assisi, așa încât azi, deși aceste fresce au fost de multe ori renovate, viața lui Francisc ne apare atât de impresionantă, așa cum este redată pe interioarele bisericii. Chiar dacă locul unde a trăit Francisc de Assisi a cunoscut o evoluție în direcția materialismului, se poate totuși spune că atmosfera spirituală a Sfântului Francisc există încă în regiunea Assisi, o atmosferă care a asimilat elementele unei vieți străine acestei lumi, dar care rămâne nemijlocit în comuniune nu numai cu sufletul uman, ci și cu cel al naturii. În seria de conferințe Omul în lumina ocultismului, teosofiei și filosofiei [Nota 9] puteți citi minunatul poem în care Francisc de Assisi a exprimat ceea ce resimțea față de sufletul naturii și de ființele naturii. Putem spune că nici un poet, cu excepția lui Goethe poate, nu a avut vreodată cuvinte mai frumoase despre natură. De unde a adus el toate acestea? Explicația ne vine din încarnarea precedentă a lui Francisc de Assisi. Între secolele VII–VIII, el a trăit într-un centru de misterii situat pe țărmul Mării Negre, unde a fost elevul unei individualități care nu mai era încarnată întrun corp fizic.
Este vorba despre o întâmplare destul de ciudată. În încarnarea precedentă, Francisc de Assisi trăise într-un centru de misterii și, împreună cu alții, fusese discipolul unei ființe la care doar trupul spiritual mai era prezent și acționa printre ei. Este vorba de Buddha, despre care știm că avusese ultima sa încarnare sub numele de Gautama Buddha. El continua să acționeze în trupul său spiritual. Ca entitate spirituală, el asistase la nașterea copilului Iisus, despre care ne vorbește Evanghelia lui Luca. Apoi a continuat să acționeze în școala pe care a frecventat-o Francisc de Assisi în încarnarea precedentă. Acolo a primit Francisc impulsurile care-l vor determina să cultive calitățile legate de dezvoltarea sufletului și să ducă o existență care să-l îndepărteze de tot ceea ce continua să invadeze lumea, o existență care să-l depărteze de viața pur materială. Acest lucru l-a marcat pe Francisc de Assisi și s-a repercutat în următoarea încarnare, pe care o cunoaștem. Dar într-o epocă în care misiunea materialistă era inevitabilă, nu era posibil ca la comunitatea constituită în jurul lui Francisc de Assisi să adere un număr mare de indivizi. Cei care erau chemați să contribuie la progresul epocii lor nu i se puteau alătura. S-a creat astfel, într-un fel, o sciziune. Exista, pe de o parte, civilizația exterioară exclusiv materialistă și, de cealaltă parte, o comunitate care reunea adepții lui Francisc de Assisi. Cu toată măreția și puterea personalității lui Francisc de Assisi, regulile sale de viață nu au putut servi ca model timpurilor viitoare. De ce așa? De ce avea lumea nevoie?
Tocmai în această problemă centrele de misterii rosicruciene au adus perspective largi și importante, începând din secolul XII. Atunci se spunea că, de la naștere și până la moarte, omul este chemat să lucreze asupra planului pământesc și să se integreze vieții materiale. El va trebui să participe și la triumful acestei existențe materiale. Dar va trebui să se creeze, pentru fiecare suflet, posibilitatea de a se familiariza cu existența pământească și să se obișnuiască cu ea. Dar, cu o parte a ființei sale, fiecare suflet va avea, într-un fel, dezvoltată o înțelegere pentru experiențele intime ale impulsului care s-au exprimat prin Francisc de Assisi. Progresul sufletelor pe Pământ constă tocmai în faptul că acestea vor trebui să fie dotate din ce în ce mai mult cu două naturi, și acest lucru se va intensifica în viitor: pe de o parte va trebui să înțelegem cu elementele noastre sufletești impulsurile existenței terestre și să ne familiarizăm cu ele; pe de altă parte, va trebui să ne rezervăm momente și ore de retragere pentru a ne consacra doar vieții sufletești. Când ne deschidem tot mai mult lumii, va trebui să ne rezervăm și momente destinate cultivării vieții lăuntrice. Pe de o parte noi trebuie să-l urmăm pe Edison, pe de altă parte trebuie să devenim, în liniștea vieții noastre lăuntrice, discipolii lui Francisc de Assisi sau ai augustului său maestru, Buddha. Orice suflet, chiar dacă a căzut în viața materială, trebuie să poată resimți acest fapt. Toate acestea au trebuit pregătite în centrele de misterii rosicruciene. Christian Rosenkreuz a fost însărcinat cu această misiune.
Cum se poate realiza acest lucru? Acest lucru nu este posibil decât dacă putem consacra sufletului, într-un mod cu totul special, o anumită perioadă din viața dintre moarte și o nouă naștere. Se spunea atunci, în centrele de misterii rosicruciene: Marte își pierde într-un fel străvechea sa misiune; să-i dăm o alta, nouă. Începând cu secolul XVII, Buddha, care trecuse prin ultima sa încarnare, a fost delegat pe Marte, a fost trimis în sfera lui Marte. Se poate spune, în mod corect, că în acea perioadă Buddha a realizat pentru Marte ceva asemănător cu ceea ce, la un nivel superior, a realizat Christos pe Pământ, prin Misteriul de pe Golgota. Ceea ce emana din toate timpurile din Marte și revela natura sa profundă, a fost transformat de către Buddha, cu ajutorul unui sacrificiu. El a modificat în întregime natura și ființa lui Marte. Pentru Marte, Buddha a devenit marele salvator. Aceasta a fost pentru el o jertfă. Amintiți-vă cum se ridicase Buddha la nivelul doctrinei sale, al mesajului său de pace și viață armonioasă. A fost acum transpus într-o sferă planetară de unde anterior emana o puternică agresivitate. Chiar dacă nu se poate compara cu Misteriul de pe Golgota, se poate spune că, într-un fel, Domnul păcii s-a răstignit acolo. Se petrece ceva nou în sfera lui Marte: Marte este pătruns de ființa lui Buddha. Așa cum pe Pământ substanța lui Christos s-a răspândit în timpul Misteriului de pe Golgota, tot astfel substanța păcii lui Buddha emană acum din sfera lui Marte și această substanță rămâne de acum înainte în sfera lui Marte.
Astfel se vorbea în centrele de misterii rosicruciene. Între moarte și o nouă naștere sufletele umane puteau, datorită sacrificiului lui Buddha, să trăiască un anumit timp în sfera lui Marte, după ce au fost purtate de impulsul christic până în sfera Soarelui. Atunci când sufletul ajunge să intre în această sferă, după ce s-a impregnat în mod corect cu impulsul christic, și datorită ajutorului lui Lucifer, el înaintează până în sfera lui Marte. Tocmai în epoca noastră, în această sferă s-a împlinit ceva ce n-a putut fi realizat înainte: sufletele sunt pătrunse de ceva ce nu se mai poate face pe Pământ, adică să fie pătrunse de elementul „Buddha – Francisc de Assisi”. Între moarte și o nouă naștere orice suflet poate – dacă s-a pregătit într-un mod adecvat – să aibă această experiență care s-a manifestat pe Pământ ca o ultimă tresărire în sufletul lui Francisc de Assisi, dar care de atunci nu își mai găsește aici adevăratul loc. În timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, atunci când sufletul uman trece prin sfera lui Buddha, când se află pe Marte, el poate primi puterea care-l va face capabil să realizeze ceea ce tocmai a fost spus; anume că, mai târziu, într-o nouă încarnare, el să poată intra în viața pur materială și să ducă aici o viață din ce în ce mai materialistă, și totuși, cu ajutorul altei părți a sufletului său, să dezvolte puterile care-i vor permite să se dăruiască lumii sufletului și spiritului. Acestea sunt misterele care se ascund între moarte și o nouă naștere.
Apoi ne dilatăm din ce în ce mai mult spre depărtările stelare, spre Jupiter, Saturn și chiar și dincolo de acesta. Ceea ce urmează să fie spus nu se aplică decât sufletelor foarte evoluate. Cele care nu au îndeplinit condițiile necesare și care nu le vor îndeplini decât mai târziu, între moarte și o nouă naștere, nu se leagă decât de sfere situate în imediata apropiere a Pământului. Trec și ele prin celelalte sfere, dar o fac într-o stare apropiată somnului, într-o stare de inconștiență. În sferele exterioare, cele situate dincolo de Soare, sunt adunate forțele pe care trebuie să le preia omul pentru a putea participa la construcția unui nou corp în momentul în care se va îndrepta spre o nouă naștere. Ceea ce există în om nu provine doar de la Pământ. Materialiștii dau dovadă de o incredibilă miopie atunci când pretind că omul este o creație a Pământului. Când omul își dă o structură recurgând la forțele care îi sunt date, când lucrează la propria sa edificare, el se servește de forțe cosmice pe care trebuie mai întâi să le preia. Dilatându-se, între moarte și o nouă naștere, până la sfera solară, omul este încă în legătură cu forțele care poartă amprenta existenței anterioare. Forțele de care are nevoie pentru a introduce în sfera pământească ceea ce i-ar permite să-și construiască corpul fizic plecând de la periferie, pe acestea trebuie să le caute printre puterile care vin spre el din regiunile situate dincolo de sfera solară. Între moarte și o nouă naștere, omul trebuie realmente să se dilate la dimensiunile cosmosului. El trebuie să trăiască împreună cu cosmosul, căci Pământul singur nu conține forțele de care are nevoie pentru a reuși cu adevărat să-și alcătuiască propriul corp. Germenul uman rezultat din unirea celor două sexe nu ar permite niciodată să se creeze o ființă umană dacă n-ar exista procesul pe care-l vom explica în continuare.
Apare mai întâi micul germen uman. Acestui germen uman i se alătură ceva măreț, important, ceva pregătit în mod misterios, pregătit în depărtările infinite ale cosmosului și care apoi s-a concentrat din nou. După ce omul s-a dilatat spre sferele solare, el începe din nou să se contracte. Trece prin sferele lui Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur și Lună; devine din ce în ce mai mic. Restrângându-se, el a asimilat puterile spirituale ale cosmosului. Devine din ce în ce mai mic. Ceea ce, în final, s-a comprimat în acest mod, s-a concentrat într-o mică sferă spirituală, corespunde la ceea ce înainte era considerabila diluție de care am vorbit anterior. Aceasta se unește acum cu sfera fizică, cu germenul, și îl rodnicește prin intermediul puterilor spirituale. Astfel vedem intrând în existență ființa umană în momentul nașterii.
După ce a trecut prin moarte, omul s-a dilatat până în depărtările cosmice și a devenit o sferă gigantică. Din punct de vedere spiritual, el trăia printre entități și realități spirituale, apoi s-a comprimat din nou pentru a deveni din ce în ce mai mic, până în momentul în care, datorită forțelor care-l conțin, s-a putut uni cu materia fizică. Ceea ce s-a adăugat germenului uman, pentru a se forma un corp uman, a fost extras din cosmos. Acest germen uman, chiar fecundat, n-ar putea niciodată să genereze o ființă capabilă să trăiască aici, jos, dacă nu s-ar uni cu această sferă spirituală concentrată. Acesta este un fapt pe care cercetarea ocultă îl poate confirma. Ce ar putea determina acest germen singur? El n-ar putea elabora decât o dispoziție capabilă să servească simțurilor și sistemului neuro-senzorial, dar nimic viabil. Pământul poate să furnizeze foarte bine forțele de care au nevoie simțurile și sistemul nervos, dar tot ceea ce se structurează în jurul lor trebuie să fie extras din depărtările cosmice. Atunci când o știință nouă va înțelege ceea ce ne arată datele științei spirituale despre procesele care se desfășoară în germenul uman, doar atunci vom putea înțelege ceea ce orice ființă dotată cu o gândire clară caută zadarnic în explicațiile științei moderne. Chiar dacă veți studia ingenioasele discuții ale lui Haeckel sau ale altora, veți constata peste tot că acestea nu se pot explica prin ele însele. Ceea ce nu este luat în considerare, este că aportului mamei și tatălui i se adaugă și un al treilea element. Acest al treilea element provine din cosmos.
O anumită categorie de oameni este – sau, mai exact, era – la curent cu acest mister, dar acest lucru se pierde din ce în ce mai mult. Doicile și educatoarele măcar le vorbeau copiilor aceste lucruri atunci când evocau barza sau alte ființe care aduceau ceva ce-i permiteau ființei umane să coboare pe Pământ. Nu este vorba decât de descrierea imaginativă a unui proces spiritual, dar această prezentare era mai inteligentă decât ideile susținute astăzi de oamenii cultivați. Este adevărat că în epoca noastră se crede că ești modern dacă explici într-un mod materialist condițiile vieții umane. Acea reprezentare imaginativă ar trebui să mai acționeze asupra sufletelor copiilor, asupra imaginației lor! Desigur, oamenii pretind că nici copiii nu mai cred în barză. Dacă se întâmplă așa, este pentru că nici cei care mai povestesc nu mai cred în ea. Dar cei care aspiră azi să devină antroposofi cred în imaginea berzei, și vor găsi repede în această descriere imaginativă ceea ce este benefic pentru procesele spirituale.
Azi am studiat aspectul cosmic al vieții dintre moarte și o nouă naștere; poimâine vom examina mai îndeaproape aspectul uman al vieții practice.
Trebuie însă să mai amintim un aspect. Ca un presentiment, Kant a ajuns să formuleze următoarea propoziție: „Două lucruri aduc sentimentului o uimire și un respect mereu reînnoite: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Aceste cuvinte pot părea importante ocultistului. Care este legătura stranie dintre cerul înstelat și ceea ce avem mai bun în viața sufletului nostru? Cele două sunt de fapt unul și același lucru. Între moarte și o nouă naștere ne dilatăm până la cerul înstelat, și readucem pe Pământ puterile astfel reîmprospătate. Le resimțim ca fiind cele mai semnificative puteri ale sufletului nostru. Nu este nimic uimitor în aceasta, pentru că noi suntem copia exterioară a firmamentului. Privirea noastră se ridică spre cerul înstelat în care ne-am aflat între moarte și o nouă naștere, și vedem că ceea ce am adus atunci cu noi de acolo se află acum în noi. Nu este o surpriză dacă, prin ceea ce acționează ca linii directoare în viața sufletului nostru, ne simțim înrudiți cu ceea ce radiază dinspre cerul înstelat spre noi, a cărui putere o simțim când intrăm în intimitatea cea mai profundă a sufletului. Atunci când ne contemplăm ansamblul existenței vedem că suntem una cu cerul înstelat, și că el este una cu noi. Putem spune deci că astfel de considerații, care decurg din știința spirituală nu ne dau doar ceea ce numim cunoaștere, cunoaștere în sensul obișnuit al cuvântului; ele ne dau totodată și o reală putere morală, ca și certitudinea că întregul univers trăiește în noi. Atunci când călătorim între moarte și o nouă naștere, observăm că suntem pătrunși, etapă cu etapă, de acest univers. Această viață dintre moarte și o nouă naștere rămâne ascunsă privirii exterioare. Dar și ceea ce ne animă și ne stimulează în profunzimile sufletului nostru rămâne ascuns. Și totuși, universul este în noi, acționează în noi și ne dă puterea de a fi ceea ce suntem. Purtăm cerul în noi deoarece l-am viețuit înainte de a intra în existența noastră fizică. Ne simțim atunci obligați să fim demni de acest cer care a făcut atât de mult pentru noi, și căruia îi datorăm întreaga noastră existență. Vom relua aceste lucruri poimâine și vom considera atunci viața sub aspectul său uman și al activităților practice.
