Alaltăieri am vorbit despre felul în care trăim, ca membri ai umanității, mai întâi într-o sferă pe care o putem numi cea de a patra etapă a evoluției noastre. Știm că evoluția Pământului s-a desfășurat astfel încât ceea ce este etapa terestră actuală s-a conturat treptat din evoluția Saturn, din care a rezultat evoluția solară, din aceasta evoluția lunară, iar din aceasta cea terestră. Dacă ne ațintim atenția asupra acestor patru etape succesive ale planetei Pământ, căreia îi aparține bineînțeles umanitatea, ne este îngăduit să privim spre om în măsura în care acesta este o ființă a capului uman. Trebuie însă să ne fie limpede și faptul că, vorbind astfel, ceea ce numim cap uman este expresia simbolică a tot ce aparține percepției sensibile, inteligenței și a tot ce trece prin percepția sensibilă și prin inteligența umană în viața socială. Trebuie să cuprindem, de asemenea, și tot ce parcurge omul în dezvoltarea sa datorită faptului că este o ființă care percepe prin simțuri și faptului că este o ființă inteligentă. Astfel, când spun, „omul ca ființă a capului său“ aceasta exprimă simbolic tot ce am amintit.
Vorbim cu inima ușoară despre faptul că ne aflăm ca ființe umane fizice în atmosfera care ne înconjoară. Trebuie să recunoaștem și că această atmosferă ne aparține. Căci, nu-i așa, aerul care se află acum în noi era cu puțin timp în urmă în afara noastră. Nici nu putem fi imaginați ca existând în afara atmosferei. Dar, ca oameni moderni, ne-am obișnuit să credem că lucrurile ar fi stat mai de mult tot astfel – ceea ce nu este cazul – și că despre aer și altele asemănătoare nu putem vorbi decât în sens modern. În prezent, ni se pare ciudat să vorbim despre faptul că, așa cum existăm în atmosfera înconjurătoare, ne mișcăm într-o sferă care conține întru câtva condițiile care ne fac să fim ființe dotate cu perceptie sensibilă, ființe inteligente care avem tot ce, exprimat simbolic în sensul amintit, ne permite să desemnăm omul ca pe o ființă a capului. Dar am spus că aceasta este numai una din sferele în care existăm. În realitate, noi trăim în mai multe sfere și vrem să facem acum un pas mai departe într-o sferă umană cuprinzând toate aspectele rezultate din faptul că Pământul nostru a parcurs trei stadii de dezvoltare anterioare și a putut trece în cel de al patrulea. Toate acestea se materializează prin această suprafață circulară, în care trăim ca în cea de a patra sferă evolutivă. În afară de aceasta noi mai trăim și într-o altă sferă evolutivă, aparținând entităților spirituale, care sunt creatorii noștri, la fel cum cea de a patra sferă evolutivă ne aparține nouă. Să facem, pentru început, abstractie de noi, oamenii, și să privim spre acele ființe pe care le-am numit în seria Ierarhiilor superioare nouă, Spirite ale formei, Spirite ale oricărei ființe creatoare de forme. În acest caz, trebuie să spunem că sfera pe care o atribuim Spiritelor dumnezeiești creatoare o vom atinge ca oameni abia după ce Pământul va fi parcurs cele trei stadii ale evoluției sale, pe care le găsiți descrise în cartea mea Știința ocultă în linii mari ca stadiile Jupiter, Venus și Vulcan, ajungând astfel la cel de al optulea stadiu. Așadar, acolo unde ne vom afla ca oameni după evoluția pe Vulcan există aceste Spirite creatoare. Este sfera lor, care le apartine, așa cum ne aparține nouă sfera a patra. Dar cele două sfere trebuie să ni le imaginăm ca întrepătrunzându-se. (Depășind prima suprafață circulară – roșie –, apare o a doua, mai mare – portocalie; vezi fig. 4.) Dacă desemnez această a doua sferă ca fiind a opta, atunci noi nu trăim numai în sfera a patra, ci și în a opta, în care viețuiesc împreună cu noi creatorii dumnezeiești.
 Fig. 4 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
Dacă vă direcționați atenția asupra sferei a opta, veți vedea că în ea trăiesc nu numai Spiritele creatoare dumnezeiești, ci și entitățile ahrimanice. Astfel, prin faptul că viețuim în ambianța sferei a opta, noi trăim laolaltă cu Spiritele resimțite ca forțele noastre dumnezeiești, dar și cu entitățile ahrimanice. În sfera a patra trăiesc împreună cu noi Spiritele luciferice. Astfel stau lucrurile cu repartiția acestor entități spirituale, în lumea cărora putem să pătrundem acum, dacă înțelegem ce se leagă, din noi înșine, cu ambianțele corespunzătoare acestor sfere.
Vederii științei spiritului i se revelează mai întâi faptul că, deoarece trăim în cea de a patra sferă a evoluției noastre, suntem, așa cum am spus, ființe care percep și sunt inteligente. Dar nu ne este îngăduit să uităm că tocmai în această inteligență – termen prin care desemnăm concomitent percepția sensibilă și inteligentă – se infiltrează forța luciferică. Această forță luciferică este, de fapt, intim legată cu tipul special de inteligență pe care omul actual o consideră ca fiind în esență inteligența sa proprie, care i se cuvine, cu care el lucrează de preferință. Și totuși această inteligență i-a fost împărtășită omului numai datorită faptului că acea entitate superioară despre care am vorbit ca fiind entitatea Mihail a împins în jos, în sfera omului, în cea de a patra sferă, spiritele luciferice. Prin aceasta în om a pătruns impulsul inteligent.
Puteți înțelege ce înseamnă acest impuls inteligent dacă vă fixați atenția asupra elementului impersonal al inteligenței umane actuale. Noi oamenii avem diferite interese. Ne întâlnim cu interesele noastre personale și suntem individualizați tocmai prin ele. Dar în fața inteligenței această individualizare se oprește. Cu privire la inteligență, la logică, toți oamenii dispun de aceeași aptitudine și ne bazăm pe această calitate identică. Noi nu am dispune de aceste legi generale ale raționării corecte dacă nu s-ar fi exercitat, prin mijlocirea lui Mihail, o influență luciferică asupra omenirii. Ne întelegem unii cu alții datorită faptului că avem o aceeași inteligență, iar această inteligență comună provine din spiritualitatea luciferică. Spiritualitatea luciferică a luat naștere prin faptul că Mihail a impregnat, ca să spunem așa, oamenii cu entitatea luciferică. Aceste influențe luciferice au continuat să se modeleze în evoluția istorică a omului. Pe lângă acestea, în om s-au mai dezvoltat și alte aspecte. În prezent încă mai este resimțită în cercuri largi această spiritualitate luciferică, pe care o numim inteligență, ca fiind caracteristică omului.
Pentru a face lucrurile mai limpezi, trebuie să vă îndreptați privirile sufletești asupra unui alt aspect, care poate reuni oamenii de pe tot globul, dacă va cuprinde întregul Pământ. Este impulsul hristic. Impulsul hristic este altceva decât impulsul inteligenței. Cel de-al doilea are un element de constrângere. Nu se poate face din inteligența omenirii o problemă personală. Un lucru care se decide cu ajutorul inteligenței nu se abordează, într-un mod personal, fără a vă exclude din viața socială ca alienat. Pe de altă parte însă nu puteți obține o relație cu impulsul hristic care să nu fie personală. Nimeni nu poate să se amestece în relația în care un altul vrea să se transpună față de Hristos. În definitiv, este o problemă personală. Prin faptul că Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota și s-a legat cu evoluția Pământului, oricât de mulți oameni și-ar însuși impulsul hristic, făcându-l să devină un impuls personal, el se va uniformiza de la sine. Aceasta înseamnă că oamenii vor fi reuniți prin ceea ce face fiecare pe cont propriu în mod liber, nu constrâns prin inteligență, ci prin aceea că tocmai prin impulsul hristic relația cu Hristos se formează în așa fel încât, în fiecare caz în parte, este aceeași. Aceasta este deosebirea dintre impulsul inteligenței și impulsul hristic. Acesta din urmă poate fi identic în toată umanitatea și este totuși, pentru fiecare om în parte, o problemă personală. Inteligența nu este o problemă personală.
În ce a coborât impulsul hristic? Putem răspunde cu ajutorul unor precizări pe care le-am făcut deja. Știm că dezvoltarea capului uman este involutivă, o dezvoltare care se orientează invers. Cu privire la cap, omul este, într-o anumită măsură, într-un proces muribund continuu. Astfel încât putem să ne referim la faptul cosmic: Mihail a împins în jos, în împărăția omului, cetele luciferice. Ele au primit ca sălaș capul uman, dar aflat într-o stare muribundă continuă.
Cetele luciferice au început să anihileze tendința spre moarte a capului uman. În acest punct întâlnim o taină a naturii umane de mult cunoscută, dar aproape complet ascunsă omenirii mai noi. Dacă ne ațintim atenția asupra evoluției umane dumnezeiești, omul poartă în capul său un proces de moarte, o continuă anihilare. Dar paralel cu această moarte continuă se petrece și o intuire a vieții din partea lui Lucifer. În mod permanent, Lucifer vrea să facă din capul nostru un loc tot atât de viu cum este și restul organismului. Prin aceasta, el ar vrea ca evoluția umanității să devină un fel de rebeliune față de orientarea sa divină, dacă ar reuși să vitalizeze efectiv capul așa cum este vitalizat restul organismului uman.
Dar chiar acestui lucru trebuie să i se opună direcția divină a evoluției umane. Căci omul trebuie să rămână legat de evoluția Pământului pentru a putea evolua o dată cu stadiile Jupiter, Venus și Vulcan. Omul nu ar continua această cale care îi este predestinată, ci, dacă Lucifer și-ar atinge scopul, ar fi încorporat unui Cosmos care ar fi cu totul inteligent.
Fiziologic vorbind, Lucifer este permanent activ în noi, determinând transmiterea din restul organismului nostru a acelor forțe ale vieții care vor să impregneze capul omului. Vorbind din punct de vedere sufletesc, Lucifer vrea să dea un conținut substanțial conținutului inteligenței noastre, care nu cuprinde decât idei și imagini. Lucifer are tendința – ceea ce am afirmat referindu-mă mai înainte la fizic spun acum cu privire la sufletesc – ca atunci când noi obținem în spirit o imagine, ceva care ar putea fi o formă artistică, el să-i dea un conținut substanțial adevărat, așadar să umple conținuturile noastre ideatice, conținutul reprezentărilor noastre cu realitate pământeană obișnuită. Prin aceasta, el ar face ca noi să pierdem ca oameni cealaltă realitate și să ne refugiem într-o realitate de idei care ar deveni o realitate și nu simple gânduri. Este permanent legată cu ființa umană această tendință de a transforma fanteziile noastre în realități și se fac cele mai mari eforturi imaginabile pentru ca fanteziile umane să poată deveni realități.
Însă tot ce se manifestă în omenire drept cauze interne de boală este legat de această tendință luciferică. Depistarea lucrării lui Lucifer, a împingerii forțelor vitale în forțele de moarte ale capului uman, reprezintă în realitate diagnosticul tuturor bolilor interne. Dezvoltarea medicinii în sensul științelor naturii trebuie să tindă, în final, la construirea cunoașterii pe acest element luciferic. O asemenea înțelegere aparține tendințelor caracteristice influenței lui Mihail, care irumpe în dezvoltarea noastră omenească.
Influența ahrimanică este exact opusă. Ea se face simțită acționând din cea de a opta sferă, unde se formează restul organismului nostru – excluzând capul –, care este plin de vitalitate, alcătuit în vederea generării de vitalitate. Aici acționează forțele ahrimanice. Acestea se străduiesc, în sens invers, să trimită vitalității restului organismului forțele de moarte care, potrivit evoluției dumnezeiești, apartin capului. Pe această cale ocolită obținem forțele morții mijlocite de Ahriman din sfera a opta. Acest lucru este exprimat în sens fizic.
Vorbind din punct de vedere sufletesc, ar trebui să mă exprim astfel: Tot ce există în această a opta sferă acționează asupra voinței umane, nu asupra inteligenței. Dar la baza voinței umane se află dorința; în voință se găsește întotdeauna ceva care ține de dorință. Ahriman încearcă să introducă în natura doritoare, aflată la baza voinței, elementul personal al omului. Și întrucât în natura doritoare este ascuns elementul personal al omului, activitatea noastră volițională este o amprentă a mersului nostru în întâmpinarea morții. În loc să ne lăsăm pătrunși de idealurile divine, în dorințele noastre și pe această cale și în voința noastră apare ceva personal.
Astfel ne aflăm în starea de echilibru între elementul luciferic și cel ahrimanic. Elementul luciferic-ahrimatic ne transmite boală și moarte în lumea fizică, în timp ce în domeniul sufletesc ne dezvoltă tot ce este înșelător, prin faptul că privim ca realitate ceea ce nu aparține decât lumii gândurilor, a reprezentărilor, a fanteziei. Prin raportare la elementul spiritual, pe această cale pătrunde în ființa umană lăcomia egoismului.
Vedem legată de natura umană această dualitate Lucifer-Ahriman și v-am explicat cum se înșeală omenirea civilizată, modernă, cu privire la această dualitate, luând ca exemple Paradisul pierdut al lui Milton, Mesia lui Kolpstock și Faustul lui Gcethe. Acum am ajuns la un punct al evoluției noastre pământene care poate fi caracterizat prin faptul că am depășit cu puțin mijlocul acestei evoluții. Lucrurile stau astfel (vezi fig. 5): evoluția pământeană a avut mai întâi o fază ascendentă, a atins un punct maxim și a devenit apoi descendentă.
 Fig. 5 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Din anumite motive, pe care nu trebuie să le analizăm astăzi, a existat un nivel staționar până în epoca greco-latină, până în secolul al XV-lea. Începând de atunci evoluția omenirii pământene a devenit cu adevărat descendentă.
Evoluția terestră, fizică, este descendentă de mai mult timp. Încă din vremea care a premers ultima noastră glaciațiune, așadar înainte de începutul catastrofei atlanteene, a început evoluția descendentă a Pământului din punct de vedere fizic. Acesta este un lucru pe care nu trebuie să-l spună antroposofia oamenilor, ci este deja cunoscut de geologie [ Nota 4 ] că, în timp ce pășim peste bulgării de sol, în multe locuri de pe Pământ există o scoarță terestră aflată deja în degradare. Este suficient să urmăriți în cele mai bune cărți de geologie descrierea evoluției scoarței terestre și veți putea constata, ca un rezultat al fizicii, că Pământul se află pe partea descendentă a evoluției sale. Dar și ceea ce ființează în noi oamenii se află în involuție. Nu mai putem conta pe faptul că din evoluția corporală ar mai apărea pentru noi vreun nou avânt. Învățăm să privim omul pentru a observa direcțiile pe care le urmează în procesul evoluției sale actuale terestre spre formele următoare ale acestei dezvoltări a Pământului. Trebuie să învățăm să privim spre omul viitor. Acesta este modul de gândire mihailic pe care doresc să îl prezint mai detaliat.
(Tabla 5)Când vă aflați față în față cu semenul dumneavoastră, vă opuneți lui, de fapt, cu o stare de conștiență complet materialistă. Chiar dacă nu exprimați acest lucru cu glas tare și nici chiar în gând, în forul cel mai intim al conștienței gândiți: Acesta este un om din carne și sânge, este un om alcătuit din substanțe terestre. Același lucru îl spuneți și în legătură cu animalele și plantele. Dar ce își spun în mod reciproc omul, animalul și planta se referă, în mod îndreptățit, numai la mineral. Să luăm exemplul extrem, omul. Să-l considerăm mai întâi așa cum apare în înfătișarea sa exterioară, îndreptându-ne atenția asupra siluetei sale (vezi fig. 6 și planșa 5 dreapta): ce este el ca formă exterioară noi nu vedem în realitate, cu capacitatea noastră de percepție fizică, deoarece este alcătuită mai mult de 90% din lichid, din apă. Iar cu ajutorul ochilor fizici percepem ce umple silueta, forma sa, ca substanță minerală. Vedem ce acumulează omul în sine din lumea minerală exterioară, dar pe cel care realizează acest lucru nu-l vedem. Vă exprimați corect numai dacă spuneti: Ceea ce se află în fața mea sunt particulele materiale pe care silueta spirituală a omului le acumulează în sine, este ceea ce face ca invizibilul din fața mea să devină vizibil.
(Tabla 5)Omul este invizibil, cu adevărat invizibil. Dumneavoastră, toți cei care vă aflaț așezați aici sunteți invizibili pentru simțurile fizice. Numai că sunt de față multe siluete care au acumulat, printr-o anumită forță de atracție interioară, particule materiale (vezi fig. 7 și planșa 5 stânga jos): Aceste particule materiale le vedem. Nu vedem decât ceea ce este mineral. Adevărații oameni sunt invizibili, sunt suprasensibili. A spune așa ceva, în deplină conștiență, în fiecare clipă a vieții treze, reprezintă modul de gândire mihailic. Aceasta înseamnă să nu mai privim omul ca fiind identic cu un conglomerat de particule minerale, pe care el nu face decât să-l înglobeze într-o anumită ordine. Animalele și plantele fac același lucru, numai mineralele nu o fac. A fi conștienți de faptul că ne mișcăm printre oameni invizibili – aceasta înseamnă a gândi mihailic.
Vorbim despre entități ahrimanice și luciferice, vorbim despre entitățile Ierarhiei îngerilor, arhanghelilor și începătoriilor (= arheilor) etc. Acestea sunt entități invizibile. Învățăm să le cunoaștem prin acțiunile lor. Am discutat despre multe dintre aceste acțiuni, chiar zilele trecute. Le cunoaștem prin ceea ce fac ele. Oare cu oamenii lucrurile stau altfel? Învățăm să cunoaștem omul, care este invizibil în lumea fizică, prin felul cum ordonează și depune particulele minerale într-o formă umană. Aceasta este însă numai una din activitățile ființei umane. Faptul că trebuie să ne clarificăm într-un alt mod activitățile lui Ahriman și Lucifer, acțiunile îngerilor, arhanghelilor și arheilor nu înseamnă decât să cunoaștem aceste entități pe altă cale. Dar prin faptul că aceste entități sunt suprasensibile, dacă abordăm problema naturii ființei umane numai cu rațiunea, ele nu se deosebesc de noi.
Vedeți deci că a gândi mihailic înseamnă a recunoaște că din punct de vedere al ființei nu ne deosebim deloc de entitățile suprasensibile. Omenirea se putea descurca în lipsa acestei conștientizări pe vremea când mineralele îi mai ofereau ceva. Dar de când lumea minerală se află în involuție omul este constrâns să se deschidă spre o concepție spirituală despre sine însuși și despre lume. Faptul că ne putem găsi forța interioară, că nu suntem nevoiți să umblăm prin lume cu conștiența că omul ar reprezenta această acumulare de particule materiale, ci că este o ființă suprasensibilă, că aceste particule materiale nu fac decât să ne dezvăluie omul cu un gest al lumii minerale exterioare: aici este un om, forța de a dezvolta o asemenea stare de conștiență o poate avea omul într-o măsură mai mare din decada a opta a secolului al XIX-lea. Numai datorită influențelor ahrimanice, așa cum le-am caracterizat acum opt zile, omul stopează această conștientizare, nu vrea s-o dezvolte. În viața omului lucrurile se leagă între ele, și așa cum ne învârtim în jurul prejudecății că omul ar fi o ființă sensibilă, tot așa ne mișcăm și printre alte idei eronate. Vorbim despre evoluție și ne gândim că aceasta înaintează parcurgând etapele succesiv, de la sine. Dumneavoastră știti că nu a fost posibil să fie modelată artistic o asemenea evoluție în procesul construirii ființei noastre. Când am dat formă capitelurilor a trebuit să prezint într-o evoluție progresivă primul, al doilea și al treilea capitel; cel de al patrulea ocupă mijlocul, al cincilea se află în involuție, al șaselea este mai simplu, iar al șaptelea este din nou cel mai simplu*. A trebuit să adaug evoluției ascendente evoluția descendentă, involuția.
* Este vorba de capitelurile care încununau cele șapte coloane ce susțineau bolta uneia dintre sălile primei clădiri a Goetheanumului. (Nota trad.)
Noi avem cu adevărat acest lucru în capul nostru. În timp ce restul organismului parcurge încă evoluția ascendentă, capul nostru se află deja în involuție. Cine crede că evoluția înseamnă numai urcuș, se îndepărtează de realitate; așa a făcut Haeckel sub influența unei idei preconcepute: mai întâi ființe simple, apoi evoluție, ființe mai complicate, și așa mai departe, la nesfârșit, tot mai complicate, tot mai desăvârsite. Aceasta este o absurditate. Orice evoluție ajunge și la drumul de întoarcere. Orice ascensiune este urmată de un coborâș, are în sine predispoziția de coborâre. Una din erorile cele mai problematice ale omenirii constă în faptul că a pierdut conștiența legăturii dintre evoluție și devoluție (involuție), dintre dezvoltare și devenirea inversă (regresivă). Căci acolo unde există dezvoltare ascendentă trebuie să existe și predispoziția la dezvoltarea regresivă. În momentul în care o evoluție ascendentă începe să devină regresivă, dezvoltarea fizică se transformă în dezvoltare spirituală. Căci de îndată ce fizicul începe să devină regresiv există loc pentru o evoluție spirituală. În capul nostru este loc pentru o evoluție spirituală datorită prezenței unei involuții fizice concomitente. Totuși, nu vom înțelege ființa umană, și o dată cu ea nici restul lumii, înainte de a ajunge în situația de a vedea lucrurile în lumina corespunzătoare, adică de a stabili cu adevărat o anumită legătură între inteligența noastră și evoluția lui Lucifer, așa cum am expus-o anterior. Atunci vom valoriza aceste lucruri în mod corect și vom ști că inteligența noastră are cu adevărat nevoie de o influență pentru a putea conduce omul spre scopul său. Lucifer trebuie împiedicat, prin principiul Hristos, de a face din om un rebel față de calea sa dumnezeiască predestinată.
Am spus deja că lucrurile se leagă între ele. Omul este înclinat în prezent ca, sub influența aceleiași prejudecăți care a asociat forțelor divine unele calități luciferice, să vadă, de exemplu, în mod unilateral, în prezentarea frumosului un ideal. Desigur, frumosul poate fi prezentat ca atare. Dar trebuie să fii conștient că dacă în calitate de oameni ne-am dărui numai frumosului am cultiva acele forțe care conduc la elementul luciferic. Căci după cum în lumea reală nu întâlnim evoluția unilaterală ascendentă izolată, deoarece ea implică și involuția, tot așa nu găsim nici frumosul izolat. Frumosul luat izolat, folosit de Lucifer pentru a-i captiva pe oameni, pentru a-i înșela, ar elibera omenirea de evoluția pământeană și ea nu ar mai fi legată de evoluția Pământului. În realitate, ca și în cazul angrenajului dintre evoluție și involuție, avem de-a face cu o luptă dârză între frumos și urât. Dacă vrem să înțelegem cu adevărat arta, nu trebuie să uităm că actul artistic, în străfundurile sale cele mai ascunse, trebuie să dezvăluie încleștarea frumosului cu urâtul, să fie o manifestare a luptei lor. Căci numai prin simplul fapt al perceperii stării de echilibru dintre frumos și urât ne aflăm în interiorul realității, nu privind unilateral o realitate care nu ne aparține, dar care este ascunsă printre noi, realitatea luciferică și cea ahrimanică. Este necesar ca ideile acestea să se instaleze în evoluția culturală umană. În Grecia – știți cu cât entuziasm am vorbit de pe această poziție despre cultura greacă –, oamenii se puteau dedica în mod unilateral frumuseții, căci omenirea nu fusese încă cuprinsă de involuția pământeană, cel putin nu de către poporul grec. De atunci, omul nu-și mai poate oferi luxul de a cultiva frumosul pur; aceasta ar însemna fugă din realitate. El trebuie să ia atitudine în fața luptei reale dintre frumos și urât, trebuie să poată simți să intre în rezonanță, să viețuiască disonanțele în lupta cu consonanțele.
Prin aceasta în evoluția umanității pătrunde forța, din care rezultă și posibilitatea de a avea o structură a conștienței care ne ridică cu adevărat deasupra iluziei că omul ar fi alcătuit din substanțe puse unele peste altele, din particule materiale pe care el doar le-a atras în sine. În prezent, s-ar putea spune că omul nu poartă în sine caracteristica naturii minerale, natura fizică exterioară. Mineralul exterior este greu. Dar ce ne dă, de exemplu, capacitatea de a dezvolta elemente sufletești – nu spun inteligența – nu este legat de gravitație, ci de opusul gravitației, ceea ce se numește forța ascensională a lichidului. V-am prezentat, cu alte prilejuri, cum plutește creierul nostru în lichidul cefalorahidian. Dacă nu ar pluti în acest lichid, micile vase de sânge din creier ar fi închise prin apăsare. Pe când Arhimede se afla o dată în baie, a descoperit că a devenit mai ușor și a fost atât de bucuros încât a emis celebrul său strigăt: Evrika! Acest lucru l-ați învățat la fizică. Așadar, sufletește nu trăim prin ceea ce ne trage în jos, ci prin ceea ce ne trage în sus. Noi existăm sufletește nu datorită faptului că este greu creierul, ci prin aceea că, plutind în lichidul cefalorahidian, el devine mai ușor. Noi viețuim prin ceea ce ne trage, îndepărtându-ne de Pământ. Acest lucru poate fi spus chiar și în sens fizic.
Ceea ce am dorit să subliniez în aceste trei prime conferințe este faptul că, față de viața modernă, este necesar să avem o concepție despre suflet care să ne facă conștienți, în fiecare moment al stării de veghe, de realitatea suprasensibilă din ambianța imediată, și care să nu cadă pradă iluziei conform căreia omul este o realitate pentru că îl vezi, iar spiritele nu sunt realități pentru că nu se văd. În realitate, nici omul nu se vede. Iluzia constă tocmai în credința că omul poate fi văzut. Noi nu ne deosebim de entitățile Ierarhiilor superioare. Sarcina omenirii moderne este aceea de a învăța să sesizeze similitudinea dintre ființele aparținând Ierarhiilor superioare și noi înșine, ba chiar și animale și plante.
Vorbim despre faptul că prin Misteriul de pe Golgota impulsul hristic a pătruns în evoluția Pământului, mai întâi în aceea a umanității, și că este legat în prezent de aceasta. Lumea spune că nu-l vede. Ea nu poate să-l vadă atât timp cât se înșeală chiar și asupra omului, atât timp cât percepe cu totul altceva decât este omul cu adevărat. În clipa în care aceasta nu este o teorie, ci adevăr resimțit în mod viu de suflet, care ne face apți să vedem în om ceva suprasensibil, în acea clipă noi ne educăm facultatea de a percepe impulsul hristic, de a putea spune din propria noastră convingere: Nu-l căutați în gesturi exterioare, el este pretutindeni printre noi. Dar omenirea ar trebui să dezvolte și modestia și smerenia de a putea crede că autoeducarea unei asemenea stări de conștiență care vede în om de la început o ființă suprasensibilă ascunde ceva adevărat. Dacă afirmi acest lucru numai teoretic, nu obții nimic. Abia dacă nu crezi, dacă privești ca pe o absurditate, conform cu datele simțurilor, că ceea ce te întâmpină este omul adevărat, abia atunci te afli în dispoziția sufletească la care mă refer de fapt.
Dacă v-ați afla pe un șantier de construcții pentru a aduna cât se poate de multe lucruri diverse care se află aici, dacă le-ați putea mânui în așa fel încât un trecător să nu vadă nimic din dumneavoastră, ci numai bucăți de lemn, cioburi de cărămizi etc., el nu ar spune că această adunătură de fragmente dispuse într-o anumită formă ar fi omul. Nu faceti altceva nici cu materiile minerale pe care le prezențaii semenilor, dispuse într-o anumită ordine în trupul dumneavoastră. Totuși, pentru că văd cu ochii fizici aceste materii minerale, ei spun că acestea ar fi omul. În realitate, este numai manifestarea exterioară care indică omul adevărat.
În vremurile precreștine, mesagerii lui Dumnezeu coborau pe Pământ sub formă vizibilă și se manifestau față de oameni, se făceau înțeleși de aceștia. Cel mai mare mesager divin coborât pe Pământ, Hristos, este în același timp cel care s-a putut manifesta, fără concursul omului, în cel mai mare eveniment de pe Terra. În prezent, trăim în timpul revelației lui Mihail. Și ea există aici, ca și celelalte revelații. Dar ea nu se mai impune omului, pentru că acesta a pornit pe calea evoluției libertății sale. Trebuie să ieșim în întâmpinarea revelației mihailice, trebuie să ne pregătim astfel încât el să ne trimită forțele cele mai puternice, pentru ca noi să fim conștienți de suprasensibilul din ambianța noastră terestră, nemijlocită. Nu interpretați greșit ce ar primi oamenii prezentului și ai viitorului prin această revelație mihailică, dacă s-ar apropia de ea prin libertate. Nu ignorați că oamenii se străduiesc, în prezent, să rezolve problema socială din rămășițele stărilor vechi de conștiență. Tot ce s-a putut explica din stările de conștiență vechi s-a clarificat. Pământul se află pe panta coborâtoare a evoluției sale. Prin reflectarea asupra a ceea ce a venit din timpurile vechi nu se pot rezolva imperativele care apar în prezent. Ele nu pot fi soluționate decât de o omenire cu o nouă structură sufletească. Sarcina noastră este aceea de a acționa în vederea apariției acestei noi dispoziții sufleteșfi. Ca într-un coșmar înfiorător care apasă asupra sufletelor noastre, vedem în prezent că oamenii nu pot ieși din reprezentările care au fost cultivate timp de milenii. Vedem cum rezultatele acestor reprezentări milenare se desfășoară aproape automat; ele au fost golite de conținut și nu mai reprezintă decât învelișuri de cuvinte. Se vorbește pretutindeni despre idealuri umane. În aceste idealuri nu există nimic, sunt numai sunete articulate, căci omenirea are nevoie de o altă structură a sufletului. S-a auzit cândva un strigăt în omenire, pe care-l traducem astfel: Schimbați sensul, căci s-a apropiat timpul! Oamenii de atunci mai puteau schimba sensul structurilor sufletești vechi. În prezent, această posibilitate s-a epuizat; pentru a putea împlini acum ce s-a cerut atunci, trebuie să ai o altă predispoziție sufletească. Mihail a mijlocit oamenilor revelația lui Iehova, influența lui Iehova. Începând cu sfârșitul deceniului al șaptelea al secolului trecut, el este preocupat de transmiterea impulsului hristic în adevăratul sens al cuvântului, dacă îi venim în întâmpinare. Și mergem în întâmpinarea lui dacă împlinim două condiții.
Cu privire la propria noastră predispoziție sufletească putem să spunem: Trebuie să ne întoarcem de la o anumită rătăcire. Nu aș dori să vă încarc prea mult memoria cu abstracțiuni, cu concepții filosofice despre lume, dar pentru că este un simptom al noii evoluții umane trebuie totuși să vă atrag atenția asupra faptului că în zorii vremurilor noi a trăit un filosof ca Descartes (Cartesius). El mai știa câte ceva despre spiritualitate, de exemplu faptul că aceasta se desfășoară prin intermediul sistemului nervos în curs de dispariție. El a rostit dictonul: Gândesc, deci exist! Acest lucru nu este conform cu realitatea. Noi nu existăm datorită faptului că gândim, căci gândirea este numai imaginea adevărului. Nu am avea de-a face cu gândirea dacă ne-am afla în plină realitate, dacă gândirea nu ar fi o simplă reflectare. Trebuie să devenim conștienți de caracterul de oglindire a lumii reprezentărilor noastre, de caracterul de oglindire al lumii gândurilor noastre. În clipa în care am conștientizat aceasta, vom apela la alt izvor al adevărului aflat în noi. Despre acesta vrea să ne vorbească Mihail. Aceasta înseamnă că trebuie să recunoaștem lumea gândurilor noastre sub aspectul său de reflectare; numai atunci vom acționa împotriva evoluției luciferice. Căci aceasta are tot interesul să ne prezinte aparența înșelătoare a reflectării, ca și cum în gândirea noastră ar exista substanță. Dar în reflectare nu există substanță, ci numai imagine. Vom obține substanță din altceva, din straturile mai adânci ale conștienței noastre. Acesta este unul din aspecte. Trebuie să conștientizăm faptul că gândurile noastre ne fac slabi; atunci vom apela la puterea lui Mihail, care este Spiritul care ne arată ce este mai tare în noi decât gândul, în timp ce prin civilizația noastră mai nouă am învățat să privim numai gândul, ceea ce ne-a făcut slabi, pentru că am apreciat gândul însuși ca fiind ceva real. Chiar dacă ne întoarcem de la inteligența abstractă pură, o facem numai aparent; noi ne aflăm sub impactul puternic al inteligenței oamenilor moderni și nu trimitem în straturile mai adânci ale ființei noastre, în înseși gândurile noastre, ceea ce ele ar trebui să cuprindă.
Al doilea aspect constă în faptul că aducem în dorințele noastre și o dată cu aceasta și în voința noastră ceea ce rezultă dintr-o realitate pe care trebuie să o considerăm a fi suprasensibilă. Am menționat în repetate rânduri că faptul de a nu fi luat în serios caracterul suprasensibil al Misteriului de pe Golgota a avut consecințe nefaste. V-am atras atenția asupra unei concepții, ca cea a teologului liberal Adolf Harnack [ Nota 5 ]. Există numeroși astfel de teologi liberali care recunosc că nu există o atestare prin documente istorice a realității Misteriului de pe Golgota. Desigur, nu este cu putință să dovedești existența lui Iisus Hristos în acelasi mod cu existența lui Cezar sau a lui Napoleon. De ce? Pentru că prin Misteriul de pe Golgota trebuia făcut cunoscut un eveniment la care omenirea era necesar să aibă un acces suprasensibil; nu trebuia să aibă un acces sensibil. Pentru ca omenirea să învețe a se ridica prin Misteriul de pe Golgota la nivelul suprasensibil, era necesar să nu existe nici o dovadă istorică exterior sensibilă.
Aceasta ne îndrumă spre două probleme cărora trebuie să le facem față. În primul rând să recunoaștem suprasensibilul în lumea sensibilă nemijlocită, așadar în lumea oamenilor, animalelor și a plantelor; aceasta este calea lui Mihail. Și, consecința acestui fapt: să găsim impulsul hristic în această lume pe care o recunoaștem ca fiind suprasensibilă.
În timp ce descriu aceste lucruri, eu vă dezvălui concomitent cele mai profunde impulsuri ale problemei sociale. Cu aceste abstracțiuni nu poți uni oamenii de pe întregul Pământ. Dar spiritele care introduc oamenii în suprasensibil și despre care am vorbit în aceste zile îi vor uni pe oameni.
Omenirea se îndreaptă spre înfruntarea unor lupte grele. Și împotriva acestor lupte, la al căror început abia ne aflăm, după cum am amintit în repetate rânduri, și care conduc impulsurile evoluției Pământului ad absurdum, nu vor exista remedii politice, economice sau spirituale preluate din farmacia vechii evoluții istorice. În vremurile străvechi își au originea fermenții care au adus Europa la începutul abisului ei, care vor opune Asia și America, care vor pregăti un război pe întregul Pământ. Împotriva acestui drum absurd al evoluției umane nu poate acționa decât ceea ce conduce oamenii pe drumul spre spiritualitate: calea lui Mihail, care-și găsește continuarea în calea lui Hristos.
