V-am vorbit ieri despre acea rătăcire care s-a instalat în viața noastră spirituală în vremurile mai noi și care nu este încă observată în mod corect decât de puțini oameni. Ați putut să intuiți din discuțiile purtate că, tocmai atrăgând atenția asupra acestei erori, ne aflăm într-un punct foarte important al abordărilor făcute de pe poziția științei spiritului. Va fi deosebit de important, pentru dezvoltarea utilă a vieții spirituale a omenirii, să ajungem la o claritate desăvârșită în această privință. Am făcut referire la producții ale culturii care au luat naștere din gândirea populară generală a ultimelor veacuri, cum sunt Paradisul pierdut al lui Milton și Mesia de Klopstock. V-am atras însă atenția că tocmai în asemenea producții artistice se poate observa, cu privire la spiritualul general al creațiilor culturale proeminente, care sunt pericolele pentru viața sufletească umană dacă nu se pătrunde dincolo de ele pentru a se vedea cât de imposibil îi este omului să poată ajunge la o noțiune adevărată despre Dumnezeu și prin aceasta și despre Hristos, atunci când își reprezintă că structura Cosmosului, inclusiv spiritualitatea acestuia, ar putea fi cuprinsă cu ajutorul simbolului unei dualități. Tocmai prin faptul că s-a acordat atenție numai dualității, pe de o parte Binele, pe de alta Răul, s-a căzut în eroarea de a atribui Răului ceea ce a trebuit să denumim ca fiind lucifericul și ahrimanicul. Numai că nu s-a recunoscut că au fost reunite laolaltă două elemente cosmice. Prin aceasta s-a ajuns de fapt la împingerea elementelor luciferice în cealaltă parte, aceea a Binelui, cu alte cuvinte, se credea că este slăvită dumnezeirea, că este recunoscută dumnezeirea, că se vorbește de numele divine, dar că în toate acestea se introduce elementul luciferic. Datorită acestui fapt este atât de greu să se ajungă astăzi la o noțiune corectă a divinității și a impulsului hristic în evoluția umanității și a Cosmosului. Ca urmare a culturii multor secole în care s-a recunoscut acest dualism, am fost obișnuiți să vorbim pe de o parte despre sufletesc, pe de altă parte despre trupesc sau corporal. Și am pierdut legătura dintre acele reprezentări care ne mijlocesc spiritual-sufletescul și acele reprezentări care ne mijlocesc corporalitatea. Când vorbim în prezent – așa cum face mai ales psihologia de școală – despre gândire, voință, stare afectivă, mentalitate, de-abia spunem altceva decât cuvinte goale. Nu ajungem nicidecum la reprezentări pline de conținut ale acestui element sufletesc. Pe de altă parte, vorbim despre ceva material despiritualizat, despre ceva material lipsit de suflet și punem accentul pe acest material lipsit de suflet, exterior, dur, pietrificat fără a putea construi o punte de la acesta la domeniul sufletesc.
Spiritualitatea ne-a fost scindată în două elemente: ce există pretutindeni și ce este corporal, fiind de asemenea ceva spiritual. Cu teorii nu se ajunge la realizarea unor punți între corporalitate și spiritualitate. Întrucât nu se poate realiza un asemenea lucru, în primul rând, întreaga noastră gândire științifică a acceptat acest caracter conflictual între corporal și spiritual sau sufletesc. Am spune că, pe de o parte, în acesta se întâlnesc diferitele mărturisiri de credință care indică o spiritualitate, fără a fi în situația de a prezenta modul în care intervine în corporalitate, pe de altă parte însă, o știință fără suflet, o concepție despre natură fără suflet, cercetează corporalitatea astfel încât este incapabilă să întrezărească în vreun fel spiritual-sufletescul care acționează în asemenea fenomene corporale. Cine supervizează din acest punct de vedere concepția științelor naturii așa cum s-a dezvoltat în cursul secolului al XIX-lea până în cel de al XX-lea va trebui să-și spună: Tot ce întâlnim aici apare ca o consecință a faptelor mai sus-amintite. Înainte de orice, trebuie însă să punem alături adevărul pe care îl putem desprinde deja din diferitele premise pe care le-am discutat până acum, înainte de a recunoaște deplin rătăcirea care acoperă în prezent adevărul. Se vorbește acum despre om ca despre o unitate omogenă, indiferent că este vorba despre partea sufletească sau despre cea corporală. Se vorbește despre sufletesc ca despre o entitate unitară, se vorbește despre ce este corporal ca despre o entitate unitară. Cu toate acestea, ați văzut din expunerile noastre că în ființa umană există înainte de toate o mare opoziție între tot ce este formațiune a capului și tot ce ființa umană poartă cu sine în afara capului – ceea ce nu vom mai detalia acum, deși se poate merge și mai departe cu împărțirea, dar deocamdată vom trata acest „rest” ca pe ceva unitar (vezi partea dreaptă a desenului din fig. 3). Se ridică problema evoluției omului. Aceasta trebuie pusă cu totul altfel în ceea ce privește formarea capului decât cu privire la restul trupului.
 Fig. 3 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Dacă cercetăm formarea capului uman numai din punct de vedere corporal, în măsura în care capul conține ansamblul structural care slujește perceperii sensibile, gândirii sau reprezentării, trebuie să privim mult în urmă în evoluția cosmică a omului și trebuie să spunem: Ceea ce în prezent își găsește expresia în formațiunea capului uman s-a dezvoltat și s-a transformat încetul cu încetul. S-a dezvoltat în cursul etapelor vechiului Saturn, a vechiului Soare și a vechii Luni și și-a continuat evoluția în perioada Pământului actual. Nu la fel stau lucrurile cu restul corporalității omului. Ar fi cu totul eronat să se caute o istorie unitară a evoluției pentru întregul om. Evoluția capului ne trimite înapoi la etapele planetare ale Pământului nostru: lunară, solară, saturniană. Ceea ce, în final, și-a găsit finalitatea în capul uman și-a început evoluția cu foarte mult timp în urmă. Dacă-i adăugăm acestuia tot restul care aparține omului, nu trebuie să ne întoarcem la vechiul Saturn, ci trebuie să spunem: Dacă este vorba de celelalte părți ale corpului uman, în afara capului, trebuie să privim înapoi, cel mult până în perioada vechii Luni, dacă este vorba de torace (vezi linia de separare verticală din desen – fig. 3), în timp ce membrele s-au adăugat abia în timpul Pământului actual.
Înțelegem în mod corect omul, dacă spunem următoarele nu numai cu titlu de comparație: Vă puteți ușor reprezenta în mod ipotetic că omul ar primi ca anexe unele membre noi, prin anumite relații organice, din Cosmos, prin anumite situații de adaptare legate cu unele condiții interioare de creștere. În acest caz nu ați urmări retrospectiv întreaga siluetă umană până la evoluția anterioară, ci ați spune: În măsura în care a evoluat, omul trebuie să fie văzut retrospectiv; dar cutare sau cutare membru i-a fost adăugat abia într-un anumit moment precis al evoluției. Faptul că nu suntem tentați să gândim astfel cu privire la cap și la restul corpului derivă din aceea că, având în vedere numai dimensiunile spațiale, restul corpului este mai mare decât capul. Adevărul este că apariția capului are cea mai mare vechime, iar restul formațiunii umane reprezintă numai adaosuri ulterioare. Dacă se vorbește despre o legătură a omului cu lumea animală în privința evoluției, se poate spune că ceea ce se găsește în capul uman se raportează la o formațiune animală timpurie. Capul uman este formă animală foarte mult transformată.
Exterior, omul a avut o formațiune animală, chiar dacă în raporturi fizice cu totul diferite, când nici nu existau animale. Animalele au apărut mai târziu în comparație cu omul. Ce a avut în om formă animală a devenit în prezent cap uman, iar ce este anexat capului, alcătuind restul organismului, a fost adăugat o dată cu dezvoltarea animalelor și nu are nimic de-a face, în consecință, cu o adevărată descendență animală. Astfel încât, de fapt, trebuie să spunem: Partea aparent cea mai nobilă a omului, capul său, ne trimite spre animalitate; însuși omul a avut mai de mult o formă animală. Ceea ce însă purtăm cu noi am obținut o dată cu evoluția animalelor, ca un fel de anexă a capului, în cursul evoluției cosmice.
Acum, într-un anumit sens, capul a devenit organul nostru de gândire. Dacă ne putem exprima astfel, organul nostru de gândire a devenit tocmai ceea ce are origine animală. Privind în prezent un cap uman, poate că din punct de vedere anatomic nu veți recunoaște în el o trimitere la lumea animală. Dacă știți să interpretați, privindu-l mai atent, veți recunoaște în formele capului organele transformate ale animalității.
Având în vedere toate acestea, trebuie să menționăm totodată că metamorfozarea prin care din animalitate a putut rezulta capul uman s-a datorat unei evoluții orientate în sens invers. Ceea ce în stadii timpurii ale evoluției a fost plin de viață, se află în cap deja pe cale de a muri, într-o evoluție orientată în sens invers. O dată am spus: Dacă noi, ca oameni, am fi numai cap, de fapt nu am putea trăi niciodată, ci ar trebui să murim continuu, pentru că structura organică a capului uman, datorită înseși forțelor capului, nu este un proces al vieții, ci un proces al morții. Ce există în cap este revitalizat continuu de restul organismului. Faptul că și capul participă la viața generală a organismului el o datorează vieții restului organismului. Dacă ar fi lăsat în seama acelor forțe pentru care este organizat, adică a forțelor de percepție sensibilă și a forțelor de reprezentare, capul ar muri continuu. Capul are tendința de a muri continuu, el trebuie continuu revitalizat. Atunci când gândim, când percepem prin simțuri, în capul nostru și mai cu seamă în sistemul nostru nervos și în legăturile acestuia cu organele noastre de simț nu are loc un proces vital ascendent adecvat creșterii sau unei activități similare, căci în acest caz nu am putea decât să dormim, să fim cufundati într-un somn profund și nu am putea niciodată gândi cu claritate. Numai prin faptul că moartea umblă mereu prin capul nostru, că aici are loc o continuă dezvoltare regresivă se produc gândirea și percepția sensibilă.
Cei care vor să explice gândirea și percepția sensibilă în mod materialist prin acțiuni ale creierului nu știu ce procese se desfășoară în cap, ci cred că aici au loc procese care pot fi comparate cu creșterea organică sau ceva asemănător. Or, ceea ce se întâmplă în paralel cu percepția sensibilă și cu reprezentarea sunt procese de moarte, de uzură, de distrugere. Ceea ce este organic, material trebuie să fie mai întâi destrămat, distrus; atunci se poate ridica gândirea deasupra procesului organic de distrugere.
În prezent, aceste lucruri sunt concepute de omenire în asa fel încât se încearcă explicarea naturii lor în mod exterior. Omul gândește, percepe prin simțuri, dar despre ce se întâmplă în paralel în organismul său nu știe nimic, aceste lucruri rămân în inconștientul său. Numai prin procesele descrise de mine în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? se poate ajunge treptat la o astfel de cunoaștere care nu trăiește numai în ceea ce, aproape numai cu valoarea sa fonetică, se numește suflet: în percepția senzorială și în gândire. Printr-o dezvoltare pe care sufletul o parcurge în acest mod, acesta poate să se dăruiască concomitent gândirii, percepției senzoriale, dar și proceselor care se petrec în creier. Aici nu este perceput ceea ce în mod obișnuit este un proces de creștere, ci un proces de descompunere care trebuie continuu reechilibrat de restul organismului.
Acesta este fenomenul însoțitor tragic al unei adevărate cunoasteri a activității capului nostru. Omul clarvăzător nu se poate bucura în viziunile sale de eventuala înflorire a proceselor organice ale capului, atunci când acesta gândește, când percepe prin simțuri, ci trebuie să facă cunoștință cu un proces distructiv. Trebuie să facă cunoștință cu faptul că cel care are înclinații spre materialism acceptă că în capul uman se desfășoară procese care sunt excluse atunci când omul gândește sau percepe în mod sensibil. Materialistul trebuie să accepte tocmai ce este contrar realității.
Avem de-a face, așadar, în cazul capului uman, de fapt, cu o evoluție din animalitate, dar în prezent deja cu o involuție, cu un proces de distrugere. Într-o evoluție ascendentă se află restul organismului nostru. Despre acest resort al organismului nu trebuie să credem că nu ar avea o participare la spiritual-sufletesc și la trăirea acestuia în om. Permanent, nu numai sângele este trimis spre cap din restul organismului, ci în sânge apar continuu și acele formațiuni de gânduri spiritual-sufletești din care este țesută lumea, din care este țesut și organismul nostru. Aceste formațiuni de gânduri spiritual-sufletești omul actual încă nu le percepe în starea sa normală, dar a sosit timpul în care el trebuie să perceapă ce urcă din propria sa ființă ca formațiuni de gânduri. Știti că noi nu dormim numai în perioada de la adormire până la trezire, cu o parte a ființei noastre dormim toată ziua. De fapt, suntem treji în ce privește gândirea, reprezentarea și percepția senzorială. Noi visăm în privința vieții sentimentelor noastre și suntem total adormiți în viața noastră volițională. Căci despre ce vrem cunoaștem numai gândurile, ideile nu și procesul voinței. Ce face propriu-zis voința, aceasta se petrece tot atât de inconștient pentru conștiența noastră ca și viața de somn de la adormire până la trezire. Dar dacă punem întrebarea: Pe ce căi poate ajunge la om ce știm despre ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc? atunci nu putem indica calea care trece prin cap, a percepției senzoriale și a gândirii, ci numai calea care trece prin restul organismului. Marea, copleșitoarea enigmă este că omul și-a dezvoltat capul parcurgând o lungă serie evolutivă, că apoi s-a adăugat acestuia ceea ce este restul organismului său, că acum a început deja o involuție a capului, dar că ceea ce omul poate resimți ca fiind partea dumnezeiască din el trebuie să-i vorbească prin restul organismului și nu prin cap. Important este să ne fie foarte clar că prin cap i-au vorbit omului mai întâi entitățile luciferice. Și putem spune: Capului uman i-a fost creat ca un adaos restul organismului, pentru ca omului să-i poată vorbi zeii săi. La punctul de plecare biblic nu scrie că Dumnezeu i-a trimis omului o rază de lumină și el a devenit un suflet viu, ci că Dumnezeu i-a insuflat omului suflare de viață și a devenit ființă vie. Se recunoaște în mod corect că impulsul dumnezeiesc i-a fost transmis omului printr-o activitate care nu aparține capului.
Devine astfel inteligibil și faptul că acest impuls dumnezeiesc putea ajunge la om, mai întâi, printr-un fel de clarviziune inconștientă sau cel puțin printr-o înțelegere a ceea ce a fost dat prin clarviziune inconștientă. Dacă luați în considerare Vechiul Testament, va trebui să înțelegeți că el este rezultatul unei clarviziuni inconștiente. De acest lucru erau conștienți și aceia care au colaborat la întocmirea Vechiului Testament. Nu vă pot descrie azi, acum, modul cum a luat naștere Vechiul Testament, dar vreau să vă atrag atenția asupra faptului că găsim pretutindeni la învățătorii vechiului popor iudeu conștiența că Dumnezeul lor le-a vorbit nu prin mijlocirea directă a percepțiilor senzoriale, nu prin gândirea obișnuită, așadar nu prin ceea ce mijlocește capul, ci prin intermediul viselor. Prin vise nu se înțelegeau visele obișnuite, ci vise saturate de adevăr. Asa le-a vorbit Dumnezeu în momente clarvăzătoare, ca atunci când s-a adresat lui Moise din tufa care ardea și altele asemănătoare. Iar dacă întrebau pe inițiații acelor timpuri vechi cum își reprezentau faptul că ajung la ei chemările divine, ei spuneau: Ne vorbește Domnul, al cărui nume este inexprimabil, dar ne vorbește prin chipul său. Iar chipul Dumnezeului lor ei îl numeau Mihail, acea forță spirituală pe care o socotim ca aparținând ierarhiei arhanghelilor. Ei își simțeau Dumnezeul lor ca pe cel ce rămâne necunoscut dincolo de apariții chiar și în viziunile clarvăzătorilor. Dacă însă clarvăzătorul, prin structura interioară a sufletului său, se ridica până la Dumnezeu, lui îi vorbea Mihail. Dar acest Mihail vorbea numai atunci când oamenii se puteau transpune într-o altă stare decât cea de conștiență obișnuită, o stare de o anumită clarviziune, prin care intra în conștiența sa ceea ce altminteri creează și trăiește în om, în stare inconștientă, fie de la adormire la trezire, fie prin voința care rămâne continuu inconștientă, care de fapt doarme și ea chiar și atunci când suntem în stare de veghe.
În felul acesta, în vechea știință ocultă ebraică manifestarea lui Iehova se numea revelația nopții și era resimțită ca o acțiune a sa prin manifestarea lui Mihail. Pe de o parte se urmărea ce putea ea oferi omului prin percepția sensibilă și prin gândirea rațională umană și se putea spune: Pe această cale ajunge la om o cunoaștere care mai întâi nu-L conține pe Dumnezeu. Dacă însă omul iese din această stare de conștiență, urcând la o alta, atunci îi grăiește chipul lui Dumnezeu, Mihail, și îi revelează tainele propriu-zise care sunt legate de ființa umană, îi revelează ce îi construiește o punte între om și acele forțe care nu pot fi conștientizate în lumea exterioară a simturilor, care nu ar putea fi gândite cu rațiunea legată de creier.
Așadar, trebuie să spunem: În timpurile precreștine, oamenii trăiau în așa fel încât puteau privi, pe de o parte, spre cunoașterea dată de simțuri – aceasta era un fir conducător pentru treburile pământești – și, pe de altă parte, spre acea cunoaștere pe care ar avea-o omul (dar nu a avut-o) numai pentru conștiența obișnuită, dacă această conștiență ar rămâne trează în timpul somnului, între adormire și trezire. Omul se află în preajma unor entități spirituale – asta se știe – atunci când este treaz. Aceste entități spirituale nu sunt entitățile care l-au creat – așa se spunea în Vechiul Testament la vremea când el a fost zămislit –, sunt entități luciferice. Entitățile care, raportate la omenire, erau resimțite ca fiind divin-creatoare, acționau asupra ființelor umane de la adormire până la trezire sau asupra acelor părți ale ființei umane care dorm și în timpul stării de veghe. Cârmuitorul nopții, așa era numit Dumnezeul Iahve în timpul când a luat naștere Vechiul Testament, și slujitorul cârmuitorului nopții, așa era numit chipul lui Iahve, Mihail. Și atunci când se făceau referiri la inspirațiile profetice prin care se înțelegea mai mult decât cele ce puteau veni din lumea simțurilor gândul se îndrepta spre Mihail.
Ce stare de conștiență se află în spatele tuturor acestor lucruri? Dincolo de toate acestea se află conștiența izvorâtă din acea sferă a ființării în care există forțele care-l includ și pe Iahve, în timp ce capul uman este înconjurat de entități luciferice. Este o taină purtată prin toate templele vechi, cu care oamenii se aflau în adevăr foarte aproape de realitate, faptul că prin emergența capului din organism omul s-a întors spre entitățile luciferice. Se știa într-o oarecare măsură că în timp ce capul se ridică deasupra organismului uman Lucifer iese din acest organism. Acea forță care a condus capul uman din animalitate spre forma sa actuală este o forță luciferică. Iar acea forță pe care omul trebuie s-o resimtă ca fiind dumnezeiască este necesar să radieze înspre capul uman din starea nocturnă a restului organismului. Așa stăteau lucrurile în ceea ce privește nivelul de cunoștințe posibile pentru omul din timpurile premergătoare creștinismului.
Apoi, în evoluția Pământului a survenit Misteriul de pe Golgota și noi știm că acesta înseamnă unirea unei ființe divine cu evoluția umană pământeană prin trupul lui Iisus din Nazaret, o asemenea unire încât prin moartea pe Golgota această entitate pe care o numim Hristos s-a unit cu entitatea umană pământeană. Ce s-a întâmplat datorită acestui eveniment în evoluția Pământului? Evoluția Pământului și-a căpătat, de fapt, sensul abia prin acest eveniment. Pământul nu și-ar afla sensul, dacă omul ar evolua la suprafața lui, ar sta aici cu simțurile sale și cu rațiunea sa legată de cap, care au în primul rând o origine luciferică, ar percepe lumea exterioară, lumina cosmică a Soarelui și a stelelor, dar ar trebui să se mențină în stare de somn pentru a percepe ce este dumnezeiesc. Pământul nu și-ar mai căpăta niciodată sensul, întrucât omul treaz aparține Pământului. Omul care doarme nu este conștient de legătura sa cu existența pămâneană. Prin faptul că entitatea lui Hristos a sălășluit într-un trup omenesc care a trecut prin moarte, în evoluția Pământului s-a produs un fel de zguduire. În această evoluție a Pământului totul a căpătat un sens. Mai întâi s-a creat posibilitatea ca omul să devină treptat capabil să-și recunoască forțele divine creatoare și în timpul zilei, în timpul stării de veghe, adică în starea sa de conștiență obișnuită. În această privință încă mai domină astăzi rătăcirea deoarece timpul scurs de la Misteriul de pe Golgota încă nu a ajuns la punctul de a-l conduce pe om până acolo încât să poată privi și în starea de veghe în acea lume în care puteau privi profeții Vechiului Testament, lume pe care ei o resimțeau ca fiind străbătută de revelațiile cârmuitorului nopții, Iahve, și ale chipului său, Mihail. Era necesar un timp de trecere. Dar o dată cu secolul al XIX-lea – întreaga înțelepciune orientală subliniază, dar din cu totul alt punct de vedere, importanța acestei treceri a secolului al XIX-lea – a sosit timpul în care oamenii trebuie să recunoască că s-a împlinit ceva ce fusese o facultate latentă. Acum, ei pot spune: Această facultate este matură și omul poate vedea prin revelația de zi ceea ce mai de mult nu era revelat decât de către Mihail, prin revelația de noapte.
Acestei perioade trebuia însă să-i mai preceadă o mare rătăcire, într-un anumit sens o noapte a cunoașterii. Am spus în repetate rânduri că nu sunt de acord cu cei care afirmă că timpul nostru este o epocă de tranziție. Dar nu vreau să ne oprim la determinanți abstracți atât de formali, căci important este să se explice în ce constă tranziția unui timp anume. Tranziția timpului nostru constă în aceea că oamenii trebuie să înțeleagă că prin cunoașterea diurnă trebuie să vină ceea ce era numai cunoaștere nocturnă. Cu alte cuvinte, Mihail, cel care mijlocea revelația nocturnă, trebuie să devină în timpul nostru mijlocitorul revelației diurne. Din Spirit al nopții el trebuie să devină Spirit al zilei. Pentru el, Misteriul de pe Golgota înseamnă metamorfoza din Spirit al nopții într-un Spirit al zilei.
Dar acestei cunoașteri, care ar fi trebuit să-și croiască o cale printre oameni mult mai repede decât ne închipuim i-a precedat o rătăcire și mai mare, cea mai mare rătăcire care a fost posibilă în evoluția omului, în ciuda faptului că încă și în prezent ea este privită în numeroase cercuri ca fiind un adevăr deosebit de important și esențial. Omenirii mai noi i s-a învăluit originea capului uman, i s-a întunecat cu totul legătura dintre originea capului uman și spiritualitatea luciferică legată de aceasta. Omul a fost considerat o unitate chiar și din punct de vedere corporal. În ceea ce privește originea lui, s-a spus că ar avea ca punct de pornire animalitatea, în timp ce în realitate numai ce este luciferic în om descinde din animalitate. Însă acea parte din el prin care i-au vorbit anterior, din starea de somn, creatorii săi divini a luat naștere – după ce alături de el apăruseră și animalele – ca anexă a capului uman. Se vorbește despre descendența omului din animalitate. Este ca un fel de pedeapsă a cunoașterii care a pătruns în omenire; folosesc cuvântul „pedeapsă” într-un sens cumva reinterpretat.
De unde ar putea proveni această tendință a omului de a-și imagina că descinde din animalitate, în timp ce procesul real este cel pe care l-am expus mai înainte. Ce i-a inspirat omului ideea că ar proveni din animalitate?
În timpul scurs între Misteriul de pe Golgota și zilele noastre și care într-un anumit sens a fost o pregătire pentru înțelegerea acestui eveniment, timp în care vechea înțelepciune păgână care tindea și ea la cuprinderea creștinismului a regresat și când nu era încă deplin maturizată noua cunoaștere a Spiritului, treptat, a pătruns ca un hoț în evoluția umanității elementul ahrimanic. Și întrucât elementul luciferic nu era recunoscut în capul uman, nu putea fi recunoscut nici elementul ahrimanic cu care lupta divinitatea în restul organismului. În felul acesta a apărut povestea pur ahrimanică după care omul ar descinde din seria animală.
Versiunea originii animale a omului este o infiltrare pur ahrimanică. Rătăcirea care constă în a considera că omul descinde din seria animală este urmarea întunecării acelei înțelepciuni care ne atrage atenția asupra formației luciferice care este capul uman. Incapacitatea de a putea pătrunde în mod corect în problema originii luciferice a capului uman a făcut ca nici restul să nu mai fie văzut în mod corespunzător. În felul acesta s-a strecurat în conștiența umană părerea că omul este înrudit în totalitatea ființei sale cu animalitatea. Așa s-a infiltrat în concepția despre ființa umană ceea ce, în fond, a încetățenit în evoluția civilizației o întreagă concepție despre lume; capul uman a fost ridicat la rangul părții celei mai nobile, restul i-a fost opus așa cum se opune Binele și Răul în lume, Cerul și Iadul: a apărut o dualitate în locul treimii. În realitate, ar fi trebuit să se stie că omul datorează mai întâi înțelepciunii cosmice luciferice ceea ce realizează în lume cu ajutorul capului său, și că aceasta trebuie impregnată abia treptat cu alte elemente.
Acea forță spirituală care a acționat, introducând forța luciferică în formațiunea capului uman – după ce evoluția umanității parcursese etapele Saturn, Soare și Lună – este Mihail. „Și el a împins spiritele potrivnice lui pe Pământ” înseamnă: prin această prăbușire a spiritelor luciferice opuse lui Mihail omul a fost mai întâi impregnat cu înțelepciunea sa, cu ceea ce încolțește și lăstărește din capul omului.
Așadar, Mihail este cel care a trimis omului pe oponenții săi, pentru ca prin preluarea acestui element potrivnic, luciferic, omul să poată obține gândirea sa rațională. Abia apoi a intervenit în evoluția umanitătii Misteriul de pe Golgota. Entitatea Hristos a trecut prin moartea lui Iisus din Nazaret. Entitatea Hristos s-a legat de evolutia umanității.
Timpul necesar pregătirii s-a scurs. Însuși Mihail a participat în lumile suprasensibile la consecințele Misteriului de pe Golgota. Mihail are o poziție cu totul specială în cadrul evoluției umanității, începând din ultima treime a secolului al XIX-lea. Primul lucru care trebuie să se producă prin cunoașterea corespunzătoare a acestei poziții a omului față de Mihail trebuie să fie pătrunderea tainelor cu privire la capul uman și la restul organismului uman.
Esențial este ca omului să-i devină clar faptul că, deoarece nu au înțeles adevărata origine a capului uman, nu puteau decât să cadă într-o rătăcire cu privire la originea întregului organism uman. Pentru că nu au vrut să-și reprezinte că formarea luciferică a avut loc mai întâi la nivelul capului, oamenii au căzut pradă iluziei că ce este legat de capul uman trebuie atribuit aceleiași origini ca și restul organismului. Aceste taine omul trebuie să le întrevadă. Omenirea trebuie să ajungă la cunoașterea faptului că ar avea ceva de îmbunătățit în ceea ce privește propria-i ființă dinspre interior, prin cuprinderea unor noi taine dumnezeiești, lucrând asupra a tot ce îi poate da înțelegerea originii capului, înțelepciunea umană. În primul rând trebuie corectată eroarea marii rătăciri a interpretării materialiste a evoluției, constând din acceptarea originii animale a omului.
Singura cale pentru a ajunge la posibilitatea de a nu vedea în om, pe de o parte, ceva pur spiritual-sufletesc care își are doar sălașul într-un trup, iar, pe de altă parte, ceva corporal lipsit de suflet, este aceea de a vedea spiritualul concret care lucrează într-un mod luciferic la formarea capului omului și spiritualul – divin – concret care lucrează la constituirea întregului organism uman, dar care primește un inamic în organizația care se află în afara capului, în natura ahrimanică.
Folosindu-ne de imaginațiuni, ne putem referi retrospectiv la modul cum a fost încorporat omului elementul luciferic prin impulsul mihailic; prin ceea ce a devenit Mihail, omului trebuie acum în schimb să i se ia elementul ahrimanic. În fața științei noastre exterioare, omul se înfătișează, în prezent, conștienței noastre, ca și cum adevărul ar fi cel pe care-l cunoaștem prin anatomie, fiziologie etc., sau ceea ce ne oferă observarea senzorială a omului. Trebuie să devenim apți să privim omul în așa fel încât să vedem în fiecare din fibrele sale spiritualul, ființa spiritual-concretă, împreună cu ceea ce este corporal. Trebuie să fim conștienți de faptul că în omul viu sângele care curge nu este cel pe care îl vedem atunci când îl lăsăm să picure, ci este spiritualizat într-un mod special. Trebuie să facem cunoștință cu spiritul care pulsează prin sânge, cu spiritul care pulsează în sistemul nervos, tocmai atunci când acesta se găsește într-o fază de moarte. Trebuie să putem vedea elementul spiritual în toate manifestările vitale luate separat.
Mihail este spiritul puterii. Prin pătrunderea în evoluția umanitătii, el trebuie să confere aptitudinea nu de a avea de o parte spiritualitatea abstractă, iar de cealaltă parte materialitatea pe care o pipăim, o ciocănim, o secționăm și despre care nu avem habar că, în fond, nu este decât tot o manifestare a spiritualității. Mihail trebuie să ne pătrundă, ca acea forță puternică aptă să străvadă dincolo de material, prin faptul că vede în ceea ce este material tot spiritualitate, că în material este perceput pretutindeni Spiritul. Am făcut trimitere la o treaptă veche a conștienței umanității, când aminteam ce spunea evanghelistul: În acel timp de demult Cuvântul trăia într-un mod spiritual, dar Cuvântul s-a făcut carne și a locuit printre noi. Cuvântul s-a unit cu carnea și revelația mihailică a precedat acest eveniment. Toate acestea sunt procese ale conștienței umane. Trebuie să înceapă procesul invers, care constă în aceea că sintagmei evanghelistului trebuie să-i adăugăm o alta. În conștiența noastră trebuie să se instaleze forța de a vedea cum preia omul ceea ce s-a unit din lumile spirituale cu Pământul, prin impulsul hristic, și care trebuie să se unească cu omenirea pentru ca aceasta să nu dispară o dată cu Pământul. Trebuie văzut cum omul preia spiritualul nu numai în capul său, ci în întregul său, cum se pătrunde în totalitate de spiritual. Este o acțiune la care nu poate ajuta decât impulsul hristic. La această lucrare trebuie să ajute și interpretarea impulsului hristic prin impulsul mihailic. Atunci, la cuvintele evanghelistului se va putea adăuga: Și trebuie să vină timpul când carnea să redevină Cuvânt și să se obișnuiască a sălășlui în împărăția Cuvântului.
În finalul Evangheliei stă scris că unele lucruri au fost lăsate deoparte, ceea ce nu înseamnă că este vorba de adaosul făcut de un redactor ulterior. Prin această afirmație se face aluzie la ceea ce se poate dezvălui omenirii numai pas cu pas. Înțelege greșit Evangheliile cel care consideră că acestea trebuie să rămână așa cum sunt și că este interzis să te atingi de ele. Evangheliile trebuie să fie tălmăcite potrivit expresiei lui Iisus Hristos: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul timpului Pământului. Aceasta înseamnă: Eu nu m-am revelat numai în zilele în care au fost scrise Evangheliile, Eu voi vorbi prin Spiritul Meu diurn, Mihail, ori de câte ori veți căuta calea spre mine. Vă va fi îngăduit să adăugați Evangheliilor, prin revelația continuă a lui Hristos, ceea ce, de fapt, nu putea fi știut din Evanghelia primului mileniu, dar poate fi cunoscut din Evanghelia celui de al doilea mileniu, la care se vor putea adăuga lucruri noi în mileniile următoare. Căci oricât de adevărat este ce scrie în Evanghelie: La început a fost Cuvântul și Cuvântul s-a făcut carne și a sălășltut printre noi, tot atât de adevărat este și faptul că trebuie să adăugăm revelația: Și carnea umană trebuie să fie respiritualizată, pentru a deveni aptă să sălășluiască în împărăția Cuvântului, astfel încât să vadă tainele dumnezeiești. Transformarea Cuvântului în carne este prima manifestare a lui Mihail, respiritualizarea cărnii trebuie să fie a doua manifestare a lui Mihail.
