Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
METAMORFOZĂ COSMICĂ ȘI UMANĂ

GA 175

CONFERINŢA a II-a

Berlin, 13 februarie 1917

Considerațiile pe care le-am făcut aici acum opt zile au culminat în ideea că cercetătorului spiritului îi este bine cunoscut cum, în prezent, în ciuda faptului că în lumea exterioară mentalitatea materialistă a atins cea mai înaltă culme, noi ne aflăm din punct de vedere spiritual în perioada de început a unei dematerializări a gândurilor, a lumilor reprezentărilor, care în cursul timpului trebuie să conducă la o spiritualizare, la o pătrundere cu spirit a vieții pământești ca atare. Căci ceea ce trebuie să conțină viața exterioară a planului fizic trebuie să fie înglobat mai întâi de unii și apoi de tot mai mulți oameni în înțelegerea spirituală, în cuprinderea spirituală. Iar știința spiritului trebuie să fie în această privință un început al faptului că oamenii se înalță în sufletele lor la ceea ce sufletele pot deja atinge în prezent, la ceea ce viața exterioară fizică încă nu oglindește dar va trebui să reflecte, dacă vor ca Pământul să nu se înmlăștineze în declinul dezvoltării materialiste. S-ar putea descrie situația omului actual dacă am spune că sufletul său se găsește, de fapt, în general, foarte aproape de lumea spirituală; dar reprezentările și mai ales simțirea care derivă din concepția materialistă despre lume și din mentalitatea materialistă au țesut un văl în jurul a ceea ce, luat în fond, se află azi foarte aproape de sufletul uman. Legătura existenței fizice, pământești – în care omul actual, în ciuda anumitor declarații care se fac în alt sens, se află cu întreaga sa ființă –, legătura dintre această existență pământească materialistă și lumea spirituală poate fi aflată de om atunci când acesta încearcă să dezvolte forțe interioare pline de curaj, pentru a înțelege nu numai ceea ce el poate afla prin faptul că se constituie în fața simțurilor sale, ci și ceea ce rămâne nevăzut, suprasensibil, dar cu care se poate uni și o poate trăi, când este capabil să se trezească forța sufletului într-atât încât să observe că în această forță interioară a sufletului lui coexistă ceva spiritual suprauman.

Această legătură nu trebuie însă căutată așa cum se caută în prezent legăturile umane în existența exterioară grosolan-sensibilă. Căci legătura dintre sufletul uman și lumea spirituală se găsește în forțele intime ale sufletului, în forțe pe care sufletul uman le dezvoltă atunci când manifestă o atenție interioară tăcută, liniștită, atenție pentru care omul trebuie să se educe din nou, după ce a fost obișnuit în era materialismului să nu acorde atenție decât celor ce i se impune cu putere din afară, ceea ce într-o anumită măsură forțează capacitatea de concepere. Spiritul, care trebuie trăit în interior, nu-l frapează, el se lasă așteptat și te apropii de el când încerci să te pregătești pentru această apropiere. Când poți spune despre lucruri ale lumii exterioare care se așază în fața simțurilor noastre, care se impun percepției exterioare: Ele vin, ele ne vorbesc, un cuvânt asemănător nu poate fi folosit pentru modul în care spiritul, lumea spirituală ajunge la noi. Întrucât limba actuală, așa cum am spus și alte ori, este mai mult sau mai puțin adaptată pentru lumea fizică exterioară, este greu să găsești cuvinte care să fie o imagine precisă a ceea ce se află în fața sufletului în lumea spirituală. Dar se poate totuși încerca să se prezinte printr-un mod analog cât de diferit ajunge spiritualul la om, față de ceea ce este fizic. Ai spune că spiritualul este trăit, în timp ce în același moment în care îl trăiești ai sentimentul că îi aduci mulțumiri. Prindeți foarte precis sensul acestor cuvinte: îi mulțumești lumii spirituale.

Noi ne aflăm în fața lumii fizice în așa fel încât spunem: În fața simțurilor noastre se întinde regnul mineral, din acesta se desprinde regnul vegetal, regnul animal și apoi chiar regnul nostru, regnul uman. Iar în cadrul umanului ne simțim ca stând, într-un anumit sens, deasupra în seria acestor regnuri exterioare. Față de regnurile spirituale ne simțim ca stând dedesubtul lor, iar celelalte regnuri ridicându-se deasupra noastră, regnurile îngerilor, arhanghelilor și arheilor etc. Noi ne simțim față de aceste regnuri în fiecare clipă ca fiind susținuți de ele și, în fond, ca fiind mereu menținuți în viață. Mulțumești acestor regnuri. Ridici privirea spre ele în timp ce spui: Viața proprie, conținutul propriu al sufletului se revarsă din gândurile pline de voință ale ființelor acestor regnuri și ne formează încontinuu. Acest sentiment al aducerii mulțumirilor către regnurile superioare ar trebui să fie dezvoltat în mod tot atât de viu la om ca și sentimentul că primim din afară impresii în percepția fizică. Când aceste două sentimente – că lucrurile exterioare sensibile acționează asupra noastră, iar ceea ce trăiește în punctul central al ființei noastre se datorează ierarhiilor superioare – sunt la fel de vii în sufletul nostru, sufletul se găsește în acel echilibru în care poate continua să perceapă în mod corect coacționarea spiritualului cu fizicul, care are loc în mod continuu, dar care fără echilibrul dintre aceste două simțiri descrise nu poate fi perceput.

Evolutia în viitor trebuie să aibă loc astfel încât evoluției Pământului să i se adauge prin creștere, datorită prezenței acestor două simțiri din sufletul uman, forțe care în vremea materialistă actuală nu se pot dezvolta. Legătura cu lumea spirituală a existat într-o formă în orice caz încețoșată, numai în timpul originar al evoluției umanității. În acea perioadă a evoluției lor, oamenii nu aveau numai cele două stări pe care le au astăzi, veghe și somn și între ele visul haotic, ci prezentau o a treia stare mijlocitoare a adevărului care nu era numai o visare, ci o cuprindere în imagini, chiar dacă conștiența era atenuată; o cuprindere în imagini, dar în imagini care corespundeau unui adevăr spiritual. Pentru dezvoltarea unei conștiențe pământești depline, știm că acest fel de cuprindere trebuia să se retragă din om. Omul nu ar fi devenit liber dacă această stare ar fi persistat, dacă el nu ar fi fost expus tuturor pericolelor și atacurilor ispitirilor materialismului. Dar omul trebuie să-și regăsească din nou calea spre lumea spirituală, pe care trebuie s-o cuprindă în conștiența pământească deplină.

Aceasta se leagă de complexe ample de reprezentări, care s-au modificat în cursul evoluției umanității cu toate schimbările la care ne-am referit acum. Conviețuirea cu sufletele plecate din lumea fizică era, de la sine înțeles, ceva simplu pentru vremurile străvechi ale omului, care nu trebuia demonstrată căci, în acea stare de conștiență în care oamenii percepeau lumea spirituală în imagini, ei și conviețuiau cu cei care erau într-un fel oarecare legați prin karmă cu ei în timpul vieții și trecuseră prin poarta morții în lumea spirituală. Ei știau pur și simplu că morții sunt prezenți; ei nu sunt morți, ci trăiesc; ei trăiesc, dar într-o altă formă de existență. Ceea ce se percepe nu trebuie să fie mai întâi dovedit. Asupra nemuririi nu trebuia gândit în timpurile vechi, căci așa-zișii morți erau trăiți, percepuți. Dar și alte influențe importante avea conviețuirea cu morții. Morții găseau mai ușor decât în prezent posibilitatea – eu nu spun că în prezent nu o găsesc, ci spun că găseau mai ușor posibilitatea decât în prezent – de a se implica, prin oameni, căci aceasta este calea de a putea coacționa aici, pe Pământ, la ceea ce se întâmplă. Astfel, ceea ce se întâmplă azi pe Pământ se întâmpla în acele vremuri străvechi ale umanității în așa fel încât în impulsurile voliționale ale omului, în ceea ce își propunea, în ceea ce făcea, acționa împreună cu morții.

Materialismul nu a adus numai reprezentări materialiste – acesta ar fi răul cel mai mic, căci reprezentările materialiste ca atare dăunează cel mai puțin –, materialismul a adus o cu totul altă formă a coexistenței cu lumea spirituală. A devenit posibil în măsură mult mai mică ca așa-zișii morți să se implice prin așa-numiții oameni vii, aici, în evoluția Pământului. Omenirea trebuie să se întoarcă din nou la această legătură cu morții. Acest lucru va deveni însă posibil numai dacă omenirea învață într-o oarecare măsură să înțeleagă limba morților. Iar limba în care te poți înțelege cu morții nu este alta decât aceea a științei spiritului. Desigur, la început lucrurile arată ca și cum ceea ce mijlocește știința spiritului ar fi mai mult sau mai puțin un savantlâc spiritual, despre evoluție cosmică, despre evoluția umanității, despre alcătuirea naturii umane, care sunt poate lucruri despre care unii ar spune că pe ei nu-i interesează; ei ar dori să audă alte lucruri care le-ar încălzi inima, le-ar crește dispoziția sufletească. Desigur, ultima este o pretenție acceptabilă, este vorba de a ști cât de departe ajungi în contextul general cu un anumit fel de satisfacție dată de o astfel de pretenție. Aparent noi învățăm să cunoaștem cum s-a dezvoltat Pământul pe Saturn, Soare, Lună, cum s-au desfășurat diferitele epoci culturale pe Pământ, cum este articulată entitatea omului. Dar în timp ce ne dăruim gândurilor numai aparent abstracte, în realitate foarte concrete, în timp ce ne străduim să gândim astfel încât aceste lucruri să se afle cu adevărat în imagini în fața sufletelor noastre, noi învățăm să ne mișcăm cu un anumit fel de gânduri și reprezentări, pe care nu le putem aduce pe altă cale sufletelor noastre. Când simțim corect cum întregul nostru mod de reprezentare devine altfel prin faptul că ne ocupăm cu astfel de aspecte ale științei spiritului, vine un timp când găsim că este la fel de absurd să spunem: Nu ne interesează să ne ocupăm de astfel de lucruri, așa cum am găsit că ar fi absurd ca un copil să spună: Nu mă interesează A B C-ul care-mi este indiferent, ci vreau să pot vorbi! Față de ceea ce ne mijlocește limba vie, ceea ce trebuie să unească copilul cu existența sa corporală este tot ceva abstract, așa cum abstract este și ceea ce furnizează știința spiritului ca reprezentări ce se adaugă la ceea ce vine din gândire, din întreaga reprezentare și simțire a sufletului sub influența acestor reprezentări preluate din știința spiritului.

Pe lângă toate acestea este necesar să avem răbdare și să preluăm ceea ce știința spiritului are prin conținutul ei de viață și nu prin conținutul său abstract. Această atitudine cu privire la ce avem acum în vedere este încă departe de omul actual. În altă privință, în mod natural, desigur, el este aproape. Căci omul actual este obișnuit să fie cât se poate de mulțumit dacă și-a adus în fața sufletului o dată un anumit lucru, o operă de artă într-un domeniu oarecare sau un conținut științific oarecare. Iar când același lucru îi apare pentru a doua oară, în prezent este obișnuit să spună: Acest lucru îl cunosc deja, m-am ocupat o dată de el. – Aceasta este viața în abstracțiune. Într-un alt domeniu, în care viața este luată drept conținut vital, drept adevăr vital, nu se procedează tot astfel. Căci nu va fi ușor să găsim un om căruia să-i propunem un dejun și care să se scuze spunând că nu ar vrea să mănânce pentru că a mâncat ieri sau alaltăieri. În această privință omul face mereu același lucru. Viața trăiește prin repetarea aceluiași lucru. Dacă spiritualul trebuie să devină cu adevărat viață – și fără a deveni viață nu ne poate pune în legătură cu lumea spirituală universală –, el trebuie să fie cumva format din nou după ceea ce au creat tot din spirit legile vieții în lumea fizică, care este însă încremenită. Și conștientizăm în special faptul că se întâmplă cu sufletul nostru multe lucruri atunci când lăsăm să acționeze asupra acestuia, într-o cadență ritmică, impresii care presupun o anumită libertate a gândirii, o anumită emancipare a gândirii față de lumea fizică. Tot ajutorul, toată mântuirea evoluției spirituale a oamenilor – dacă avem dreptul să folosim acest cuvânt sentimental – depind de faptul dacă omul face efortul să nu ia spiritul numai în sensul în care este luat în prezent, ceea ce poate fi caracterizat prin exprimarea: O, pe acesta îl cunosc, eu m-am ocupat deja de el, ci să aibă în vedere sensul vieții, care este mereu legată de repetare, cu producerea aceleiași acțiuni în același loc. Dacă avem grijă să ne pătrundem sufletul cu viață spirituală crește și capacitatea noastră de atenție spirituală interioară. Ea devine atât de intimă încât putem focaliza acele momente importante în care se pot dezvolta la maximum legăturile cu lumea spirituală care vorbesc inimii. De exemplu, momente importante pentru relația cu lumea spirituală sunt acela al adormirii și cel al trezirii. Momentul adormirii este, la început, mai puțin rodnic pentru omul care se află la începutul evoluției sale spirituale, tocmai pentru motivul că după acesta ești adormit și conștiența este atât de tulbure prin atenuarea sa încât nu mai percepi spiritualul. Dar poate deveni foarte rodnic momentul trecerii de la somn la starea de trezie dacă ne obișnuim să nu îl parcurgem pur și simplu fără a-i acorda atenție, ci încercăm să ne trezim în așa fel încât să devenim conștienți, dar fără ca lumea exterioară să ne întâmpine imediat cu brutalitatea ei dură. În această privință, în tradiții populare care vin din timpuri vechi se află multe lucruri corecte dar care în prezent sunt puțin înțelese. Poporul simplu, care nu a prins încă o spoială de cultură intelectuală, spune: Când te trezești, să nu privești imediat în lumină. Adică să nu ai din afară o impresie brutală, ci să rămâi un timp în starea de trezie, dar să nu primești încă impresii din lumea exterioară.

Dacă respecți acest lucru, rămâne posibilitatea să vezi în acest moment al trezirii cum vin spre noi morții cu care suntem legați karmic. Ei nu vin spre noi numai în acest moment, dar acum îi putem percepe cel mai bine. Și în această clipă noi nu conștientizăm numai acest lucru, ci conștientizăm și ce se întâmplă în timpul din afara acestui moment între cei morți și noi. Căci percepția lumii spirituale nu este legată de timp, așa cum este percepția lumii fizice. În acest fapt se află chiar o dificultate cu privire la conceperea lumii spirituale și a esenței sale. O clipă de percepere ne poate dezvălui, instantaneu, ceva ce se extinde asupra unui interval de timp amplu. Dificultatea rezidă în a avea o suficientă prezență spirituală pentru a cuprinde într-un moment ceea ce se întinde pe perioade lungi de timp. Căci momentul poate trece în status nascens, așa cum se întâmplă în general. În acest caz, în momentul perceperii lucrul a și fost uitat. Aceasta este mai ales o dificultate a cuprinderii lumii spirituale. Dacă această dificultate nu ar fi prezentă, mai cu seamă în perioada actuală, foarte mulți oameni ar recepta impresiile lumii spirituale.

Dar și în alte momente ale vieții există posibilitatea ca lumea spirituală să pătrundă în noi. De exemplu, de câte ori dezvoltăm un gând în așa fel încât acesta să țâșnească din noi. Dacă ne lăsăm pur și simplu în voia vieții, dacă înotăm prin viață în felul acesta, există o mică probabilitate ca lumea spirituală adevărată, lumea spirituală interior vie să acționeze în noi; dar în clipa în care avem o inițiativă interioară a noastră, atunci când suntem puși în fața unei decizii pe care trebuie s-o luăm, fie chiar și în legătură cu lucruri minore, atunci a sosit momentul cel mai favorabil pentru ca morții legați karmic de noi să pătrundă în sfera conștienței noastre. Asemenea clipe nu trebuie să fie importante în sensul în care un lucru este „important” în viața exterioară materială. În realitate, uneori ceea ce este important pentru experiența spirituală poate să nu pară important în viața exterioară. Dar pentru cel care străvede astfel de lucruri, pare deosebit de clar că astfel de evenimente, care din perspectivă exterioară sunt poate lipsite de importanță, privite din punct de vedere interior apar ca fiind deosebit de importante, fiind condiționate karmic. În felul acesta este necesar să luăm în considerare procese sufletești mai intime, dacă vrem să ajungem la înțelegerea lumii spirituale. Astfel, este posibil ca un om să meargă pe stradă sau să stea așezat în camera sa și să se producă o detunătură neașteptată, un sunet neașteptat. El se sperie. Poate urma o clipă de reflectare după aceasta, care-i arată că în timpul în care s-a speriat i-a fost dezvăluit un lucru important din lumea spirituală. Acestor întâmplări trebuie să li se acorde toată atenția. În general, omul nu acordă atenție acestor lucruri pentru că el se gândește numai cât de mult s-a speriat. Din această cauză este atât de important să se obțină echilibrul sufletesc, în felul în care este menționat în finalul cărții Teosofia, sau în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 5] (tradusă în limba română și cu titlul de Treptele inițierii, n.tr.). Căci dacă obții acest echilibru al sufletului nu ești atât de perplex după sperietură încât să nu te dăruiești decât acestei trăiri și ți se va impune, chiar și dacă în mod intim, ce ai trăit de fapt într-o clipă, aparent nesemnificativă, ca aceasta, dar deosebit de importantă.

Toate acestea sunt desigur începuturi, care trebuie să fie dezvoltate. În timp ce dezvoltăm aceste lucruri, atenți la momentul trezirii, atenți la momentul în care suntem zguduiți, scuturați din afară într-un sens oarecare, noi învățăm să găsim legătura cu marele Cosmos, care este substanțial și spiritual, în care noi ne aflăm ca membru constituent și din care ne tragem; noi ne-am tras din el, dar cu scopul de a deveni oameni liberi, având totuși obârșia în el. În adevăr, lucrurile stau așa cum omul le-a luat în considerare din timpul străvechi, și anume, el nu umblă pe Pământ ca o ființă pierdută, întru câtva ca un eremit al Universului, așa cum se crede în prezent. Este adevărat ceea ce a admis omul străvechi, că el este un membru al marelui context cosmic, așa cum un deget este un membru al întregului nostru organism. Acest sentiment este astăzi pierdut, cel puțin majoritatea oamenilor nu-l au, acela de a fi un membru al marelui organism cosmic, în măsura în care, ca element spiritual, el se trăiește pe sine într-o lume vizibilă. Cu toate acestea, în prezent, o reflectare științifică obișnuită l-ar putea învăța pe om că el, împreună cu viața sa, este un astfel de membru al întregii ordini universale în care se află ca organism. Să luăm în considerare ceva foarte simplu, pe care fiecare din noi îl poate obține printr-un calcul simplu.

Știm cu toții că Soarele răsare primăvara, la 21 martie, într-un anumit punct al cerului pe care îl numim punct echinocțial. Mai știm însă și că acest punct echinocțial nu este același în fiecare an, ci că el avansează. Știm că Soarele răsare acum, în Pești. Înainte de secolul al XV-lea el răsărea în Berbec. Astronomia a păstrat obiceiul de a spune „în Berbec”, dar acest lucru nu corespunde realității. Această observație colaterală nu este necesară în acest moment. – Așadar, punctul echinocțial; Soarele răsare primăvara mereu cu un anumit avans. Este ușor de văzut că într-o anumită perioadă de timp el a parcurs tot Zodiacul. Timpul necesar pentru ca Soarele să parcurgă întregul Zodiac prin poziția punctului echinocțial este de aproximativ 25 920 de ani. Așadar, dacă cunoașteți punctul echinocțial dintr-un anumit an, în anul următor el va avansa, apoi în anul următor va fi într-o poziție și mai avansată. După ce vor trece 25 920 de ani, punctul echinocțial se va reîntoarce la același loc. Așadar, 25 920 de ani reprezintă pentru sistemul nostru solar o perioadă deosebit de importantă: Soarele realizează un pas cosmic, în timp ce punctul echinocțial se reîntoarce în același loc. Platon, marele filosof grec, a numit acești 25 920 de ani an cosmic numit curent marele an cosmic platonician. Uimitor este – chiar uimitor de profund atunci când pătrunzi în această minune – următorul fapt.

În mod normal, omul face 18 inspirații într-un minut. Acest lucru suferă modificări: în copilărie ele sunt ceva mai multe, la bătrânețe ceva mai puține, dar în perioada adultă ele sunt, la omul normal, în medie, în număr de 18. Să calculăm numărul de respirații efectuate într-o zi. Este un calcul simplu: 18 înmulțit cu 60 ne furnizează numărul de respirații dintr-o oră, 10 080; înmulțit cu 24 de ore într-o zi ne furnizează numărul de 25 920 de respirații dintr-o zi, Vedeți din acest fapt că aproximativ același număr dirijează atât ziua umană referitor la respirația omului cât și marele an cosmic în ceea ce privește peregrinarea punctului echinocțial prin Zodiac.

Acesta este unul dintre martorii care ne arată că atunci când spunem: microcosmosul – imagine a macrocosmosului nu folosim pur și simplu un mod de exprimare mistic-întunecat, general, încețoșat, ci că omul este cu adevărat condus într-o activitate importantă de care depinde viața sa în fiecare clipă în aceeași măsură în care este condus și Soarele pe orbita sa, în care se află prins.

Dar să mai avem în vedere și un alt aspect: vârsta patriarhală, cum este ea numită în mod obișnuit, este de 70 de ani omenești. 70 de ani nu reprezintă desigur un număr obligatoriu pentru om. Este de la sine înțeles că poți deveni mult mai bătrân, dar omul este, de fapt, o ființă liberă și depășește uneori cu mult acest punct-limită. Dar să rămânem la acest timp al patriarhilor și să spunem: Omul trăiește în medie, în mod normal, 70 până la 71 de ani. Dacă cercetăm câte zile reprezintă acești ani, avem pentru fiecare an 365,25 de zile. Dacă înmulțim această cifră cu 70, obținem 25 567,5; iar dacă înmulțim cu 71 am obține 365,25 x 71 = 25 932,75. Vedeți, în cazul celor 70 de ani obținem 25 567,5 zile, iar în cazul celor 71 de ani, 25 932,75 de zile. Din aceasta rezultă că punctul temporal în care viața umană cuprinde exact 25 920 de zile se află între 70 și 71 de ani, aceasta fiind viața patriarhală, care cuprinde 25 920 de zile. Aveți astfel determinată ziua umană prin aceea că el are 25 920 de respirații. Aveți timpul de viață uman determinat prin aceea că el numără 25 920 de zile.

Să mai cercetăm ceva, care acum devine ușor de realizat. Veri accepta că dacă împart 25 920, de care are nevoie punctul vernal (o altă denumire pentru punctul echinocțial, n.tr.) pentru a parcurge Zodiacul, la 365,25, obțin aproximativ 70 sau 71. Eu obțin 70 sau 71 prin înmulțire. Aceasta înseamnă că dacă tratez anul platonician încât el se prezintă ca un an mare, și-l împart astfel încât să obțin o zi mare voi obține ceea ce este o zi pentru anul platonician. Ce este aceasta? Este o viață umană. O viață umană se comportă față de anul platonician ca o zi umană față de un an.

Aerul ne înconjoară. Noi îl inspirăm și îl expirăm. El este astfel reglat cantitativ încât în timp ce este respirat de 25 920 de ori ne furnizează o zi din viață. Dar ce reprezintă o zi din viață? O zi din viață constă în aceea că eul nostru și corpul astral pleacă și se întorc din nou, astfel încât zi de zi se succede o ieșire și o întoarcere a eului și a corpului astral, așa cum respirația pătrunde înăuntru și iese afară. Mulți dintre prietenii noștri își vor aminti că eu, pentru a clarifica acest aspect, am comparat, în conferințe publice pe care le-am ținut, această alternanță de veghe și somn cu o lungă respirație. Așa cum în cazul respirației noi inspirăm și expirăm aerul, tot așa și prin trezire și adormire corpul nostru astral și eul pătrund și ies în și din corpul eteric și corpul fizic. Cu aceasta însă nu spunem nimic altceva decât că există o ființă sau poate fi preconizată o ființă care respiră așa cum noi respirăm într-o optsprezecime de minut, o ființă care respiră și a cărei respirație înseamnă ieșirea și pătrunderea corpului nostru astral și a eului în structurile eterice și fizice. Această ființă nu este nimie altceva decât ființa Pământului cu adevărat vie. În timp ce Pământul trăiește zi și noapte, el respiră, iar respirația lui poartă somnul și veghea noastră pe aripile lui. Și acum luați procesul respirator al unei alte ființe mai mari, Soarele, care se învârte în spațiu. Așa cum Pământul petrece o zi cu eliberarea și reluarea eului și corpului astral din și în om, tot astfel și ființa care corespunde în plan spiritual Soarelui produce omul; căci cei 70 până la 71 de ani sunt aici, așa cum am verificat, o zi a anului solar, a marelui an platonician. Întreaga noastră viață umană este o inspirație și o expirație a acestei mari ființe, căreia îi este repartizat anul platonician. Noi avem o mică respirație într-o optsprezecime de minut, care ne reglează viața; ne aflăm integrați în viața Pământului a cărui respirație cuprinde o noapte și o zi: aceasta corespunde ieșirii și intrării eului și a corpului nostru astral din și în corpul nostru eteric și fizic; noi înșine suntem inspirați și expirați de marea ființă căreia îi corespunde ca viață proprie, iar viața noastră este o respirație a acestei mari ființe. Acum vedeți cum ne aflăm în macrocosmos, înglobați în acesta ca un microcosmos, subordonați aceleiași legități cu privire la ființa universală, așa cum respirația din noi este subordonată ființei noastre umane. Aici totul este condus de număr și măsură. Dar ceea ce este grandios, important și care ne pătrunde adânc în inimă este faptul că numărul și măsura conduc în același mod marele Cosmos, macrocosmosul și microcosmosul. Nu este un simplu mod de exprimare, nu este numai ceva resimțit în mod mistic, ci ceva care ne învață chiar contemplarea plină de înțelepciune a lumii, că noi ne aflăm ca microcosmos în macrocosmos.

Când faci asemenea calcule foarte simple – căci ele pot fi realizate cu numerele științifice cele mai simple – și când nu ai o inimă ca o bucată de lemn, ci o inimă simțitoare pentru tainele existenței cosmice, atunci și expresia: Ne aflăm plasați în Univers încetează de a mai fi o simplă propoziție abstractă; ea devine o propoziție foarte vie. Înflorește o cunoaștere, o simțire și își poartă roadele impulsurile voliționale, iar întregul om participă la marea viață a existenței divine. Dar aceasta este calea prin care găsim într-o oarecare măsură conectarea la lumea spirituală și această cale trebuie să fie aflată în perioada la care am făcut referire în ultima expunere, perioada în care Christos umblă pe Pământ în plan eteric. În final, am indicat chiar și anul în care El a început să peregrineze pe Pământ în plan eteric. El trebuie să fie găsit! Oamenii trebuie să se obișnuiască să conștientizeze însă mai întâi contextul, contextul intim care rezultă chiar din existența universală și care trebuie să determine, atunci când este conștientizat, nevoia, trebuie să apară impulsul puternic de a căuta această conexiune cu lumea spirituală. Căci nu va mai dura mult timp până când oamenii vor fi cel puțin constrânși să recunoască următorul fapt. Poți să contești existența lumii spirituale, dacă ai înțelegerea tocită prin influența materialismului, dar nu poți distruge în interiorul ființei tale forțele care sunt capabile să caute o conectare la lumea spirituală. Te poți înșela cu privire la existența unei lumi spirituale, dar nu poți distruge forțele existente în suflet care sunt apte a aduce pe om în legătură cu lumea spirituală. Aceasta are însă drept consecință un lucru foarte important, ceva care ar trebui luat în serios tocmai în vremea noastră: forțele care se află aici acționează chiar și atunci când le negi existența. Materialistul nu interzice ca forțele care se îndreaptă spre spiritual să acționeze în sufletul său; ele acționează. Așadar, puteți spune dumneavoastră, cineva poate fi materialist, iar forțele îndreptate spre spiritual totuși acționează în el. Da, așa stau lucrurile. Ele acționează în el. Și ce realizează ele? Forțele care sunt aici pot fi, de fapt, reprimate cu privire la influența lor primordială proprie; atunci ele se transformă însă în alte forțe. Iar când forțele care se îndreaptă spre spiritual nu sunt utilizate pentru căutarea înțelegerii spiritualului – acum eu spun că pentru căutarea „înțelegerii” spiritualului la început nu este nevoie de mai mult –, dacă aceste forțe nu sunt folosite în acest scop, atunci ele se transformă în forță de iluzionare în viața umană. Atunci ele acționează în așa fel încât omul se dăruiește în viața obișnuită celor mai diferite iluzii posibile asupra lumii exterioare. Nu este lipsit de importanță să se recunoască, căci în nici o perioadă oamenii nu au dat curs fanteziei ca în vremea noastră, deși ei nu iubesc fantezia. Fantezia nu se extinde numai la anumite domenii. Și dacă am începe să dăm exemple despre modul cum oamenii fantazează în timp ce ei vor să fie numai realiști, materialiști, am putea arunca în adevăr lumină asupra tuturor domeniilor posibile; nu am mai ajunge la un capăt. Dacă, de exemplu, ne îndreptăm privirea spre ceea ce au prevăzut, să spunem, unii oameni politici despre mersul evenimentelor în lume, pentru o perioadă de câteva săptămâni și am compara cu ce s-a întâmplat în realitate, vom afla că de mulți ani forța de iluzionare nu este deloc mică.

Putem cerceta toate domeniile vieții în acest mod; este uimitor cum absolut în toate privințele vom găsi în prezent capacitatea de iluzionare dezvoltată la un nivel extraordinar. Această capacitate de iluzionare conferă concepțiilor despre viață și mentalității privitoare la viață a oamenilor orientați spre materialism ceva copilăros, ca să nu spunem copilăresc. Când conștientizăm în prezent ce ține de faptul ca oamenii să înțeleagă un lucru oarecare, ce ține de faptul de a se lovi de adevăr, vom obține o noțiune asupra a ceea ce noi numim aici „copilăros”, pentru a nu spune „copilăresc”. Așa stau lucrurile. Când oamenii se întorc de la lumea spirituală, ei trebuie să plătească acest lucru cu aceea că devin apți să se iluzioneze, cu pierderea posibilității de a avea noțiuni corespunzătoare asupra adevărului fizic exterior desfășurării realității. Ei trebuie să-și dezvolte proprietatea de a produce fantezii într-un alt domeniu, pentru că nu vor să țină seama de adevăr – indiferent că se referă la viața spirituală sau fizică.

V-am citat o dată un exemplu ușor de înțeles, care chiar dacă este expus pro domo este totuși un exemplu tipic: se pot găsi mereu oameni care condamnă acea știință a spiritului pe care eu o reprezint [Nota 6]. De ce, aceasta o explică cei implicați prin faptul că spun: Acest om produce tot felul de fantezii! Iar acest lucru nu este permis, numai să fantazezi! – Așadar, oamenii nu vor să meargă împreună spre lumea spirituală adevărată, deoarece consideră acest lucru o fantezie și ei disprețuiesc elaborarea de fantezii. Apoi ei mai adaugă acestei atitudini tot felul de considerente care au tot atâta corespondență cu adevărul câtă are albul cu negrul, de exemplu, privitor la originea mea, sau la felul în care am făcut un lucru aici sau acolo. Aici, ei desfășoară fantezia cea mai curajoasă. Atunci vedeți așezate alături fuga de lumea spirituală și aptitudinea de a da naștere la fantezii! Cel implicat nu observă acest lucru, dar se întâmplă în mod legic. O anumită cantitate de forță este orientată aici spre lumea fizică. Dacă nu este folosită cantitatea orientată spre lumea spirituală, aceasta se îndreaptă spre lumea fizică, nu pentru a cuprinde adevărul și realul, ci pentru a-l prăbuși acolo pe om în iluzii despre viață.

Acest lucru nu poate fi observat imediat în cazuri izolate, astfel încât să poți spune: Aha, asta este el; va fi prăbușit prin repulsia sa față de lumea spirituală în iluzii! – Astfel de exemple se găsesc, dar ele trebuie căutate; însă faptul că ele nu pot fi depistate fără efort se datorează realității că viața este complicată și un lucru îl influențează pe celălalt. Lucrurile stau întotdeauna astfel, încât sufletul mai puternic îl influeniează pe cel mai slab. De aceea, atunci când găsești la un suflet o forță de iluzionare, fundamentul acestei capacități de iluzionare se găsește într-o ură sau o repulsie față de lumea spiritală; acestea nu trebuie să existe în sufletul care se iluzionează, ci pot fi sugerate. Căci în domeniile spirituale forța contagioasă este mult mai mare decât în orice domeniu fizic.

Felul în care aceasta este legată în general de karma umană, mai ales modul în care asemenea lucruri, atunci când cercetezi și focalizezi această importantă lege a metamorfozei forțelor sufletești, o metamorfoză, o transformare a forțelor orientate spre spiritual în forță de iluzionare, cum acționează în contextul vieții, și de condițiile de dezvoltare a prezentului nostru și de viitorul apropiat, va constitui obiectul expunerii noastre viitoare; atunci vom continua să expunem cele prezentate azi și vom face legătura cu misteriul christic și îl vom lega de timpul prezent, pentru a obține unele perspective ale importanței concepției spirituale, în general.