Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175


CONFERINŢA a VIII-a

Berlin, 24 aprilie 1917

În urma ultimelor noastre prelegeri aţi putut ajunge la concluzia că şi pentru timpul prezent, dar mai cu seamă pentru viitorul omenirii, va fi de o deosebită importanţă să se înţeleagă faptul că pentru Christos Iisus şi pentru tot ce se află în legătură cu El prin Misteriul de pe Golgota nu prezintă prea mare importanţă examinarea lor exterioară, aşa cum se practică ea ca istorie convenţională în cadrul ştiinţei exterioare; că pentru oameni va trebui să devină accesibile alte izvoare, în vederea adeveririi cunoaşterii realităţii lui Christos şi a Misteriului de pe Golgota, decât poate oferi examinarea istorică curentă în materie de izvoare istorice, chiar dacă aceste izvoare sunt Evangheliile. Am amintit deja în repetate rânduri – oricine face cunoştinţă cu literatura de specialitate se poate convinge şi singur – că tocmai cea mai sârguincioasă, minuţioasă şi atentă cercetare istorică a secolului al XIX-lea s-a ocupat cu critica, respectiv cercetarea Evangheliilor; şi se poate spune – luat acum numai ca pur fenomen exterior istoric – că această critică a Evangheliilor a dus la un rezultat negativ, de fapt un rezultat mai degrabă distructiv, anihilant pentru ideea Misteriului de pe Golgota decât o confirmare, o fundamentare şi o dovadă în favoarea sa. Ştim că mulţi dintre contemporanii nostri, nu din spirit de contradicţie, ci pentru că sunt convinşi că nu pot proceda altfel, s-au decis, pe baza rezultatelor cercetării istorice, să recunoască faptul că nu avem nici un fel de îndreptăţire să afirmăm în mod pur istoric că s-ar putea dovedi existenţa pe Pământ a lui Christos Iisus la începutul erei noastre. În orice caz, nu poate fi nici contestat, însă acest lucru nu prezintă prea mare importanţă.

Însă la întrebarea Cum este posibilă descoperirea unor alte izvoare decât cele istorice în vederea cunoaşterii Misteriului de pe Golgota? vom putea da un răspuns corespunzător numai dacă vom prezenta unele amănunte ocult-istorice, aşa cum am procedat cu ocazia ultimei noastre întâlniri.

Urmărind derularea primelor veacuri ale evoluţiei creştinismului şi având în vedere faptul că această evoluţie aproape că nu-i este accesibilă cunoaşterii în alt mod decât prin aprofundarea examinării pur istorice cu ajutorul stiinţei spiritului, dacă se ţine seama de acest lucru şi se admite examinarea spiritual-ştiinţifică, pentru început as zice numai ipotetică a acestei perioade, atunci, pentru a prezenta evoluţia primelor veacuri creştine, ni se prezintă o imagine cu totul remarcabilă. Pentru că, dacă vom lăsa privirea să cuprindă desfăşurarea acestor prime veacuri creştine, va rezulta că Misteriul de pe Golgota nu s-a săvârşit numai o singură dată, individual, şi numai pe Golgota, ci s-a mai săvârşit şi o a doua oară, într-un sens oarecum figurat, într-un context istoric mai larg. Dacă este examinată cu atenţie această epocă, se dezvăluie într-adevăr infinit de multe lucruri remarcabile.

Pentru că beneficiază de o tradiţie neîntreruptă, există astăzi, să spunem, o istorie a religiei catolice, care vorbeste în primul rând despre întemeierea creştinismului, despre primii Părinţi şi învăţători ai Bisericii primelor veacuri creştine, apoi despre învăţătorii şi filosofii Bisericii din veacurile următoare, despre fixarea de către conciliile ecumenice a fiecărei dogme în parte, despre papii infailibili şi aşa mai departe. Se urmăreşte un fir istoric ce se deapănă ca şi cum istoria s-ar derula în continuu după acelasi tipic. Cu toate că bătrânii Pairinţi ai Bisericii sunt supuşi unor critici susţinute, parcă totuşi lipseşte curajul necesar respingerii şi ignorării lor totale, deoarece atunci ar fi întrerupt firul continuităţii; se doreşte stabilirea legăturii tocmai cu acel conciliu ecumenic din anul 869, despre care v-am mai povestit. Da, după cum am spus, lucrurile sunt prezentate ca şi cum istoria ar fi un proces neîntrerupt. Însă când într-un proces în aparenţă neîntrerupt intervine un salt radical, atunci acesta este asimilat în istoria în aparenţă neîntreruptă. Dacă intrăm în spiritul problemei, nu ne putem imagina un antagonism mai mare decât cel existent între spiritul primilor învăţători ai Bisericii creştine şi cel al învăţătorilor de mai târziu, precum şi al hotărârilor luate de conciliile ecumenice. Există aici o imensă şi radicală deosebire, care este însă trecută sub tăcere datorită faptului că o cer anumite interese. Şi prin aceasta este posibil ca sufletele prezentului să fie ţinute în neştiinţă tocmai în legătură cu primele veacuri creştine şi cu ceea ce s-a întâmplat de fapt, atunci. Bunăoară, despre felul în care a fost eradicat ceea ce este numit în mod obişnuit gnosă nici oamenii cei mai învăţaţi nu posedă astăzi vreo reprezentare valabilă. La fel de mare neştiinţă şi incertitudine există şi în legătură cu ceea ce au vrut spirite precum Clement Alexandrinul, Origene, discipolul său şi alţii, chiar şi un Tertullian [1], pentru că fragmente din operele lor întâlnim doar în scrierile celor care i-au combătut; astfel, putem spune că este imposibil să se obţină o imagine obiectivă a acestor primi Părinţi şi învăţători ai Bisericii creştine şi că pe baza fragmentelor păstrate din operele lor au fost construite teoriile cele mai fanteziste.

Dacă vrem să clarificăm această problemă, va trebui să ne îndreptăm privirea şi asupra evenimentelor care au făcut posibil ca Misteriul de pe Golgota să aibă loc, aş zice, pentru a doua oară, adică încă o dată, în istorie.

Când s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota mai acţionau încă, cu întregul lor conţinut spiritual, vechile culte păgâne, vechile Misterii păgâne. Toate acestea se manifestau aşa de puternic, încât putem vedea născându-se din ele o personalitate ca Iulian Apostatul, despre care am vorbit data trecută, cel care fusese iniţiat în tainele Misteriilor eleusine. Misteriile păgâne îşi făceau încă simţită prezenţa atât de intens încât un lung şir de cezari – chiar dacă într-un mod aparte – avuseseră parte de un fel de iniţiere. Însă în afară de asta mai acţionau şi toate acele lucruri care se aflau în legătură cu vechile culte păgâne şi care astăzi sunt date la o parte într-un mod cât se poate de nepotrivit din punct de vedere istoric. Se povesteste ce s-a întâmplat la un moment sau altul în istorie, pur şi simplu în modul cel mai exterior. Or, chiar şi ceea ce s-a întâmplat în modul cel mai exterior poate fi suficient pentru unii pentru a vorbi despre un al doilea Misteriu de pe Golgota. Însă nu se cunoaşte deloc tocmai partea lăuntrică a întâmplărilor.

Examinând aspectele exterioare ale evenimentelor, va trebui să constatăm că în timpul primelor secole ale creştinismului lumea era de-a dreptul împânzită cu fel de fel de temple păgâne, în care se aflau, înconjurate de o nemaipomenită măreţie şi fastuozitate – despre care noi, cei de astăzi, nu avem nici cea mai vagă idee – chipurile şi statuile divinităţilor locurilor reapestive; se aflau în acele temple reproduceri artistice ale chipului zeilor, care redau în imagini până în cele mai mici amănunte ceea ce vieţuise în vechile Misterii. Nu numai că nu exista nici un oraş sau peisaj care în acele vechi timpuri să nu-şi fi avut din abundenţă construcţiile sale mistic-artistice, dar până şi pe ogoare, acolo unde ţăranii îşi semănau grânele, peste tot puteau fi întâlnite asemenea mici temple izolate, fiecare cu reproducerea imaginii zeilor lor. Nici una dintre muncile agricole nu era executată, fără a fi reportate forţele care – cu ajutorul puterilor magice ce sălăşluiau în reproducerea aceasta deosebită a imaginii zeilor – erau gândite ca scurgându-se din spaţiul cosmic asupra Pământului. Însă cezarii romani, împreună cu episcopii şi preoţii creştini, au avut grijă în decursul acestor secole – şi noi putem urmări acest proces până la împăratul Iustinian [2], adică până în secolul al VI-lea, putem urmări cum apărea un edict împărătesc după altul, toate dezvăluind grija acestor cezari – să distrugă din temelii toate lăcaşurile păgâne de închinăciune, mari şi mici, împreună cu imaginile şi statuile din interiorul lor. O imensă furie de distrugere a măturat lumea în aceste secole, o furie de distrugere unică în felul ei în întreaga evoluţie a omenirii; şi este unică pentru că trebuie să ţinem seama ce a fost distrus. Din vremea în care Sfântul Benedict de Nurcia [3] cu propriile sale mâini, ajutat de muncitorii săi, a demolat făcând una cu pământul templul lui Apollo de pe Montecassino – pentru a întemeia acolo mănăstirea de reşedinţă a Ordinului benedictinilor – şi până în vremea împăratului Iustinian, una dintre principalele preocupări ale cezarilor romani, pe care după Constantin şi-a însusit-o în special creştinismul, a fost de a distruge tot ce mai rămăsese din timpurile vechi. Există şi edicte care în aparenţă ar vrea să stăvilească opera de distrugere. Însă citirea acestor edicte produce o impresie ciudată. Există, bunăoară, un edict al unui cezar care dispune ca templele păgâne să nu fie distruse toate dintr-o dată, căci o astfel de acţiune ar răscula populaţia, ci nimicirea să fie dusă la îndeplinire treptat; atunci populaţia nu s-ar mai răscula, ci se va resemna.

Toate aceste măsuri cât se poate de înfricoşătoare şi care se aflau în legătură cu această activitate distructivă sunt relatate adeseori înfrumuseţat, ca şi multe alte lucruri. Însă această cosmetizare n-ar trebui să se întâmple. Pentru că unde adevărul este într-un fel sau altul distorsionat, acolo şi accesul la Christos Iisus este bruiat, şi atunci El nu mai poate fi găsit. Iar în ceea ce priveste iubirea faţă de adevăr se pot face descoperiri ieşite din comun. V-aş ruga să-mi permiteţi să vă prezint un simptom mărunt, pe care îl amintesc din cauză că am avut parte de trăirea lui în copilăria relativ timpurie, şi pe atunci m-a irnpresionat puternic. Astfel de lucruri, o dată trăite, nu mai pot fi uitate. Ei bine, dacă nu avem urechile înfundate, putem auzi din istoria cezarilor romani că acel Constantin despre care am mai vorbit nu era un om foarte bun. Pentru că, în general, nu poate fi bun cel care îsi acuză pe nedrept propriul fiu vitreg că a avut relaţii incestuoase cu mama sa – acuzaţia era nedreaptă, absolut inventată, numai pentru a justifica săvârsirea unui omor. Pe baza acestei acuzaţii inventate a poruncit uciderea fiului său vitreg, iar apoi a mamei sale. Astfel de lucruri făceau parte dintre faptele cele mai obişnuite ale împăratului Constantin. Însă pentru că Biserica exterioară îi datorează lui Constantin multe lucruri, iată că istoria exterioară a Bisericii se ruşinează să-l înfăţişeze pe marele ei binefăcător în adevărata sa lumină. De aceea as dori să vă citesc un fragment din manualul meu şcolar de istorie o religiei [4] despre acest împărat: „Constantin şi-a arătat natura credincioasă şi în viaţa lui particulară“ – tocmai v-am arătat în ce fel! „Dacă i se reproşează setea de putere şi firea mânioasă, trebuie să gândim că credinţa nu te fereste de orice pas greşit, precum şi că creştinismul nu si-a putut dovedi forţa sfinţitoare asupra lui, pentru că până la sfârşitul vieţii sale Constantin a rămas în afara participării la Sfintele Taine“.

Puteţi avea parte de trăirea unui imens număr de astfel de întâmplări, şi cu ajutorul lor puteţi studia intensitatea aşa-numitei iubiri a adevărului, foarte deseori exemplificată în paginile istoriei. Şi lucrurile nu stau mai bine nici cu privire la istoria mai nouă, numai că aici avem de-a face cu alte puncte de vedere, şi nu se poate observa atât de uşor totul, pentru că intervin alte interese.

De obicei, când se discută aceste edicte împărăteşti se aminteşte şi că cezarii romani ridicau obiecţii împotriva sângeroaselor jertfiri de animale oficiate în templele păgâne, precum şi împotriva altor practici înrudite. Nu vrem nici să criticăm şi nici să înfrumuseţăm lucrurile, ci dorim doar să relatăm pur şi simplu evenimentele. Este necesar să se ştie că aşa-numita „jertfire a animalelor“, ale căror măruntaie – după cum se spune – preziceau viitorul, era un mod decadent de a aduce sacrificii rituale, însă în nici un caz nu era ceva trivial, aşa cum se apreciază foarte frecvent în istorie când se vorbeste despre acest lucru. Prin jertfirea animalelor – este dificil să se mai vorbească astăzi în amănunt despre astfel de lucruri care sunt considerate scandaloase, de aceea ele pot fi descrise numai în mod general – se urmărea stimularea unei capacităţi care nu mai putea fi posedată nemijlocit, deoarece vremea vechii clarvederi atavice trecuse deja; prin jertfirea animalelor, în cadrul anumitor cercuri preoţesti păgâne se urmărea obţinerea unui impuls în vederea reînvierii – cu ajutorul acestui mijloc – a vechilor puteri de clarvedere. Şi anume, se urmărea ca prin forma specifică a ritualului jertfirii animalelor să se reînvie forţa clarvăzătoare pentru a se putea transpune, în vremurile primordiale, în vremurile Misteriilor lui Mithra, şi aceasta după cea mai spirituală procedură de atunci. Însă lucrurile se desfăşurau mult mai brutal, mai sângeros în templele Misteriilor egiptene. Dacă studiem Misteriile lui Mithra cu metode oculte, va trebui să spunem că diferitele moduri de jertfire a animalelor – care erau mai mult decât numim astăzi jertfire de animale, căci în realitate ele conduceau la cunoaşterea tainelor naturii mult mai intens decut disecţia cadavrelor, decât autopsia practicată astăzi, care în fond nu te introduc în nici un fel de taine, ci numai în lucrurile de suprafaţă – erau un mijloc de a obţine introducerea în tainele forţelor active din Univers. Cel ce săvârşea aceste jertfe rituale într-un mod corect devenea clarvăzător, putea cunoaşte anumite forţe prezente în tainele naturii. De aceasta se leagă si faptul că trebuia păstrat secretul asupra fundamentelor spirituale reale ale sacrificiilor săvârsite în Misterii, că aceste lucruri puteau deveni accesibile abia atunci când novicele era suficient pregătit.

Or, dacă studiem Misteriile lui Mithra, aflăm că originea lor se află în perioada a treia postatlanteană, şi că acum ele se aflau în decădere, deoarece erau adecvate, în forma lor cea mai desăvârsită, perioadei a treia postatlanteene. În perioada a treia postatlanteană, Misteriile lui Mithra se aflau de fapt în vremurile lor cele mai bune, ceea ce, chiar dacă într-un mod primejdios şi tainic, conducea totuşi la cunoaşterea unor profunde enigme ale naturii, datorită faptului că procedeele practicate aveau rezultate concrete. Aşadar, gândiţi-vă: preoţii practicau în faţa novicilor anumite procedee care erau legate de descompunerea legăturilor existente în natură, pentru ca astfel, prin descompunere, novicii să ajungă la cunoaşterea structurii fenomenelor şi proceselor din natură. Iar prin modul în care se desfăşurau aceste procese, prin felul în care acţionau împreună apa şi focul din interiorul organismelor, precum şi prin felul în care această conlucrare oferea stimuli celui ce participa la sacrificarea rituală a animalelor – prin acestea, pentru participanţi se deschidea o cale cu totul deosebită pentru o cunoaştere de sine ce pătrundea până în cele mai lăuntrice fibre ale omului, şi prin aceasta şi o cale pentru cunoaşterea lumii.

Aşadar, aceste sacrificii rituale de animale erau o cale spre cunoaşterea de sine şi spre cunoaşterea lumii. Participând la săvârşirea unor astfel de sacrificii, oamenii se vieţuiau pe ei înşişi altfel decât în viaţa exterioară fizică. Însă această trăire se baza într-o mare măsură pe slăbiciunea omului. Căci cunoaşterea de sine este foarte greu de realizat, iar sacrificiile urmăreau uşurarea cunoaşterii de sine. Prin astfel de jertfe rituale, omul ajungea să se vieţuiască, să se simtă pe sine însuşi lăuntric mult mai intens decât prin simplul proces al gândirii sau al reprezentării. Am putea spune că se urmărea dobândirea unei cunoaşteri de sine ce pătrundea până în esenţa propriei corporalităţi; o cunoaştere de sine care putea fi urmărită până în sufletul marilor artişti ai Antichităţii, care îşi datorau într-un anumit sens capacitatea lor de a plăsmui forme tocmai trăirii în propriul lor organism a mişcărilor formatoare ale naturii. Cu cât ne întoarcem mai departe în timp în artă, în creaţia artistică, cu atât mai mult ne apropiem de vremurile în care crearea după un model dat era ceva cu totul de neînţeles. A avea în faţă un model şi a-l copia era pentru omul străvechi ceva cu totul de neînţeles. Trebuie să recunoaştem că oamenii de atunci posedau înăuntrul lor ceva viu, care vieţuia intens şi pe care îl frământau, dându-i formă, modelându-i un trup. Aceste lucruri sunt astazi deja atât de tocite, încât aproape că nu se mai poate vorbi despre ele, căci cuvintele noastre nu pot reda cu sensul lor decât o umbră din ceea dorim să exprimăm cu adevărat. Este într-adevăr imensă schimbarea prin care au trecut oamenii o dată cu trecerea timpului.

O adevărată continuare a Misteriilor lui Mithra, care, pe timpul desfăşurării Misteriului de pe Golgota erau răspândite în întreaga lume, au fost Misteriile eleusine greceşti. Ele erau o continuare, dar în acelaşi timp, într-un anumit sens, ceva diferit. În timp ce esenţa Misteriilor lui Mithra era ca omul să se vieţuiască pe sine însuşi în mod fizic-trupesc, în Misteriile eleusine trebuia ca omul să nu se vieţuiască pe sine în el însuşi, ci în afara sa. În Misteriile eleusine erau practicate cu totul alte procedee decât cele din Misteriile lui Mithra. În timp ce în Misteriile lui Mithra omul era literalmente înghesuit în el însuşi, în cele eleusine el era extras sufleteşte din el însuşi, astfel că, aflându-se în afara trupului său, omul avea parte de vieţuirea tainicelor impulsuri de creaţie ale spiritului şi naturii din afara lui. Şi dacă ne vom familiariza cu ceea ce se întâmpla de fapt cu omul în aceste Misterii – atât în cele ale lui Mithra, care erau decadente, cât şi în cele eleusine, care nu numai că nu erau decadente, ci atinseseră culmea răspândirii şi acţiunii lor cu câteva secole înainte de cronologia creştină, cam prin secolul al IV-lea de dinaintea erei noastre –, dacă ne vom întreba de fapt ce se obţinea în aceste Misterii pentru om, va trebui să spunem că în ele era formulat răspunsul la îndemnul delfic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ Totul era concentrat, de fapt, asupra dobândirii cunoaşterii de sine; şi aceasta în două moduri diferite. Unul era cunoaşterea de sine prin înghesuirea în sine, astfel încât componenta eteric-astrală se densifica oarecum în om, ajungând să se lovească înăuntrul său de sine însuşi, iar prin această ciocnire lăuntrică a sufletescului cu trupescul omul afla: Eşti ceva ce percepi atunci când te înghesui şi te îmbrânceşti lăuntric chiar pe tine. Acest lucru se întâmpla în Misteriile lui Mithra. Celalalt mod al dobândirii cunoaşterii de sine prin Misteriile eleusine se realiza prin extragerea sufletului din trupul omului – prin intermediul unor procedee în a căror descriere nu intrăm acum –, astfel că sufletul extras din trupul omului ajungea în legătură cu puterea tainică a acţiunii solare, a impulsului Soarelui pe Pământ, cu forţele impulsului Lunii pe Pământ, cu forţele impulsului stelar, cu impulsurile forţelor elementare izolate, cu forţele căldurii, ale aerului, ale focului şi aşa mai departe. Entitatea sufletească a omului – extrasă în prealabil din trup – era atunci străbătută ondulatoriu de elementele exterioare, de existenţa exterioară, astfel că din impactul cu exteriorul era dobândită cunoaşterea de sine. Iar ceea ce ştiau cei ce cunoşteau sensul propriu-zis al esenţei Misteriilor era faptul că omul putea avea parte de orice trăire, în afară de cea a asocierii unui conţinut real cu noţiunea de Eu, atunci când această noţiune nu provenea din Misterii. Pentru acea vreme, dacă nu provenea din Misterii, Eul rămânea ceva abstract. Restul elementelor sufletesc-spirituale puteau fi trăite, însă noţiunea de Eu trebuia să fie stimulată pe această cale; ea avea nevoie de acest stimulent puternic. Acest lucru îl ştiau oamenii. Şi acest lucru este esenţial în această privinţă.

După cum ştiţi, la un moment dat s-a realizat un fel de combinaţie între evoluţia creştină şi Imperiul roman. Modul în care a fost făcută această combinaţie l-am descris deja. Prin realizarea acestei combinaţii s-a născut apoi dorinţa stergerii, a muşamalizării pe cât posibil a acestui trecut pe care l-am descris mai sus, dorinţa de a împiedica pe cât posibil ca vreo imagine reală a acestui trecut să persiste şi să pătrundă în lumea de mai tâziu, pentru ca nu cumva posteritatea să afle ce au făcut oamenii până în veacurile târzii ale erei creştine pentru a putea intra în legătură cu puterile divine care-i dăruiesc omului – fie înăuntrul, fie în afara trupului – conştienţa de Eu. Iar acum, dacă vrem să studiem ceva mai în profunzime evoluţia creştinismului, va trebui să ne îndreptăm atenţia nu numai asupra evoluţiei dogmelor, ci şi asupra evoluţiei cultelor. Pentru anumite puncte de vedere, evoluţia cultului este mult mai importantă decât evoluţia dogmelor. Pentru că dogmele constituie elementul discordiilor şi al certurilor confesionale; dogmele sunt ca pasărea Phoenix: ele renasc din propria lor cenuşă, şi oricât de radical ar fi nimicite dogmele, până la urmă tot apare din nou cineva – care poate fi considerat un cap pătrat – care susţine aceleaşi păreri. Cultele pot fi desfiinţate mult mai sigur. Iar aceste vechi culte, care erau într-o oarecare măsură semnele exterioare reale, simbolurile întâmplărilor desfăşurate în Misterii, trebuiau neapărat desfiinţate, căci prin distrugerea lor nu mai puteau fi descifrate în ele urmele felului cum, odinioară, se încerca apropierea de forţele spiritual-divine.

Dacă dorim să pătrundem în spatele vălului ce acoperă aceste lucruri, trebuie să analizăm mai cu atenţie cultele creştine, de pildă acţiunea centrală a cultului: jertfa liturgică, jertfa catolică săvârşită prin liturghie. Ce este de fapt aceasta jertfă liturgică a cultului catolic, cu imensul şi profundul ei sens? Ce reprezintă ea? Ei bine, jertfa liturgică creştină, cu tot ceea ce conţine ea, reprezintă o evoluţie neîntreruptă a Misteriilor lui Mithra, cumulate într-un anumit fel cu elemente ale Misteriilor eleusine. Sacrificiul ritual liturgic precum şi multe dintre ceremoniile legate de el nu sunt nimic altceva decât evoluţia în continuare a vechilor culte practicate în Misterii. Au intervenit însă anumite modificări în ritual, căci bunăoară caracterul sângeros pe care îl căpătaseră Misteriile lui Mithra a fost mult atenuat. Dar spiritul fundamental foarte asemănător al ritualului creştin-catolic cu al Misteriilor lui Mithra poate fi apreciat just numai de cel ce este capabil să evalueze în mod corect anumite amănunte. Astfel, faptul că atât preotul, cât şi cel ce se împărtăşeşte cu trupul Domnului, după ce nu a mâncat nimic un anumit timp prescris cultic – sau, cum se spune, pe nemâncate –, este mult mai important pentru înţelegerea întregii probleme decât alte amănunte care au generat în Evul Mediu nişte dispute îngrozitoare. Pentru că starea „pe nemâncate“ este, de pildă, unul din elementele esenţiale. Iar atunci când un preot – aşa cum se mai întâmplă uneori – încalcă această poruncă a săvârşirii transsubstanţierii şi a împărtăşirii „pe nemâncate“ întregul act nu mai are nici sensul, nici semnificaţia, nici efectul pe care trebuie să le aibă. Ce-i drept, de cele mai multe ori nu-şi realizează efectul scontat pentru că respectivii nu sunt instruiţi în mod corespunzător. Efectul aşteptat poate deveni o realitate numai dacă s-a făcut o instruire adecvată în legătură cu ceea ce se trăieşte imediat după primirea trupului fără sânge al Domnului. Însă poate că ştiţi şi dumneavoaatră cât de puţină importanţă se acordă astăzi acestor subtilităţi; cât de puţină grijă se are ca prin împărtăşanie să se producă într-adevăr o trăire care reprezintă un fel de simţire lăuntrică, un fel de reînnoire în prezent a stimulărilor care aveau loc în Misteriile lui Mithra. Astfel, după cum vedeţi, în spatele întregului cult sunt ascunse într-o anumită măsură lucruri tainice. Biserica a vrut de altfel să realizeze prin actul de hirotonisire a preoţilor un fel de continuare a străvechiului principiu al iniţierii, numai că ea a ignorat faptul că principiul iniţierii consta iniţial în faptul că celui ce urmează să fie iniţiat i se împărtăşeau cunoştinţe despre modul în care trebuie trăit întregul cult.

Din idealul lui Iulian Apostatul făcea parte să descopere ce legătură exista între Misteriile eleusine – în care era iniţiat el – şi Misteriile perioadei a treia postatlanteene. Ce putea el afla din Misteriile eleusine? De fapt, astăzi istoria nu ne învaţă ce putea descoperi Iulian Apostatul din Misteriile eleusine. Însă dacă vă veţi decide să studiaţi în ce fel oameni precum Clement Alexandrinul, ucenicul său Origene, chiar şi Tertullian sau Ireneu [5] – fără a mai vorbi de alţi învăţători mai vechi ai Bisericii ă au apărut din sânul principiului păgân al iniţierii, pentru a se transmuta apoi în felul lor în creştinism, dacă vă veţi preocupa mai îndeaproape de aceste spirite, veţi afla că în ele vieţuia o mobilitate cu totul specială a noţiunilor şi a reprezentărilor; vieţuia un spirit cu totul diferit în comparaţie cu ceea ce a vieţuit mai tarziu în Biserică. Dacă vrem să înţelegem Misteriul de pe Golgota, va fi necesar să ne apropiem de spiritul care viţuia în toţi aceşti invăţători ai Bisericii. Iată lucrul esenţial: să ne apropiem de spiritul acesta!

După parerea mea, oamenii se află într-o profundă stare de somnolenţă cu privire la marile fenomene ale culturii. Ne reprezentăm lumea realmente de parcă de fapt am vieţui-o în vis. Este ceva ce putem constata în vremurile noastre. V-am vorbit adeseori despre Hermann Grimm – trebuie să recunosc însă că, atunci când vorbesc în prezent de Hermann Grimm, mă simt cu totul altfel decât atunci când am vorbit despre Hermann Grimm în urmă cu patru sau cinci ani. Cele trăite de noi în războiul care durează deja de aproape trei ani determină o mutaţie a capacităţii noastre de apreciere, astfel încât întâmplări desfăşurate cu câteva decenii în urmă ne par a aparţine realmente unui timp ca din poveşti şi că s-ar fi putut derula tot atât de bine şi acum câteva secole. Întâmplările curente ne-au devenit atât de străine de parcă ar fi avut loc cu secole în urmă, iar timpul s-ar fi lungit. Şi astfel sunt ratate de către oamenii căzuţi în somnolenţă întâmplări importante din lume.

Dacă cineva încearcă astăzi să-i înţeleagă cu mijloacele obişnuite ale intelectului, ale noţiunii pe scriitorii antici – desigur, dacă respectivul este, în sensul obişnuit al cuvântului, un absolvent universitar – fireşte că înţelege toate câte au fost moştenite de posteritate, însă, dacă nu este un astfel de spirit iluminat, poate spune: Cu ajutorul capacităţii de înţelegere obişnuite, dacă nu folosim mijloace oculte, vechii filosofi greci Thales, Heraclit, Anaxagora [6] – care deci nu sunt situaţi în timp prea departe de noi – într-adevăr nu pot fi înţeleşi. Ei vorbesc – chiar dacă ştim greaca veche – o altă limbă; ei vorbesc o limbă într-adevăr diferită din punct de vedere noţional de cea pe care o putem vorbi noi înşine pentru a fi înţeleşi de un intelect uman obişnuit. Şi acest lucru este valabil, bunăoară, şi cu privire la Platon. Am amintit în repetate rânduri că Hebbel a intuit aceasta, atunci când s-a gândit – în jurnalul său şi-a notat [7] de altfel schiţa unei drame în acest sens – să-l prezinte pe Platon reîntrupat în ipostaza unui elev de liceu care trebuie să-l citească pe Platon împreună cu profesorul său, însă nu îl poate înţelege nici cu ajutorul profesorului, care este foarte bine calificat, în ciuda faptului că el însuşi – elevul – este reîntruparea lui Platon. Hebbel a vrut să scrie şi să prezinte o astfel de piesă de teatru. N-a apucat să-şi realizeze planul, însă şi-a notat în jurnalul său cam ce s-ar întâmpla dacă Platon reîntrupat ar fi astăzi un elev de liceu şi ar trebui să-şi citească operele scrise în fosta întrupare, fără însă a le mai putea înţelege. Hebbel intuia că Platon nu poate fi înţeles fără dificultate. Înţelegerea, ceea ce poate fi numit înţelegere dacă noţiunile sunt analizate cu precizie, începe să devină realizabilă pentru gândirea omului abia o dată cu Aristotel. O astfel de operaţie nu era posibilă înainte de Aristotel, ci numai o dată cu el, în secolul al IV-lea î.Chr. Ceea ce există mai înainte nu poate fi înţeles cu un intelect obişnuit. De aceea au şi încercat oamenii să-l înţeleagă pe Aristotel, căci pe de o parte el poate fi înţeles, iar pe de altă parte nici până astăzi nu s-a ajuns mai departe cu anumite structuri de noţiuni elaborate de el, pentru că aceste structuri erau utile pentru acele vremuri. De fapt, pentru omul care trăieste în viaţa concretă, a dori să gândeşti cum se gândea într-o perioadă anterioară este ca şi când, ajuns la vârsta de cincizeci şi şase de ani, el ar vrea să aibă pentru un sfert de oră din nou douăzeci şi şase de ani, pentru a retrăi ceea ce a trăit atunci. Un anumit mod de a gândi este bun numai pentru o perioadă foarte precis determinată; ceea ce constituie caracteristica gândirii este mereu regândit. Este însă interesant cum a trăit Aristotel în Evul Mediu ca un stăpân al gândirii, şi cum a ieşit el din nou la suprafaţă şi iese la lumină tocmai acum în opera ades amintitului Franz Brentano. În 1911, Franz Brentano a scris o carte frumoasă, splendidă despre Aristotel [8], o carte în care au fost prelucrate reprezentările şi noţiunile care trebuiau să fie aduse cât se poate de aproape de epoca actuală. Este o ciudată karmă a vremurilor faptul că Franz Brentano a scris exact în această perioadă o carte cuprinzătoare despre Aristotel, o carte pe care ar trebui să o citească de fapt toţi cei care ţin să stabilească un contact cu un anumit fel de a gândi. De altfel, cartea lui Franz Brentano despre Aristotel se citeşte foarte uşor.

Vedeţi dumneavoastră, până şi Aristotel a fost într-un anumit sens o victimă a destinului, care a făcut ca opera sa, chiar dacă nu într-un mod nemijlocit, să fie ciuntită, nu de către creştinism, ci de către Biserică, astfel că s-au pierdut părţi importante ale scrierilor sale. Aşa încât, ceea ce a mai rămas în picioare din opera aristotelică necesită şi în privinţa fondului o completare ocultă. Iar lucrurile cele mai importante se referă tocmai la sufletul omului. Şi aici, făcând legătura cu Aristotel, ajung la un lucru care trebuie să-i fie spus omului contemporan când îşi pune întrebarea: Cum pot eu însumi să găsesc, cu ajutorul trăirilor mele sufleteşti lăuntrice, o cale sigură – în timp ce-mi îndrept asupra acestei taine viaţa meditativă practicată aşa cum este ea descrisă în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? –, cum pot deci afla o cale sigură pentru a deschide în mine însumi izvoarele cunoaşterii Misteriului de pe Golgota? Pentru că Aristotel încearcă oarecum pornind dinăuntrul său să învioreze trăirea aceea lăuntrică pe care cel ce formulează o astfel de întrebare să o poată retrăi şi el. Numai că tocmai acolo unde Aristotel ar urma să-şi descrie propria lui cale meditativă, tocmai acolo – spun comentatorii aristotelici – el devine zgârcit la vorbă. Însă această zgârcenie la vorbă nu constă în faptul că el n-ar fi descris aceste lucruri, ci că cei de după el nu le-au preluat, astfel că nu au fost transmise posterităţii. Aristotel se îndreptase deja pe o cale interioară specifică – să zicem mistică. El voia să descopere în sufletul său ceea ce dă certitudinea lăuntrică a nemuririi sufletului.

Dacă cineva efectuează în mod cinstit şi sincer o muncă lăuntrică meditativă un anumit timp, dacă practică exerciţii adecvate, el ajunge fără îndoială să vieţuiască lăuntric puterea nemuririi sufletului, în timp ce îşi deschide ceea ce este nemuritor înăuntrul său. Pentru Aristotel era clar, absolut clar, că omul poate avea parte înăuntrul său de o trăire care îi spune: Iată că trăiesc înăuntrul meu ceva ce este independent de trup şi care deci nu are nimic comun cu moartea trupului meu. Acest lucru era pentru Aristotel absolut clar. Însă el merge mai departe şi încearcă să trăiască într-un mod intens înăuntrul său prezenţa acelui element despre care ştie, când are parte de trăirea lui, că nu îi aparţine trupului. Şi atunci el are parte de trăirea cu totul clară – numai că pasajul în care ne relatează aceasta trăire este ciuntit [9] – a acelui lucru pe care noi l-am indicat adeseori, acel lucru de a cărei trăire trebuie să avem parte, dacă vrem să ajungem la înţelegerea Misteriului de pe Golgota, şi anume singurătatea lăuntrică! Singurătate! Trăirea mistică nu poate avea loc altfel decât prin ajungerea în singurătate, prin parcurgerea durerii acestei singurătăţi. Iar dacă s-a trăit atât de intens sentimentul singurătăţii încât să poată fi pusă întrebarea: Oare ce am pierdut de fapt acum prin faptul că am ajuns singur?, la această întrebare va trebui să primim răspunsul tot din noi înşine: Împreună cu cea mai bună parte a fiinţei tale, i-ai părăsit acum atât pe tatăl tău, pe mama ta, pe fraţii şi surorile tale, cât şi tot restul lumii cu organizarea ei; în fond, ai părăsit totul – cu sufletul tău. Acest lucru îl ştia şi Aristotel. Putem avea parte de trăirea lăuntrică a singurătăţii; ea poate fi provocată. Trăind acest sentiment al singurătăţii ne poate deveni clar că înăuntrul nostru există un element care depăseşte moartea, care nu este legat de nimic altceva decât de propriul nostru Eu, un element care nu se află în nici o relaţie cu lumea exterioară. Ne putem da seama, asemenea lui Aristotel, că relaţiile cu lumea exterioară sunt mijlocite de organele trupului. Pe noi înşine ne mai putem vieţui şi în alt fel, însă organele trupului ne sunt necesare pentru a avea parte de trăirea lumii exterioare. De aici provine singurătatea care se instalează, după caz, înăuntrul omului. Şi atunci, Aristotel a spus ceea ce va trebui de fapt să spună şi fiecare dintre cei care îl vor imita: Iată că am avut parte de trăirea sufletului, adică a elementului ce nu poate fi distrus de moarte. Însă în acelaşi timp a dispărut tot ceea ce mă lega de lumea de afară. Exist numai în mine însumi. În înţelegerea nemuririi nu pot avansa mai mult – îşi spunea Aristotel – decât până la a recunoaşte că după moarte voi avea parte de-a mă trăi pe mine însumi în cea mai absolută singuratate, neavând în vecii vecilor nimic altceva în faţa mea decât binele şi răul pe care l-am săvârşit când eram în viaţă şi pe care-l voi contempla de-a pururea. Acest lucru îl dobândeşti cu ajutorul propriei tale puteri – îşi spunea Aristotel. Dacă vrei să ştii altceva despre lumea spiritului, atunci nu te mai poţi sprijini numai pe propria ta putere, ci va trebui fie să te supui unui proces de iniţiere, fie să asculţi ce spun iniţiaţii.

Aceste lucruri erau cuprinse în scrierile lui Aristotel, numai că cei care îi copiau operele nu ni le-au transmis. Şi în timp ce Aristotel intuia aceste lucruri, el devenea într-o oarecare măsură un fel de proroc pentru ceea ce pe timpul său încă nu era posibil, şi care astăzi este altfel decât pe timpul lui. Însă nu este nevoie să se facă o trecere în revistă a istoriei pentru a recunoaste că lucrurile stau acum altfel, ci acest lucru poate fi trăit de om prin sinea sa proprie. Să mai privim o dată retrospectiv asupra singurătăţii absolute la care se ajunge, să mai examinăm o dată trăirea mistică a singurătăţii, asa de complet diferită în comparaţie cu felul în care sunt descrise de foarte multe ori trăirile mistice, când cineva, satisfăcut de sine, afirmă: Ai parte înăuntrul tău de trăirea lui Dumnezeu. Însă aceasta nu este trăirea mistică desăvârşită. Trăirea mistică desăvârşită înseamnă trăirea lui Dumnezeu în singurătatea cea mai completă, în singurătatea cea mai absolută. Numai împreună cu Dumnezeu se vieţuieste omul pe sine. Iar lucrul cel mai important şi mai greu pentru cineva este să aibă puterea şi perseverenia necesare pentru a vieţui mai departe în această singurătate absolută lăuntrică în prezenţa lui Dumnezeu. Căci această singurătate este o forţă, o forţă imensă! Dacă omul nu se lasă copleşit de această singurătate, ci o face să trăiască în el ca o forţă, atunci acestei trăiri i se asociază o altă trăire – fireste, astfel de lucruri pot fi descrise doar vag, însă oricine poate avea parte de trăirea lor –, şi anume certitudinea lăuntrică nemijlocită: Această singurătate lăuntrică de a cărei trăire ai parte a fost pricinuită de tine însuţi, ai pricinuit-o chiar tu. Ea nu s-a născut o dată cu tine. Tu te-ai născut din Dumnezeul de a cărui trăire ai parte, însă singurătatea nu s-a născut o dată cu tine, ci se iveşte din tine. Tu eşti cel vinovat de apariţia ei. Aceasta este cea de-a doua trăire.

În timp ce omul are parte de trăirea ei, ea conduce nemijlocit la o trăire prin care omul se simte părtaş la uciderea a ceea ce s-a ivit din Dumnezeu. În acest moment, când singurătatea sufletului a acţionat suficient de mult, devine clar că în decursul timpului s-a întâmplat ceva – de fapt nu a existat dintotdeauna, altminteri nu ar fi putut exista nici un fel de evoluţie; trebuie să fi fost caîndva o vreme în care acest sentiment nu exista –, în decursul timpului s-a întaîmplat ceva prin care entitatea Dumnezeiască a fost ucisă de elementul omenesc. Din acest moment, omul începe să se simtă părtaş la uciderea lui Dumnezeu. Şi dacă as avea timpul necesar, am putea ajunge la o definire mai detaliată, mai nuanţată a omorârii Fiului lui Dumnezeu. Trăirea mistică nu are voie să fie ceva unic, nebulos, nedesluşit, ci trebuie să evolueze de la o treaptă la alta. Pe cale mistică, poate fi vieţuită moartea lui Christos.

Apoi această trăire trebuie să devină din nou o forţă puternică, şi atunci – da, nu pot să spun altfel decât: atunci Christos, şi anume Cel Înviat, va fi prezent! Căci Cel Înviat, Cel care a trecut prin moarte, este prezent în primul rând ca o trăire mistică lăuntrică. Iar motivarea morţii Lui este trăită în modul descris.

Putem avea deci o trăire mistică în trei trepte. Poate că încă nu este suficient pentru a afla drumul călăuzitor înspre izvoarele trăirii Misteriului de pe Golgota, ci ar urma să se mai adauge un element, care astăzi este ignorat, ba chiar îngropat. Singurul care a indicat cu destulă forţă cum a foat îngropat ceva foarte adânc pentru omenire tocmai prin dezvoltarea culturii din secolul al XIX-lea a fost Friedrich Nietzsche, în scrierea sa Despre avantajele şi dezavantajele istoriei pentru viaţă. Căci prin nimic nu a fost izgonită mai temeinic din noi cunoaşterea lui Christos decât prin ceea ce se numeste astăzi istorie. De aceea nici nu a fost contrazis prin nimic altceva atât de profund Misteriul de pe Golgota ca prin fidela istorie a secolului al XIX-lea. Desigur, ştiu că astăzi eşti etichetat drept nebun dacă spui ceva împotriva fidelităţii istoriei, şi nici nu avem de gand să spunem nimic împotriva modului în care este scrisă istoria cu minuţiozitate filologică şi intelectuală. Însă oricât de fidel ar fi redată istoria convenţională, omul moare sufleteşte în contactul cu ea, aşa cum este scrisă ea astăzi. Tocmai prin lectura istoriei, omul moare sufleteşte cel mai sigur. Căci lucrurile cele mai importante, atât din viaţa omului cât şi din viaţa omenirii, rămân necunoscute. Da, cele mai importante lucruri nu le cunoaştem!

În acest domeniu, ne este poate îngăduit să vorbim câte ceva şi despre lucruri personale, căci ele pot fi puse în legătură tocmai cu experienţe trăite de mine. Începând de la vârsta de 18–19 ani, m-am ocupat fără încetare de Goethe, însă nicicând nu m-am simţit ispitit să scriu sau chiar şi numai să redau ceva fidel din punct de vedere istoric în sens filologic despre el; niciodată, din simplul motiv că de la început în mine vieţuia ideea că ceea ce este esenţial este că Goethe trăiește! Nu că l-aş avea în vedere ca om fizic pe Goethe cel născut în 1749 şi decedat în 1832, ci lucrul cel mai important este că de când Goethe a închis ochii, în 1832, supravieţuieşte ceva nu numai din individualitatea lui, ci supravieţuieşte şi ceva care ne împresoară ca aerul, însă pe plan spiritual, nu numai în ceea ce vorbesc oamenii – căci tocmai despre Goethe nu prea se spun astăzi multe lucruri inteligente –, ci în jurul nostru se află ceva spiritual. Spiritualul se află în jurul nostru într-un fel în care nu se afla în jurul oamenilor din Antichitate. Corpul eteric este despărţit după moarte de suflet ca un al doilea cadavru; însă datorită Impulsului christic care a rămas după Misteriul de pe Golgota, corpul eteric este totuşi oarecum conservat, nu se dizolvă complet, se mai menţine ceva din el. Iar dacă vom avea într-adevăr credinţa – permiteţi-mi să folosesc acum cuvântul „credinţă“ aşa cum l-am definit la începutul acestor conferinţe –, dacă vom avea credinţa că a înviat corpul eteric al lui Goethe şi ne vom dărui cu această credinţă studiului, atunci înăuntrul nostru vor deveni vii noţiunile şi reprezentările sale, ajungând să-l descriem nu aşa cum a fost cândva, ci aşa cum este el astăzi. Atunci am transpus în viaţă noţiunea Învierii. Atunci credem cu adevărat în Înviere. Atunci putem spune că nu credem numai în reprezentările moarte, ci în continuarea acţiunii vii a reprezentărilor. Pentru că acest fapt este legat de o profundă taină a vremurilor mai noi. Putem gândi orice vrem – ceea ce vă spun acum nu e valabil pentru simţirea şi voinţa noastră, însă este valabil pentru gândirea şi capacitatea noastră de reprezentare –, putem gândi orice vrem. Însă cât timp ne aflăm în corpul fizic, există un obstacol care împiedică reprezentările să-şi manifeste în mod just viaţa cuprinsă în ele. Oricât de mare a fost Goethe, reprezentările sale au fost însă şi mai mari decât el. Căci pentru faptul că reprezentările sale au fost numai atât de mari cât au fost nu şi mai mari vina o poartă corpul său fizic. Însă în clipa în care reprezentările sale s-au putut despărţi de corpul fizic – mă refer acum la reprezentările care vieţuiesc mai departe în restul de corp eteric menţinut după moartea fizică şi nu la simţirea şi voinţa lui –, în clipa în care reprezentările lui Goethe s-au putut despărţi de corpul fizic, când ele au putut fi adoptate de cineva, primindu-le cu dragoste şi gândindu-le mai departe, reprezentările sale devin şi altceva, ele dobândesc o viaţă nouă. Gândiţi-vă că prima înfăţişare în care se pot ivi la cineva nişte reprezentări nu este în nici un caz ultima lor înfăţisare, ci credeţi într-o înviere a reprezentărilor! Şi să credeţi cu fermitate în faptul că stabiliţi cu plăcere o legătură nu numai cu înaintaşii dumneavoastră întru sânge, ci şi cu precursorii dumneavoastră sufletesc-spirituali, şi că îi şi găsiţi pe aceştia; ei nu trebuie să fie neapărat ca Goethe, ci pot fi şi nişte oarecari Muller sau Schulze (echivalentul lui Popescu sau Ionescu la nemţi, n.tr.). Împliniţi îndemnul lui Christos de a nu fi legaţi numai de trupuri prin sânge, ci legaţi-vă de suflete prin spirit. Atunci faceţi să acţioneze nemijlocit în viaţă gândul Învierii. Atunci, aflându-vă încă în viaţă, veţi crede în Înviere. Căci important este nu să spui doar „Doamne, Doamne!“, ci să cuprinzi creştinismul în spiritul său viu, să ai o relaţie faţă de cea mai importantă noţiune, aceea a Învierii, în mod nemijlocit ca faţă de ceva viu. Cine se sprijină sufleteşte în acest sens pe trecut învaţă să trăiască în el însuşi continuarea în prezent a trecutului. Şi este numai o chestiune de timp să vină şi clipa în care Christos va fi prezent, clipa în care Christos va fi cu dumneavoastră. Important e să vă legaţi strâns de Cel Înviat şi de Înviere, şi să spuneţi: În jurul nostru se află o lume spirituală, iar Învierea a avut efect!

Dumneavoastră aţi putea spune: Aşa ceva este în primul rând o ipoteză! Bine, să fie o ipoteză! Însă dacă veţi avea cândva parte de experienţa de a fi pus în legătură cu un gând oarecare al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui trup fizic a fost încorporat în Pământ, iar gândul respectiv îl simţiţi vieţuind mai departe în dumneavoastră, atunci va veni şi o zi în care veţi spune: Aşa cum vieţuieşte gândul acesta, aşa cum vieţuieşte de curând în mine, el este viu prin Christos, şi n-a putut nicicând fi aşa de viu înainte ca Christos să fi fost pe Pământ.

Există deci o cale călăuzitoare către Misieriul de pe Golgota, care poate fi parcursă lăuntric. Însă, în primul rând, trebuie să ne luăm la revedere de la aşa-numita „istorie obiectivă“, care este de fapt cu totul subiectivă tocmai pentru că rămâne fixată la suprafaţa exterioară a evenimentelor relatate, nimicind spiritul. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, au fost scrise deja numeroase biografii ale lui Goethe, care urmăresc adesea un singur scop, şi anume cel de a descrie cât mai veridic viaţa exterioară a lui Goethe. Însă de fiecare dată când procedează în acest fel, autorul ucide câte ceva în sine; el ucide necondiţionat ceva în sine. Pentru că gândul, aşa cum era el la vremea respectivă la Goethe, a trecut prin moarte şi vieţuieşte mai departe într-o altă formă. Este deci important să înţelegem creştinismul în spirit în acest fel.

Pe scurt, trăirea Misteriului de pe Golgota este posibilă pe cale mistică – înţeles de astă dată conform adevăratului sens al cuvântului –, însă nu trebuie să rămânem la nivelul abstracţiunilor, ci trebuie să parcurgem trăirile lăuntrice care tocmai au fost descrise. Iar celui ce îşi pune întrebarea Cum mă pot apropia eu însumi de Christos? trebuie să-i fie clar că trebuie să se apropie de Cel Înviat, şi că, dacă are răbdare şi perseverenţă pentru a urma calea descrisă mai sus, va ajunge la timpul potrivit la Christos, poate fi sigur că va avea parte de întâlnirea cu Christos. Numai că va trebui să fie atent ca în timpul acestei întâlniri să nu-i scape din vedere tocmai ceea ce este mai important.

Am spus că Aristotel a fost într-un anumit sens un profet – şi că şi din acest caracter profetic Iulian Apostatul a preluat ceva. Însă din modul în care se prezentau pe atunci Misteriile eleusine în care fusese iniţiat Iulian nu a mai putut afla nimic nou, şi de aceea el a vrut să-si extindă cunoaşterea iniţiatică şi asupra Misteriilor lui Mithra. De aici a şi provenit hotărârea lui de a cuceri Persia. El voia să descopere taina întregii continuităţi, voia să cunoască întreg fundalul legăturilor oculte. Ceea ce însă nu putea fi admis – iar consecinţa a fost asasinarea lui Iulian Apostatul.

Însă vieţuirea lui Christos aşa cum se întâmpla în Misteriile eleusine a fost realmente năzuinţa primilor învăţători ai Bisericii. Indiferent dacă vrem sau nu să-i numim gnostici pe aceştia – se ştie că cei care erau de fapt gnostici nu au fost primţii în sânul Bisericii, însă la fel de bine ar putea fi numit gnostic Clement din Alexandria –, pentru că voiau să se apropie de Christos prin Misteriile eleusine, ei se raportau la El într-un mod total diferit decât s-au raportat oamenii mai târziu. Ei se raportau la El considerându-L înainte de toate a fi un eveniment cosmic. Se punea, de pildă, din nou şi din nou aceeaşi întrebare: Cum acţionează Logosul în lumea spirituală? Şi: Ce caracteristici avea acea Entitate divină care l-a întâmpinat pe om în Paradis? În ce mod era ea legată de Logos? Oamenii de la începutul creştinismului erau preocupaţi într-adevăr de astfel de probleme pentru a căror rezolvare trebuia să se folosească de reprezentări pur spirituale. Iar dacă ne vom îndrepta privirea asupra Misteriilor eleusine şi ale lui Mithra, care au fost smulse din rădăcini şi nimicite, va trebui să spunem că în primele veacuri de după Misteriul de pe Golgota Cel Înviat Însuşi colinda Misteriile cu scopul reformării lor. De aceea putem afirma într-un sens într-adevăr profund că Iulian Apostatul a fost poate un creştin mai bun decât Constantin. În primul raînd, Constantin n-a fost un iniţiat, apoi, el a adoptat creştinismul într-un mod exclusiv exterior. Însă Iulian Apostatul intuia următorul lucru: Dacă vrei să-L descoperi pe Christos, va trebui să-L găsesti prin Misterii; da, tocmai prin Misterii trebuie să-l găseşti pe Christos, şi atunci El îţi va dărui Eul, care pe timpul lui Aristotel încă nu putea fi dăruit oămenilor.

Faptul că în loc să se caute drumul spre Christos cu ajutorul Misteriilor acestea au fost distruse se leagă, fireşte, de necesităţi istorice mai profunde. Însă acum trebuie redescoperită calea spre elenism, trebuie redescoperită şi cercetată fără ajutorul documentelor istorice. Elenismul trebuie să reînvie. Desigur, nu aşa cum a fost odinioară, deoarece am ajunge la acele maimuţăreli care se nasc din imitarea, pe ici, pe colo, a Jocurilor olimpice; nu despre asta este vorba. Nu mă refer la astfel de maimuţăreli. Elenismul trebuie să renască, şi va renaste, pornind dinăuntru în afară, iar oamenii trebuie să afle calea ce conduce în Misterii, numai că ea va fi una lăuntrică. Atunci oamenii Îl vor afla pe Christos într-un mod corespunzător.

Însă aşa cum primul Misteriu de pe Golgota a fost săvârşit în Palestina, cel de-al doilea a fost săvârşit de constantinism. Căci prin nimicirea Misteriilor Christos, ca apariţie istorică, a fost crucificat, omorât pentru a doua oară. Prin înfricoşătoarea nimicire a Misteriilor care a bântuit de-a lungul primelor secole creştine a avut loc nu numai distrugerea unor realizări artistice şi mistice de maximă valoare – distrugere care nu trebuie subapreciată – ci au fost anihilate şi cele mai importante trăiri umane. Numai că nu se înţelegea ce a fost distrus prin ceea ce a dispărut pe plan exterior, pentru că sensul profund al noţiunilor era deja complet pierdut. Când templul lui Serapis şi cel al lui Zeus, cu măreţele icoane şi statui din interiorul lor, au fost devastate şi apoi dărâmate, oamenii spuneau: Desigur, dacă aceste temple sunt nimicite, probabil că distrugătorii lor au dreptate; căci vechile tradiţii ne-au transmis că atunci când va fi distrus templul lui Serapis se vor prăbuşi Cerurile, iar Pământul se va preface în Haos! Însă iată că nici Cerurile nu s-au prăbusit, şi nici Pământul nu a devenit Haos, în ciuda faptului că creştinii romani au făcut templul lui Serapis una cu pământul. Fireste, stelele exterioare, fizice, nu s-au pribusit; Pământul fizic nu a devenit un Haos; însă din trăirea umană a dispărut ceea ce odinioară se ştia datorită iniţierii solare. Întreaga înţelepciune care se boltea, în concepţia oamenilor din vechime, mai măreaţă decât întregul Firmament s-a prăbuşit o dată cu templul lui Serapis. S-a prăbuşit acea străveche înţelepciune din care Iulian Apostatul a mai intuit ceva în Misteriile eleusine, atunci când deasupra lui plana Soarele spiritual şi Luna spirituală, care îşi trimiteau impulsurile în jos, pe Pământ. Şi a devenit Haos ceea ce era vieţuit de cei vechi în Misteriile lui Mithra şi în cele egiptene, când prin săvârşirea sacrificiilor oamenii retrăiau lăuntric tainele Lunii şi ale Pământului, aşa cum se desfăşurau acestea în om când el ajungea la o cunoaştere de sine – aşa cum am descris printr-o expresie trivială – prin înghesuirea elementului său sufletesc înăuntrul său. Prăbuşirea Cerului şi transformarea Pământului în Haos a avut loc pe plan spiritual, pentru că ceea ce a dispărut în aceste secole poate fi comparat întru totul cu ceea ce ar dispărea dacă ne-am pierde brusc simţurile, astfel că, cel puţin pentru noi, nici Cerul de sus n-ar mai exista, şi nici Pământul de jos. Lumea veche nu a dispărut numai în modul trivial în care a fost descris aici, ci într-un sens mult mai profund. Şi trebuie să credem în Înviere, dacă nu vrem să considerăm că ceea ce a dispărut s-a pierdut pe veci. Trebuie să credem în Înviere. Însă pentru aceasta va trebui ca oamenii să asimileze în ei înşişi noţiuni puternice şi îndrăzneţe. Iar pentru aceasta este necesar înainte de toate ca oamenii să observe că astăzi este nevoie de acel impuls la care am făcut atât de des referire aici.

Oamenii ar trebui să resimtă că, datorită unei necesităti karmice universale, dintr-un anumit punct de vedere secole de-a rândul au fost trăite inutil – fireste, aceasta este o necesitate numai dintr-un anumit punet de vedere –, că aceste secole au fost trăite în gol, pentru ca dintr-un puternic instinct lăuntric de libertate să poată fi aflat din nou Impulsul christic; însă oamenii trebuie să iasă din starea de mulţumire de sine în care sunt afundaţi astăzi foarte adânc.

Se întâmplă uneori ceva ciudat cu această stare de multumire de sine. Un călugăr benedictin pe nume Knauer [10] a ţinut în deceniul al VIII-lea (al secolului al XIX-lea, n.tr.) o serie de conferinţe la Viena. Aş vrea să vă citesc un pasaj dintr-o conferinţă. Conferinţa respectivă, din care vă voi citi doar un mic fragment, vorbea despre stoici. Cei mai importanţi reprezentanţi ai stoicilor au fost Zenon (342–270 î.Chr.), Cleantes, care a trăit cu 200 de ani înainte de Christos, şi Chrysippos (282–209 î.Chr.); ne aflăm deci în veacurile de dinaintea Misteriului de pe Golgota. Ce poate spune un cunoscător al stoicilor despre ei? Ne aflăm aşadar în veacurile de dinaintea Misteriului de pe Golgota: „Pentru a mai spune în final ceva spre lauda stoicilor, se cuvine să amintim că ei năzuiau la realizarea unei Ligi a naţiunilor care să cuprindă întreaga omenire, care ar fi fost menită să pună capăt oricăror războaie şi uri rasiale. Desigur, nu este nevoie să se mai sublinieze în mod expres că prin această iniţiativă a lor stoicii erau situaţi cu mult deasupra prejudecăţilor inumane ale timpurilor lor şi chiar şi deasupra celor mai îndepărtate generaţii ale unor timpuri viitoare“.

O Ligă a naţiunilor! Trebuia să mă ocup din nou de această conferinţă, pentru că aţi putea crede că nu aţi auzit bine, căci în urechi parcă răsună glasul unui Wilson şi al altor oameni de stat care vorbesc astăzi despre o Ligă a naţiunilor! Aţi putea crede că nu aţi auzit bine, deşi este vorba de ce spuneau vechii stoici din secolul al III-lea de dinaintea lui Christos! Pentru că stoicii au spus toate aceste lucruri mult mai bine. Da, ei le-au spus într-adevar mult mai bine, căci în spatele lor se afla forţa vechilor Misterii. Ei au spus toate acestea cu o forţă lăuntrică care astăzi a dispărut şi care a lăsat în urmă-i numai învelişul; o forţă slăbită treptat şi de pe urma căreia a rămas numai coaja. Numai anumiţi istorici – care nu sunt istorici în sensul trivial – mai examinează uneori evenimentele istorice şi cu alţi ochi.

Nu simt deloc necesitatea de a retracta ceea ce am spus recent la adresa lui Immanuel Kant [11], cu toate acestea putem considera demn de reţinut faptul că un bun filosof de talia lui Knauer a rostit în deceniul al VIII-lea următoarele cuvinte despre stoici: „Între filosofii mai noi, acest gând – se referă aici la ideea Ligii naţiunilor – a fost iarăşi îmbrătişat şi declarat a fi realizabil de nimeni altul decât de Immanuel Kant, în scrierea sa mult prea puţin cunoscută Despre pacea veşnică. Un proiect filosofic. Ideea de bază a lui Kant este cu totul justă şi practică. Şi anume, el explică cum va trebui să se producă o stare veşnică de pace dacă statele cele mai puternice ale lumii vor avea o adevărată constituţie reprezentativă“. Da, printr-o radicală slăbire a sensului, lucrul acesta este numit acum „noua orientare“. La Kant, deja sensul era foarte diluat, însă acum este şi mai diluat, acum se numeste „noua orientare“. Examinându-l pe Kant mai departe, Knauer mai descoperă: „Într-o astfel de constituţie reprezentativă, proprietarii de bunuri şi oamenii culţi, care sunt cel mai mult păgubiţi de războaie, se vor afla în situaţia de a putea decide asupra războiului şi a păcii. Constituţia noastră, copiată după cea engleză, Kant o consideră a fi improprie pentru orice fel de constituţie reprezentativă. Căci ele sunt dominate de pasiunile partizane şi de spiritul de grup, cărora legea electorală bazată pe principii aritmetic-statistice le acordă cele mai mari înlesniri. Însă punctul central al acestor declaraţii este ca principiul dreptăţii statelor să fie fundamentat pe federalizarea statelor libere“.

Îl auzim aici pe Kant sau auzim noua orientare? La Kant, afirmaţia este însă mult mai tranşantă, se sprijină pe o temelie mult mai solidă. Însă mă voi opri aici cu lectura, căci altfel, bătrânul şi bunul Kant ar mai intra într-un conflict neplăcut cu cenzura.

Vedeţi dumneavoastră, subiectul expunerii mele l-a determinat întâmplător şi pe scriitorul american Brooks Adams [12] – citat şi el de mai multe ori de mine – să, cerceteze, ca un fel de gânditor solitar, desfăşurarea evoluţiei omenirii, să cerceteze ce importanţă avea în trecut faptul că, datorită anumitor popoare, latura învechită a evoluţiei omenirii era înviorată, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul roman, prin popoarele germane. Brooks Adams priveşte apoi în jurul său şi descoperă multe asemănări cu Imperiul roman; însă nu-i află niciunde pe cei ce ar trebui să vină să-l învioreze. Pe americani – el a scris în America – îi considera, pe bună dreptate, improprii pentru aşa ceva. Pentru că această înviorare nu va veni din afară, ci trebuie să vină dinăuntru; ea trebuie să-şi aibă originea în creşterea vitalităţii spiritului. De la trupuri nu va veni nici o împrospătare; ci înviorarea va trebui să vină de la suflete. Însă ea va putea să vină numai dacă va fi cuprins Impulsul christic, cu întreaga lui vivacitate. Şi toate modurile stupide de a vorbi care apar azi într-o aşa de mare abundenţă au valabilitate pentru trecut, însă nu pentru prezent şi pentru viitor. Este vorba de frazele acelea stupide, care repetă neîncetat: Da, este valabil proverbul care spune că bufniţa Minervei îşi poate desfăşura zborul numai în amurg. – Aceasta avea valabilitate numai pentru timpurile de odinioară, pentru care se putea spune: Mai demult, când popoarele îmbătrâneau, ele întemeiau scoli de filosofie; ele priveau pe plan spiritual oarecum retrospectiv asupra a ceea ce a realizat instinctul. Însă în viitor lucrurile vor sta altfel. Pentru că acest instinct nu se va mai întoarce; însă spiritul însuşi trebuie să devină din nou instinctiv; iar posibilitatea de a crea trebuie să se nască din spiritul însuşi.

În acest fel a fost rostit un cuvânt cu o mare greutate. Meditaţi asupra acestor cuvinte: Din spiritul însuşi trebuie să se nască posibilitatea de a crea! Forţa spiritului trebuie să devină instinctivă! În discuţie se află gândul Învierii. Ceea ce a fost crucificat trebuie să învie iarăşi. Rezultatul nu va fi o nouă istorie, ci numai revitalizarea în noi a forţelor active ale spiritului Însuşi.

Iată ce am vrut să spun acum referitor la Misteriul de pe Golgota.


NOTE

1. Clement din Aleaxndria, 160–216, Origene, 182–253, Tertullian, 160–222, Părinii ai Bisericii.

2. Iustinian, 483–565, împărat bizantin.

3. Benedict de Nurcia, 480–543, în 529 a fondat mănăstirea benedictinilor Montecassino.

4. Wappler, Istoria Bisericii catolice, manual pentru gimnaziile superioare şi şcolile reale superioare, ediţia a III-a adăugită, Viena, 1875.

5. Ireneu, Părinte al Bisericii, a trăit în secolul II.

6. Thales, cca 640–454 î.Chr., Heraclit, cca 540–480 î.Chr., Anaxagora, 500–428 î.Chr., filosofi greci.

7. Textual: „Conform teoriei migrării sufletelor este posibil ca Platon, acum din nou pe bancile şcolii, să primească o chelfăneală pentru că… nu-l înţelege pe Platon“, „Jurnale“, nr. 1335.

8. Aristotel şi concepţia sa despre lume, Leipzig, 1911.

9. Aristotel, Despre suflet, III, 5.

10. Dr. Vincenz Knauer, 1828–1894, Problemele principale ale filosofiei în evoluţia sa şi parţial dizolvarea sa de la Thales până la Robert Hamerling, prelegeri ţinute la Universitatea din Viena, Viena şi Leipzig, 1892, pp. 232 şi urm.

11. Immanuel Kant, 1724–1804, Critica raţiunii pure , 1781.

12. Brooks Adams, 1848–1927, The Law of Civilization and Decay (Legea civilizaţiei şi a decăderii), 1895.