Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREPTE PREMERGĂTOARE MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 152


IX
PROGRESUL ÎN CUNOAŞTEREA LUI CHRISTOS. EVANGHELIA A CINCEA

Paris, 27 mai 1914

În consideraţiile de astăzi [ Nota 38 ] aş dori să vorbesc mai întâi despre ceea ce putem şti acum, în cadrul cercetări oculte, despre entitatea lui Christos, pentru a continua apoi cu o analiză a progresului pe care l-am putut face în cunoaşterea lui Christos începând de la Misteriul de pe Golgota.

În cadrul mişcării noastre spirituale a fost indicată în repetate rânduri marea importanţă a Misteriului de pe Golgota pentru întreaga evoluţie a Pământului. Urmărind în continuare prin cercetare ocultă această importanţă a Misteriului de pe Golgota, s-a putut ajunge la trei trepte premergătoare Misteriului de pe Golgota care s-au desfăşurat în cadrul evoluţiei Pământului, legat de acesta şi contribuind la el. Misteriul de pe Golgota a fost precedat de trei trepte anterioare care l-au pregătit, dar care nu s-au desfăşurat pe planul fizic, ci în lumile superioare.

Primul dintre aceste evenimente s-a desfăşurat în perioada lemuriană a evoluţiei Pământului. Celelalte două evenimente, al doilea şi al treilea, în perioada atlanteeană a evoluţiei Pământului. Iar cel de-al patrulea este Misteriul de pe Golgota, care a avut loc pe planul fizic în epoca postatlanteeană, la începutul cronologiei noastre.

În perioada lemuriană, fiinţa pe care o cunoaştem drept entitatea lui Christos s-a unit cu o altă fiinţă din lumile spirituale, cu o fiinţă care nu s-a întrupat pe planul fizic, ci aparţinea lumilor ierarhiilor superioare. Şi aşa cum, relativ la Misteriul de pe Golgota, putem spune că entitatea lui Christos a intrat în trupul lui Iisus din Nazaret, tot astfel putem spune, pentru vechea perioadă lemuriană, că entitatea lui Christos a pătruns într-o entitate arhanghelică din lumile superioare. Se poate afirma că în perioada lemuriană a avut loc un eveniment asemănător, transpus în spiritual, a ceea ce s-a desfăşurat ulterior pe planul fizic prin Botezul lui Ioan în Iordan. Întâlnim, aşadar, în acele vechi vremuri entitatea lui Christos în trupul sufletesc al unui arhanghel. Și prin această jertfă a entităţii lui Christos de pătrundere într-un trup, în trupul sufletesc al unui arhanghel, radiază un anumit efect din lumile spirituale în evoluţia Pământului.

Pentru a cunoaşte importanţa acestui eveniment trebuie să vorbim despre un pericol ce ameninţa întreaga evoluţie omenească în perioada lemuriană, datorită forţelor luciferice. Dacă acest pericol nu ar fi fost îndepărtat de la omenire, atunci tot ceea ce numim capacitate de percepţie senzorială a omului ar fi ajuns în dezordine. Forţele senzoriale nu s-ar fi putut dezvolta sub influenţa luciferică aşa cum s-a întâmplat, ci ar fi fost mult mai sensibile, având o capacitate de excitaţie mult mai intensă faţă de lumea exterioară. De exemplu, ar fi trebuit să mergem prin lume astfel încât atunci când am fi văzut o culoare albastră aceasta ne-ar fi acaparat ochii şi am fi resimţit ceva ca o forţă de absorbţie, iar când am fi văzut o culoare roşie am fi resimţit ca nişte ghimpi în ochi. Trebuie să ne imaginăm numai ce am fi devenit noi ca oameni, dacă la fiecare pas am fi fost azvârliţi încoace şi încolo în impresii excitante datorită percepţiilor senzoriale. Acest pericol a fost îndepărtat prin faptul că entitatea lui Christos a pătruns nu în corpul, ci în sufletul unei fiinţe arhanghelice, iar puterile care au putut radia în felul acesta din lumile spirituale s-au revărsat în evoluţia omenirii, armonizând forţele senzoriale, acordându-le măsura necesară şi îndepărtând pericolul menţionat. Aşadar, astăzi, când ne gândim cât de moderat se desfăşoară percepţiile noastre senzoriale, putem privi înapoi în epoca lemuriană şi spune: Atunci s-a jertfit Christos, atunci a pătruns El în sufletul unui arhanghel, preluând pericolul hipersensibilităţii sistemului nostru senzorial.

Al doilea pericol ameninţa însă evoluţia omenească, şi anume acţiunea conjugată a lui Ahriman şi Lucifer, în prima perioadă a evoluţiei atlanteene. În această perioadă exista pericolul unei dezvoltări enorme a forţelor vitale. Forţele vitale urmau să se dezvolte în aşa fel, încât, de exemplu, atunci când omul ar fi resimţit foamea şi ar fi avut mâncare înaintea sa s-ar fi repezit cu o lăcomie animalică asupra acesteia. Sau, pe de altă parte, dacă, de exemplu, ar fi avut dinainte un aliment nepotrivit pentru el, ar fi resimţit un dezgust îngrozitor şi ar fi fugit din faţa lui. În acea vreme, omul era ameninţat de hipersensibilitatea forţelor vitale. Christos a pătruns din nou în sufletul unei entităţi arhanghelice din ierarhiile superioare şi prin această jertfă a lui pericolul pe care tocmai l-am descris a fost îndepărtat din omenire, iar forţele vitale au fost armonizate, astfel încât acum le putem folosi într-un mod moderat şi echilibrat.

Cel de-al treilea pericol ameninţa evoluţia omenească spre sfârşitul perioadei atlanteene. Prin influenţa lui Lucifer şi Ahriman urma să intervină dezordinea în cele trei puteri sufleteşti: gândirea, simţirea şi voinţa, astfel încât ele ar fi trebuit să acţioneze dezordonat, haotic, dacă acest pericol nu ar fi fost îndepărtat.

Dacă vrem să înţelegem cum stau de fapt lucrurile, trebuie să ne fie limpede că pământul nu este numai ceea ce consideră geologii, un corp mineral, ci un întreg organism. Ceea ce urcă din temeliile pământului, ridicându-se ca abur ceţos deasupra lui, nu este numai un abur fizic, ci şi încorporarea pasiunilor ce se pot uni cu pasiunile şi impulsurile oamenilor, şi care sunt străbătute de forţe luciferice şi ahrimanice. Iar acestea ar fi determinat în perioada menţionată haosul în gândire, simţire şi voinţă în sufletul omenesc. Şi dacă acest pericol nu ar fi fost îndepărtat, întreg neamul omenesc ar fi trebuit să ajungă, prin haosul din gândire, simţire şi voinţă, la un fel de delir. Neamul omenesc ar fi trebuit să evolueze înspre un fel de demenţă care ar fi devenit starea normală a Pământului. Atunci entitatea lui Christos a pătruns pentru a treia oară în sufletul unei fiinţe arhanghelice, îndepărtând acest pericol prin ceea ce putea radia din această jertfă caracterizată din nou asupra evoluţiei omenirii. Efectul acestei a treia jertfe a entităţii lui Christos este armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei în natura sufletească a omului.

Grecii, care au resimţit un fel de imagini ale proceselor ce s-au desfăşurat în perioada atlanteeană, au exprimat în mitologia lor şi această realitate suprasensibilă pe care tocmai am menţionat-o. Iar imaginea prin care şi-au reprezentat grecii această pătrundere a lui Christos în sufletul unei fiinţe arhanghelice este Apollo, zeul solar. Apollo, ca ocrotitor al oracolelor Pythiei, apare drept acea entitate care îmblânzeşte balaurul, care urcă din pământ sub formă de vapori. Dacă acest abur ar fi pătruns în pasiunile Pythiei fără acţiunea armonizatoare a lui Apollo, gândirea, simţirea şi voinţa s-ar fi exprimat ca demenţă. Prin impregnarea cu puterile lui Apollo, ceea ce are de spus Pythia constituie uneori cele mai înțelepte sfaturi care au fost date grecilor.

Dacă am fi putut întreba un iniţiat din vechile misterii cine este, în conformitate cu părerea sa reală, Apollo, el ar fi dat, desigur, răspunsul: El este precursorul lui Christos Iisus, care încă nu a coborât în planul fizic.

Omenirea a menţinut o minunată imaginaţiune a acestui al treilea eveniment christic în imaginea Sfântului Gheorghe învingând balaurul, sau a Arhanghelului Mihael învingând balaurul. Este minunat să-ţi poți îndrepta atenţia asupra faptului că imaginaţiunea Sfântului Gheorghe îningând balaurul constituie în realitate un ecou al acestui al treilea eveniment christic.

Iar cel de-al patrulea eveniment a avut loc în perioada postatlanteeană, când omenirea era din nou expusă pericolului ca în decursul evoluţiei să ajungă în dezordine cu puterile sufleteşti. Acum urma să ajungă în dezordine însuşi Eul.

Primul pericol a constat în aceea ca forţele senzoriale să ajungă în dezordine. Al doilea pericol a constat în aceea ca forţele vitale să ajungă în dezordine. Al treilea pericol a constat în aceea ca forţele sufleteşti, gândire, simţire şi voinţă, să ajungă în dezordine. Al patrulea pericol a constat în aceea ca forţele Eului să ajungă în dezordine.

Aceeaşi entitate, entitatea lui Christos, care sălăşluie de trei ori anterior într-un suflet s-a încorporat acum, în timpul Misteriului de pe Golgota, în trupul lui Iisus din Nazaret, pentru a îndepărta de omenire, prin iradiere în aura Pământului, acest pericol.

Se poate vedea, într-adevăr, în evoluţia omenirii, de-a lungul secolelor care au precedat Misteriul de pe Golgota şi a secolelor care i-au urmat, existenţa pericolului ca Eul şi puterea sa să fie dereglate. Vedem cum la înflorirea puterii Eului, pe care o putem observa în filosofia greacă la Socrate, Platon, Aristotel – începând deja de la Thales şi Heraclit –, vedem cum din filosofia greacă străbate altceva; pe când puterile gândirii omeneşti înfloreau în Thales, Heraclit, Socrate, Platon şi Aristotel, vedem răspândindu-se aproximativ începând din aceeaşi perioadă de timp, în întreaga parte civilizată a Pământului, şi arătându-se pe ici, pe colo forţele aşa-numitelor sibile. Aceste sibile, care constituie un fenomen paralel naşterii filosofiei, exprimă modul în care urma să intervină haosul în puterile Eului. Vedem cum din ceea ce vesteau sibilele poate proveni pe de o parte ceva adevărat, bun, profetic, dar pe de altă parte pot apărea neînțelegeri, puteri dereglate ale Eului, amăgitoare, care vorbesc prin sibile. Modul în care elementul terestru haotic vorbeşte prin sibile a fost expus în mod minunat ulterior, pornind de la tradiţii, de către Michelangelo, în Capela Sixtină. Se poate vedea, până în gesturi, cum prin fiecare dintre sibile acţiona dereglarea puterilor Eului, exprimată în modurile cele mai variate.

Și Michelangelo a expus ca fenomen polar, alături de forţele sibilinice, pe aceia care au încercat să caute Eul, să-l găsească în natura omenească şi să-l facă rodnic pentru evoluţia istorică a omenirii: profeţii. Ceea ce ne apare la Michelangelo în sibile şi profeţi reprezintă cei doi poli: pe de o parte tendinţa Eului de a ajunge în dezordine, de cealaltă parte căutarea profeţilor iudaici de aducere în ordine a puterilor Eului. Dospea în natura omenească devenirea conştientă propriu-zisă de Eu, care trebuia să intervină atunci, şi dacă pericolul nu ar fi fost îndepărtat astăzi s-ar fi ciocnit în mod haotic în Eul nostru forţe profetice întunecate cu forţe sibilinice întunecate. Nu ar fi putut exista o adevărată claritate a Eului în următoarele secole. În răstimpul acestui proces de dospire a avut loc încarnarea lui Christos în Iisus din Nazaret, producând pentru a patra oară armonizarea naturii omeneşti. Acest lucru s-a putut petrece numai prin faptul că entitatea lui Christos s-a încorporat într-o entitate omenească care dezvoltase în sine, în sensul cel mai înalt, toate facultățile pe care le putea avea pe atunci un om.

Aşa cum astăzi cercetarea ocultă ne dă posibilitatea să proiectăm lumină asupra celor patru etape ale Misteriului de pe Golgota, tot astfel ea ne oferă posibilitatea să răspândim lumină asupra entităţii lui Iisus din Nazaret în care s-a încorporat entitatea lui Christos prin Misteriul de pe Golgota, ultima etapă din cele patru. Am putut atrage atenţia cu un prilej anterior că la începutul cronologiei noastre s-au născut doi copii Iisus. Am putut indica faptul că la vârsta de doisprezece ani a unuia dintre copiii Iisus, anume cel care provenea din linia nathanică a Casei lui David, a pătruns sufletul celuilalt copil Iisus, care provenea din linia solomonică, astfel încât din cei doi copii Iisus a reieşit o singură ființă. Dacă ne întrebăm cine era acest Iisus din Nazaret având vârsta de doisprezece ani, cercetarea ocultă ne răspunde astăzi că era sufletul lui Zarathustra într-o entitate omenească absolut deosebită, care provenea din linia nathanică a Casei lui David. Și dacă ne îndreptăm acum privirea spirituală asupra fiinţei lui Zarathustra din Iisus nathanic, rezultă că acest Iisus din Nazaret s-a dezvoltat în continuare, până la vârsta de treizeci de ani.

Putem diferenţia trei epoci în dezvoltarea lui Iisus din Nazaret. Cea dintâi este de la vârsta de doisprezece până la optsprezece ani. Cea de-a doua, de la optsprezece până la douăzeci şi patru de ani. Cea de-a treia, de la aproximativ douăzeci şi patru de ani până la treizeci de ani. Tânărul Iisus din Nazaret trăia în casa condusă de adevăratul său tată şi de mama copilului Iisus solomonic. Ceilalţi doi părinţi muriseră între timp. Tânărul Iisus din Nazaret a fost instruit în meseria tatălui său, meseria de tâmplar sau dulgher. Totodată şi-a dezvoltat el, în mod remarcabil, cu o infinită perfecţiune viaţa spirituală în sufletul său. Trebuie să reţinem că, în fond, dezvoltarea profundă, plină de importanţă a tânărului Iisus din Nazaret nu a fost înțeleasă de nimeni din mediul său familial. Copil de doisprezece ani, a crescut solitar printre ai săi, complet izolat. Această dezvoltare lăuntrică ce s-a desfăşurat în singurătatea sufletului a fost remarcabilă prin faptul că Iisus din Nazaret a putut extrage din adâncurile sufletului său tot ceea ce devenise în decursul timpului marile revelaţii ale poporului evreu. Pe vremea în care a trăit Iisus din Nazaret, poporul israelit abia dacă mai avea altceva decât tradiţia scrisă a revelaţiilor nemijlocite primite cândva de profeţi din lumile spirituale. Se ştia din ce scrieri primiseră cei vechi revelaţie, dar actualmente nu mai exista posibilitatea de a urca până la sursa acestei revelaţii transmise odinioară profeţilor din vechile timpuri prin acea voce care era denumită marea Bath-Kol [ Nota 39 ]. Iisus din Nazaret a parcurs în sine însuşi, ca într-o evoluţie retroactivă, tot ceea ce parcursese poporul evreu şi s-a întors până la punctul în care sufletul său a simţit: Marea Bath-Kol îmi vorbeşte din nou. Eu percep direct din lumea spirituală vocea pe care au auzit-o cândva profeţii. Și aşa cum se desfăşoară lucrurile în cazul unei asemenea evoluţii lăuntrice a fost şi în cazul lui Iisus din Nazaret: această evoluţie lăuntrică a fost legată de cea mai profundă durere şi suferinţă sufletească. Cele mai înalte cunoştinţe nu se dobândesc fără durere şi suferinţă. Și anume, a fost ceva care s-a depus ca o durere cumplită în sufletul tânărului Iisus din Nazaret pe la vârsta de şaptesprezece, optsprezece ani, când şi-a spus: Cândva, marea Bath-Kol a rostit cele mai minunate revelaţii, comunicându-le poporului evreu. Poporul evreu este tot aici, dar dacă astăzi i-ar vorbi marea Bath-Kol nu ar fi nimeni care s-o audă. Oamenii mai înțeleg Scripturile, dar scrierea vie nu o mai înţeleg.– El era singur cu sine însuşi, şi o tristeţe imensă a coborât peste sufletul său, din cauza a ceea ce devenise poporul său în evoluția descendentă a omenirii.

Apoi a venit timpul în care Iisus din Nazaret urma să fie trimis în lume. El a călătorit în cele mai diferite ţinuturi, practicându-şi meşteşugul ici şi colo, atât în Palestina cât şi în afara Palestinei, în ținuturile păgâne. Aceste călătorii au fost remarcabile în privința impresiei produse asupra oamenilor de care se apropia Iisus din Nazaret. Efectul durerii asupra sufletului său se transformase în ceva cum este iubirea, care era resimțită ca radiind direct din ființa sa. Și atunci când seara, după ce-şi încheiase munca, stătea împreună cu oamenii la care se afla, ei simţeau cum o atmosferă de iubire se revărsa asupra lor prin cuvintele sale, dar şi din simpla sa prezență. Cuvintele impregnate de iubire pe care le rostea în prezența lor făceau o impresie profundă asupra oamenilor, şi chiar după ce plecase pentru a lucra în altă parte oamenilor pe care îi lăsase în urmă le rămânea cea mai vie amintire despre el. Se întâmpla adesea ca Iisus din Nazaret să fi plecat deja de trei sau patru săptămâni şi oamenii pe care-i părăsise cu aceste trei sau patru săptămâni în urmă aveau viziunea comună că intră din nou la ei şi vorbeşte cu ei – viziunea le vorbea. Atât de profundă era impresia, încât, în fond, acest Iisus din Nazaret nu îi părăsise. În felul acesta, ceea ce era Iisus din Nazaret se imprima în sute de suflete, atunci când el călătorea prin lume, între optsprezece şi douăzeci şi patru de ani.

În răstimpul acestor călătorii, Iisus din Nazaret a ajuns şi în linuturile păgâne. Într-o zi a ajuns într-un loc în care populația era lăsată în seama ei însăşi. Locul fusese părăsit de către preoții săi. Exista acolo un lăcaş de sacrificii, dar el era pustiu. Preoții fugiseră, pentru că o maladie izbucnise între oamenii locului. Asemenea locuri de sacrificii şi ritualuri cultice sunt conduse în general din misterii. Ceea ce se revelase în misterii trecea în ceremoniile executate în aceste locaşuri de jertfă. Pentru a înțelege acest lucru trebuie să acordăm puţină atenție însemnătății ceremoniei sacrificiului. Prin modul în care se îndeplinesc sacrificiile şi prin rugăciunile care pătrund aceste acte rituale se revarsă într-adevăr puteri spirituale asupra altarelor. Dar Iisus din Nazaret, atunci când a ajuns în lăcaşul cultic al locului menlionat, nu a mai găsit puterile bune care se revărsaseră cândva la vechile jertfe asupra altarelor. El a găsit locaşurile de cult abandonate de preoţii lor, populate de forle demonice aflate de jur-împrejurul altarului. Chiar şi oamenii acestui loc păgân lăsați în seama lor înşişi, bolnavi şi decăzuți, au avut o impresie profundă când l-au văzut apropiindu-se pe Iisus din Nazaret, pe care nu-l cunoşteau, dar care radia o atmosferă de iubire. Ei au crezut la început că unul dintre vechii lor preoți care-i părăsise s-a întors şi vrea să împlinească jertfa păgână. Desigur că Iisus din Nazaret nu voia să împlinească sacrificiul păgân, dar el a păşit printre oameni. Și atunci a fost cuprins de forţa demonilor care erau în jurul altarului şi a căzut jos ca mort. Când oamenii au văzut aceasta au fugit. Iar Iisus din Nazaret, înainte de a cădea în inconştiență, a văzut cum oamenii erau urmăriți de forţele demonice. Apoi el şi-a pierdut conştiența obişnuită şi a fost răpit în lumile spirituale. Atunci a putut percepe ceea ce se revelase cândva vechilor preoți ai misteriilor în toată puritatea şi în adevăr, a putut percepe vechile revelații păgâne, aşa cum percepuse vocea marii Bath-Kol în revelațiile iudaice. Și acum putea să audă străvechea revelaţie păgână care poate fi redată oarecum în următoarele cuvinte în limbajul actual:

Amin,
Cele rele domnesc,
Mărturie a Eului care se emancipează,
Vină personală a Sinei, de alţii săvârşită,
Viețuită în pâinea cea zilnică,
În care nu domneşte voința Cerurilor,
Căci omul s-a despărţit de Împărăţia voastră,
Și a uitat
Numele vostru,
O, Părinți din Ceruri.

Şi Iisus din Nazaret, în starea sa modificată de conştiență, ştia că această revelație străbătuse ca un fir conducător străvechea înțelepciune sfântă a misteriilor. El şi-a revenit, păstrând amintirea a ceea ce fusese cândva învăţământ sacru străvechi al religiilor păgâne. El a inversat revelația astfel primită pentru a permite oamenilor să continue să progreseze, şi ea a devenit „Tatăl nostru”.

Ceea ce învăţăm despre lumile superioare nu învățăm pur şi simplu din cele predate, ci mai degrabă din realitățile pe care le viețuim în lumile superioare. Dar în felul acesta aflăm într-un mod infinit mai profund întreaga însemnătate a unei astfel de revelaţii decât se poate afla dintr-o învăţătură sau teorie. O nouă mare durere se depuse în sufletul lui Iisus din Nazaret. El avea dinaintea sa, printr-un caz deosebit de limpede, întreaga pustiire la care ajunseseră revelațiile păgâne, şi nu putea decât să realizeze contrastul faţă de ceea ce fuseseră ele cândva.

Şi aşa cum în mijlocul poporului evreu putuse spune: Chiar dacă astăzi ar răsuna vocea marii Bath-Kol nu mai există oameni care să o poată înțelege, eşti singur printre ei, acum putea spune în privința păgânilor: Şi chiar dacă vocile vechilor misterii păgâne ar răsuna din nou peste tot, nu se mai află oameni care să le poată înțelege.

Aşa a aflat Iisus din Nazaret, cu cea mai profundă durere, evoluția descendentă a omenirii.

Cele tocmai povestite s-au petrecut cam pe la vârsta de douăzeci şi patru de ani a lui Iisus din Nazaret. La scurt timp după ce se petrecuseră, el s-a întors acasă. A fost cu aproximație perioada în care a murit tatăl său la Nazaret.

În răstimpul dintre douăzeci şi patru şi treizeci de ani, deoarece se afla din nou la Nazaret, a ajuns în legătură cu esenienii, care aveau pe ici şi pe colo câte o colonie. El nu a devenit esenian propriu-zis, dar datorită vieții sale sufleteşti profunde, datorită dublei mari dureri ce se depusese în sufletul său şi se transformase în iubire esenienii îl primiră în mijlocul lor, vorbind cu el adesea despre cele mai mari taine ale lor, despre care nu discutau decât cu cei asemănători lor, cu inițiaţii. El a fost singurul cu care au vorbit despre tainele lor profunde. Şi a cunoscut în esenieni oameni care, printr-o evoluție lăuntrică deosebită, aspirau să se înalțe din nou până la acele înălțimi din care omenirea evoluase descendent. El a preluat cu ardoare ceea ce putea afla de la esenieni în privința dezvoltării evoluției omeneşti necesare unei asemenea elevări. Dar într-o zi, când a ieşit pe poartă din casa esenienilor, a avut o viziune remarcabilă: de cele două părți ale porții a văzut două făpturi despre care mai târziu, prin trăirile sale ulterioare, a ştiut că sunt Lucifer şi Ahriman. Aceştia fugeau de la porțile esenienilor spre restul lumii. Şi el se afla atât de departe, prin ceea ce parcursese ca proprie evoluție lăuntrică, încât să poată citi, ca să spunem aşa, în scrierea ocultă semnificația acestei fugi a lui Lucifer şi Ahriman de la porțile esenienilor. El ştia că era posibil şi în acel prezent ca anumiți oameni, printr-o evoluție sufletească deosebită, să ajungă până la înălțimile spirituale, dar numai pe seama celorlalți oameni. Căci evoluţia eseniană putea fi parcursă numai de anumiți aleşi, şi ei puteau să o facă numai dacă alţii rămâneau pe o treaptă inferioară. El ştia că prin evolulia lor mistică esenienii se eliberau de influența lui Lucifer şi a lui Ahriman, dar tocmai de aceea, pentru că trebuiau să se îndepărteze de casele esenienilor, Lucifer şi Ahriman se îndreptau înspre ceilalți oameni, cuprinzând cu atât mai mult restul omenirii. Şi această trăire ocultă i-a pricinuit cea de a treia mare durere, căci el îşi putea spune: Da, unor oameni deosebiți, aleşi dintre ceilalți, le este posibil să se înalle până la ceea ce a fost revelat oamenilor mai înainte, dar ei se pot înălța numai în contul celorlalți oameni; acest lucru i-a sfâşiat aproape inima, căci el era plin de iubire față de toţi oamenii. Şi acum, ca rezultat al acestei a treia mari dureri, el putea spune: Chiar dacă în prezent unii oameni pot accede până la înalte cunoştințe spirituale, acestea trebuie totuşi sustrase restului oamenilor. Oricât de sus s-ar putea înălța un suflet, oricât de multear putea şti el pentru a-şi împărţi experiența cu esenienii, ceilalți oameni de pe suprafaţa Pământului se află într-o stare prea deplorabilă pentru a ajunge acolo.

Când Iisus din Nazaret a viețuit aceste lucruri, el şi-a putut da seama că mama sa adoptivă dobândea tot mai multă înţelegere pentru viaţa lui lăuntrică. Acest lucru s-a întâmplat în special după moartea tatălui său. Şi pe când mai înainte Iisus din Nazaret era întru totul singur şi solitar în familie, în această perioadă au avut loc mai multe conversaţii cu mama sa, cu care Iisus din Nazaret a putut vorbi despre ceea ce trăia în solitudinea sufletului său. Şi aşa, la vârsta de treizeci de ani, el a ajuns la o mare convorbire decisivă cu mama sa. Toate cele care se depuseseră în sufletul său drept cunoaştere începând de la vârsta de doisprezece ani – prin perceperea vocii marii Bath-Kol, prin Tatăl nostru cosmic, prin viețuirile de la esenieni –, despre toate acestea a vorbit cu mama sa într-o bună zi. Şi a vorbit în aşa fel cu mama sa, încât această conversație acționează profund zguduitor şi când este descifrată ulterior din Cronica Akasha, prin cercetarea ocultă. Cuvintele nu se îndreptau înspre mamă doar ca simple cuvinte, ci ca puteri vii, purtând pe aripile lor ființa sufletească a lui Iisus din Nazaret în ființa sufletească a mamei. Iisus din Nazaret era atât de profund unit cu ceea ce avea de îmbrăcat în cuvinte, încât durerea şi cunoştințele sale au trecut în cuvinte, revărsându-se în inima şi sufletul mamei. Şi a fost ca şi cum o viaţă nouă ar fi străbătut-o pe mamă ca, întinerită, ea se născu la o viaţă nouă.

Însă Iisus din Nazaret a ajuns într-o cu totul altă stare sufletească. Odată cu cuvintele se revărsase în afară şi ceea ce era atât de intim unit cu ele, propriul său Eu. Eul lui Zarathustra părăsise cele trei trupuri, fizic eteric şi astral, lui Iisus din Nazaret, şi puterile cosmice acționau înăuntrul celor trei trupuri. Fără conştiență de Eu, ca într-o viaţă de vis superior, Iisus din Nazaret a fost mânat pe calea spre Ioan Botezătorul, acest Iisus din Nazaret care-şi expirase Eul, Eul lui Zarathustra, în convorbirea cu mama sa.

În felul acesta, după renunțarea la Eul lui Zarathustra el era pregătit să preia entitatea lui Christos drept noul său Eu. Cu aceasta

a fost pregătit Misteriul de pe Golgota ca a patra treaptă a evenimentelor christice despre care am vorbit. Acesta s-a desfăşurat în răstimpul celor trei ani în care Christos a trăit în trupul lui Iisus din Nazaret şi până la Misteriul de pe Golgota. Şi abia la acel eveniment a cărui amintire o celebrăm în evenimentul Rusaliilor au ajuns ucenicii, ca inspirați de o altă stare de conştienţă, la cunoaşterea a ceea ce se petrecuse cu Iisus Christos.

Dacă privim cele afirmate despre entitatea lui Christos ca rezultat al cercetării oculte a prezentului, putem oare spune că inima şi sufletul nostru sunt mai puțin zguduite de aceste revelații decât de revelațiile unui timp anterior asupra lui Iisus şi ale lui Christos? Ştiința ocultă a zilelor noastre ne pune într-adevăr în situația de a afla lucruri mai multe şi mai profunde despre Christos Iisus decât au ştiut secolele trecute. Şi ne este îngăduit să spunem că statura lui Christos creşte până la o dimensiune cosmică atunci când încercăm să o cunoaştem prin mijloacele pe care ni le pune la dispoziţie ocultismul modern.

Să privim înapoi asupra a ceea ce a fost transmis omenirii anterioare despre Iisus Christos, de exemplu în cele patru Evanghelii. Din punct de vedere ocult, ne este limpede faptul că cei care au scris Evangheliile le-au conceput din inspiraţia vechilor misterii, dintr-o clarvedere atavică. Eu am indicat acest lucru în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic. Cel dintâi care a realizat importanța cosmică a lui Christos a fost Sfântul apostol Pavel; Pavel, care putea percepe într-adevăr cum se revărsase puterea entității lui Christos în aura Pământului. Ceea ce i-a apărut lui Pavel ca element decisiv al cunoaşterii lui Christos poate deschide omului noi orizonturi pentru cunoaşterea lui Christos, dacă aprofundăm ocultismul zilelor noastre. Căci prin faptul că privirea văzătoare a lui Pavel se extinde de la Misteriul de pe Golgota asupra celor trei trepte premergătoare ale sale, prin faptul că ea se extinde de la ceea ce la Pavel a fost aproape numai percepere a lui Iisus din Nazaret la viața lui Christos Iisus, caracteristica trăirii lui Pavel se extinde de la un anumit centru asupra întregii mari manifestări a vieții lui Christos Iisus. Ajungând astăzi printr-o cercetare ocultă plină de dăruire în situația de a generaliza oarecum specificul modului de a-L cunoaşte pe Christos al Sfântului apostol Pavel, s-a îndeplinit un adevărat progres în această cunoaştere.

Eu nu am vrut să vă vorbesc în mod abstract despre progresul în cunoaşterea lui Christos, ci am vrut să vă arăt concret ce fel de cunoaştere a lui Christos poate fi dobândită în prezent prin ştiința ocultă. În felul acesta, ne poate deveni limpede prin considerațiile noastre de astăzi că ştiința spiritului, aşa cum o concepem noi, poate fi un instrument pentru o cunoaştere cât mai profundă a lui Christos. Rămâne de sperat că, dacă omenirea, datorită influenței materialiste, a respins vechile reprezentări despre Christos, ştiința spiritului recentă Il va reda pe Christos omenirii. Căci această ştiință a spiritului nu vorbeşte despre Christos sprijinindu-se pe teorii, ci pe cuvintele lui Christos însuşi: Iată, eu sunt cu voi până a sfârşitul timpurilor [ Nota 40 ]. – Căci în aura Pământului, în care ne aflăm noi, s-a revărsat Christos. El viețuieşte înăuntrul ei! Și noi putem intra în legătură cu El ca ființă spirituală prezentă în aura Pământului dacă ne însuşim posibilitatea de a o face aşa cum au vieţuit cândva ucenicii pe plan fizic împreună cu Christos Iisus. Trebuie doar să ne obişnuim să străvedem într-adevăr prezența vie a lui Christos în aura Pământului şi să nu identificăm creştinismul cu o simplă teorie, cu o simplă doctrină. Începând de la Misteriul de pe Golgota Christos este aici, este în jurul nostru. Îl putem afla în aceeaşi lume în care ne aflăm şi noi, în care se află El, numai că nu sub o înfățişare fizică, ci ca entitate spirituală.

Și noi putem urmări cum este El activ ca entitate, independent de ceea ce gândim noi, oamenii, despre El. Oare nu am viețuit noi faptul că la concilii şi în alte locuri de dispute părerile şi învăţăturile despre Christos sunt total opuse şi că oamenii nu au fost capabili să se înțeleagă prin gândurile lor asupra lui Christos? Câte păreri nu au fost formulate asupra lui Christos? Însă dacă impulsul lui Christos ar fi depins de părerile oamenilor evoluția Sa ar fi fost desigur compromisă. Acest impuls al lui Christos este o realitate vie în evoluția Pământului, şi El acționează ca realitate absolut independent de ceea ce gândesc oamenii despre El.

Pentru a înțelege mai bine lucrurile, să avem în vedere data de 28 octombrie 312. Pe atunci, în faţa porţilor Romei se afla Constantin, fiul lui Constantius Chlorus. El se afla în fața Romei, unde domnea Maxențiu. Constantin, cu o oştire considerabil mai mică decât a lui Maxențiu, se apropia de Roma, unde Maxenţiu avea la dispoziție o oştire considerabil mai mare. Înăuntrul zidurilor Romei, Maxenţiu era în siguranță. Constantin se apropia în câmp deschis. Bătălia care s-a purtat atunci a fost decisivă pentru configurația ulterioară a Europei. Cel care studiază istoria în profunzime va trebui să accepte că atunci nu au fost decisive nici ideile generalilor, nici raţiunea omenească, în privința a ceea ce s-a petrecut în bătălie, ci cu totul altceva! Maxenţiu a întrebat cărţile sibilinice şi a primit răspunsul: Dacă îl ataci pe Constantin în afara porţilor Romei, îl vei distruge pe cel mai mare duşman al Romei. – Un adevărat oracol! Iar în noaptea de dinaintea bătăliei, Maxenţiu a avut un vis care l-a îmboldit să părăsească poziția sigură dintre zidurile Romei şi să iasă în întâmpinarea lui Constantin. Iar Constantin, cu oştirea sa cu mult mai mică, avusese noaptea un vis în care i s-a spus să poarte simbolul lui Christos în fruntea oştirii sale şi să învingă sub acest semn. Pe atunci nu jucau niciun rol temeiurile rațiunii, motivele strategice sau cunoaşterea tehnicii militare, ci prin Maxenţiu şi Constantin s-au opus forțe subconştiente. Putem gândi ce vrem despre valoarea sau nonvaloarea lui Constantin, dar în victoria repurtată atunci de el a trăit ca putere adevărată, reală, impulsul lui Christos, care acţiona în subconştientul oamenilor începând de la Misteriul de pe Golgota, indiferent de ceea ce credeau oamenii despre Christos.

Acesta este numai unul dintre evenimentele care pot fi expuse pentru a aduce mărturie cum a pătruns impulsul lui Christos mai întâi în puterile subconştiente ale sufletului, care altfel ar fi trecut în elementul sibilin. Şi pe când puterile sufleteşti conştiente au tins din ce în ce mai mult sub influenţa curentului materialist să piardă din vedere impulsul lui Christos, Christos lucrează în continuare în puterile sufleteşti subconştiente ale oamenilor, aşa cum a acţionat în Constantin şi în Maxenţiu.

Însă astăzi ne aflăm în faţa necesităţii de a ridica la suprafaţă ceea ce a acţionat în puterile subconştiente ale sufletului, plasându-l pe deplin conştient în faţa sufletelor noastre. Noi trebuie să recunoaştem pe deplin conştienţi fiinţa care acţionează începând de la Misteriul de pe Golgota în aura Pământului şi în sufletele oamenilor şi faptul că destinul evoluţiei Pământului şi al omenirii este determinat din această aură a Pământului începând de la Misteriul de pe Golgota.

Având în vedere acestea, înțelegem progresul pe care l-a făcut cunoaşterea omenească în privinţa lui Christos şi înțelegem şi propriile sarcini în privinţa progresului în cunoaşterea lui Christos.