Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175


CONFERINŢA a X-a

Berlin, 8 mai 1917

Ar putea foarte uşor să pară că în vremurile ce au urmat Misteriului de pe Golgota nici un fel de raze ale iluminării spirituale lăuntrice nu au străluminat omenirea; şi ar putea să pară că această situaţie este general valabilă în omenire, şi din ce în ce mai mult până în zilele noastre. Însă nu este nicidecum aşa, şi, dacă vrem să avem o vedere de ansamblu clară a acestor lucruri, trebuie să facem o mică diferenţă între ceea ce într-o oarecare măsură este în general dominant în omenire şi ceea ce se petrece ici şi colo în cadrul omenirii, si încă într-un fel în care să poată fi totuşi perceptibil pentru oameni în diversele domenii ale vieţii. Ar fi descurajant pentru mulţi oameni în prezent dacă ar trebui să-şi tot spună: Da, ni se povesteşte mereu despre o lume spirituală, însă căile de acces în această lume spirituală le sunt de fapt închise oamenilor de azi. Şi mulţi ajung la acest mod de a judeca descurajant, în prezent. Dar această judecată descurajantă provine în realitate de la faptul că oamenii nu au celălalt curaj, mai mare, acela de a spune fără reţinere da acolo unde se arată limpede căi de acces în lumea spirituală. Oamenii nu au nici curajul de a emite, în acest domeniu, opinii imparţiale, lipsite de prejudecată. De aici poate proveni impresia – însă este numai o impresie – că noi ne aflăm foarte departe de timpurile în care, printr-o clarvedere atavică, lumea spirituală îi era deschisă până la un anumit nivel întregii omeniri, sau de vremurile de mai târziu, când ea se putea deschide anumitor oameni prin iniţierea în Misterii. Trebuie făcute anumite legături între vremurile străvechi ale evoluţiei omenirii şi prezent, pentru a ajunge la o deplină înţelegere a secretelor existenţei omeneşti, inclusiv la fenomene ca cele despre care am discutat tocmai în aceste consideraţii cu privire la Fiinţa Misteriilor. Vreau deci să iau un exemplu din vremurile mai noi, să aleg ceva care îi poate fi oricui accesibil şi poate avea efect încurajator, dacă cineva decide să caute căile ce duc în lumea spirituală. Din mulţimea de exemple pe care am putea-o alege vreau să reliefez unul, prin care se poate vedea imediat cum din nou – vreau să spun, fireste, un prezent mai extins – asemenea fenomene sunt judecate greşit din perspectiva concepţiei materialiste în prezent.

Cu siguranţă că toţi aţi auzit câte ceva despre poetul Otto Ludwig [1], care s-a născut în acelaşi an eu Hebbel şi Richard Wagner: 1813. Otto Ludwig a fost nu numai poet – se poate ca cineva să fie chiar de părere că nu a fost un poet deosebit de bun, însă în acest moment asta nu este important –, ci era şi un om care şi-a propus să se observe intens pe sine, care a căutat să ajungă la o autocunoaştere şi care a şi reuşit să arunce unele priviri dincolo de vălul care pentru majoritatea oamenilor din prezent stă tras peste lăuntricul propriu. Şi astfel Otto Ludwig descrie foarte frumos ceea ce observă când compune poezii, sau atunci când citeşte poezii ale altora şi le lasă să acţioneze asupra sa. A ajuns astfel la concluzia că el nu citeşte sau compune ca alţii, ci că în interiorul său acţionează ceva extraordinar de mobil, de activ, atât când compvme cât şi când citeşte, la impresionarea sinelui prin alte poezii. Şi Otto Ludwig descrie acest lucru foarte frumos. Vreau să vă împărtăşesc acest pasaj, deoarece din el veţi afla un exemplu de cunoaştere de sine a unui om în întregime modern care totuşi a murit abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care, redând această cunoaştere de sine, vorbeşte de lucruri care epocii noastre materialiste, într-adevăr, i se par lucruri ce aparţin fantasticului cel mai haotic. Dar Otto Ludwig nu era un fantast. Era poate un visător, un om care reflectează mult la sinea sa; însă cine lasă poeziile lui să acţioneze asupra sa va vedea că în el este ceva foarte sănătos. Şi cine vrea să resimtă impresiile relatărilor pe care le deţinem referitoare la viaţa sa va afla în acest om, în afară de o anumită înclinaţie spre visare, spre meditaţie, ceva pe deplin sănătos. Ei bine, iată cum descrie el efectul asupra propriului său suflet când compune poezii sau citeşte poeziile altora: „Mai întâi este o atmosferă, una muzicală, care mi se transformă în culoare, pe urmă văd forme, una sau mai multe, într-o poziţie sau postură oarecare faţă de sine sau unele faţă de altele, şi asta ca o acvaforte pe hârtie din acea culoare, sau, exprimat mai exact, ca o statuie de marmură sau un grup statuar peste care cade soarele printr-o perdea care are acea culoare. Această impresie de culoare o am şi după ce am citit un poem care m-a captivat; dacă mă transpun într-o stare, într-o atmosferă ca cea pe care o creează poeziile lui Goethe am un galben auriu saturat cu luciri de maroniu auriu; cu Schiller, am un carmin radiant; la Shakespeare, fiecare scenă este o nuanţă a acelei culori anume pe care o are întreaga piesă. În mod uimitor, câte o imagine sau un grup de obicei nu este imaginea catastrofei, ci uneori numai o figură caracteristică într-o postură patetică oarecare, însă la asta se adaugă imediat un întreg şir, şi din piesă aflu în primul rând nu fabula, conţinutul nuvelistic, ci noi şi noi forme şi grupuri plastic-mimice se lansează, când spre începutul, când spre sfârşitul piesei, pornind de la prima situaţie văzută, până când am întreaga piesă în toate scenele ei; toate acestea în mare grabă, în care conştiinţa mea reacţionează cu suferinţă intensă şi mă apucă un fel de spaimă fizică. Apoi pot să-mi reproduc după cum vreau conţinutul tuturor scenelor, şi asta în ordinea lor din piesă; însă îmi este imposibil să transpun conţinutul narativ într-o scurtă povestire. Acum găsesc şi limbajul care să însoţească gesturile. Notez ceea ce pot nota, însă atunci când atmosfera aceea, starea aceea mă părăseşte, ceea ce am scris mi se pare simplă literă moartă. Apoi mă străduiesc să umplu golurile din dialog. Pentru asta trebuie să privesc totul cu ochi critic“.

Vedeţi deci un om uimitor, care – lucru cu adevărat oribil pentru omul cu mentalitatea materialistă a prezentului – atunci când citeşte piesele lui Schiller resimte culoarea roşu carmin, iar când citeşte piesele sau poeziile lui Goethe are senzaţia de galben auriu cu luciri brun aurii, care la fiecare piesă a lui Shakespeare are o senzaţie de culoare, şi la fiecare scenă percepe o nuanţă a acestei senzaţii de culoare; care, compunând sau citind o poezie, percepe forme ca într-o acvaforte pe un anumit fundal colorat, sau vede chiar forme plastic-mimice cu mişcări şi gesturi peste care soarele se revarsă printr-o perdea care răspândeste lumina pe care o emană întreaga stare, întreaga atmosferă.

Vedeţi dumneavoastră, un asemenea lucru trebuie înţeles în mod corect. Un asemenea lucru încă nu este clarvedere, însă el este calea ce conduce în lumea spirituală. Cel care vrea să înţeleagă această stare corect prin intermediul ştiinţei spiritului poate să spună: Otto Ludwig devine conştient de ochi, de ochiul spiritual. Dacă ar merge mai departe pe acest drum, nu numai că ar avea asemenea stări, ci – aşa cum ochiul exterior este întâmpinat de obiectele fizice – fiinţele spirituale i-ar întâmpina ochiul spiritual şi ar fi percepute ca propria sa simţire. Exact aşa cum dumneavoastră, scrutând întunericul cu ochii, vedeţi lumină împrăştiată peste tot, o lumină care, parcă radiind din ochi, umple întregul spaţiu, la fel se întâmplă şi cu Otto Ludwig. Sufletul său emana stări, însă aceste stări sunt stări de culoare, stări de sunet. După cum prea bine spune, ele încep cu ceva muzical, ca stări de sunet. El nu le foloseşte când produce viziunile sale spirituale; însă vedeţi cât de apt este sufletul său să găsească calea de pătrundere în lumea spirituală.

Deci nu se poate spune că în vremurile noi nu există oameni care să perceapă că aceasta este o realitate pe care o putem numi ochiul sufletesc, ochi care li se deschidea discipolilor Misteriilor în modul în care l-am descris în prezentările mele anterioare. Căci, în fond, aceste ceremonii nu erau altceva decât mijloace prin care să facă observat ochiul sufletesc, să-i conştientizeze sufletului omenesc existenţa acestui ochi sufletesc. Puteţi constata că lucruri precum cel pe care tocmai vi l-am împărtăşit în prezent nu sunt judecate corect tocmai datorită observaţiilor pe care le face Gustav Freytag [2] vorbind despre Otto Ludwig. Gustav Freytag spune: „Creaţia acestui poet a fost însă – la fel ca întreaga sa fiinţă – asemănătoare cu cea a unui bard din vremurile când formele plăsmuite de poet pluteau deasupra capului vii, pline de sunet şi culoare, în perioada de formare a popoarelor“.

Faptul este absolut corect, numai că în realitate nu are nici o legătură cu creaţia poetică. Căci ceea ce a vieţuit Otto Ludwig vieţuiau în vremurile străvechi nu numai poeţii, ci toţi oamenii, iar mai târziu cei care erau iniţiaţi în Misterii, indiferent dacă după aceea au devenit sau nu poeţi. Deci nu are nimic de-a face cu aptitudinea poetică. lar acolo unde numai ochiul cu orientare materialistă al omului actual nu-şi îndreaptă privirea dincolo de un anumit văl în propriul suflet, acolo ceea ce descrie Otto Ludwig se află azi la toţi oamenii, şi nu numai la poeii, ci la toată lumea. Faptul că Otto Ludwig era poet nu are nici o legătură cu acest fenomen, ci merge în paralel. Pot exista oameni care să fie poeţi mult mai mari decât Otto Ludwig, şi totuşi ceea ce ar putea ei să descrie rămâne adânc în subconştient. De fapt acel ceva există în straturile inferioare ale subconştientului, dar nu e neapărat nevoie ca acesta să şi iasă la suprafaţă. Căci arta poetică, arta în general, constă azi în altceva decât în prelucrarea conştientă a impresiilor clarvăzătoare.

Am vrut să vă citez aceste lucruri ca să vă prezint un om – şi cei de felul acesta nu sunt deloc rarităţi, ci dimpotrivă, se întâlnesc foarte des –, un om care este în mod hotărât pe calea spre lumea spirituală. Nu se produce de fapt nimic nou când cineva aplică asupra sa cele descrise în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, ci ceea ce există deja în suflet este ridicat în conştient, astfel încât omul învaţă să întrebuinţeze acel ceva în mod conştient. Acest lucru dorim să-l stabilim. Greutatea constă mai puţin în faptul că într-o oarecare măsură astăzi vălul este greu de străpuns pentru a ajunge la ceea ce trăieşte inconştient în suflet; dificultăţile constau în aceea că oamenilor de azi nu le vine uşor să găsească curajul de a se implica în aceste activităţi şi că de cele mai multe ori chiar şi cei care, din diverse nostalgii şi nevoi ale inimii şi ale cunoaşterii, ar dori să se ocupe de aceste lucruri se simt constrânşi să o recunoască, puţin ruşinaţi, într-un cerc cât mai restrâns şi să nu pomenească nimic despre asta când ies în lume printre oamenii foarte inteligenţi de azi. Desigur, nu peste tot este neapărat prezent ceea ce astăzi – fiindcă trăim în epoca de după 1879 [3] – ar trebui caracterizat ca cel mai potrivit în acest domeniu, ci, dacă luăm în considerare perioada de timp care a trecut, la unii oameni pot apărea într-o foarte mare măsură puteri clarvăzătoare, cu adevărat clarvăzătoare, pe care tocmai de aceea ei, pe de o parte, nu trebuie să le admită pe deplin, să li se dedice fără rezerve, dar, pe de altă parte, nici nu trebuie să le considere ceva periculos, demn de respins.

Există într-adevăr mulţi factori care de multă vreme vlăguiesc curajul de a recunoaşte capacitatea de clarvedere; aşa se face că Swedenborg [4] – care chiar şi în cercul dumneavoastră a fost pomenit de mai multe ori – a beneficiat de o apreciere atât de neobişnuită. El ar putea să servească multora drept impuls, ca o individualitate care a reuşit să facă transparente anumite văluri din lumea spirituală. Swedenborg a reuşit să folosească la un înalt grad ceea ce se poate numi cunoaştere imaginativă. De această cunoaştere imaginativă are nevoie oricine doreşte să pătrundă în lumea spirituală. Ea îi este indispensabilă, dar nu este altceva decât un fel de tranziţie spre treptele de cunoaştere superioare. Swedenborg avea deschis simţul său clarvăzător pentru cunoaşterea imaginativă. Însă tocmai datorită faptului că această cunoaştere imaginativă clocotea în el, valuri-valuri, el a putut să facă afirmaţii referitoare la relaţiile lumii spirituale cu lumea exterioară, afirmaţii foarte demne de luat în considerare de cineva care doreşte exemple pentru a se lămuri cu privire la clarvăzători. Aş dori să vă arăt printr-un exemplu cum se raporta Swedenborg la sine, să zic aşa, ca ţinută morală, cum gândea şi simţea pentru a-şi păstra sufletul în legătură cu lumea spirituală. El nu intenţiona să privească în lumea spirituală într-un mod egoist. Swedenborg avea deja cincizeci şi cinci de ani când i s-a deschis lumea spirituală. Era deci un om pe deplin matur şi avea în urmă o carieră ştiinţifică solidă. Cele mai importante lucrări ştiinţifice ale lui Swedenborg abia acum sunt publicate, în multe volume, de către Academia Ştiinţifică din Stockholm, şi ele conţin lucruri care multă vreme de acum încolo pot fi dătătoare de direcţie pentru ştiinţa exterioară. Numai că astăzi oamenii umblă cu trucuri şi recunosc meritele unui om precum Swedenborg, care la vremea lui a urcat pe culmile ştiinţei, numai câtă vreme le convine, iar când nu le mai convine, îl prezintă drept nebun. Astăzi se fac asemenea aprecieri cu mare uşurinţă. Oamenii nu dau nici un ban pe faptul că un om ca Swedenborg – care nu a realizat în ştiinţa sa doar cât puteau ceilalţi (ceea ce deja ar fi destul), ci s-a ridicat ca om de ştiinţă cu mult deasupra contemporanilor săi – a devenit de la vârsta de cincizeci şi cinci de ani martor al lumii spirituale.

O întrebare care l-a preocupat în mod deosebit pe Swedenborg a fost cum acţionează sufletul şi trupul unul asupra altuia. Despre această chestiune Swedenborg a scris un frumos tratat [5] după iluminarea sa. În respectivul tratat, el a spus în mare următoarele: Se poate gândi numai în trei feluri despre raportul dintre suflet şi trup. Unul dintre punctele de vedere este următorul: Trupul este decisiv; prin trup sunt receptate impresiile senzoriale, impresiile senzoriale acţionează asupra sufletului, sufletul primeşte aceste influenţe de la trup, şi acesta este lucrul decisiv. Sufletul este deci într-o măsură oarecare dependent de trup. Este posibil un al doilea punct de vedere, spune Swedenborg, care este următorul: Trupul este dependent de suflet; sufletul este cel care păstrează în sine impulsurile spirituale. El îşi făureşte trupul, pe care îl foloseşte în timpul vieţii. Nu trebuie vorbit despre o influenţă fizică, ci de una psihică, sufletească. Al treilea punct de vedere posibil, zice Swedenborg, este că atât sufletul cât şi trupul există unul lângă altul, şi nici nu acţionează unul asupra celuilalt, ci un principiu mai înalt stabileşte o armonie, o concordanţă, ca între două orologii care nu se influenţează reciproc arătând amândouă aceeaşi oră. O influenţă superioară stabileşte o armonie. Deci când asupra simţurilor mele se acţionează printr-o impresie exterioară, sufletul gândeşte, însă nici una nu are legătură cu cealaltă, ci o putere superioară acţionează asupra sufletului cu o impresie corespunzătoare cu cea făcută în suflet din exterior, prin simţuri. – Swedenborg discută cum primul şi ultimul punct de vedere îi este imposibil celui care poate privi în lumea spirituală, cum le este clar celor iluminaţi că prin forţele sale sufletul se află în legătură cu un Soare spiritual, aşa cum stă trupul fizic în relaţie cu Soarele fizic, însă că tot ceea ce este fizic este dependent de spiritualul-sufletesc. Deci el explică, aş zice, într-o nouă manieră ceea ce am numit noi, legat de Misterii, taina solară, taina pe care o avea Iulian Apostatul în faţa privirii spirituale când vorbea despre Soare ca fiinţă spirituală, fapt care l-a făcut un adversar al creştinismului deoarece creştinismul epocii sale refuza să facă o legătură între Christos şi Soare. Swedenborg a înnoit pentru epoca sa – atât cât e posibil să se spună aşa ceva – taina solară prin cunoaşterea sa imaginativă.

Ei bine, am făcut această introducere ca să vă arăt ce se petrece de fapt în sufletul lui Swedenborg în drumul său spre cunoaşterea spirituală. Swedenborg oferă asupra acestei chestiuni pe care am prezentat-o pe scurt, referitor la problema pe care a pus-o el, un fel de tratat filosofic, însă un tratat aşa cum îl prezintă cineva care vede în lumea spirituală, nu ca un filosof modern angajat la o universitate, care nu priveşte întotdeauna în lumea spirituală. Ei bine, la sfârşitul acestui tratat Swedenborg vorbeşte despre ceea ce el numeşte un „chip“. Iar prin acest chip nu înţelege vreun lucru oarecare pe care l-a inventat el, ci ceva ce el chiar a văzut, ce chiar a stat în faţa privirii sale spirituale. Adică Swedenborg nu se jenează să vorbească despre viziunile sale spirituale. El povesteşte ce i-a spus un înger sau altul, deoarece el ştie, el ştie la fel de bine ca alţii că un oarecare om pământean i-a comunicat cutare sau cutare lucru. Zice aşa: „Eram o dată adâncit în contemplare spirituală; mi-au apărut trei reprezentanţi ai punctului de vedere legat de influenţa fizică, trei scolastici, aristotelici, adepţi ai lui Aristotel, deci trei adepţi ai învăţăturii conform căreia totul pătrunde din afară în suflet prin influenţă fizică. Aceştia erau de-o parte. De cealaltă parte au apărut trei adepţi ai lui Cartesius [6], care – deşi într-un mod incomplet – vorbeau despre influenţe spirituale asupra sufletului. Şi în spatele lor au apărut trei adepii ai lui Leibniz [7], care vorbeau despre armonia prestabilită, deci despre independenţa trupului fizic faţă de suflet şi despre armonia stabilită din afară. Eram înconjurat de nouă siluete, spune Swedenborg. Asta a văzut el. Iar conducătorii deosebit de strălucitori ai celor trei grupuri de câte trei siluete erau chiar Leibniz, Cartesius şi Aristotel. Deci el povesteste cum a avut această viziune aşa cum ar povesti cineva ceva din viaţa fizică. Apoi, spune el, din fundal s-a desprins un geniu cu o făclie în mâna dreaptă. Şi vânturând el făclia aceasta prin faţa siluetelor, deîndată ele începură să se certe. Aristotelicii susţineau influenţa fizică din punctul lor de vedere, cartezienii influenţa spirituală din punctul lor de vedere, leibnizienii cu maestrul lor aşişderea. Asemenea lucruri, asemenea viziuni pot să intre până în cele mai mici amănunte. Swedenborg povesteste că Leibniz a apărut într-un soi de togă, al cărei colţ îl ţinea adeptul sau Wolff [8]. Asemenea mărunţişuri apar mereu în cazul unor asemenea experienţe de cercetare cu ajutorul privirii spirituale şi în care aceste trăsături sunt caracteristice. Deci au început să polemizeze. Motivele erau toate bune, pentru că tot ce e pe lume poate fi apărat. După o vreme, după ce s-au certat destul, a apărut din nou geniul, însă acum avea făclia în mâna stângă şi cu ea a luminat din spate capetele. De-abia acum au început cu adevărat să se lupte, spunând: Acum nici trupul nostru, nici sufletul nostru nu pot deosebi ce este corect. Aşa că au căzut de acord să pună într-o cutie trei bileţele. Pe unul scria „influenţă fizică“, pe al doilea „influenţa spirituală“, pe al treilea „armonie prestabilită“. Apoi au tras la sorţi şi a ieşit bileţelul cu „influenţa spirituală“. Au spus ei: Deci să recunoaştem influenţa spirituală. Atunci, din lumea superioară se pogorî un înger şi spuse: Asta nu este numai aşa, ca şi cum aţi fi tras întâmplător biletul cu „influenţa spirituală“, ci a fost prevăzut astfel de către conducerea înţeleaptă a Universului, deoarece aceasta corespunde adevărului.

Da, vedeţi, chipul acesta îl relatează Swedenborg. Desigur, fiecare e liber să considere acest chip cât se poate de neînsemnat, poate chiar simplist şi naiv; însă nu despre asta e vorba, dacă e sau nu ceva naiv, ci că există acest chip. Şi ceea ce pare poate cel mai simplist şi naiv este tocmai lucrul cel mai profund. Căci ceea ce apare aici în lumea fizică drept ceva în afara oricărei legi, întâmplarea, apare ca simbol, văzut din lumea spirituală, cu totul altfel. Şi se ajunge atât de greu la cunoaşterea întâmplătorului deoarece întâmplarea este numai o umbră a unor necesităţi mai înalte. Însă Swedenborg vrea să sugereze ceva special, adică nu el vrea asta, ci „asta“ se vrea în Swedenborg. Se formează această imagine pentru că „ea“ doreşte acest lucru în el. Aceasta este de fapt o expresie fidelă a modului în care el a ajuns la adevărurile sale, o expresie fidelă a spiritului din care a extras această prezentare, acest tratat. Ce au făcut cartezienii? Au vrut să demonstreze influenţa spirituală din motive raţionale omeneşti, din motive de înţelegere omenească. Se poate ajunge astfel, într-adevăr, la rezultatul corect; însă este ca atunci când o găină oarbă găseşte un bob de porumb. Aristotelicii n-au fost nici ei mai incapabili decât cartezienii; ei au susţinut influenţa fizică, din nou din motive omeneşti. Leibnizienii nu au fost, fireste, mai necugetaţi decât celelalte două grupuri, însă ei au susţinut armonia prestabilită. Swedenborg nu s-a îndreptat nicidecum pe acest drum către spirit, ci şi-a dezvoltat toate capacităţile sale omeneşti pentru a se pregăti ca apoi să primească adevărul. Iar această primire a adevărului – nu fabricarea adevărului, ci primirea adevărului –, această preluare a adevărului, asta voia el să exprime, sau aceasta s-a dorit să se exprime prin tragerea bileţelelor din cutie. Asta e esenţialul.

Asemenea lucruri însă nu găsesc în sufletescul nostru valenţa corectă dacă le născocim noi înşine, ci doar atunci se raportează corect sufletul nostru la ele când le avem într-o imagine, chiar dacă imaginea poate fi numită simplist-naivă de către oamenii raţionali. Căci imaginea acţionează altfel în sufletul nostru decât noţiunea raţională, imaginea ne pregăteşte sufletul să preia adevărul din lumea spirituală. Asta e esenţa problemei. Iar când omul ia în considerare aceste lucruri temeinic, treptat-treptat se va obişnui cu noţiunile şi reprezentările care îi sunt realmente necesare omului epocii actuale, pe care el trebuie să le obţină şi care astăzi – numai din aversiune, nu din alte motive, dintr-o aversiune născută din materialism – i se par inaccesibile.

Întregul spirit al consideraţiilor noastre a fost orientat pentru examinarea evoluţiei omenirii, astfel încât să fie pus în evidenţă faptul că într-o primă parte ea s-a desfăşurat mergând spre un anumit moment crucial. În acest moment survine Misteriul de pe Golgota. Apoi istoria continuă. Cele două desfăşurări ale evoluţiei umanităţii, înainte şi după Misteriul de pe Golgota, sunt complet diferite; şi am caracterizat suficient în ce mod sunt cele două curente diferite. Însă mai imaginaţi-vă următorul lucru, pentru a putea resimţi îndeajuns în sufletele dumneavoastră această diferenţă. Închipuiţi-vă că în vremurile străvechi era întotdeauna posibil ca, fără să facă în sufletul său pregătiri deosebite legate de activitatea exterioară – căci în Misterii ele erau legate de ceremoniile exterioare, de activităţile cultice –, omul, prin faptul că se organizau unele acţiuni exterioare, ajungea la convingerea asupra existenţei lumii spirituale şi totodată asupra nemuririi sale, deoarece înainte de Misteriul de pe Golgota organismul său era încă predispus la aceasta. La vremea Misteriului de pe Golgota a încetat capacitatea organismului omenesc de a face să emane din sine convingerea despre nemurire. Vă rog să înţelegeţi bine expresia „a face să emane din sine“. Această posibilitate a încetat. Trupul nu mai permite să se stoarcă din el viziunea nemuririi. Acest lucru a fost pregătit în secolele dinaintea Misteriului de pe Golgota, şi este realmente extraordinar de interesant de văzut cum acest colos al gândirii, Aristotel, cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgota, face toate eforturile să înţeleagă nemurirea sufletului şi totuşi nu ajunge decât la o reprezentare foarte stranie a nemuririi. Pentru Aristotel, omul nu este om complet decât dacă are un trup, dacă chiar are trup. Iar Franz Brentano, unul dintre cei mai buni aristotelici ai vremurilor noi, spune în consideraţiile sale despre Aristotel că omul nu ar mai fi deplin dacă i-ar lipsi vreunul din membre; şi atunci cum să fie un om complet dacă îi lipseşte întregul trup? Astfel, pentru Aristotel, când sufletul trece prin poarta morţii, el este împuţinat faţă de cum era aici în trup. Aceasta este neputinţa de a mai privi cu adevărat sufletescul, în opoziţie cu vechea capacitate de a recunoaşte sufletescul, de a-l recunoaşte în nemurirea sa. Dar aici intervine faptul straniu că acest Aristotel este pe parcursul întregului Ev Mediu filosoful care dă tonul. Tot ceea ce este în stare să cunoască cineva – spun scolasticii – a fost cunoscut de Aristotel, iar ca filosofi nu putem face altceva decât să ne bizuim pe Aristotel, să trăim după exemplul lui. Nu se mai doreşte dezvoltarea unor capacităţi spirituale, a unor forţe apirituale care să depăşească măsura aristotelismului. Iată ceva foarte important. Şi aceasta duce, aş zice, înainte de toate la înţelegerea faptului de ce sub domnia lui Constantin Iulian Apostatul a refuzat creştinismul, aşa cum era el vieţuit în Biserica de atunci. Trebuie să vedem aceste lucru într-o lumină superioară. Am cunoscut personal pe unul din cei mai buni aristotelici din prezent în afară de Franz Brentano, pe Vincenz Knauer [9], care a fost călugăr benedictin şi care realmente avea faţă de Aristotel, din conştienţa sa de catolic, exact aceeaşi atitudine pe care o aveau faţă de el scolasticii, adică spunea despre Aristotel că încearcă să cuprindă cu privirea tot ceea ce se poate cunoaşte despre nemurirea sufletului prin cunoaşterea omenească. Iată modul foarte interesant în care Vincenz Knauer îşi formulează părerea în această privinţă: „Sufletul însă, adică în cazul acesta spiritul omenesc ce se desparte de lume“ – deci spiritul omenesc ce părăseşte lumea fizică, care trece prin poarta morţii – „se găseşte aşadar, după Aristotel, nu într-o stare completă, ci într-una nefavorabilă destinaţiei sale, într-o stare cât se poate de incompletă. Imaginea ce i s-ar potrivi nu este în nici un caz cea deseori întrebuinţată, adică cea a unui fluture care, abia ieşit din cocon, se leagănă în albastrul eter ceresc. El se aseamănă mai degrabă cu un fluture căruia mâini crude i-au smuls aripile, iar acum se târăşte neputincios în ţărână ca cel mai nenorocit vierme“.

Este un fapt de mare însemnătate că cei care-l cunosc bine pe Aristotel admit în mod absolut că în realitate cunoaşterea omenească nu ar trebui să ajungă la nimic altceva decât la această recunoaştere. Din asta se vede însă că e nevoie să foloseşti ceva forţă pentru a te împotrivi celor ivite din această evoluţie. Căci fără să ştie, materialismul de azi se află – după cum am mai amintit – puternic influenţat de acea desfiinţare a spiritului care s-a înfăptuit prin conciliul de la Constantinopol la 869, când nu s-a mai acceptat ca omul să fie compus din trup, suflet şi spirit, ci spiritul a fost desfiinţat, iar omul a fost considerat numai ca suflet şi trup.

Materialismul modern merge acum mai departe. El desfiinţează acum şi sufletul. Însă aceasta este o evoluţie foarte logică. E nevoie aşadar de ceva forţă şi ceva curaj pentru a găsi din nou drumul înapoi, şi asta în modul corespunzător. Iulian Apostatul, care era iniţiat în Misteriile eleusine, era conştient de faptul că printr-o anumită dezvoltare a sufletului omenesc se poate ajunge la recunoaşterea caracterului nemuritor al sufletului. El poseda o cunoaştere a acestei taine solare. Şi vedea din această perspectivă ceva care i se părea groaznic. El nu putea concepe că apariţia acelui fenomen care lui i se părea îngrozitor era o necesitate; însă pentru el a fost groaznic. Ce vedea el de fapt? Privind în vremurile străvechi, vedea că oamenii, fie direct, fie indirect, prin Misterii, se aflau sub conducerea puterilor şi fiinţelor extrapământene. Vedea că din sfere spirituale se poate realiza acest lucru aici pe Pământ, ajutându-i pe oameni să aibă cunoştinţe din aceste sfere. Asta vedea el. Iar acum vedea creştinismul constantinic luând forma care aplica asupra organizării creştine, asupra societăţii creştine vechile forme de bază ale Imperiului roman, vedea cum creştinismul se instala în ceea ce Imperiul roman construise numai pentru ordinea socială exterioară. Asta vedea el. El vedea divin-spiritualul sub jugul Imperiului roman. Asta a fost pentru el lucrul îngrozitor. Trebuie înţeles că asta a fost necesar o vreme, însă Iulian Apostatul nu a putut înţelege, fapt care s-a tradus în opoziţia lui faţă de ce s-a înfăptuit în plan exterior. Şi mai trebuie să avem în vedere marile vremuri ale începutului creştinismului dinainte de perioada constantinică, după cum v-am mai atenţionat. Căci atunci au fost date marile impulsuri, care apoi s-au estompat, s-au şters, deoarece cunoaşterea omenească liberă aflată sub influenţa impulsului christic a fost încorsetată în deciziile conciliului.

Dacă ne întoarcem la Origene, la Clement din Alexandria vedem că aceste spirite, sunt mărinimoase şi mai au în ele ceva grecesc, numai că poartă în sufletul lor o conştienţă a acelui mare fenomen care s-a înfăptuit prin Misteriul de pe Golgota. Însă ei vorbesc despre acest Misteriu de pe Golgota şi despre cel care a trecut prin el, într-un mod care în prezent este considerat de toate confesiunile drept erezie. De fapt marii Părinţi ai Bisericii din epoca preconstantinică sunt cei mai mari eretici. Sunt recunoscuţi de Biserică, cu toate acestea sunt cei mai mari eretici. Căci pe de o parte, fiind atât de conştienii de măreţia Misteriului de pe Golgota şi de importanţa lui pentru evoluţia Pământului, nu sunt deloc dornici să distrugă drumul către Misteriul de pe Golgota, calea Misteriilor, calea vechii clarvederi, ceea ce a vrut apoi creştinismul constantinic, după cum am văzut. Mai ales la Clement din Alexandria se poate vedea cum străluminează peste tot din operele sale taine care sunt într-o măsură atât de mare tainice încât omului de azi îi este greu să gândească ceva legat de o noţiune corespunzătoare. Clement din Alexandria [10]vorbeşte de pildă despre Logos, despre înţelepciunea ce străbate unduind lumea. El îşi reprezintă acest Logos ca pe o muzică a sferelor plină de sens. Şi-l reprezintă într-un mod foarte viu. Şi îşi imaginează că ceea ce exterior este lumea vizibilă într-o măsură oarecare este expresia muzicii sferelor, aşa cum vibraţia corzilor este expresia mișcării undelor muzicale. Şi astfel pentru Clement din Alexandria silueta omenească devine imagine a Logosului. Cu alte cuvinte, Clement din Alexandria apelează la Logos, şi, privind silueta omenească, ea îi apare ca o confluenţă de sunete emanate de muzica sferelor. Omul este o imagine a Logosului, zice el. Şi în numeroase afirmaţii ale lui Clement din Alexandria găsim dovezi ale faptului că în el a trăit cea mai înaltă înţelepciune, însă în întregime străluminată de ceea ce radiază din Misteriul de pe Golgota. Vă rog să comparaţi cu ceea ce domneşte astăzi în multe domenii afirmaţii ca cele ale lui Clement din Alexandria pe care le-am prezentat şi veţi avea păreri foarte ciudate despre dreptul de a recunoaşte un om precum Clement din Alexandria fără a-l înţelege.

Când se vorbeste azi despre faptul că ştiinţa spiritului doreşte să fie ceva care se află în întregime în curentul creştinismului, ceva ce trebuie să înflorească neapărat din creştinism pentru vremurile noastre, vin numeroşi oameni – am mai văzut acest lucru, trăim încontinuu aceste lucruri! – care spun: Înviere a vechii gnose! Şi când vine vorba de gnosă, o mulţime de oameni care reprezintă azi creştinismul începe să-şi facă cruce ca şi cum l-ar vedea pe dracul. Însă gnosa pentru vremurile actuale este ştiinţa spiritului, numai că gnosa avansată actuală este altceva decât gnosa cunoscută de Clement din Alexandria. Şi totuşi, cum de se exprimă Clement din Alexandria ca unul care a trăit în a doua jumătate a celui de-al II-lea secol creştin? El spune: Credinţa, ei bine, asta este ceva de la care se porneşte. Credinciosul Bisericii de azi vrea să rămână la asta. Credinţa este gnosă, foarte bine, spune el, însă o recunoaştere constrânsă a necesităţii, gnosa dovezii adeveritoare şi întăritoare a ceea ce s-a preluat în credinţă, prin îndrumarea Domnului, clădită pe credinţă, continuând această credinţă spre incontestabilitate şi înţelegere ştiinţifice. Iată, aveţi aici exprimat de către Clement din Alexandria pentru epoca sa ceea ce trebuie înfăptuit astăzi. Aveţi aici exprimat ca cerinţă a creştinismului faptul că gnosa, ştiinţa spiritului actuală, trebuie să se instaureze în mod viu în evoluţia creştină. Omul obtuz de azi spune: Ştiinţa pe de-o parte – pe care el vrea s-o limiteze la faptele exterioare –, credinţa pe de alta; credinţa nu trebuie să se amestece în ştiinţă. Clement din Alexandria spune: Credinţei îi este dată gnosa, gnosei – iubirea, iubirii – moştenirea. Aceasta este una din cele mai profunde sentinţe legate de evoluţia spiritului omenesc deoarece ea depune mărturie pentru o adâncă legătură cu viaţa spirituală. Se porneşte de la credinţă; însă credinţei îi este dată gnosa, adică ştiinţa, cunoaşterea. Şi abia din cunoaşterea vie, adică din adâncirea în lucruri, curge iubirea propriu-zisă, iar din iubirea adevărată – folosirea moştenirii dumnezeirii. Dumnezeirea poate curge prin omenire, aşa cum a curs la începuturile veacurilor, numai dacă îi este dată credinţei gnosa, gnosei – iubirea, iubirii – moştenirea. Asemenea maxime trebuie privite şi astfel, încât să se vadă în ele mărturii ale profunzimii unui asemenea spirit.

Şi pe cât de greu este, pe de-o parte, pe atât este de necesar, pe de alta, să li se facă astăzi oamenilor din nou accesibilă adevărata formă a vieţii creştine. Căci dacă astăzi anumite lucruri sunt caracterizate în mod corect, ele arată în ce constau neajunsurile vremurilor noastre. Aceste neajunsuri se manifestă de obicei prin faptul că nu se doreşte să se observe cum funcţionează de fapt lucrurile. Când un sat din Alpi este îngropat sub o avalanşă, toţi văd cum se prăvale avalanşa peste oameni. Însă cine vrea să caute originea avalansei trebuie probabil s-o caute într-un Firicel de zăpadă, acolo, sus. Va fi uşor de observat surparea satului sub avalansă; în schimb, faptul că aceasta este cauzată de un firicel de zăpadă nu va fi uşor de constatat, mai ales nu în fizic. Ca şi în cazul marilor fenomene ale istoriei mondiale! Faptul că acum ne aflăm în mijlocul unei îngrozitoare catastrofe a omenirii este vizibil, aceasta este avalansa care s-a prăbuşit. Locul în care trebuie să căutăm punctele de pornire este acolo de unde încep să se rostogolească firicelele de zăpadă. În orice caz, trebuie să căutăm diferitete firicele de zăpadă; însă nu se urmăresc până acolo unde ele se transformă în avalanşă. Şi astăzi lumea nu priveşte cu plăcere când anumitor lucruri li se spune pe nume.

Să presupunem acum că cineva vrea să-şi formeze azi o părere cu privire la un anumit domeniu ştiinţific. Cum procedează el în general? Ei bine, se bizuie pe judecata unui om care lucrează în specialitatea respectivă. De ce este părerea acestuia decisivă? Pentru că respectivul om are un post de profesor la universitatea cutare sau cutare. Acesta este în general motivul pentru care unul sau altul este recunoscut astăzi ca om de ştiinţă. Dar să luăm un caz concret. Ştiu foarte bine că nu te faci simpatizat atunci când le spui acestor lucruri pe nume, însă tot nu foloseşte la nimic; dacă, în continuare, din ce în ce mai mulţi oameni nu le vor spune lucrurilor pe nume, nu se va ieşi din această mizerie. Să presupunem că o autoritate în materie spune următorul lucru: Lumea continuă să vorbească despre trup şi suflet la om. Acesta este de fapt un dualism nesatisfăcător, trup şi suflet. Faptul că azi încă mai vorbim despre trup şi suflet este numai fiindcă trebuie să ne exprimăm prin limbă, iar limba nu am creat-o noi în prezent, ci ne-a fost lăsată de demult, când oamenii erau mult mai puţin capabili decât profesorii universitari de azi. Pe atunci, oamenii aceia neinstruiţi mai credeau că sufletul este diferit de trup. Iar când discutăm azi despre aceste lucruri trebuie să ne folosim de aceste cuvinte; suntem sclavi ai limbii, şi încă ai limbii oamenilor neinstruiţi care nici măcar nu angajau asemenea profesori inteligenţi cum suntem noi. Şi, spune el mai departe: Deci trebuie să se vorbească într-adevăr despre trup şi suflet; numai că treaba este neîndreptăţită. Căci atunci când un om vorbeste absolut neperturbat de oamenii din trecut el spune, probabil: Da, văd acolo o floare şi mai văd un om. Pe omul acela îl pot vedea în ce priveste culoarea chipului său şi silueta sa, aşa cum văd şi floarea. Restul trebuie să-l deduc. Atunci cineva ar putea să spună: Da, dar şi celălalt vede floarea, iar imaginea florii trăieşte în sufletul său. Însă asta e pură iluzie. Ceea ce obţinem prin perceperea florii, prin perceperea pietrei este impresie sensibilă, şi este şi în cazul perceperii omului tot impresie sensibilă. Faptul că mai trăieşte ceva şi în suflet este pură iluzie. Toate sunt doar raporturi faţă de obiectele respective.

Ei îşi spun: Nu ne putem reprezenta nimic din ceea ce ne spune omul acesta. Să-i mulţumim Domnului că respectivii nu-şi pot reprezenta decât ceva, foarte puţin. Căci întreaga discuţie este cea mai prostească din câte pot exista, este într-un anume sens prostia personificată. Această prostie personificată apare în multitudinea de cercetări scrupuloase întreprinse în laboratoare asupra creierului uman, asupra a tot felul de rezultate clinice şi aşa mai departe. Adică, respectivul este un prost. El e capabil să dea rezultate clinice bune deoarece are la dispoziţie clinicile; dar ceea ce vorbeşte despre aceste lucruri este prostie curată. Azi aceşti proşti nu sunt deloc rarităţi, ci sunt de fapt lucru curent. Bineînţeles că nu te faci îndrăgit spunând aceste lucruri. Seria de conferinţe publicată de respectivul sub formă de carte – iertaţi-mă, dar persoana se numeste în mod curios chiar Verworn (Confuz, n.tr.) [11], deşi bineînţeles iau aceasta numai drept o coincidenţă în planul fizic –, cartea care redă seria de articole se numeşte Mecanica vieţii spirituale. S-ar putea scrie la fel de bine despre „Lemnozitatea fierului“, ar avea la fel de mult sens. Da, de vreme ce viaţa noastră spirituală este străbătută în capetele cele mai luminate de asemenea „ascuţime a gândirii“ – Verworn descrie ce vede, numai că amestecă în aceasta gândurile sale cele mai stupide –, nu trebuie să ne mirăm dacă nu se pot deloc descurca, orienta tocmai acele discipline care nu au norocul să fie adevărate cel puţin în ceea ce priveste aspectul exterior-sensibil, care nu pot privi nimic exterior. Ştiinţele privind statul, cărora într-o măsură oarecare le lipseste sprijinul faptelor exterioare, ar trebui să posede gânduri conforme cu realitatea, dar nu le au, din motivele menţionate data trecută. Însă oamenii dau singuri cu nasul de aceste lucruri. V-am prezentat un om foarte calificat: pe Kjellén, gânditorul suedez. În mod cert, este unul dintre cei mai buni. Iar cartea sa Statul ca formă de viaţă este de o mare bogăţie spirituală; însă către final el vine cu o idee stranie, cu care nu poate face nimic, cu care nici alţii nu au în prezent ce să facă. El citează pe un anume Fustel de Coulanges [12], care a scris La cité antiyue, în care dezvoltă ideea că, în mod ciudat, dacă ne întoarcem în statele străvechi, dacă cercetăm statele precreştine, acolo aproape întreg statul este clădit pe cult; întregul stat este clădit pe ordinea spiritual-socială. Vedeţi, deci, oamenii se lovesc de aceste lucruri, căci v-am povestit data trecută cum a emanat din Misterii întreaga ordine socială, cum era ea cu adevărat ceva spiritual. Studiind aceste probleme, oamenii descoperă asemenea lucruri, însă nu le pot înţelege, le este imposibil să gândească ceva în legătură cu acestea. Nu pot face nimic cu ceea ce le prezintă chiar istoria, care a fost sărăcită de atât de multe documente.

Cu atât mai puţin se poate face cu cealaltă idee, care trebuie din nou să învie şi pe care o regăsim tocmai în Misterii şi, as spune, în acel minunat ecou al Misteriilor, la Platon, şi pe care am indicat-o ca pe o cale mai nouă de a ajunge la Christos. Dacă citiţi operele lui Platon, vă întâmpină un lucru particular. La mijlocul consideraţiilor sale, Platon îl aşază pe Socrate, pe Socrate înconjurat de discipolii săi. Este discuţia lui Socrate cu discipolii săi, în cadrul acesteia se dezvoltă ceea ce doreşte să spună Platon. Platon îl introduce pe Socrate, care este mort, în scrierile sale. Asta nu este numai o tehnică beletristică, ci mult mai mult. Este, aş zice, continuarea, ecoul a ceea ce a trăit în Misterii, unde cei ce urmau să fie iniţiaţi în Misterii erau ajutaţi să ajungă în contact cu morţii, care din lumea spirituală conduc mai departe lumea sensibilă exterioară. Platon dezvoltă o filosofie punându-i pe oameni în legătură cu morţii. Ideea aceasta trebuie să reînvie, trebuie să redevină actualitate. Şi am şi indicat cum trebuie să revină. Trebuie să lăsăm deoparte istoria seacă, redarea pur şi simplu a evenimentelor exterioare; trebuie să ajungem la posibilitatea de a trăi cu cei morţi, de a lăsa gândurile morţilor să reînvie în noi. În sensul acesta trebuie să putem să luăm în serios ideea Învierii. Aceasta este calea pe care Christos se descoperă omenirii în subiectiv, în viaţa interioară, calea pe care El se poate adeveri. Însă acestei căi îi aparţine dezvoltarea a ceea ce poate fi numit voinţa de gândire. Câtă vreme vă puteţi forma gândurile numai aşa cum se formează ele când priviţi lumea exterioară a simţurilor, nu ajungeţi la gânduri care vin în contact real cu cei morţi. Trebuie să căpătăm capacitatea de a ne scoate gânduri în mod elementar din propria fiinţă. Voinţa trebuie să aibă curajul de a se pune în legătură cu realitatea. Atunci voinţa, care deci se spiritualizează, va atinge fiinţe spirituale întocmai precum mâna dumneavoastră atinge un obiect exterior sensibil. Iar primele fiinţe spirituale vor fi de regulă chiar cele care sunt într-un fel sau altul legate karmic de morţii noştri. Ceea ce este necesar este doar ca dumneavoastră să nu vă căutaţi pentru asta instrucţiuni care pot fi uşor tratate, ştiu eu, scrise pe o coală de hârtie pe care s-o puneţi în buzunarul de la haină. Lucrurile acestea nu sunt chiar atât de simple. Mai întâlneşti chiar şi oameni bine intenţionaţi care se întreabă: Cum pot să deosebesc visul de realitate? Cum deosebesc eu fantezia de realitate? Da, în fiecare caz în parte, nu asta trebuie căutat, cum să deosebeşti aceste lucruri după o regulă dată. Întregul suflet trebuie iar şi iar să se armonizeze, astfel încât să devină în stare să-şi formeze reprezentări, să îşi formeze o părere în orice situaţie, precum cineva doreşte să îşi formeze păreri şi în lumea sensibilă exterioară, fără nici un fel de instrucţiuni pentru fiecare caz în parte, ci aşa cum oamenii trebuie să se educe pentru a putea avea o părere despre un caz anume. Visul poate fi foarte asemănător contactului cu realitatea, însă nu se poate da pentru fiecare situaţie un indiciu: Iată prin ce deosebeşti simplul vis de realitate. Ceea ce spun acum poate fi chiar fals într-un caz sau în altul, pentru că iarăşi sunt avute în vedere puncte de vedere diferite. Este vorba tocmai, cum spuneam, ca o persoană să încerce să-şi facă întregul suflet apt de a judeca în lumea spirituală.

Luaţi bunăoară cazul, care apare foarte des, că visaţi, credeţi că visaţi; însă oamenii nu pot să deosebească aşa de uşor visul de realitate. Cei care azi reflectează la vis gândesc oarecum după indicaţiile unor oameni precum domnul Verworn, care zice: Putem face un frumos experiment. Verworn aminteşte, de pildă, următorul experiment [13]; ca experiment, chiar este foarte frumos: Un om doarme, şi cineva se duce la fereastră cu un ac cu gămălie şi ciocăneşte. Omul respectiv visează, se trezeşte şi povesteste altcuiva că a asistat la o rafală de mitralieră. Visul exagerează, spune Verworn. Ceea ce erau doar ciocănituri cu un ac cu gămălie au devenit împuşcături. Visul exagerează. Cum ne putem explica aceste lucruri? Ne putem explica aceasta, spune domnul Verworn, presupunând că în stare de conştienţă trează creierul este deplin activ. În starea de conştienţă de vis, el se află într-o activitate diminuată, când este activă conştienţa scoarţei cerebrale; scoarţa cerebrală este partea creierului cu o activitate mai redusă. Astfel se face că visul devine atât de bizar; de aceea se ajunge ca niste ciocănituri ale unui ac cu gămălie să se transforme în foc de mitralieră, şi tocmai prin activitatea cerebrală micile ciocănituri ale acului devin împuşcături. Ei bine, acum publicul este de bună credinţă, pentru că mai sus, unde era vorba de respectivul om adormit, se spune că visul exagerează, iar mai jos se spune următorul lucru, nu tocmai cu cuvintele pe care le-am folosit eu: Creierul este mai puţin activ, din această cauză pare visul bizar – iar cititorul a şi uitat ceea ce s-a spus mai sus. De aceea nu face legătură între aceste lucruri. El n-are nevoie decât să creadă: Asta zice o autoritate în materie, care este angajat de către stat ca să ştie aceste lucruri, deci trebuie crezut ce spune. Credinţa în autorităţi este în prezent total înfierată, după cum ştiţi. Dar cine nu gândeşte astfel despre vis ar putea să spună următoarele: Ar putea fi corect, şi în această manieră de a gândi se găseşte în domeniul acesta adevărul. Să presupunem că visaţi despre un prieten care a murit. Legat de acest prieten visaţi o anumită situaţie; adică credeţi că visaţi, şi pe urmă vă treziţi. Atunci gândiţi: Dar acesta e mort de mult! Dar în vis nu v-a venit în minte că a murit. Acum puteţi să găsiţi tot soiul de explicaţii inteligente pentru acest vis, conform Mecanicii spiritului; însă, dacă acesta este un vis, iar visul nu este decât o reminiscenţă a vieţii diurne, veţi putea cu greu să recunoaşteţi că cel mai puternic gând pe care-l puteţi avea, adică moartea sa, faptul că prietenul este mort, nu apare în vis, dacă aţi trăit tocmai o situaţie despre care ştiţi – şi ştiţi asta foarte precis – că nu aţi fi putut să o vieţuiţi împreună cu persoana respectivă când ea era în viaţă. Şi atunci este justificată următoarea judecată: Am vieţuit acum cu X ce n-aş fi putut trăi în viaţă, ceea ce nu numai că nu am trăit, ci, aşa cum au fost raporturile mele cu el în viaţă, nu aş fi putut să trăiesc, iar acum totuşi trăiese acest lucru. Presupunând că sufletul se află în spatele acestei imagini de vis, sufletul real care a trecut prin poarta morţii se află îndărătul acestei imagini de vis. Nu este oare de la sine înţeles că nu trăiţi împreună cu el moartea? Sufletul respectiv nu are nici un prilej de a vi se arăta ca fiind mort, el trăieşte mai departe. Şi, dacă puneţi laolaltă aceste două lucruri şi le mai legaţi încă de altceva, veţi ajunge să spuneţi: Imaginea mea acoperă o întâlnire reală cu sufletul respectiv. Şi faptul că nu-mi vine în minte gândul morţii provine de la situaţia că ceea ce trăiesc nu este o amintire, ci este venirea către mine a mortului real. Prin asta eu vieţuiesc ceva care se îmbracă bineînţeles într-o imagine, însă creând o situaţie care nu ar fi putut exista. În afară de asta, nici gândul morţii nu vine, fiindcă sufletul trăieşte, deoarece nu există nici un impuls al sufletului de a-mi transmite un asemenea gând. Şi atunci aveţi toate motivele să spuneţi: Dacă am un asemenea aşa-numit vis, trăiesc aici într-o regiune unde nu intervine un anumit lucru – şi ceea ce spun acum este important, extraordinar de important –, deoarece caracteristică vieţii noastre fizice este calitatea intactă a memoriei noastre fizice. Această memorie nu este disponibilă în egală măsură şi pentru lumea spirituală în care pătrundem, nu este disponibilă în acelaşi fel, ci memoria necesară dincolo trebuie s-o dezvoltăm noi înşine. Memoria fizică există deja, legată de corpul fizic. De aceea oricine este familiarizat cu această regiune ştie că memoria fizică nu pătrunde aici. Nu-i de mirare deci că nu există nici o amintire despre cel mort, ci ceea ce trăim este întâlnirea cu sufletul viu.

Oamenii care cunoşteau aceste lucruri vorbesc tocmai despre faptul că ceea ce numim noi aici pentru corpul fizic memorie este cu totul altceva pentru viaţa spirituală. Cine a lăsat vreodată să acţioneze asupra lui Divina comedie nu va putea să aibă nici un fel de dubiu că Dante a avut viziuni spirituale, că avea acces la lumea spirituală. Pentru cine cunoaşte limbajul celor care erau familiarizaţi cu lumea spirituală, mărturia grăitoare se află deja în introducerea pe care Dante a ales-o pentru a sa Comedie. Însă Dante ştia foarte sigur; nu era un diletant în lumea spirituală, era, cum s-ar spune, specialist. El ştia sigur. Un asemenea om ştie că memoria obişuită nu pătrunde în sfera unde ne întâlnim cu cei morţi. Iar Dante vorbeşte mult despre morţi şi despre cum trăiesc morţii noştri în lumina lumii spirituale. În legătură cu memoria, găsiţi în Divina comedie pasajul superb [14]: „Lumină pură, ce te-nalţi atare / Deasupra minţii noastre-n veşnicie, / redă-mi un strop din ce-am văzut aoare / şi dă-mi puteri ca din sclipirea-ţi vie / o singură scânteie, barem una, / să las acelei lumi ce va să vie. / Căci şi puţin de va să-mi cânte struna, / puţinul depănat din amintire / va scrie gloria ta de totdeauna“. Vedeţi aici cum a ştiut Dante că nu se poate percepe cu o memorie obişnuită ceea ce putea veni din regiunile spirituale. Unii oameni spun în prezent: La ce să ne înălţăm în lumea spirituală, avem şi aşa destule de făcut în lumea fizică; oamenii destoinici încearcă să se descurce aici, în lumea aceasta! Da, oare aceşti oameni au dreptul să creadă că cei din vechime care primeau înţelepciunea în Misterii luau mai puţin în serios lumea fizică? Aceştia ştiau că lumea spirituală se întrepătrunde cu această lume fizică, că acţionează în ea, că morţii acţionează printre noi, chiar dacă se neagă acest lucru şi chiar dacă prin această negare se generează doar confuzie. Cine neagă faptul că cei care au trecut prin poarta morţii acţionează în lumea aceasta este asemenea cuiva care spune: Ah, să cred eu că chestia asta e încinsă? – şi pe urmă calcă pe tabla incandescentă. Bineînţeles că acum nu se poate preciza atât de uşor paguba ce se produce când acţiunea lumii spirituale asupra celei fizice nu este luată în considerare, ci este tratată printr-o negare a acestui fenomen. Vremea noastră nu este prea dispusă să construiască acel pod care trebuie clădit spre împărăţia de dincolo în care sunt morţii şi spiritele înalte. Epoca noastră simte, în multe privinţe, am putea spune, chiar o ură, realmente o stare de ură faţă de lumea spirituală. Şi este datoria omului de ştiinţă a spiritului care priveste aceasta cu onestitate să facă cunoştinţă cu puterile potrivnice dezvoltării noastre spiritual-ştiinţifice, să analizeze aceste lucruri. Căci chestiunea are într-adevăr rădăcini adânci, ea îşi are fundamentele acolo unde se află temeiul tuturor forţelor ce acţionează împotriva adevăratului progres al omenirii.


NOTE

1. Otto Ludivig, 1813–1865. Citat din Zum elgnen Schaffen (Despre crearea de sine), în vol. VI din Operele lui Otto Ludwig, Leipzig, fără an.

2. Gustav Freytag, 1816– 1895. Citat din introducerea la Scrierile complete ale lui Otto Ludwig, Berlin, fără an.

3. Vezi Die spirituellen Hintergründe der äußeren Welt. Der Sturz der Geister der Finsternis (Fundalul spiritual al lumii exterioare. Prăbuşirea Spiritelor Întunericului) (14 conferinţe, Dornach 29 septembrie–28 octombrie 1917), GA 177.

4. Emanuel Swedenborg, 1688–1772, om de stiinţă naturală şi teosof suedez.

5. Der Verkehr zwischen Seele und Leib (Raportul dintre suflet şi trup) în Scrieri teologice, Jena/Leipzig, 1904.

6. Cartesius (René Descartes), 1595–1650.

7. Gottfried Wilhehn von Leibniz, 1646–1716.

8. Christian Freiherr von Wolff; 1679–1754.

9. Vincenz Knauer; citat din Problemele principale ale filosofiei, p. 202 (v. nota 10 din conferinţa a VIII-a).

10. Clement din Alexandria, citat din Stromateis, cartea VII, capitolul X; citat după Otto Willmann, Istoria idealismului, vol. II, p. 142.

11. Max Verworn, 1863–1921, fiziolog şi filosof.

12. Numa Denis Fustel de Coulanges, 1830–1889, istoric francez.

13. În Mechanik des Geisteslebens (Mecanica vieţii spirituale), capitolul „Somn şi vis“, Leipzig, 1910.

14. Divina comedie, „Paradisul“, cântul XXXIII.