Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175


CONFERINŢA I

Berlin, 27 martie 1917

Trebuie să atrag din nou atenţia asupra unei trăsături a cercetărilor noastre, trăsătură care trebuie să străbată întreaga ştiinţă a spiritului. Am descris această trăsătură spunând că trebuie să fim atenţi la faptul că, dincolo de noţiunile, reprezentările şi ideile pe care şi le formează şi în mijlocul cărora trăieşte omul, nu se află numai ceea ce adesea în viaţă se numeşte logică, ci în noţiunile şi în reprezentările oamenilor trăieşte şi ceea ce se poate numi realitate. Trebuie căutate noţiuni saturate cu realitate. Şi, iarăşi, s-ar putea să nu fie inutil – tocmai în cazul consideraţiilor care încep acum şi care au o ţintă foarte precisă, pe care o voi indica de îndată – să atrag din nou atenţia cât de uşor se poate înţelege faptul că o noţiune, o reprezentare oarecare pe care şi-o face cineva în viaţă poate să fie într-un anume sens adevărată, dar să nu poată să coboare în realitate. Desigur, ceea ce se înţelege prin aceste noţiuni saturate de realitate va deveni limpede abia treptat; însă putem ajunge să ne reprezentăm saturarea de realitate a noţiunilor, treptat-treptat, şi prin comparaţii simple. De aceea astăzi, ca introducere, o să vă atrag din nou atenţia asupra a ceea ce vreau de fapt să spun printr-o comparaţie.

Ceea ce doresc să spun acum nu are aparent, dar numai aparent, nici o Iegătură cu consideraţiile ce vor urma, ci este numai o discuţie introductivă. Până în anul 1839, începând cu secolul al XVI-lea, toţi cardinalii de la Roma erau obligaţi să depună un jurământ foarte important. Trebuie ştiut că pe timpul pontificatului Papei Sixtus al V-lea – care a stat pe scaunul papal între 1585 şi 1590 – s-au depus în Castelul Sant'Angelo cinci milioane de scuzi ca un tezaur care să fie disponibil în vremuri grele. Şi deoarece se considera atât de important să existe un asemenea tezaur pentru vremuri grele, cardinalii erau întotdeauna puşi să jure că-l vor ocroti cu mare grijă. În anul 1839, Papa Grigore al XVI-lea, Acton [1], care mai târziu a devenit cardinal, a ridicat obiecţii împotriva acestui jurământ; el cerea să nu se mai menţină obligaţia cardinalilor de a depune jurământ pentru ocrotirea acestui tezaur. – Acum, dacă nu mai auzim şi alte amănunte despre această poveste, putem emite tot felul de ipoteze referitor la refuzul acestui straniu Acton de a lăsa pe cardinali să depună jurământ, cum se cerea în acel moment, pentru păzirea tezaurului care trebuie să fi fost atât de important pentru administraţia papală. Şi tot ceea ce se spune despre asta ar putea să aibă multă logică. Dar tot ce s-ar putea spune, eventual, foarte frumos va fi anulat de tot ceea ce ştia Acton prin anumite înlănţuiri de fapte şi ceea ce cardinalii nu ştiau. Şi anume, ştia că din 1797 acest tezaur nu mai exista [2], că fusese deja epuizat. Astfel, cardinalii erau puşi să jure că vor ocroti un tezaur care nu mai exista, iar Acton pur şi simplu nu a vrut să lase să se depună un jurământ pentru ceva care nici nu exista. Vedeţi dumneavoastră, toate discuţiile şi ipotezele frumoase pe care le-ar emite cineva care nu ştie că întregul tezaur nu mai exista, că fusese epuizat deja sub Pius al VI-lea, s-ar spulbera.

Printr-un astfel de exemplu se poate vedea, dacă cineva meditează puţin asupra acestui lucru – uneori pare inutil să meditezi asupra unor lucruri care sunt atât de evidente, dar trebuie reflectat asupra lor şi trebuie făcute comparaţii între ceva evident, de la sine înţeles, şi alte lucruri din lume –, tocmai prin ceea ce rezultă dintr-un astfel de fapt se poate constata cum stau lucrurile cu noţiunile saturate de realitate şi cele nesaturate de realitate. Acum trebuie să atrag atenţia asupra acestei nesaturări de realitate a reprezentărilor din prezent din simplul motiv că, după cum veţi vedea ulterior, aceasta are legătură tocmai cu tema care în prezent trebuie din nou discutată din punctul nostru de vedere. Mă voi strădui deci să dau curs consideraţiilor în care ne-am lansat deja pentru a lua în discuţie o relaţie specială cu privire la Misteriul christic. Ceea ce am spus ultima dată referitor la aceasta vă va putea servi drept sprijin pentru lămurirea tocmai a acelei laturi a Misteriului christic pe care dorim să o luăm în considerare acum. Aş dori să evoc astăzi în faţa sufletelor dumneavoastră câteva lucruri care aparent nu au legătură cu tema noastră dar care ne vor putea servi ca bază de pornire.

Ştiţi că am început să fac referire, cu prudenţă, la un anumit mod de abordare a Misteriului christic în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic. Această carte – care, în treacăt fie spus, este una dintre ultimele pe care vechiul regim din Rusia le-a confiscat acum câteva săptămâni, după ce tocmai fusese reeditată – este un prim pas spre înţelegerea creştinismului din punct de vedere spiritual; din punctul de vedere care în decursul secolelor a dispărut, mai mult sau mai puţin, din însăşi evoluţia creştină a Occidentului. Aş vrea acum să scot în evidenţă mai întâi un amănunt prin care orice afirmaţie a cărţii Creştinismul ca fapt mistic poate fi menţinută sau infirmată. În amintita carte este reprezentată o anumită viziune asupra Evangheliilor. Nu vom intra acum în discutarea acestei viziuni. Puteţi foarte bine să o citiţi din carte. Însă, dacă este să considerăm această viziune ca îndreptăţită, atunci trebuie să pornim de la ipoteza că în nici un caz Evangheliile nu s-au născut atât de târziu cum se presupune astăzi în mod curent în teologia creştină, ci că apariţia lor trebuie situată undeva mai devreme. Ştiţi, nu-i aşa, că după această concepţie, elementele învăţăturii evanghelice trebuie căutate în vechile cărţi de Misterii şi că esenţa este ca Misteriul de pe Golgota să fie recunoscut ca o împlinire a ceea ce se găseşte în acele vechi cărţi de Misterii. Şi tocmai printr-o asemenea înţelegere a creştinismului, în prezent intrăm în contradicţie cu unele puncte de vedere teologico-istorice. O asemenea abordare va fi probabil considerată nefondată din punct de vedere istoric chiar şi de către cei mai moderni teologi; trebuie să înţelegem că în secolul I, sau cel puţin în primele două treimi ale secolului I, Evangheliile încă nu jucau nici un rol important. Şi există chiar teologi ai creştinismului care pun la îndoială posibilitatea de a aduce vreo dovadă că în secolul I d.Chr. existau oameni care se gândeau la, sau dacă vreţi, credeau în persoana lui Christos Iisus.

Se va dovedi din ce în ce mai clar că dacă cercetarea actuală, doar aparent scrupuloasă, se va extinde şi va deveni nu numai atentă, scrupuloasă, ci şi omnilaterală, atunci multele îndoieli ale acestei cercetări se vor spulbera. Fireste că se pot trage astăzi tot felul de concluzii din chestiunile care rezultă din anumite contradicţii dintre documentele creştine şi cele evreieşti, de pildă. Însă acestor concluzii li se opune faptul că documentele din afara creştinismului, adică nerecunoscute oficial drept documente creştine, sunt foarte puţin cunoscute şi, pe de altă parte, foarte puţin luate în considerare mai ales de către teologii creştini. O bună parte a acestei neluări în considerare se datorează faptului că oamenii nu au înţeles încă într-un mod îndeajuns de spiritual creştinismul şi în special Misteriul de pe Golgota şi că nu pot asocia nici o noţiune potrivită cu reprezentarea paulinică, care face deosebire între omul psihic şi omul pneumatic. Luaţi bunăoară împărţirea cea mai elementară a omului pe care o facem noi, în trup, suflet şi spirit. În fond, Sfântul Pavel, care cunoştea vechile adevăruri ale Misteriilor cu caracterul lor atavic, prin deosebirea pe care o făcea între omul psihic şi cel pneumatic, în mare nu voia să spună nimic altceva decât trebuie noi să precizăm din nou, sub o formă înnoită, vorbind despre suflet şi despre spirit ca despre două mădulare ale naturii omeneşti. Însă tocmai această diferenţiere între omul psihic şi cel pneumatic, această diferenţiere între suflet şi spirit s-a pierdut cu totul din viziunea occidentală aaupra omului. Totuşi, nu se poate înţelege Misteriul de pe Golgota în esenţa sa reală fără a avea nici un fel de noţiuni despre diferenţa dintre omul pneumatic şi cel psihic.

Aş dori în cele ce urmează să vă prezint numai câteva lucruri, pe care vi le-am expus deja şi în anii trecuţi [3], şi care vă pot arăta că până şi unele fapte istorice exterioare sunt văzute greşit, mai cu seamă atunci când, precum în ultima vreme, se vorbeste despre cercetarea vieţii lui Iisus. Şi anume, se vorbeste de faptul că Evangheliile au apărut târziu. Da, vedeţi, la aceasta se pot aduce chiar obiecţii pur istorice. De pildă, se poate obiecta că rabi Gamaliel al II-lea a avut un proces în anul 70 d.Chr. În acest proces a fost vorba de următoarele: rabi Gamaliel al II-lea era fiul lui rabi Simeon, care era fiul lui Gamaliel, cel caruia i-a fost elev Sfântul Pavel; iar rabi Gamaliel al II-lea avea o soră, cu care a ajuns la un proces de succesiune. Au fost citaţi în faţa judecătorului, care era un roman adept al creştinismului, sau poate chiar un evreu adept al creştinismului, e greu de stabilit. Gamaliel a susţinut că el este unic moştenitor, deoarece după legea mozaică fiicele nu au drepturi succesorale. La care judecâtorul a replicat: ..De când voi evreii v-aţi pierdut ţara Tora lui Moise nu mai este valabilă; este valabilă Evanghelia, iar după Evanghelie, şi surorile au drept să moşenească“. Astfel nu mai era nimic de făcut pe cale dreaptă. Şi totusi ce s-a întâmplat? Gamaliel al II-lea, care era nu numai dornic să câştige moştenirea, ci şi viclean, a cerut – cum am zice astăzi – un nou termen. Ceea ce s-a şi încuviinţat. Procesul a fost amânat şi între timp Gamaliel al II-lea l-a mituit pe judecător. La a doua înfăţisare judecătorul a luat o altă decizie, spunând că la primul proces ar fi gresit. Este drept, zise el, că Evanghelia se ia drept temei legal la asemenea procese, dar în Evanghelie stă scris că Tora lui Moise nu va fi anulată prin Evanghelie. Şi ca întărire este citat versetul care se găseste azi în Matei 5.17 despre neanularea Legii, în accepţia pe care o are şi azi, bineînţelea cu deviaţiile care rezultă din limba greacă şi din limba în care era scrisă Evanghelia la vremea respectivă [4], când s-a dat această sentinţă judecătorească, în anul 70 d.Chr. Dar în această sentinţă judecătorească se vorbeşte pur şi simplu despre Evanghelia după Matei, iar Talmudul, care istoriseşte aceste lucruri [5], se referă la această Evanghelie după Matei ca despre ceva de la sine înţeles.

Astfel se pot aminti tot felul de lucruri care să arate că, extinzând cercetarea, altfel foarte minuţioasă şi atentă, aceasta nu se află pe un teren prea sigur nici din punct de vedere istoric, dacă nu se mută departe înapoi în timp momentul genezei Evangheliilor. Chiar şi cercetarea exterioară va justifica o dată, cu siguranţă, ceea ce – alimentându-se ce-i drept din cu totul alte surse, şi anume din surse pur spirituale – constituie temelia cărţii mele Creştinismul ca fapt mistic.

Ei bine, tot ceea ce are legătură cu Misteriul de pe Golgota realmente asunde încă în sine, chiar şi pentru vremurile actuale, cele mai adânci taine, care se vor revela pe măsură ce concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume se va răspândi tot mai mult. Multe lucruri pot atrage atenţia asupra faptului că problemele nu sunt atât de simple cum şi le reprezintă de multe ori oamenii în zilele noastre. Astfel, de exemplu, se are foarte puţin în vedere astăzi atitudinea iudaismului din acea epocă faţă de concepţiile despre Christos Iisus în primul secol de creştinism. Sunt teologi care studiază anumite scrieri iudaice ca să dovedească diferite lucruri. Numai că se poate demonstra foarte uşor că aceste scrieri iudaice, la care se fac atât de des referiri, încă nici nu existau în primul secol al erei creştine. Însă un lucru pare şi din punct de vedere istoric pe deplin dovedibil: faptul că în primul secol, şi anume în cea de-a doua treime a primului secol, au existat raporturi relativ bune între iudaism şi creştinism, dacă este să folosim acest termen deja pentru acea vreme; de asemenea că, în general, când anumiţi iudei luminaţi intrau în discuţii cu adepţii lui Christos Iisus, nu era prea greu să stabilească un acord între concepţiile lor. Este suficient să amintim, de exemplu, următorul caz: renumitul rabi Eliezer [6] s-a întâlnit pe la mijlocul primului secol cu un oarecare Iacob – cum îl numeşte el – care se declara adept al lui Iisus şi tămăduia în numele lui. Renumitul rabi Eliezer a intrat în vorbă cu Iacob şi în cadrul respectivei discuţii a declarat: „De fapt, ceea ce afirmă acest Iacob precum şi faptul că el tămăduieşte bolnavi în numele lui Christos Iisus nu contrazice deloc spiritul iudaismului“.

Se poate vedea acum că această posibilitate de a avea o concordanţă de idei care a existat mai mult sau mai puţin în vremurile anterioare dispare pe la sfârşitul primului secol, aşa că, altfel spus, chiar şi iudeii luminaţi devin duşmani teribili şi vrăjmaşi a tot ce este creştin. Şi astfel s-a întâmplat ca atunci, când în secolul al II-lea al erei noastre au fost concepute scrierile iudaice care şi astăzi sunt considerate importante, în conceperea acestor scrieri să-şi facă loc o cu totul altă poziţie faţă de creştinism decât exista în iudaism în primul secol. Se poate urmări evoluţia lucrurilor de la un secol la altul şi se poate vedea că un fel de ură contra creştinismului apare în special în iudaism. În paralel cu aceasta, se produc schimbări chiar în iudaismul însuşi. Se poate spune de fapt că, deşi reprezentanţii contemporani ai iudaismului cunosc, fireste – în felul lor –, Vechiul Testament, nu cunosc ceea ce vieţuia în iudaism pe lângă aceasta în vremea Misteriului de pe Golgota, şi la fel de puţin cunosc esenţa faptelor privite dintr-un punct de vedere istoric veridic. Trebuie să ne fie limpede că în primul secol al erei noastre Vechiul Testament se citea cu totul altfel decât se citeste el în prezent, chiar şi de către rabinii cei mai învăţaţi. Mai ales începând cu secolul al XlX-lea, a dispărut în oarecare măsură posibilitatea înţelegerii vechilor scrieri. Căci unele probleme, care chiar şi în veacul al XVIII-lea încă erau inteligibile în baza tradiţiei secrete a înţelepciunii vechi dobândite prin clarvederea atavică, omul veacului al XIX-lea era incapabil să şi le mai reprezinte. Iar omul timpurilor noastre şi-a pierdut într-o asemenea măsură orice simţ şi înţelegere pentru aceste probleme, încât pe cei care vorbesc despre asemenea lucruri – chiar dacă sunt din vremurile mai vechi – el îi consideră smintiţi!

Data trecută [7]v-am atras atenţia asupra unei cărţi importante, Des erreurs et de la verité (Despre erori şi adevăr, n.tr.), a lui Saint-Martin. Această carte este, desigur, o opera târzie a acestui gen, în sensul că prezintă lucrurile pornind de la o veche înţelegere a lumii ce se bazează pe tradiţii deja stinse, dar totuşi vorbeste sprijinindu-se încă pe aceste tradiţii. V-am citat din această carte data trecută unele lucruri despre care omul modern nu este capabil să-şi formeze nici un fel de reprezentări potrivite. Dar dacă avem în vedere acest mod de a privi lucrurile pe care îl întâlnim la Saint-Martin, vom vedea în ce mod vieţuiesc la el unele lucruri care – dacă nu le ia drept poezie, căci într-adevăr ca o poezie este privit azi cam totul – omului de azi i se par nebunie curată. Saint-Martin afirmă deci că omenirea, asa cum este ea azi, a decăzut de la o stare străveche primordială până la nivelul actual. Cu un anumit grad de abstracţiune, chiar şi unii oameni care nu sunt adepţii gândirii materialiste sunt într-adevăr gata să admită că neamul omenesc de azi se găsea în vremuri străvechi cu o parte a fiinţei sale la un nivel mai înalt. Oricum, în ciuda coloraturii materialiste a darwinismului, care porneşte de la ipoteza că omul a evoluat pur şi simplu din rasa animală, există şi alţii, care sunt de părere că omul a coborât de la o anumită înălţime originară, unde au existat într-adevăr, după cum am amintit, tradiţii divine primordiale. Când însă ne îndepărtăm de astfel de lucruri abstracte şi ajungem la afirmaţii concrete cum găsim la Saint-Martin, iar la Saint-Martin se întălnesc numai fiindcă ele se sprijină pe străvechile tradiţii din vremurile clarvăzătorilor vechi, atunci într-adevăr omul contemporan nu-şi mai poate reprezenta absolut nimic despre asemenea lucruri.

Căci ce să-şi reprezinte omul de azi, care cunoaşte perfect chimia, geologia, biologia, fiziologia şi aşa mai departe şi care şi-a însuşit chiar şi această creaţie ciudată care e numită azi filosofie, ce poate să-şi reprezinte el când Saint-Martin spune [8]: Asa cum este el în prezent, omul a devenit numai după căderea în păcat; iniţial era cu totul altfel. Omul avea, iniţial, un fel de cuirasă impenetrabilă. Această cuirasă ulterior a pierdut-o, însă la origine ea aparţinea fiinţei sale organice. Cu această armură, omul originar a putut să ducă uriaşa luptă ce i-a fost poruncită în vechime. Şi mai avea omul pe vremuri o lance de bronz şi această lance de bronz putea răni precum focul. Şi cu această lance de bronz a putut omul să ducă acea luptă care i se poruncise pe atunci împotriva unor fiinţe cu totul diferite de el. Şi în locul în care se afla la origine, omul avea la dispoziţie şapte copaci. Fiecare din aceşti copaci avea 16 rădăcini şi 490 de ramuri. Omul a părăsit această regiune. A căzut în straturile inferioare.

Nu cred că omul modern ar putea considera că este întreg la minte pe cel care ar face ceea ce, indiscutabil, a făcut Saint-Martin: de a pretinde pentru această concepţie a sa o realitate la fel de deplină cum o pretinde şi geologul pentru frumoasele sale construcţii pe care le face în legătură cu preistoria. Ar trebui să venim cu tot felul de alegorii sau de simboluri abstracte, şi atunci ne-ar mai fi iertată niţel toată povestea. Dar Saint-Martin nu asta vrea să spună; Saint-Martin vorbeste despre realităţi care au existat iniţial. Fireste că Saint-Martin a trebuit să recurgă la imaginaţiuni pentru a descrie anumite lucruri care existau cănd Pământul, în starea sa originară, era mai spiritualizat decât mai târziu. Numai că imaginaţiunile sunt reprezentări ale unor realităţi; ele nu trebuie să fie interpretate în mod simbolic, ci trebuie luate în conţinutul lor imaginativ, aşa cum sunt ele. – Am vrut să dau acest exemplu nu ca să intru în amănunt în această întreagă chestiune, ci ca să vă arăt cât de fundamental deosebită era limba secolului al XVIII-lea – în care este scrisă o carte precum Des erreurs et de la verité – de limba şi noţiunile care sunt acceptate ca fiind singure valabile în prezent. Astăzi, această manieră de a citi pe care o întâlnim la Saint-Martin a dispărut.

Cum însă Vechiul Testament, de pildă, nu poate fi înţeles în profunzimea lui decât dacă cititorul încă mai stăpâneste – sau învaţă să stăpânească din nou – anumite lucruri legate de reprezentările imaginative, puteţi să înţelegeţi cât se poate de limpede că mai ales începând din secolul al XIX-lea dispare facultatea de a citi Vechiul Testament. Însă cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât mai mult înţelegem că de fapt tocmai în iudaism era vie în epoca în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, paralel cu cunoaşterea exterioară a Vechiului Testament, ceea ce se poate numi o concepţie legată de Misterii, o adevărată concepţie provenind din Misterii. În această concepţie despre lume, izvorâtă din ştiinţa ocultă a Misteriilor, multe constau tocmai în aceea că ele ofereau oamenilor posibilitatea de a citi Vechiul Testament în mod just. Nu există nici o posibilitate de a citi în mod just Vechiul Testament dacă el nu este cercetat, cu afirmaţiile sale, pe fondul faptelor spirituale.

Cea mai ostilă acestei nuanţe speciale a ştiinţei oculte iudaice, în epoca Misteriului de pe Golgota, era lumea romană. Se poate chiar afirma că niciodată în evoluţia Pământului nu a existat contradicţie mai mare decât acest antagonism dintre romanitate şi concepţia legată de Misterii despre lume păzită de către iniţiaţii din Palestina. Fireste însă că nu trebuie să luăm această viziune de Misterii asupra lumii care exista în Palestina aşa cum exista ea atunci acolo, pentru că n-am găsi în ea creştinismul, ci numai ceva ca o prevestire profetică a creştinismului. Dar, pe de altă parte, ceea ce a pulsat în creştinism poate fi înţeles numai atunci când îl considerăm pe fondul istoric al învăţăturii Misteriilor ce au existat în Palestina. Această învătătură a Misteriilor era plină de taine legate de omul pneumatic, era plină de indicaţii care îndrumă cunoaşterea omenească spre căutarea căilor de acces la lumea spirituală. Multe din lucrurile care existau în această ştiinţă ocultă existau de asemenea, mai mult sau mai puţin, ca ramificaţii, şi în Misteriile greceşti. Însă puţine din aceste învăţături trăiau în Misteriile romane. Romanii nu puteau folosi tocmai nervul principal al Misteriilor palestiniene. Acest nerv principal ei nu îl puteau folosi, deoarece romanitatea a dezvoltat un mod de convieţuire omenească, un fel atât de deosebit de convieţuire umană care putea să existe numai dacă era înlăturat orice gând despre omul pneumatic. În aceasta constă taina propriu-zisă a istoriei romane: în această istorie romană trebuia să se întemeieze o convieţuire a oamenilor prin care omul pneumatic ar fi fost mai mult sau mai puţin exclus, înlăturat. Trebuia întemeiat ceva faţă de care să nu aibă nici un sens să se vorbească despre om în tripla lui fiinţă: trup, suflet şi spirit. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât observăm mai clar că înţelegerea Misteriului de pe Golgota în vremurile străvechi era întemeiată pe această împărţire a omului ca întreg în trup, suflet şi spirit, aşa cum apostolul Pavel încă vorbeşte despre omul psihic şi pneumatic [9], despre omul sufletesc şi spiritual. Însă acest lucru trebuia să provoace în cea mai mare măsură un şoc pentru toate simţirile pe care le avea un roman. Şi prin aceasta se explică şi o mare parte din ceea ce s-a petrecut ulterior.

Dumneavoastră ştiţi că acea concepţie deapre lume care azi nu mai este utilizabilă, dar care în acea epocă a vrut să salveze învăţătura despre alcătuirea omului şi mai ales a lumii din trup, suflet şi spirit este gnosa. În evoluţia ulterioară a omenirii, ea a fost complet exclusă, pe drept cuvânt exclusă şi reprimată, astfel încât a dispărut cu totul. Nu vreau să spun că gnosa ar fi trebuit să se menţină, ci vreau să constat doar faptul istoric că gnosa conţinea încă o tendinţă spre o concepţie spirituală a Misteriului de pe Golgota şi că ea a fost reprimată. Ca urmare a acestui fapt, are loc o evoluţie particulară, şi anume creştinismul se revarsă tot mai mult în viaţa romană. Însă pe măsură ce el se revarsă în viaţa romană, aceasta din urmă nu mai înţelege relaţia sa cu omul pneumatic. Se manifestă din partea Romei o puternică opoziţie când anumiţi reprezentanţi gnostici ai creştinismului continuă să vorbească despre trup, suflet şi spirit. În cercurile în care creştinismul devenise oficial în mod specific roman, se încerca tot mai mult să se ascundă spiritul, noţiunea de spirit. Exista sentimentul că nu trebuie să i se atragă atenţia omului asupra spiritului, fiindcă prin aceasta – se credea – s-ar fi putut reînvia toate concepţiile despre alcătuirea omului din trup, suflet şi spirit.

Astfel a continuat evoluţia. Şi dacă aruncăm o privire mai atentă asupra primelor secole ale evoluţiei creştinismului, constatăm că multe lucruri care de obicei sunt altfel explicate se pot interpreta corect numai ştiind că grija principală a creştinismului în curs de romanizare a fost să facă să dispară complet noţiunea de spirit. Extrem de multe probleme de conştienţă, probleme de cunoaştere apar în lumina lor adevărată abia atunci când luăm în considerare această tendinţă a creştinismului, devenit european, de a respinge spiritul. Iar această linie a evoluţiei duce în cele din urmă la faptul că în anul 869, la cel de-al VIII-lea conciliu ecumenic de la Constantinopol, a fost stabilită o formulă, o dogmă – care în textul ei original probabil nu se exprima despre aceasta pe deplin clar, însă ulterior a ajuns să fie interpretată în acest sens – potrivit căreia a vorbi de trup, suflet şi spirit este necreştinesc [10]; că doar afirmaţia că omul constă din trup şi suflet ar fi conformă cu spiritul creştinismului. Cel de-al VIII-lea conciliu ecumenic a prezentat problema în următoarea formulare: Omul posedă un suflet gânditor şi un suflet spiritual. Ca să nu fie nevoie să se vorbească despre spiritual ca o fiinţă specială, formularea finală a fost: Omul posedă un suflet de reprezentare şi un suflet spiritual. Însă totul era îndreptat spre excluderea spiritului din concepţia despre lume.

De acest fapt sunt legate multe lucruri despre care oamenii nu ştiu nimic. Filosofii noştri contemporani încă mai reflectează asupra acestor probleme, cercetând pe de o parte corporalul, pe de altă parte sufletescul. Dacă i-aţi întreba pe oamenii aceştia, de exemplu pe Wundt [11] sau pe gânditori ca el, pe ce se bazează această separare, ei ar răspunde, fireşte, că se bazează pe realitate, pe o observare reală, care porneşte de la concepţia că nu are nici un sens să se vorbească despre trup, suflet şi spirit, ci numai despre trup, care este orientat spre exterior, şi despre suflet, care este orientat spre interior. Ce altceva ar spune Wundt decât: De aici rezultă în mod firese această concepţie asupra lumii! Nu are habar de faptul că toate acestea sunt urmarea deciziei celui de-al VIII-lea conciliu ecumenic. Filosofii contemporani nu vorbesc încă despre spirit, deoarece urmează dogma celui de-al VIII-lea conciliu ecumenic. În realitate, ei ştiu la fel de puţin de ce reneagă de fapt spiritul – chiar dacă nu o fac explicit – pe cât ştiau cardinalii de la Roma pentru ce depuneau jurământ [12] atunci când jurau să păzească un tezaur care nu mai exista de mult. Adesea oamenii iau la fel de puţin în considerare elementele grăitoare, adevăratele forţe din întreaga istorie. Şi astfel poţi trece azi drept neştiutor dacă nu eşti de acord cu ştiinţa „necondiţionată“ – cum este ea numită – care afirmă că omul ar consta numai din trup şi suflet, numai pentru că cei care reprezintă această ştiinţă necondiţionată nu ştiu că premisele ei sunt deciziile celui de-al VIII-lea conciliu ecumenic din anul 869. Şi la fel stau lucrurile cu multe, multe alte probleme. S-ar putea spune că acest conciliu este în acelaşi timp o fereastră importantă prin care se poate arunca o privire asupra unei mari părţi a evoluţiei Occidentului.

Dumneavoastră ştiţi că evoluţia Occidentului este marcată de o sciziune adâncă legată de disocierea în acele forme de religie care trăiesc astăzi mai departe în biserica rusă ortodoxă şi cele care trăiesc mai departe în biserica romano-catolică sau care au rezultat din aceste biserici. Din punct de vedere pur dogmatic – fireste, în spatele acestor lucruri stau alte impulsuri, mult mai profunde – această separare se bazează pe faimosul „filiogue“ [13]. După următorul conciliu – biserica rusă ortodoxă nu recunoaşte decât primele şapte concilii –, biserica romano-catolică recunoaşte formula că Sfântul Duh provine „atât din Tatăl cât şi din Fiul“; nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Ceea ce a fost declarat la Constantinopol drept erezie. Biserica rusă – după cum am spus, în spatele acestui lucru se ascund impulsuri mult mai profunde, însă astăzi doar facem această constatare – recunoaşte că Sfântul Duh provine din Dumnezeu-tatăl. Marea confuzie legată de această dogmă a putut să se nască numai datorită faptului că oamenii au ajuns să nu mai înţeleagă clar noţiunea de spirit, că treptat, treptat oamenii au pierdut complet noţiunea de spirit. Aceasta are, ce-i drept, legătură cu faptul că în cea de-a cincea epocă postatlanteană omul a trebuit pentru o perioadă să fie lipsit de posibilitatea de a percepe spiritul. Acestui adevăr îi corespunde ceea ce s-a şi întâmplat, am putea spune, imaginea oglindită la suprafaţă. Însă trebuie să străpungem cu privirea ceea ce stă în această imagine oglindită, dacă vrem să ajungem la o vedere valabilă, saturată de realitate.

Desigur, nu s-a încheiat încă acea evoluţie care a marcat un moment important, prin concluzia dogmatică, asupra fiinţei omului care decreta că nu exiată spirit, că omul constă din trup şi suflet. Teologilor creştini din Evul Mediu, care trăiau încă în atmosfera tradiţiilor spirituale moştenite – căci de fapt învăţătura oficială, dreptcredincioasă a Bisericii era că omul e format din trup şi suflet, în timp ce alchimistii şi ceilalţi care cunoşteau vechile tradiţii ştiau, fireste, că omul constă din trup, suflet şi spirit –, le-a fost extrem de greu să găsească o cale prin care să fie pe de-o parte dreptcredincioşi, iar pe de alta să recunoască totuşi că există adevăr în învaţăturile eretice larg răspândite despre împărţirea omului în trup, suflet şi spirit. Vedem cum tocmai acesti teologi creştini din Evul Mediu nu reuşesc, cu toată flexibilitatea dialecticii lor, să evite, cum spuneau ei, aşa-numita trihotomie, împărţirea omului în trei părţi. Cine nu studiază teologia creştină medievală în lumina acestor dificultăţi ale teologiei de a evita trihotomia, acela nu o poate înţelege.

Evoluţia descrisă aici este încă departe de a se fi încheiat, deoarece ea corespunde unui impuls deosebit de important din evoluţia culturală occidentală. Şi cum în aecolul al XX-lea vor avea loc atât de multe evenimente despre care trebuie să avem cunoştinţă dacă vrem să înţelegem vremurile actuale, trebuie din nou să facem referire la aceste probleme. Iniţial – dacă numim „iniţial“ ceea ce a apăruţ în această epocă relativ mai târzie – se făcea împărţirea omului în trup, suflet şi spirit. Evoluţia a înaintat într-atât, încât în secolul al IX-lea spiritul a putut fi desfiinţat. Acum însă lucrurile merg mai departe. Numai că azi oamenii încă nu prea le observă, deoarece pur şi simplu nu sunt atenţi la asemenea lucruri importante precum întreaga transformare a gândirii, de pildă, de la Saint-Martin şi până azi. Lucrurile merg mai departe, şi nu a fost de ajuns că s-a desfiinţat spiritul, acum omenirea tinde să desfiinţeze şi sufletul. În această direcţie s-au manifestat până acum, ce-i drept, numai semne prevestitoare, însă timpul este deja copt şi pentru desfiinţarea sufletului. Numai că oamenii nu-şi reprezintă limpede asemenea tendinţe importante care există în această epocă. Bineînţeles că în prezent nu se mai convoacă consilii ecumenice, precum în secolul al IX-lea; lucrurile se petrec altfel. Trebuie să vă reamintesc: eu nu critic aceste lucruri, ci numai asez faptele în faţa sufletelor dumneavoastră.

În toate domeniile vieţii s-a făcut un început pentru anularea sufletescului, şi s-a ajuns deja foarte departe. Astfel a apărut în secolul al XIX-lea ceea ce se numeste materialism istoric, care a devenit baza concepţiei istorice despre lume a social-democraţiei de azi. Dacă pe Marx şi pe Engels [14] îi vedem ca pe principalii – da, cum să spun, poate că nu se cuvine să folosim un cuvânt vechi, dar poate totuşi putem s-o facem între noi –, deci ca pe principalii „profeţi“ ai materialismului istoric, constatăm că ei sunt urmaşii direcţi, nemijlociţi – privind din punct de vedere istoric – ai părinţilor celui de-al VIII-lea conciliu ecumenic. Iată deci linia neîntreruptă a evoluţiei. Ceea ce au făcut la vremea respectivă „părinţii“ prin desfiinţarea spiritului au continuat Marx şi Engels în încercările lor de acum destul de avansate de desfiinţare a sufletului. Conform acestei viziuni asupra lumii, impulsurile sufleteşti nu mai sunt valabile, ci ceea ce dă imbold procesului istoric sunt impulsurile materiale, este lupta pentru bunurile materiale. Iar elementul sufletesc ar fi, după cum se exprimă reprezentanţii acestei viziuni, numai suprastructura temeliei propriu-zise a istoriei ce avansează pur material. Însă este cu deosebire importantă înţelegerea catolicismului autentic al lui Marx şi Engels. Este important înainte de toate să vedem în toate strădaniile secolului al XIX-lea continuarea adevărată, continuarea autentică a procesului început prin desfiinţarea spiritului.

Un nou impuls pentru desfiinţarea sufletului rezidă în dezvoltarea concepţiei naturalist-ştiinţifice moderne despre lume. Această concepţie despre lume – şi mă refer aici nu la stiinţele naturale, ci la concepţia naturalist-ştiinţifică, care acceptă ca valabil şi real numai trupescul, iar tot ce e sufletesc este considerat numai ca aparenţă, ca o suprastructură a trupescului – este continuarea directă a acelei evoluţii pe care am surprins-o în aspectele ei esenţiale la cel de al VIII-lea conciliu ecumenic. Numai că probabil o mare parte a omenirii nu va crede acest fapt până când nu se va realiza desfiinţarea sufletului prin puterea legii, mai mult sau mai puţin prin puterea legii, ca proces condus din anumite centre ale evoluţiei pământesti. Căci nu va mai dura mult până când în anumite state se vor da legi care vor avea ca scop ca oricine vorbeste serios despre suflet să fie declarat bolnav mintal, iar sănătoşi mintal să fie consideraţi doar cei care recunosc „adevărul“ că gândirea, simţirea şi voinţa se nasc din anumite procese ale corpului fizic în mod absolut obiectiv. În această direcţie s-au început deja diverse acţiuni, însă câtă vreme este vorba numai de o privire teoretică, aceasta nu are efect major, decisiv şi o însemnătate profundă. Acest efect şi această însemnătate profundă le capătă prin pătrunderea în ordinea socială, în viaţa socială a oamenilor. Nici nu va trece prima jumătate a acestui secol şi în aceste domenii va avea loc ceea ce pentru cei care înţeleg este un lucru cumplit, şi anume o respingere şi dispreţuire a sufletului aşa cum şi spiritul a fost respins la vremea respectivă, în secolul al IX-lea.

Nu putem decât să repetăm: În toate acestea este vorba de înţelegerea impulsurilor în cadrul cărora vieţuieşte omul pe parcursul dezvoltării istorice, de înţelegerea acestor lucruri. Pentru că este valabil pentru omenirea contemporană faptul că, sub influenţa educaţiei pe care o dă concepţia pur materialistă asupra lumii, oamenii se lasă tot mai mult cuprinsi de o anumită stare de somnolenţă. Concepţia materialistă asupra lumii îl izolează într-un anumit fel pe om de gândirea reală, de examinarea cu adevărat sănătoasă a realităţii, şi îi adoarme conştienţa faţă de lucrurile importante care vieţuiesc într-adevăr în interiorul dezvoltării istorice. Şi tot astfel nici cei care ar înclina, în prezent, să-şi urmeze dorul de cunoaştere spirituală nu posedă o voinţă suficient de puternică pentru a deveni conştienţi de anumite impulsuri existente în evoluţia noastră, pentru a încerca să privească lucrurile aşa cum sunt, cu interconexiunile lor.

Exista deci acolo, în Palestina, un fel de invăţătură ocultă care a pregătit Misteriul de pe Golgota, o învăţătură pentru care Misteriul de pe Golgota a fost ca o împlinire. Am exprimat acest lucru spunând că Misteriul de pe Golgota s-a vădit a fi cea mai mare taină de pe scena istorică a Pământului. Dacă această afirmaţie este justă, atunci putem pune întrebarea: De ce s-a creat o antipatie aşa de puternică a romanităţii împotriva a ceea ce a rezultat ca mişcare creştină în urma săvârşirii Misteriului de pe Colgota? Şi de ce, ca rezultat al acestor impulsuri, a fost apoi desfiinţat tocmai spiritul?

Lucrurile conţin întotdeauna în interiorul lor interconexiuni mult mai adânci decât poate fi sesizat când sunt examinate numai la suprafaţă. Căci faptul că Marx şi Engels sunt în realitate „părinţii“ unei „biserici“ este un adevăr pe care prea puţini oameni de azi vor voi să-l admită; însă acest adevăr încă nu este deosebit de profund. Vom fi însă călăuziţi spre un adevăr mai profund dacă vom avea în vedere că la tribunalul la care a fost condamnat Christos Iisus activau cu precădere saduchei, cei numiţi pe atunci saduchei. Cine erau aceştia în epoca în care a avut loc Misteriul de pe Golgota? Cine erau cei care pe timpul acela, pe drept cuvânt, erau desemnaii cu numele de saduchei? Erau persoanele care voiau să îndepărteze, să elimine, să desfiinţeze tot ceea ce provenea din Misterii. Aceşti saduchei simţeau o groază, o spaimă, o înfricoşare faţă de orice cult de Misterii. Însă ei erau cei ce aveau în mâinile lor tribunalul. Şi tot ei erau cei care aveau pe atunci în mâinile lor şi administraţia în Palestina. Dar ei se aflau cu totul sub influenţa statului roman. În fond, saducheii erau slugile statului roman, ceea ce se exprima în exterior prin aceea că îşi cumpărau posturile administrative cu sume uriaşe, pe care apoi le storceau de la populaţia ebraică a Paleatinei. Ei erau cei a căror privire – s-ar putea spune ascuţită, în acest sens, prin materialismul lor ahrimanic – se îndrepta mai ales apre sesizarea imensei primejdii care ameninţa romanitatea dacă ceea ce urma să se întâmple cu Christos, în sensul esenţei Misteriului, va dobândi într-un fel însemnătate. Saducheii intuiau instinctiv faptul că din creştinism va iradia ceva care va distruge treptat întreaga romanitate. De aceasta se leagă, în fond, faptul că în decursul primului secol de după Christos, şi chiar mai târziu, romanitatea a purtat acele înspăimântătoare războaie de exterminare împotriva iudeilor palestinieni. Iar aceste înfricoşătoare războaie de exterminare au fost purtate mai cu seamă cu scopul nimicirii, o dată cu iudeii măcelăriţi, a tuturor celor care ştiau ceva despre tradiţie şi realitatea Misteriilor. Trebuia să fie smuls din rădăcini tot ceea ce avea vreo legătură cu esenţa Misteriilor existente în Palestina.

Şi de această nimicire este legat în mai multe privinţe faptul că şi concepţia despre omul pneumatic, calea de acces la omul pneumatic a fost – as zice – distrusă, izolată ca printr-un zid. Pentru aceia care mai târziu voiau să înlăture spiritul din Roma, din creştinismul romanizat, ar fi reprezentat o primejdie dacă ar mai fi existat mulţi dintre cei care, proveniţi din străvechile şcoli palestiniene, ar mai fi ştiut ceva despre căile călăuzitoare către spirit, care ar mai fi putut depune mărturie că omul este alcătuit din trup, suflet si spirit. Cu ceea ce emana din romanitate trebuia să fie întemeiat, referitor la ordinea umană exterioară, ceva în care spiritul nu avea ce să caute. Trebuia introdus un curent de evoluţie cu excluderea oricăror impulsuri spirituale. Ceea ce nu s-ar fi putut face dacă prea mulţi oameni ar fi ştiut ceva despre modul cum se interpreta de către iniţiaii Misteriul de pe Golgota. Pentru că se intuia instinctiv că ceea ce urma să se dezvolte din statul roman nu avea voie să cuprindă în sine nici urmă de spirit. Biserica şi statul roman au încheiat în acest scop o alianţă, organizând întreaga jurisprudenţă dinăuntrul acestei alianţe. Şi era foarte important ca în toate acestea spiritul să nu aibă vreun cuvânt de spus.

Însă tot atât de important este să se înţeleagă şi faptul că trăim în prezent într-o epocă în care trebuie să se facă din nou apel la spirit, acesta trebuie din nou solicitat, pentru a avea un cuvânt de spus în rezolvarea problemelor oamenilor. Vă puteţi însă închipui cât de greu se va realiza această mobilizare a spiritului, după ce înlăturarea lui s-a înrădăcinat atât de puternic. Cred că va fi necesar să se parcurgă un drum apreciabil, până când se va recunoaşte în cercuri tot mai largi că cercetarea istorică materialistă este de fapt o adevărată urmare a celui de-al VIII-lea conciliu ecumenic. Cred, de asemenea, că va mai trece multă vreme până când se va înţelege de fapt ce este cuprins în cele câteva litere filioque prin care se deosebeste creştinismul european răsăritean de cel apusean. Oamenii de astăzi se mulţumesc să vorbească despre aceste lucruri superficial, să le judece numai la suprafaţă. Însă câte ceva va trebui să pornească şi din sentiment, iar sentimentul poate fi condus în mod just dacă luăm în considerare un lucru. Sentimentul la care mă refer şi cu care închei conferinţa de astăzi este următorul: Cine studiază adevărata istorie a Europei de la naşterea creştinismului încoace, fără a se mulţumi cu acea fable convenue care este predată într-un mod atât de oribil drept istorie şi care este în taină vinovată de atât de multe dezastre, cine are simţ pentru adevăratul studiu al istoriei, cine are destul curaj pentru a respinge îngrozitoarea fable convenue care este denumită astăzi istorie acela poate ajunge – cu privire la dezvoltarea creştinismului – la un sentiment care poate fi un motiv dătător de direcţie în cercetarea prezentului. Şi anume, el va descoperi că nimic nu a cunoscut atât de multe piedici, camuflări şi denaturări ca dezvoltarea creştinismului. Nimic nu a fost mai dificil decât propagarea creştinismului. Iar din acest sentiment se naşte un alt sentiment, şi anume că, dacă vrem să vorbim despre minuni, ei bine, nu există nici o altă minune mai mare decât faptul că creştinismul s-a putut menţine, că el există. Însă creştinismul nu există, pur si simplu, ci noi trăim azi într-un timp în care va trebui să-şi impună voinţa nu numai împotriva înlăturării spiritului, ci şi împotriva înlăturării sufletului – un timp în care el se va impune într-adevăr! Căci crestinismul îşi va dezvolta maxima sa forţă tocmai în timpul celei mai mari rezistenţe cu care este confruntat! lar în rezistenţa care trebuie dezvoltată împotriva suprimării sufletului va fi aflată şi puterea de a cunoaşte din nou spiritul. Când din spiritul – vă rog să treceţi cu vederea folosirea necorespunzătoare a cuvântului – care domină prezentul se vor ivi acele legi pe baza cărora vor fi declaraţi nesănătoşi la cap acei oameni care vor considera sufletul drept ceva real – desigur, legile nu vor suna chiar în sensul declarării drept alienaţi mintal a celor ce recunosc existenţa reală a sufletului, însă ele vor fi redactate în asa fel încât sub acţiunea concepţiei brutale a ştiinţei naturale asupra lumii aşa ceva să poată avea loc –, când va exista această hotărare a unui conciliu ecumenic modern, metamorfozat, atunci va fi sosit timpul de a-i face şi spiritului dreptate.

Atunci va trebui, fără îndoială, să se recunoască faptul că nu se poate lucra cu noţiuni fantomatice, lipsite de conţinut, dacă nu vor fi sesizate originile mai profunde, temeliile afective ale acestor noţiuni fantomatice. Pentru că astfel de noţiuni ascund în ele uneori un conţinut pe care omul modern nu vrea nicidecum să-l recunoască, însă căruia el îi este totuşi subordonat. Pentru că acest conţinut nu este recunoscut şi respectat de om în exterior, ca pedeapsă i se furişează în noţiunile sale. Însă Saint-Martin spune [15] ceva important: „Despre aceste lucruri nu se poate discuta“. Desigur că despre anumite lucruri nu se va putea vorbi încă mult timp, totuşi unele ar trebui să fie deja incrustate pe tăblii de bronz, pentru a atrage omenirii atenţia asupra lor. Şi o astfel de tăblie va arăta cândva, într-un viitor nu prea îndepărtat, din ce fel de înclinaţii tainice a provenit tălmăcirea materialistă a darwinismului, din care înclinaţii senzoriale, perverse s-a născut darwinismul, cu caracteristica lui materialistă.

N-aş vrea totuşi, dragii mei prieteni, să vă împovărez inimile cu ceva ce ar putea să vă strice noaptea. De aceea nu îmi voi încheia gândul, ci doresc numai să vă îndrept simţirea asupra acestor lucruri. Data viitoare vom încerca să schiţăm un edificiu pentru a cărui înălţare am vrut să aşez în faţa sufletului dumneavoastră pietrele fundamentale ale unei contemplări speciale a Misteriului de pe Golgota.


NOTE

1. Charles Januarius Acton (1803–1847, cardinal din 1842), unchi al faimosului istoric Lord John Acton (1834–1902). Relatarea făcută de Rudolf Steiner se referă probabil la cartea Memoriile lui Francesco Crispi, traducere în germană de W. Wichmann, Berlin 1912. Acolo, la paginile 427–428, în încheierea unei scrisori a cardinalului G. Von Hohelohe către Papa Leo XIII, transmisă la 27 iulie 1889, se spune: „Noi, cardinalii, avem datoria strictă de a-i spune Papei adevărul, şi iată care este el: Deja de pe vremea lui Pius VI s-au pierdut cele cinci milioane de scuzi care stătuseră în castelul Sant' Angelo, însă, fără a ţine seama de acest fapt, până în 1839 fiecare nou cardinal a jurat să păstreze aceste cinci milioane, care nu mai existau. Abia cardinalul Acton, în anul 1839, a ridicat în sfârsit obiecţii împotriva acestui jurământ, iar Papa Grigore (XVI) n-a avut încotro şi a trebuit să recunoască obiecţiile sale ca îndreptăţite. La fel sunt puşi şi azi cardinalii să jure lucruri pe care nimeni nu le poate respecta. De aceea trebuie indreptată situaţia. Acestea am avut să vi le spun Preasfinţiei Voastre“.

2. La 9 februarie 1797, Papa Pius VI (1775–1799) a trebuit să plătească 36 de milioane cu ocazia încheierii Păcii de la Tolentino. Vezi Memoriile lui Francesco Crispi.

3. În această relatare – ca şi în a treia conferinţă despre Evanghelia după Matei, GA 123 – Rudolf Steiner se referă la scrierea lui Chwolson Despre chestiunea dacă Iisus chiar a trăit, Leipzig, 1910. Daniel Chwolson (1820–1911), orientalist, profesor la Universitatea din Sankt Petersburg, în scrierea respectivă contrazice afirmaţia făcută în 1910 în Dezbatere religioasă berlineză de către Arthur Drews şi de alţii că Iisus nu a existat din punct de vedere istoric niciodată. Vezi. şi nota 8 din Conferinţa a II-a.

4. După Chwolson, a existat o versiune primordială a Evangheliei după Matei în limba aramaică.

5. Talmud, Shabbat, 116a/1 16b, după Daniel Chwolson, ibid.

6. După Daniel Chwolson, ibid.

7. Conferinţa din 20 martie 1917, Berlin, în Metamorfoză cosmică şi umana, GA 175.

8. Textual, se spune în traducerea în germană, ediţie Stuttgart 1925, vol. 1, pp. 35 şi urm.: „Omul este mai vechi decât orice altă fiinţă a naturii; el exista înaintea apariţiei chiar şi a celui mai mic germene, şi cu toate acestea el a venit pe lume abia după acestea. Însă ce l-a ridicat pe om cu mult deasupra tuturor acestor fiinţe este următorul fapt: ele trebuiau să se nască dintr-un tată şi dintr-o mamă, iar omul nu avea mama; de altfel, şi sarcina lor era mult sub cea a omului; a acestuia era să se lupte neîntrerupt pentru a pune capăt dezordinii şi pentru a readuce totul la unitate, în timp ce sarcina acestor fiinţe era de a asculta de om. Însă cum întâlnirile acestea de luptă pe care trebuia să le poarte omul puteau deveni periculoase pentru el, omul era îmbrăcat cu un echipament de luptă de nestrăpuns, pe care îl putea folosi schimbându-l după cum dorea conform necesităţilor şi după care putea face copii de formă identică şi care se potriveau absolut cu originalul.

În afară de asta, el mai era înarmat cu o lance compusă dintr-un aliaj de patru metale atât de bine amalgamate, încât de când e lumea ele nu au putut fi niciodată separate una de alta. Lancea aceasta avea proprietatea de a arde precum focul; în plus, era atât de ascuţită, încât în faţa ei nimic nu putea rămâne de nestrăpuns, şi atât de activă, încât ea nimerea ţinta mereu în două locuri deodată. Toate aceste proprietăţi de excepţie, alături de o mulţime nesfârşită de alte daruri primite de om în acelaşi timp îl făceau cu adevărat puternic şi de temut.

Ţara în care omul acesta trebuia să lupte era acoperită de o pădure cu şapte copaci, care aveau fiecare câte 16 rădacini şi 490 de ramuri. Fructele lor creşteau şi se coceau fără încetare, mereu proaspete, dându-i omului hrana cea mai perfectă, iar copacii îi slujeau totodată drept fortăreaţă naturală şi îi făceau postul său de santinelă de nepătruns.

Aici, în acest loc plăcut, patrie a fericirii omeneşti, şi la tronul măreţiei sale, omul ar fi fost veşnic fericit şi de neînvins; căci el era pus să locuiască în mijlocul locului acesta, şi de acolo el putea să observe fără greutate tot ce se petrecea în jurul lui; avea astfel avantajul că putea percepe orice viclenie şi orice atac din partea vrăjmaşilor săi, fără însă ca el să fie perceput de ei; într-adevăr, el şi-a menţinut întâetatea naturală tot timpul cât a păzit acest post; se bucura de o pace şi de o mulţumire profunde pe care omul de azi nicicum nu le poate înţelege; însă de îndată ce omul [primordial] s-a îndepărtat de acest post, el a încetat a mai fi stăpân al acestuia şi un alt factor activ a fost trimis să îi ocupe locul. Şi astfel a fost lipsit omul în mod ruşinos de toate drepturile sale şi aruncat jos, în regiunea taţilor şi a mamelor, unde locuieşte de atunci încoace, având parte de mâhnirea şi umilirea de a fi nerecunoscut şi greşit înţeles printre celelalte fiinţe ale naturii şi considerat drept unul de-al lor.

Este imposibil să cuprindem cu gândul o stare mai tristă şi mai jalnică ca starea nefericită a omului în momentul căderii sale; căci el în acelasi timp nu numai că a pierdut acea lance groaznică căreia nimic nu îi putea rezista, ci chiar şi acel echipament de luptă cu care fusese îmbrăcat a dispărut de pe el, fiind pentru o vreme înlocuit cu un alt învelis de protecţie, care însă, nefiind solid şi de nestrăpuns precum primul, a devenit pentru om o sursă de nesfârşite primejdii“.

9. Corinteni I, 2, 14–15; Corinteni I, 15, 44–45; Tesaloniceni I, 5, 23; Evrei 4, 12.

10. A se compara în acest sens cu filosoful catolic foarte apreciet de către Rudolf Steiner, Otto Willmann, în scrierea sa în trei volume Geschichte des Idealismus (Istoria idealismului), ed. I, Braunschweig, 1894. În § 54 – „Idealismul creştin ca desăvârşire a celui antic“ (vol. II, p. 111) – se spune: „Abuzul pe care l-au comis gnosticii cu diferenţierea paulinică dintre omul pneumatic şi omul fizic, desemnându-l pe primul drept o expresie a desăvârşirii, iar pe al doilea declarându-l drept reprezentant al creştinilor cuprinşi în legea Bisericii, a determinat Biserica la respingerea categorică a trihotomiei“.

11. Wilhelm Wundt, 1832–1920, filosof şi psiholog.

12. Vezi nota 1.

13. Completarea filioque = „şi de la Fiul“ la crezul bisericii latine de Apus exprimă faptul că Sfântul Duh provine de la Tatăl şi de la Fiul. Această învăţătură a dus la îndelungi controverse în cadrul Bisericii şi a contribuit esenţialmente la separarea de Roma a Bisericii de Răsărit în 1054. Biserica de răsărit, numindu-se „Biserica ortodoxă“, recunoaşte doar învăţătura primelor şapte concilii ecumenice (până în 787), deci nu a recunoscut niciodată dogmele celui de-al VIII-lea conciliu din 869 (vezi nota 10).

14. Friedrich Engels, 1820–1895.
      Karl Marx, 1818–1883.

15. „Nu mai pot să discut această chestiune mai pe larg fără să comit o indiscreţie; adevărurile superioare nu sunt de văzut pentru toţi ochii“; ibid., vol. II, p. 64.