Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175


CONFERINŢA a VI-a [1]

Berlin, 17 aprilie 1917

Multe sunt şi mai cu seamă vor fi între configuraţiile pe care le vor adopta evenimentele prezentului şi ale viitorului celui mai apropiat, configuraţii a căror esenţă va putea fi înţeleasă, dacă va fi avută în vedere pe plan raţional şi spiritual continuarea acţiunii acelor evenimente care s-au desfăşurat în cursul primei răspândiri a creştinismului. Pentru unii contemporani ai noştri, aşa ceva poate părea un paradox. Şi cu toate acestea, faptul că nu poate fi făcut inteligibil în general modul în care anumite forţe care au fost imprimate şi inoculate odinioară în evoluţia omului şi a Pământului, mai ales cu ocazia răspândirii creştinismului, mai acţionează şi astăzi se datorează faptului că opiniile dominante în contemporaneitate nu iau în considerare acele impulsuri mai profunde care se manifestă în evenimentele timpului nostru, dorindu-se totodată examinarea tuturor aspectelor numai din punctul de vedere al întâmplărilor ce se derulează la suprafaţă. Forţele spirituale mai profunde nu sunt accesibile oamenilor de astăzi, pentru că nu este agreată abordarea lor. Însă cel ce vrea să se angajeze în cerecetarea a ce se află, în prezent, la temelia întâmplărilor de la suprafaiă, acela va conştientiza din unele documente că la suprafaţa existentei se manifestă actualmente ca o forţă activă în unele întâmplări care au loc ici şi colo – şi care de fapt nu-şi dau seama sub ce îndemnuri acţionează – anumite impulsuri care sunt adeseori o continuare a acţiunii, ba chiar şi o reapariţie a anumitor impulsuri care au acţionat mai ales în primele secole ale răspândirii creştinismului. Este absolut imposibil să caracterizăm în zilele noastre impulsurile cele mai vechi, am putea spune re-trezite, pentru că semenii noştri de astăzi nu suportă astfel de acţiuni. Însă cel ce contemplă, dintr-un anumit punct de vedere, tocmai primele secole creştine din Europa va putea descoperi ce forţe de odinioară reapar şi sunt din nou active. De aceea m-am străduit şi mă străduiesc să aduc tocmai acum în faţa sufletelor dumneavoastră anumite fenomene care sunt legate de răspândirea creştinismului din primele veacuri ale cronologiei creştine, pentru că prin utilizarea corespunzătoare a reprezentărilor care pot fi dobândite astfel veţi ajunge să înţelegeţi de la sine, prin propriul dumneavoastră suflet, multe din întâmplările prezentului.

Aş vrea să prezint astăzi câte ceva din cele ce se întemeiază pe ultimele noastre expuneri şi care vor mai fi supuse unor discuţii ulterioare, însă pe care vrem să le examinăm astăzi în mod succint tocmai pentru ca cercetarea de mai târziu să poată fi rodnică.

V-am vorbit de mai multe ori despre faptul ciudat şi uimitor că primii cezari, împăraţi romani, folosindu-se de puterea lor imperială, şi-au dobândit iniţierea cu forţa. Unele acţiuni ale împăraţilor romani s-au desfăşurat sub influenţa darurilor provenite din iniţierea ce şi-au însuşit-o cu forţa; ca atare, ei cunoşteau anumite lucruri legate de marile impulsuri ale evenimentelor universale, dar, în felul lor, au exploatat tainele iniţiatice pe care şi le-au însuşit.

Însă când se procedează la examinarea acestor lucruri este important în primul rând să se recunoască faptul că pătrunderea Impulsului christic în mişcarea evolutivă istoric-universală a omenirii nu a fost doar un eveniment exterior al planului fizic – pe care-l înţelegi examinând istoriceşte faptele transmise prin tradiţie –, ci a fost un adevărat eveniment spiritual. Am arătat deja că în spatele relatărilor prezentate în Evanghelii se află ceva cu mult mai adânc decât se pare, când se aminteşte recunoaşterea lui Christos de către demoni. Se povesteşte că Christos a săvârşit tămăduiri care sunt relatate în Evanghelii ca fiind alungări de demoni. Şi ni se atrage mereu atenţia că, pe de o parte, demonii care ieşeau în acest fel din oameni ştiau cine este Christos, iar pe de altă parte că Christos însuşi le spunea demonilor că încă nu a sosit timpul să vorbească despre El pentru ca – aşa cum stă scris în traducerile uzuale ale Evangheliilor – ei să nu-L „trădeze“ [2]. Astfel că putem spune: Când a apărut Christos, nu erau implicate numai judecăţile oamenilor. S-ar fi putut întâmpla ca, la început, oamenii să nu fi avut nici cea mai mică bănuială despre ceea ce se ascundea în spatele apariţiei lui Christos. Însă demonii – aşadar duhurile care erau concepute de oameni ca aparţinând unei lumi suprasenzoriale –, ei L-au recunoscut. După cum vedem, este un eveniment la a cărui recunoaştere colaborează lumea suprasensibilă. Şi tocmai această recunoaştere a fost reţinută cu o deosebit de mare intensitate de conducătorii mai profund cunoscători ai primilor creştini: creştinismul a venit nu ca un simplu eveniment pământesc, nu a fost ceva care a avut loc numai în lumea pământească, ci un lucru care priveşte lumea spirituală, ceva ce a provocat în lumea spirituală un fel de revoluţionare. Acesta este lucrul care a fost reţinut de conducătorii şi de spiritele primului creştinism.

Este însă un fenomen caracteristic că tocmai cezarii romani, care cunoşteau anumite lucruri, anumite taine ale lumii spirituale – întrucât îşi dobândiseră prin forţă iniţierea –, mai mult sau mai puţin tocmai datorită iniţierii lor, intuiau întreaga, vasta importanţă a Impulsului christic. Existau, fireste, printre cezarii romani şi dintre aceia care, cu toate că dobândiseră iniţierea cu forţa, nu prea pricepeau mare lucru din taine şi unii care înţelegeau destul de mult pentru a putea intui forţa, eficacitatea Misteriului christic. Şi tocmai cei mai înzestraţi şi mai perspicace dintre aceşti cezari au încercat să aplice o anumită politică cu ţeluri ascunse faţă de creştinismul aflat în curs de extindere. Chiar primul cezar de după August, Tiberiu [3], a început să procedeze în acest fel. Cu toate că s-ar putea obiecta: „Bine, dar pe atunci, creştinismul nu era încă răspândit...“, obiecţia aceasta este lipsită de orice justificare. Pentru că Tiberiu, iniţiat într-un anume sens în vechile Misterii, ştia prea bine că este vorba de ceva foarte important când i-a parvenit din Palestina informaţia privind ceea ce coborâse în lume ca Impuls christic. Astfel, trebuie să ne îndreptăm privirea spre felul cum a început deja sub Tiberiu acea politică care a fost practicată faţă de creştinism de către împăraţii romani iniţiaţi în tainele Misteriilor. Tiberiu şi-a făcut chiar cunoscută voinţa, care consta din a-L adopta pe Chriatos ca zeu printre celelalte divinităţi romane.

Imperiul lumesc roman a urmat, în ceea ce priveste adorarea zeităţilor, o politică precis determinată. În principal, această politică a constat în faptul că atunci când obţineau victoria asupra unui popor, când îl cucereau ei preluau o dată cu poporul şi zeii acestuia în Olimpul zeilor lor. Adică, ei spuneau: Şi aceste zeităţi pot fi venerate, iar divinităţile noaste au sporit cu numărul acestor zeităţi. Romanii au acceptat în familia divinităţilor lor şi alte divinităţi, crescând în acest fel numărul propriilor lor divinităţi. Aceasta a fost într-o oarecare măsură politica urmată de stăpânitorii romani, pentru ca popoarele pe care voiau să le cucerească să fie preluate şi cu elementul lor spiritual şi sufletesc. Şi pentru că un cezar iniţiat era departe de a vedea în divinităţi numai imaginea lor exterioară, numai ceea ce era cunoscut de popor, ci ştia bine că dincolo de ceea ce era fixat în imaginea divinităţilor erau prezente forţe spirituale din cele mai diferite ierarhii, această politică era întru totul de înţeles şi explicabilă; pentru că în forţa de dominaţie a principiului roman a fost inclusă, în mod conştient, forţa care trebuia să fie cuprinsă în adoptarea, respectiv însuşirea divinităţilor străine. De regulă, religia divinităţilor străine nu era preluată numai exoteric, în mod exterior, ci în lăcaşurile romane iniţiatice au fost cooptate şi tainele Misteriilor străine, fiind întreţesute cu cultul Misteriilor vechiului Imperiu roman. Şi pentru că pe atunci domina exclusiv opinia că nu trebuie şi nu se poate guverna fără forţele spirituale, aşa cum sunt ele reprezentate de zei, procedeul amintit mai sus era, după cum am mai spus, cât se poate de firesc.

Tiberiu voia deci ca forţa lui Christos, aşa cum şi-o reprezenta el, să fie integrată pur şi simplu impulsurilor emanate de la celelalte puteri divine, recunoscute ca atare atât de împărat însuşi cât şi de popoarele sale. Senatul roman i-a zădărnicit însă lui Tiberiu această intenţie, şi ea nu s-a realizat. Însă cezarii iniţiaţi au repetat mereu această încercare, ca bunăoară împăratul roman Adrian [4]. Acestei politici a cezarilor i s-au opus însă necontenit înalţii demnitari, care şi-au putut astfel valorifica influenţa. Dacă analizăm argumentele folosite împotriva acestei politici a cezarilor iniţiaţi, atunci obţinem chiar prin această analiză o imagine clară a ceea ce a fost determinant în acest punct crucial, de supremă importanţă a evoluţiei pământene a omenirii.

Este stranie coincidenţa care se poate înfăţişa ochilor nostri. Vedeţi dumneavoastră, de nenumărate ori s-a invocat împotriva creştinilor, aşa cum se prezentau şi se răspândeau atunci, de către scriitorii romani, ca şi de personalităţi romane influente, iar plecând de la aceştia şi dinăuntrul marelui popor roman, faptul că ei, creştinii, consideră a fi nelegiuit ceea ce pentru alţii este sfânt şi că pentru ei este sfânt ceea ce pentru alţii nu este deloc sfânt. Adică, din partea romanilor s-a atras neîncetat atenţia că, în ceea ce priveşte gândirea, simţirea şi sentimentele lor, creştinii se deosebesc fundamental de romani ca şi de toate celelalte popoare; căci să nu uităm că celelalte popoare fuseseră oarecum absorbite, împreună cu zeităţile lor, de romani. Puteţi vedea deci că de fapt întreaga lume îi considera pe creştini drept nişte oameni cu senzaţii şi sentimente chiar opuse celor obişnuite ale restului omenirii. Însă o astfel de afirmaţie ar putea fi foarte simplu infirmată, spunându-se pur şi simplu că este o calomnie. Căci o astfel de procedură îi este întotdeauna la îndemână omului – nu-i aşa? – când se urmăreşte analiza cu superficialitate a istoriei. Însă nu se va mai spune că este o calomnie dacă vom reflecta asupra celor ce urmează. Potrivit textelor, în învăţătura creştinilor a pătruns mult – dumneavoastră ştiţi desigur că noi nu supraapreciem un astfel de text, dar tocmai de aceea ne este permis să-l scoatem în evidenţă – din concepţiile omenirii premergătoare precum şi a celei contemporane cu Misteriul de pe Golgota. Şi mai bine, s-ar putea spune că primii creştini şi-au exprimat sentimentele cu ajutorul unor expresii folosite deja în mod curent de unii dintre contemporanii lor. Unul dintre cei ce au folosit ceea ce a putut fi aflat ulterior şi la creştini este Filon din Alexandria [5], un contemporan al lui Christos, pe care l-am amintit aici deja de mai multe ori. Găsim la Filon din Alexandria o frază foarte semnificativă, care sună în felul următor: „În conformitate cu ceea ce mi-a fost transmis, trebuie să urăsc ceea ce alţii iubesc – şi el se referă la romani – şi trebuie să iubesc ceea ce este urât de ceilalţi“ – se referă din nou la romani. Dacă veţi reţine această frază a lui Filon şi veţi căuta apoi în Evanghelii, veţi descoperi, mai cu seamă în Evanghelia după Matei, nenumărate ecouri ale acesteia. Astfel, putem spune că creştinismul s-a ivit dintr-o aură spirituală care a făcut să se spună: „Iubim ceea ce urăsc ceilalţi...“ – iubim, adică noi creştinii. Această frază era pronunţată adeseori în comunităţile creştine din primele timpuri, ajungând să fie chiar una din principalele idei ale iniţierii creştine; astfel, creştinii spuneau ei însişi exact ceea ce le era reproşat de ceilalţi oameni. Aşadar, n-a fost numai o calomnie, ci coincide cu ceea ce spuneau romanii: „Creştinii iubesc ceea ce urâm noi, şi urăsc ceea ce noi iubim“. Însă, pe de altă parte, creştinii spuneau acelaşi lucru, cu referire la romani.

Din aceasta înţelegeţi că în evoluţia pământească a omenirii a intrat într-adevăr – altminteri nu s-ar fi ajuns la o exprimare aşa de pregnantă – ceva absolut diferit de tot ceea ce a fost înainte. Natural, dacă vrem să judecăm această situaţie, trebuie să ne fie limpede că ceea ce a intervenit a coborât într-adevăr din lumi spirituale şi că unii care au fost contemporani ai Misteriului de pe Golgota, ca Filon din Alexandria, au văzut aceste lucruri ca printr-o oglindire distorsionată şi au spus apoi în felul lor cele văzute. Astfel, cuvintele evanghelice – interpretate astăzi de multe ori aşa cum v-am spus la sfârsitul prelegerii noastre precedente că a făcut acel bărbat şi adaptate oportunităţii contemporanilor noştri – vor fi tălmăcite în adevărata lor lumină numai dacă nu ne vom situa pe punctul de vedere al interpretării după bunul plac, ci vom da o formă a interpretării bazată pe cunoasterea întregului spirit al timpului. În Evanghelii există fraze într-adevăr remarcabile. Cuvintele evanghelice sunt interpretate astăzi uneori destul de ciudat; însă tocmai în spusele lui Filon din Alexandria există lucruri care se apropie mult de Evanghelii. Aş dori de aceea să vă fac cunoscută o frază a lui Filon, din care veţi vedea că numai pentru că n-a fost inspirat la fel ca evangheliştii de mai târziu a scris oarecum altfel decât ei; din cauză că era scriitor în sens monden, el exprima unele lucruri în aşa fel, încât pentru a-l înţelege nu este nevoie să se depună eforturile necesare înţelegerii evangheliştilor, a Evangheliilor. Găsim astfel la Filon o frază semnificativă, care exprimă unele lucruri transformate într-un bun al inimii şi gândirii oamenilor. La un moment dat, Filon ne spune: „Renunţaţi la registrele de moşteniri şi la documentele despoţilor, renunţaţi în general la tot ce este fizic; nu-i atribuiţi nici aşa-numitului cetăţean liber drepturi cetăţeneşti şi privilegii ale libertăţii, şi nici celui născut pe o treaptă inferioară sau cumpărat ca sclav lipsa de libertate, ci îndreptaţi-vă privirea numai asupra nobleţei originii sufletului!“ Dacă veţi citi Evanghelia cu raţiunea, nu vă va scăpa că, înălţat într-o sferă spirituală deosebită, ceva din mentalitatea de mai sus străbate ca un fir incandescent chiar Evangheliile, şi că din această cauză un oportunist oarecare de astăzi poate afirma exact ceea ce v-am citit data trecută şi care este în orice caz demn de a ni-l întipări temeinic în minte, motiv pentru care voi reciti întregul pasaj: „A căuta lumea de dincolo este o străduinţă zadarnică. Poate că ea nici nu există. Şi oricum am ataca problema tot nu putem afla nimic. Să lăsăm deci toate formele de ocultism pe seama iluminaţilor şi a scamatorilor, căci orice formă ar adopta misticismul el contrazice raţiunea. Să ne lăsăm însă pe seama Biserieii, pentru că pe baza autorităţii ei de veacuri precum şi a experienţei ei vaste ea formulează regulile acelei etici care trebuie predată popoarelor şi copiilor. Şi, în sfârsit, pentru că este departe de a ne conduce la misticism, ne apără direct de el, reducând la tăcere vocile dumbrăvilor misterioase (aşa numeşte el ceea ce ar putea veni din lumea spirituală), explicând Evangheliile şi jertfind mărinimosul anarhism al Mântuitorului pe altarul necesităţilor societăţii moderne“.

Tocmai printr-o frază ca aceea pe care v-am citat-o din Filon – al cărui ecou este auzit reverberând mereu în Biblie, în Noul Testament – puteţi să înţelegeţi ce se află ascuns în spatele acestui curent. Când Filon vorbeste despre nobleţea originii sufletului, el se referă de fapt la ceva foarte important, care se împotriveste tuturor opiniilor hotărâtoare în cuprinsul împărăţiei romane. Pentru că în Imperiul roman era decisivă fireste numai descendenţa în cele mai felurite forme după trup; întreaga ordine socială era construită pe această descendenţă după trup. Şi iată că în această mentalitate dominantă este introdusă brusc fraza lui Filon: „Renunţaţi la orice descendeniă trupească şi ghidaţi-vă numai după nobleţea originii sufletului!“ Este imposibil să ne imaginăm ceva mai radical antagonic faţă de principiile Imperiului roman decât această opinie a lui Filon; pur şi simplu nu se poate imagina o opoziţie mai mare. Iar prin prezentarea lui Christos Iisus, acest antagonism a fost înălţat la un nivel şi mai înalt – lumea Îl astepta pe Christos Iisus –, astfel că a ajuns să fie confruntat cu întreagă impulsivitate a ordinii exterioare a lumii de atunci.

Se poate spune că ar fi fost de-a dreptul convenabil pentru cezarii romani ca ceea ce se manifesta – însă în acelaşi timp şi nega fundamentul societăţii lor – să fie asimilat în panteonul divinităţilor lor în calitate de zeu nou în cercul numeroşilor zei; prin aceasta, zeul Christos, în spatele căruia se află aşa de multe lucruri profunde, ar fi devenit – spus într-un mod indecent vulgar – unul „de-al lor“. Însă cezarii iniţiaţi trebuiau să observe că nu le va fi prea uşor cu ceea ce coborâse la ei din înălţimi spirituale. Dacă forţe ale iniţierii sunt atât de active în exterior, dacă o simplă lege impusă prin constrângere spune că cezarii trebuiau să fie iniţiaţi – aşa cum a fost cazul în Roma după împăratul August –, atunci la ceea ce rezolvă cezarii în exterior mai colaborează şi alte forţe importante. Ele colaborează, ca să zicem aşa, la măsurile luate, la impulsurile cu ajutorul cărora este formată societatea. Şi intenţiile se dezvăluie atunci mai puternic decât se revelează ele omului iniţiat în mod obişnuit. Să presupunem că vreunul din cezarii atinşi de iniţiere ar fi spus: Ei bine (presupun acest lucru pur ipotetic), a apărut Botezătorul cu apă. Prin botezul săvârşit cu apă a fost slăbită legătura corpului eteric cu restul omului (fireşte, acest fenomen le era bine cunoscut cezarilor iniţiaţi), astfel că botezaţii dobândesc cunoaşterea structurii lăuntrice a lumii spirituale, ajung să ştie mai cu seamă că în prezent trecem printr-un punct crucial al dezvoltării lumii. Cei ce fuseseră botezaţi prin scufundarea în apă, datorită slăbirii legăturii lor cu propriul corp eteric ajungeau să cunoască taina punctului crucial al evoluţiei lumii. Imaginaţi-vă apoi că un astfel de cezar iniţiat ar fi spus: Vreau să declanşez lupta (aşa ceva există înăuntrul Misteriilor) împotriva a ceea ce s-a amestecat în drumul evoluţiei lumii. Despre voinţa acaparării de putere a acestor cezari ne putem face o reprezentare suficient de clară. Lor nu le-a venit ideea că ar putea fi neputincioşi faţă de voinţa divinităţilor, ci au hotărât – căci doar cu acest scop ordonaseră ei să fie iniţiaii – să lupte cu impulsurile lumii spirituale, să se opună într-o oarecare măsură mersului lumii. Aşa ceva s-a şi întâmplat în alte timpuri şi se mai întâmplă şi astăzi. Numai că în prezent oamenii nici nu observă şi nici nu ştiu acest lucru.

În legătură cu ipoteza făcută de mine mai sus, iată ce s-a întâmplat în realitate. Liciniu, care pe timpul împăratului Constantin [6] a guvernat împreună cu acesta cealaltă parte a împărăţiei, simţea ca o necesitate lăuntrică de a se opune divinităţilor. Ca atare, a vrut să statornicească un simbol de cult, pentru că în astfel de simboluri ale cultului se exprimă într-o oarecare măsură lupta dusă împotriva unor anumite forţe spirituale. Aşadar, Liciniu a vrut să statornicească un simbol al cultului prin care să fie semnalizat în lumea fizică exterioară: „Încep lupta!“ Cu alte cuvinte, el voia să-şi bată joc în public de actul botezului, prin care devenise cunoscut că „A sosit momentul de răscruce al lumii“, şi în acest fel să combată creştinismul, să anihileze puterea impulsului său. S-a organizat deci în acest scop un spectacol special, ce urma să se desfăşoare la Heliopolis. Un mim, pe nume Gelasinus [7], a fost ales să se lase cufundat – îmbrăcat într-o cămasă albă, specială de botez – în apă caldă. Acest spectacol trebuia să reprezinte o batjocorire în public a botezului creştin. Şi ce s-a întâmplat? Gelasinus, învelit în veşminte preoţesti albe, a fost cufundat în apă, urmând să se adreseze publicului. Însă în loc să-şi bată joc de botez, Gelasinus a spus: Acum sunt creştin şi rămân ca atare cu toate puterile sufletului meu! Astfel, Liciniu a primit răspunsul lumii spirituale: în locul batjocoririi botezului a avut loc acţiunea lui. Nou-botezatul a recunoscut cotitura evoluţiei lumii. Un cezar iniţiat aşa cum era Liciniu s-a hotărât să înfrunte divinităţile cu întrebări, a vrut să lupte cu zeii, şi până la urmă a primit un răspuns negativ.

Desigur că în timpul nostru nu ne putem imagina cu adevărat importanţa unui astfel de răspuns. Însă atunci răspunsul acesta a fost valabil pentru toţi oamenii, inclusiv pentru păgâni; a fost un răspuns de care se ţinea seama. Avusese loc pătrunderea unui element nou tocmai în conştienţa cunoscătorilor din acele timpuri a tainelor evoluţiei lumii, astfel că ei s-au familiarizat cu ideile apărute datorită răspândirii creştinismului. Din timpurile vechi s-au transmis cele mai diferite obiceiuri, care aveau însă toate un sens ocult. Pe timpul Antoninilor grăiau Sibilele – care erau ascultate şi căutate şi pentru a obţine de la ele sfaturi, oracole. Şi iată că un oracol vestit din timpul Antoninilor a stabilit cu precizie: Roma este destinată pieirii; vechea Romă nu se va putea menţine! Ceea ce spun oracolele poate fi interpretat în multe feluri, dar ele pot fi înţelese şi corect. Dar acest oracol a vorbit în mod ciudat. El spunea că Roma va pieri, iar pe locul unde a fost situată vechea Romă vor sălăşlui vulpi şi lupi care-şi vor întări forţa. Această prorocire a fost şi ea un lucru de care se ţine seama. Desigur, în spatele ei era căutat un sens mai adânc; însă era simţită „cotitura în dezvoltarea lumii“. Ceea ce a stăpânit în Roma se va stinge treptat. Pe acest loc se vor afla vulpi şi lupi, care-şi vor dezvolta stăpânirea pornind de aici. Fireste, oracolele folosesc un limbaj ambiguu; uneori, pe atunci, aura iniţierii mai trecea şi prin câte un înţelept neconsacrat, astfel că ajungea să spună câteodată lucruri ciudate, care puteau fi înţelese numai în deplina lor legătură cu timpul schimbării sensului dezvoltării lumii.

Ultima dată v-am vorbit despre Nero, despre ceea ce gândea de fapt acest cezar iniţiat. El voia să incendieze lumea, pentru a lua parte personal la sfârşitul ei. Aşadar, dacă sfârşitul Romei trebuia să vină oricum, Nero voia să aibă în mâna lui măcar acest sfârşit al Romei, adică să-şi extindă stâpânirea asupra lumii pornind din Roma. Seneca [8] l-a avertizat o dată, prin cuvinte foarte semnificative, care pot fi înţelese numai dacă se ştie că, aflându-se în posesia principiului iniţierii, cezarii romani se credeau ei înşisi dotaţi cu puteri divine; însă tocmai creştinii refuzau venerarea acestei calităţi a cezarilor. Seneca i-a spus deci lui Nero: „Tu poţi face multe – el ştia că acestui om adept al violenţei nu-i puteau fi prezentate lucrurile în alt fel –, chiar şi să ordoni uciderea celor despre care crezi că ar putea contribui cu ceva la statornicirea noii ordini a lumii, care va urma după distrugerea vechii Rome. Există însă ceva ce nu poate face nici un despot, el nu-şi poate ucide nicicând propriul urmaş“. Era un gând foarte adânc. Prin „urmaş“ nu trebuie înţeles urmaşul desemnat, ci cel adevărat. Seneca a vrut să-i dea lui Nero de înţeles că şi forţa lui este limitată de moarte. Astfel că, în cercurile romane, tradiţia dispariţiei Romei juca un rol important.

Este demn de remarcat că, din nou, creştinii se deosebeau radical de romani în ce priveste această tradiţie. Şi acum urmează ceva paradoxal: creştinii se deosebeau de ceilalţi prin aceea că atunci când se aflau între ei susţineau teza că Roma nu va pieri, ci va dăinui cu dominaţia ei până la sfârsit – înţelegând prin aceasta până la sfârşitul unui ciclu. Aşadar tocmai creştinii erau aceia care apărau teza dăinuirii stăpânirii Romei, care într-o oarecare măsură le va supravieiui lupilor şi vulpilor. Creştinii nu spuneau – pentru a vorbi acum precum oracolul – că în Roma nu vor locui sau stăpâni lupi sau vulpi; aşa ceva creştinii nu au afirmat; însă ei au spus că stăpânirea Romei va dăinui.

Toate aceste stări sufleteşti trebuie luate în considerare într-un sens corespunzător. Câte ceva din acestea chiar s-au realizat. Aşa, bună-oară, mama lui Alexandru Severus, care era elevă a lui Origene [9] – gândiţi-vă, a lui Origene, care chiar dacă este suspectat este totuşi considerat drept un fel de părinte al Bisericii –, îşi ridicase, pentru uzul ei particular, un fel de panteon al adorării. Căci ea îi adora în acelasi timp, în camera ei particulară, pe Avraam, Orfeu, Apollonius din Tyana [10] şi pe Christos şi considera acest lucru ca absolut necesar şi îndreptăţit pentru propria ei mântuire. Astfel, ea – care era o bună elevă a lui Origene – considera că prin comportarea ei nu contrazicea cu nimic învăţătura lui Origene.

Dacă vom reţine aceste dispoziţii sufleteşti, aşa cum am încercat să vi le schiţez în câteva trăsături, vom afla care erau dispoziţiile sufleteşti dominante din secolul I până în secolul al IV-lea. În această perioadă aflăm mulţi cezari romani iniţiaţi care năzuiau să adopte creştinismul în sistemele lor religioase, să ajungă la o înţelegere cu creştinismul. În ciuda persecutării creştinilor – comunicată nouă de istorie – această tendinţă a existat totuşi până în secolul al IV-lea.

Însă în secolul al IV-lea, după cum ştiţi şi dumneavoastră, a apărut personalitatea marcantă a împăratului Constantin, contemporanul lui Liciniu. Constantin a fost o personalitate foarte importantă şi din punct de vedere spiritual; cu alte ocazii, am atras atenţia [11] cum elementul spiritual acţiona prin personalitatea împăratului Constantin într-o anumită măsură chiar asupra conducerii destul de complicate a Apusului. Însă astăzi am vrea să-l examinăm dintr-o altă perspectivă. Împăratul Constantin a fost o personalitate marcantă şi pe plan spiritual, însă făptura lui spirituală era de aşa natură, încât nu a putut avea o relaţie corectă cu vechea iniţiere, cu tainele Misteriilor. El s-a speriat de ceea ce au făcut precursorii şi contemporanii săi, care şi-au dobândit cu forţa iniţierea în tainele vechilor Misterii. Lui îi era de-a dreptul frică să se iniţieze prin forţă în tainele vechilor Misterii. În acelaşi timp, asupra sufletului său exercita o puternică presiune atât prorocirea oracolului sibilinic, cât şi toate lucrurile care se ştiau pe atunci despre sfârşitul Romei, a Imperiului roman şi multe altele. În orice caz, el ştia şi faptul că creştinii sunt adepţii tezei, a tradiţiei după care Roma se va menţine până la sfârsitul lumii. Constantin era perfect informat în legătură cu toate acestea. Însă în acelaşi timp se înspăimânta la gândul eventualei sale iniţieri în tainele vechilor Misterii. El dădea speriat înapoi din faţa participării la lupta cu creştinismul în cadrul Misteriilor. Acest amănunt este extraordinar de important.

Ceea ce se povesteste în istorie despre împăratul Constantin este deosebit de interesant, căci se menţionează cum a încercat el să aibă relaţii apropiate cu creştinismul, cum s-a prezentat ca marele protector al creştinismului, cum a întreţesut, aşa cum înţelegea el, Imperiul roman cu creştinismul. Însă nu a putut să unească creştinismul cu vechiul principiu al iniţierii. Exista, de altfel, o mare dificultate în calea unei astfel de uniri, căci atât creştinii cât şi conducătorii lor s-au împotrivit categoric, deoarece ei intuiau – iar unora li se şi revelase – că prin creştinism vechiul Misteriu tăinuit în templele Misteriilor urma să fie scos în mod deschis pe scena istoriei lumii, devenind astfel cunoscut de întreaga lume. Ei voiau să prezinte adevărurile Misteriilor în faţa lumii întregi, să nu le mai ţină încuiate între zidurile templelor. Însă cezarii iniţiaţi voiau să readucă creştinismul în templele Misteriilor. Atunci oamenii ar fi fost iniţiaţi în creştinism la fel cum fuseseră iniţiaii în trecut în tainele vechilor învăţături ale zeilor. Şi lui Constantin i-a fost greu să se opună năzuinţei creştinilor, deoarece aceştia înţelegeau că impulsul care după părerea lor urma să străbată lumea în acest moment crucial era un impuls exclusiv spiritual. Din punctul de vedere al unui astfel de impuls exclusiv spiritual trebuie înţeleasă şi teza conform căreia „Imperiul roman se va menţine“. Această teză devine absolut evidentă dacă focalizăm învăţătura ocultă a primilor creştini. Prin susţinerea tezei menţinerii în viaţă a Imperiului roman ei au vrut să indice deja atunci ceea ce ulterior s-a şi întâmplat. Recent, v-am spus că ceea ce constituia impulsul adânc al Imperiului roman nu s-a distrus, el mai vieţuieste şi astăzi; şi nu numai în jurisprudenţă – după cum v-am spus – se află cuprinse impulsurile lmperiului roman. Ceea ce este important este faptul că izolat s-a mai produs câte un eveniment care, pentru cei ce nu văd mai adânc, pare a fi ceva nou; însă, în realitate, la ceea ce se afla iniţial în impulsurile Imperiului roman într-un anumit domeniu nu s-a mai adăugat nimic. Există o continuitate a Imperiului roman. Aceasta s-a extins. Chiar dacă vechiul Imperiu roman s-a destrămat, duhul său vieţuieşte mult extins mai departe, intervenind în continuare pretutindeni.

Anumiţi cunoscători ai tainelor spun în prezent că ceea ce străbate şi va străbate întotdeauna lumea este stafia vechiului Imperiu roman, care vieţuieste pretutindeni printre noi. Aceasta este, pentru cei iniţiaţi în astfel de lucruri, o formulă permanentă până astăzi, şi va fi întotdeauna. Acest lucru au vrut să-l indice creştinii. Însă, în acelaşi timp, ei mai voiau să spună şi că în conţinutul spiritual al creştinismului există un element pe care Imperiul roman îl va combate neîncetat. Suprasensibilul creştinismului va fi întotdeauna în luptă cu elementul senzorial al Imperiului roman. Deci în teza dăinuirii Imperiului roman era cuprinsă o prezicere, o prorocire.

Şi acum veţi înţelege de ce le era frică senatorilor şi cezarilor romani; ei trebuiau să raporteze dispariţia Imperiului roman numai sub latura lui exterioară, pe care o vedeau năruindu-se, bucată cu bucată, chiar sub influenţa creştinismului. Sub o astfel de impresie se afla un om ca împăratul Constantin. Fără a fi un iniţiat în tainele Misteriilor, împăratul Constantin ştia totuşi că în trecut a existat o înţelepciune primordială a omenirii. Această înţelepciune a fost caracteristică timpurilor de demult, când oamenii mai posedau capacitatea atavică a clarvederii; ea a fost transpusă apoi mai târziu, a fost păstrată de preoţi, a fost coruptă treptat, însă a fost totuşi prezentă. Şi noi, romanii –spunea Constantin –, avem de fapt în ordinea noastră socială ceva legat de instituţiile acelei înţelepciuni primordiale, numai că l-am îngropat sub ordinea aceasta socială construită pe împărăţia senzorială exterioară. Această legătură se exprima printr-un simbol important, o imaginaţiune, ba chiar şi o acţiune de cult, făcând parte din istoria universală – aşa cum se exprimau adesea astfel de imaginaţiuni prin acţiuni de cult; aceasta se exprima prin aceea că oamenii spuneau: Înţelepciunea nu a fost născocită odinioară de oameni, ci a fost revelată dinăuntrul lumii spirituale. Aşa au avut-o şi primii dintre preoţii noştri străbuni, în orice caz nu în Roma, ci dincolo în Ilion, în Troia, acolo unde au şi activat aceşti preoţi. Această cunoaştere intuitivă era cuprinsă în legenda Paladiului [12], a aşa-numitului portret al zeiţei Atena; Paladiul, cazut din Cer în Troia, a fost păstrat acolo într-un sanctuar; fiind apoi adus la Roma, a fost îngropat sub o coloană de porfir care se înălţa deasupra lui. În timp ce se simţea ceea ce era legat de această tradiţie imaginativă cultică, era simţit şi ceea ce era exprimat prin cuvintele: „Şi cultura noastră se trage din vechea înţelepciune primordială care s-a coborât din lumile spirituale, însă noi nu ne putem apropia de forma pe care a avut-o această înţelepciune primordială în vechea Troie“.

Acest lucru îl simţea împăratul Constantin. De aceea intuia el că Misteriile de mai târziu – chiar dacă ar fi fost iniţiat în tainele lor – nu l-ar fi ajutat prea mult, necălăuzindu-l la Paladiu, la vechea înţelepciune primordială. Şi atunci Constantin a hotărât să preia în felul său lupta cu puterile lumeşti pentru a salva într-o oarecare măsură principiul Imperiului roman. Desigur că el nu era atât de nesăbuit încât să creadă că această actiune n-ar trebui să aibă loc în sensul acţiunii anumitor impulsuri cosmice. El ştia că iniţiativa lui trebuia să se desfăşoare în sensul anumitor acţiuni de cult, care vor fi plasate în faţa întregii evoluţii a lumii. Ca urmare, a hotărât în primul rând să mute Roma iarăşi la Troia, să dezgroape Paladiul şi să-l trimită înapoi la Troia. Însă intenţia lui a dat greş. Din planul întemeierii unei Rome noi la Troia s-a născut celălalt plan, al întemeierii Constantinopolului şi al transmiterii puterii împărăteşti asupra noului asezământ, salvând pentru viitor Roma în curs de a apune. El credea că astfel se va putea opune punctului crucial în care se afla dezvoltarea lumii. El voia, vorbind în sensul profeţiei oracolului sibilinic, să permită din nou sălăşluirea vulpilor şi a lupilor la Roma, însă în acelasi timp să transpună impulsurile tainice ale Romei asupra unui alt loc, readucându-le într-o oarecare măsură la originea lor. Aşa s-a născut în el planul, pus în practică în anul 326, al întemeierii Constantinopolului. Faptul că această întemeiere a fost gândită de el în legătură cu marile evenimente ale cotiturii evoluţiei lumii puteţi să-l deduceţi foarte simplu din împrejurarea că în momentul ales pentru asezarea pietrei de temelie Soarele se afla în zodia Săgetătorului, iar Racul domina ora zilei respective. Deci împăratul Constantin se ghidase bine după semnele cosmice. În orice caz, intenţia lui era de a face din Constantinopol ceva cu totul ieşit din comun, urmărind să transpună impulsul Romei eterne asupra Constantinopolului. De aceea a dispus el transportarea la Constantinopol a coloanei de porfir şi aşezarea sub această coloană a Paladiului dezgropat la Roma şi mutat în acest scop la Constantinopol. Constantin poseda resturi ale Crucii de pe Golgota precum şi rămăşiţe din piroanele cu care fusese ferecată. Resturile Crucii le-a folosit pentru confecţionarea unui fel de cadru pentru o deosebit de preţioasă statuie a lui Apollo, pe al cărui cap a fost aşezată o coroană de raze făcută din resturile piroanelor Crucii. Această statuie a fost fixată pe coloana de porfir – care s-a distrus mai târziu, datorită intemperiilor. Pe coloană se putea citi o inscripţie care spunea: „Ceea ce acţionează aici să acţioneze veşnic ca Soarele şi să vestească puterea întemeietorului ei, Constantin, în veşnicie!“ Lucrurile acestea trebuie interpretate mai mult sau mai puţin şi imaginativ; însă chiar dacă vor fi considerate în mod imaginativ, ele semnifică totuşi evenimente strict istorice.

Iar legenda – vreau să spun că numai legenda – şi-a pus pecetea pe întreaga poveste; această poveste trăieste metamorfozată mai departe în legendă care spune că „Paladiul, care este, fireşte, un simbol al unui anumit loc al înţelepciunii primordiale, se afla odinioară în tainicele lăcaşuri ale preoţilor iniţiaţi troieni; acestia îl ţineau ascuns; el a ieşit la lumina Soarelui pentru prima dată atunci când, pe diferite căi ocolite, a fost transportat de la Troia la Roma; şi a iesit pentru a doua oară la lumina soarelui când a fost adus de către Constantin de la Roma la Constantinopol“. Şi aceia care dau crezare legendei mai adaugă: „Paladiul va mai ieşi o dată, pentru a treia oară, la lumina Soarelui, când va fi transferat din Constantinopol într-un oras slav“. Această legendă vieţuieşte profund în mulţi, în cele mai diferite variante. În timpurile noastre, aş zice că ies la lumină anumite amănunte ale aspectului ei pur fizic, însă în fundalul acestor aspecte fizice se ascund anumite taine.

Aşadar, Constantin a vrut să acţioneze nemijlocit împotriva dispariţiei Imperiului roman, în ciuda faptului că dădea crezare oracolului sibilinic. El a vrut, ca să zicem aşa, să îndepărteze Roma de locul propriei sale pieiri.

Din tot ce v-am relatat este suficient să sesizaţi doar impulsurile sufletesti active ale personalităţii istoric-universale a împăratului Constantin; atunci, în aceste impulsuri sufleteşti veţi descoperi inter-conexiuni esenţiale, importante şi semnificative. Şi la aceasta mai adăugaţi ceea ce spuneau primii creştini şi conducătorii lor: „Nu, Imperiul roman nu va pieri, ci se va menţine; iar impulsul primit de noi se va realiza şi el, pentru a fi totdeauna prezent“. Atunci veţi avea alăturate lucruri importante cu privire la diferitele curente care au acţionat în dezvoltarea culturală apuseană. Înainte de orice, aveţi posibilitatea să vă faceţi o idee despre felul în care se gândea – în primele secole ale creştinismului şi chiar în timpul împăratului Constantin – despre Roma şi Imperiul roman, precum şi despre modul radical opus în care era conceput viitorul. Şi poate că veţi afla în sufletele dumneavoastră puncte de reper necesare pentru ca unele dintre evenimentele care au survenit mai târziu să le vedeţi în lumina corectă. Anumite întâmplări care au survenit mai târziu pot fi apreciate în mod corect numai prin aceea că răspundem la întrebarea: Cât de bine se potrivesc lucrurile cu ceea ce a fost intenţionat până acum şi ce trebuie să se întâmple pentru ca aceste lucruri să se potrivească mai bine între ele?

Ne revine însă obligaţia de a dezvălui un moment şi mai important, care a intervenit atunci când creştinismul aflat în curs de dezvoltare a fost întâmpinat de un alt cezar roman iniţiat care se opunea răspândirii creştinismului, de Iulian, cel numit Apostatul. Acestor probleme le vom putea apoi asocia – izvorând tocmai din prezenta examinare – o cercetare în legătură cu întrebarea: Cum ne vom putea apropia printr-o pregătire corespunzătoare sufletească de Christos, Cel care îşi va face simţită în cursul acestui secol prezenţa eterică în lume; cum vom afla calea apropierii noastre de El în timpul nostru?

Data viitoare aş dori să vă prezint modul în care s-au modelat lucrurile sub un cezar iniţiat, sub Iulian Apostatul, precum şi relaţia actualităţii cu Christos, în măsura în care aşa ceva poate fi spus astăzi.


NOTE

1. În conferinţa aceasta şi în următoarele, Rudolf Steiner se referă în mai multe rânduri la Ernst von Lasaulx, în special la articolul său „Der Untergang des Hellenismus und die Einziehung seiner Tempelgüter durch die christlichen Kaiser“ („Decăderea elenismului şi confiscarea proprietăţilor templelor eleniste de căre împăraţii creştini“). O nouă ediţie a acestui studiu a apărut în 1965 în seria „Denken-Schauen-Sinnen“ („Gândire-privire-reflectare“); paginile date în notele următoare se referă la această ediţie.

2. Vezi nota 8 din conferinţa a III-a

3. Tiberiu, împărat roman între 14–37 d.Chr. Vezi Lasaulx Decăderea elenismului..., Stuttgart, 1965, pp. 6 şi urm.

4. Adrian, împărat roman între 117–138 d.Chr. V. Lasaulx, ibid., pp. 12 şi urm.

5. Filon din Alexandria, cca 20 î.Chr.–54 d.Chr., filosof iudeo-grec. Nu au putut fi identificate citatele.

6. Liciniu, împărat bizantin între 313–325 d.Chr.; Lasaulx, ibid., pp. 14–15.
    Constantin, 274–337, împărat roman, din 323 autocrat. Sub domnia sa, creştinismul a fost instituit în 313 ca religie de stat.

7. Vezi Lasaulx, ibid., pp. 14–15.

8. Vezi Lasaulx, ibid., p. 14.

9. Alexandru Severus: împărat roman între 222–235. Vezi Lasaulx, ibid., p. 13.
    Origene, cca 182–253, părinte al Bisericii, grec. Vezi Lasaulx, ibid., p. 13.

10. Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I d.Chr., filosof şi mag. Vezi Lasaulx, p. 13.

11. De exemplu, în conferinţa din 17 ianuarie 1915 în Menschenschicksale und Völkerschicksale (Destine omeneşti şi destine ale popoarelor), GA 157.

12. Vezi Lasaulx, ibid., pp. 30 şi urm.