Pentru a înţelege raporturile diferitelor lumi între ele trebuie avute în vedere mai multe aspecte. O forţă care produce într-o anumită lume un efect conform sensului ordinii cosmice poate fi opusă acelei ordini cosmice, atunci când se dezvoltă într-o altă lume. În consecinţă, pentru fiinţa omenească este necesar ca în corpul său eteric să fie prezente cele două forţe opuse: facultatea de a se metamorfoza în alte fiinţe şi puternicul sentiment al „eului”. În lumea sensibilă, sufletul omenesc nu-şi poate desfăşura aceste două forţe fără a le atenua. În lumea elementară, aceste forte sunt prezente astfel încât, echilibrându-se, fac fiinţa omenească durabilă, viabilă, aşa cum somnul şi starea de veghe fac posibilă viaţa omenească în lumea sensibilă. Niciodată raportul a două forţe de acest gen nu ar putea fi în aşa fel ca una din ele să o înăbuşe pe cealaltă; şi una şi cealaltă trebuie să-şi poată desfăşura activităţile contrabalansându-se reciproc.
Dar numai în lumea elementară sentimentul „eului” şi facultatea de metamorfozare pot acţiona astfel una asupra alteia, în lumea fizică doar rezultatul acestei acţiuni reciproce şi a acestei combinări a celor două forţe se poate manifesta în conformitate cu ordinea cosmică. Dacă facultatea de metamorfozare a omului ar acţiona în lumea sensibilă la acelaşi nivel la care ea trebuie să acţioneze în corpul eteric, sentimentul pe care sufletul omenesc l-ar avea despre el însuşi nu ar fi conform legilor corpului fizic. În lumea sensibilă, corpul fizic îi imprimă omului amprenta sa bine definită, datorită căreia el apare în lume ca o personalitate distinctă. Nu la fel stau lucrurile cu corpul eteric, în raport cu lumea elementară. Aici, pentru a fi în mod plenar om, trebuie să poţi lua formele cele mai variate; în caz contrar, suntem condamnaţi la o izolare completă; nu am avea nici o altă cunoaştere în afara celei de sine însuşi; nu am simţi nici o afinitate cu fiinţele sau fenomenele lumii elementare, care ar fi ca şi inexistente.
Dimpotrivă, dacă sufletul omenesc ar dezvolta în lumea sensibilă facultatea de metamorfozare de care are nevoie în lumea elementară, şi-ar pierde individualitatea. El ar trăi în contradicţie cu sine însuşi. Pentru lumea fizică această facultate de metamorfozare trebuie să fie o forţă rezidând în străfundurile sufletului, o forţă care constituie dispoziţia fundamentală a sufletului, dar nedesfăsurându-se în lumea sensibilă.
Conştienţa clarvăzătoare trebuie să se familiarizeze cu această facultate de metamorfozare, în caz contrar ea ar fi incapabilă să facă observaţii în lumea elementară. Aşadar, conştienţa clarvăzătoare îşi însuşeşte o facultate de care trebuie să se folosească numai atât timp cât se află în lumea elementară, dar care trebuie să se stingă de îndată ce ea reintră în lumea simţurilor. Conştienţa clarvăzătoare trebuie să respecte întotdeauna graniţa dintre cele două lumi; ea nu trebuie să acţioneze în lumea sensibilă cu ajutorul facultăţilor care-i corespund unei lumi superioare. Dacă, deşi, ştiindu-se în lumea fizică, sufletul i-ar permite facultăţii de metamorfozare a corpului său eteric să continue a acţiona, conştienţa obişnuită s-ar umple de concepţii care n-ar corespunde la nici o realitate a lumii fizice şi, din această cauză, viaţa mintală ar fi tulburată. Conştienţa clarvăzătoare nu se poate dezvolta în mod normal decât cu condiţia ca frontiera dintre cele două lumi să fie respectată.
Când vrem să ajungem la conştienţa clarvăzătoare, trebuie vegheat ca, prin cunoaşterea lumilor superioare, să nu se poată strecura nici o tulburare în conştienţa obişnuită.
Învăţând să-l cunoaştem pe „Păzitorul Pragului”, înţelegem care este starea sufletului în lumea sensibilă şi în ce măsură posedă ea forţa necesară pentru a elimina din conştienţa fizică sensibilă influenţa forţelor şi facultăţilor oculte care trebuie să fie excluse din ea. Pătrunzând în lumea suprasensibilă fără a fi înarmat de cunoaşterea de sine datorată „Păzitorului Pragului”, putem fi subjugaţi de experienţele din această lume. Aceste experienţe se pot strecura în conştienţa fizică sensibilă ca nişte imagini iluzorii. Ele apar, în cazul acesta, cu caracter de senzaţii fizice şi urmează ca pe nedrept sufletul să vadă în ele nişte realităţi. Clarvederea normal dezvoltată nu va percepe niciodată imaginile lumii elementare ca reale, în sensul în care conştienţa fizică sensibilă trebuie să considere ca reale experinţele sale din lumea sensibilă. A stabili adevăratul raport între imaginile lumii elementare şi realitatea la care ele corespund, ţine de facultatea de metamorfozare a sufletului.
Cealaltă forţă necesară corpului eteric – puternicul sentiment al „eului” – nu trebuie nici ea să pătrundă în viaţa sufletului din lumea sensibilă cum, pe bună dreptate, o face în lumea elementară. Dacă totuşi o face, ea provoacă în lumea sensibilă înclinaţii imorale care provin din egoism.
Aici este punctul în care ştiinţa ocultă descoperă originea „răului” în activitatea omenească. Ar însemna să contestăm ordinea cosmică, dacă am admite că răul ar putea să existe şi fără forţele care constituie izvorul, obârşia răului. Fără acestea, fiinţa eterică a omului nu ar putea dezvolta în lumea elementară forţele considerate bune, cu condiţia ca activitatea lor să rămână limitată la lumea elementară, dar care sunt totuşi producătoare de rău prin faptul că nu rămân liniştite în străfundurile sufletului, pentru a regla aici raportul omului cu lumea elementară, ci sunt transferate în sfera vieţii fizice, unde se transformă în înclinaţii egoiste, care se opun facultăţii de a iubi şi devin chiar prin aceasta cauza unor acţiuni imorale.
Dacă sentimentul puternic al „eului” trece din corpul eteric în corpul fizic, prin aceasta se realizează nu numai o consolidare a egoismului, ci şi o slăbire a corpului eteric. Conştienţa clarvăzătoare este obligată să constate că, cu cât egoismul este mai mare în viaţa fizică sensibilă, cu atât sentimentul „eului”, necesar pentru intrarea în lumea suprasensibilă, este mai slăbit. În străfundurile sufletului, egoismul nu fortifică, ci slăbeşte omul.
Când omul traversează poarta morţii, efectul egoismului dezvoltat în viaţa dintre naştere şi moarte se manifestă în aşa fel, încât sufletul este slăbit pentru experienţele lumii suprasensibile.
