În completarea celor spuse în conferințele din săptămâna trecută și ca pregătire pentru aspectele pe care le vom dezvolta mâine și poimâine, aș vrea să mai spun unele lucruri. Este vorba să vă amintesc în alt mod decât am făcut-o până acum unele lucruri, pentru a putea urmări mai departe tema de care am început să ne ocupăm.
Dacă dorim să ne lămurim cu privire la modul cum s-a desfășurat evoluția Pământului, putem face cel mai bine acest lucru prin permanenta raportare a evenimentelor examinate la această evoluție. Prin această ordonare pătrunde o anumită structurare în toate domeniile în care omul se află în evoluție prin faptul că toată omenirea evoluează. Centrul de greutate este, după cum știți, Misteriul de pe Golgota, datorită căruia tot restul evoluției Pământului își capătă sensul, adevăratul său conținut interior.
Dacă ne întoarcem la evoluția omenirii occidentale care a primit impulsul Misteriului de pe Golgota ca pe o influență din Orient, trebuie să spunem: Cu aproximativ cinci secole înainte de producerea evenimentului a început, în cadrul culturii grecești, pregătirea Misteriului de pe Golgota. Acest curent este inaugurat de Socrate, se continuă apoi în întreaga cultură greacă – de fapt același curent poate fi observat și în domeniul artei – cu personalitatea proeminentă, puternică a lui Platon și capătă un caracter, se poate spune, aparent mai savant, cu Aristotel.
Din diferite expuneri pe care le-am ținut ați putut reține că evul mediu, și anume perioada care a urmat lui Augustin, a ținut seama de ideile reieșite din gândirea lui Aristotel, pentru a se înțelege tot ceea ce se referea la Misteriul de pe Golgota, pregătirea și reverberația sa. Prin aceasta, gândirea greacă a devenit importantă și pentru evoluția creștină a Occidentului, până la sfârșitul evului mediu, încât a fost folosită pentru pătrunderea în conținutul Misteriului de pe Golgota. Este bine dacă ne lămurim asupra a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în Grecia, în aceste ultime secole înainte de pătrunderea Misteriului de pe Golgota.
Ce s-a petrecut în gândirea, simțirea, actiunea omului grec este ultimul ecou al unei culturi originare a omenirii care nu mai este apreciată în prezent. Cu abordările noastre istorice, nu putem percepe aceste lucruri în adevărata lor lumina, căci ele nu ajung până la acele timpuri în care o cultură a Misteriilor, care se întindea peste Pământul civilizat de atunci, se infiltrase în întreaga voință și simțire omenească. Trebuie să pătrundem retrospectiv până în mileniile în care istoria nu mai are acces, cu ajutorul metodelor expuse în cartea mea Știința ocultă în linii mari, pentru a vedea de ce natură era această cultură originară. Ea își avea izvorul în vechile Misterii la care aveau acces oameni selecționați de mari personalități conducătoare, potriviți pentru inițierea nemijlocită. Prin astfel de inițiați ajungea la ceilalți oameni cunoașterea pe care o obținuseră prin Misterii. În fond, întreaga cultură veche nu poate fi înțeleasă dacă nu se are în vedere substratul culturii Misteriilor. La Eshil se vede încă foarte clar acest substrat al Misteriilor. În filosofia lui Platon el poate fi de asemenea resimțit. Dar revelațiile asupra divinității obținute de omenire prin Misterii s-au pierdut din punctul de vedere al istoriei. Ceea ce a devenit cultură și poate fi dovedit istoric s-a păstrat în modul cel mai primitiv. Ce s-a întâmplat, de fapt, poate fi cel mai bine judecat prin lămurirea a ce a mai rămas în perioada de după Socrate din acea cultură primordială a Misteriilor, în care își are rădăcinile și cultura greacă. A rămas un anumit fel de a gândi, un anumit fel al omului de a-și reprezenta.
Se povestește cum a fundamentat Socrate dialectica, cum marele maestru a fost de fapt propovăduitor al gândirii, al acelei gândiri pe care apoi Aristotel a dezvoltat-o, dându-i un caracter științific. Dar ce a constituit un mod de gândire și de reprezentare atât de specific grecesc sunt ultimele acorduri ale unei culturi a Misteriilor, care avea un conținut foarte bogat. În concepția generală a omului fuseseră preluate prin cunoaștere fapte spirituale care sunt cauze fundamentale pentru ordinea lumii noastre. Aceste conținuturi mari, puternice s-au stins treptat. Dar modul de gândire pe care l-au dezvoltat elevii Misteriilor, modul de reprezentare, configurația gândirii au rămas și au devenit istorice, mai întâi în gândirea greacă, apoi în gândirea evului mediu, în aceea a teologilor creștini, care de fapt și-o însușiseră în beneficiul teologiei lor. Scopul lor era ca prin educarea gândirii să înțeleagă cu ajutorul formelor de gândire, a ideilor și noțiunilor, care erau continuarea gândirii grecești, ceea ce a ajuns în lume prin Misteriul de pe Golgota. Filosofia evului mediu, așa-numita scolastică, este în întregime o confluare a adevărurilor spirituale ale Misteriului de pe Golgota cu gândirea greacă. Elaborarea, prelucrarea pe calea gândirii a Misteriilor de pe Golgota a fost făcută cu unealta gândirii grecești – dacă mă pot exprima astfel –, a dialecticii grecești. De la pierderea conținutului cunoașterii obținute în cadrul vechilor Misterii până la Misteriul de pe Golgota, de la apariția a ce era exclusiv formal, exclusiv rod al gândirii vechilor Misterii trecuseră aproximativ patru secole și jumătate. Astfel trebuie să ne reprezentăm cum cultura Misteriilor se extinde în lumea civilizată de atunci, într-o perioadă precreștină. Ea se dezvoltă ulterior în așa fel încât nu mai rămâne în urma ei decât o spiritualizare, dialectica greacă, gândirea greacă. Apoi survine Misteriul de pe Golgota.
În Occident, acest eveniment este înțeles mai întâi cu ajutorul dialecticii grecești. Cine vrea să se familiarizeze cu știința încă impregnată de teologie a secolelor X–XIV trebuie să-și organizeze gândirea altfel decât este obișnuită s-o facă omenirea actuală plecând de la modul de reprezentare a științelor naturale. Cei care judecă în mod obișnuit scolastica nu pot s-o facă în mod corect, pentru că au fost educați în sensul științelor naturale, iar scolastica presupune un alt mod de educare a gândirii decât cea practicată la ora actuală.
În prezent, trăim într-o perioadă care urmează după patru secole de când un asemenea mod de gândire al științelor naturale a pus stăpânire pe omenire. Acest proces a început la mijlocul secolului al XIV-lea. Atunci în Occident oamenii au început să gândească precum Galilei, în parte și Giordano Bruno. Acest lucru evoluează apoi până în vremea noastră. Aparent este aceeași logică folosită și de greci, și cu toate acestea este o logică cu totul diferită. Este o logică desprinsă din fenomenele naturale, așa cum logica greacă era desprinsă din ceea ce vedeau în Misterii învățăceii Misteriilor.
Să încercăm să înțelegem deosebirea dintre cele patru secole și jumătate de dinaintea Misteriului de pe Golgota în aproape unica lume civilizată de atunci, cea greacă, și cele patru secole și jumătate în care omenirea a fost educată în spiritul științelor naturale. Cel mai bine vă pot reprezenta acest lucru pe un grafic (vezi fig. 8).
 Fig. 8 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 6 |
Imaginați-vă mai întâi cultura Misteriilor ca pe un fel de chimborazzo* al culturii spiritului – dintr-o perioadă foarte veche (alb). Această cultură a spiritului devine apoi în Grecia logica, până la Misteriul de pe Golgota (segmentul de curbă dintre prima și a doua linie verticală – roșu). Aceasta se continuă apoi în evul mediu cu scolastica (a treia linie verticală). Aici (acolada superioară) avem de-a face cu perioada de stingere a vechii culturi a Misteriilor, care a durat patru secole și jumătate. Începând din secolul al XV-lea își face apariția un nou mod de reprezentare, pe care o putem numi galileică. Ne aflăm la o perioadă de timp aproximativ egală, de la punctul de plecare (vezi segmentul cuprins între inelul de la intersecția curbei cu cea de a treia linie verticală), cu perioada scursă de la apariția modului de gândire grec până la Misteriul de pe Golgota (a doua acoladă inferioară dinaintea celei de a doua linii verticale). Dar în timp ce linia curbă de sub acolada inferioară reprezintă o stingere, un amurg, în cazul liniei curbe dintre cea de a treia și cea de a patra linie verticală avem de-a face cu un început de manifestare a ceva care trebuie să ia amploare, pe care trebuie să-l aducem la o anumită înălțime. Cultura greacă se afla la un sfârșit. Noi ne aflăm la un început.
* Chimborazzo, vulcan stins în Anzii sud-americani, 6 310 m.
Pentru o înțelegere deplină a acestei reprezentări grafice a unui sfârșit și a unui început este necesar să abordăm evoluția umanității dintr-un anumit punct de vedere.
V-am spus în mod repetat că nu întâmplător se încearcă în prezent acea autocunoaștere a umanității care să fie comunicată prin știința spiritului de orientare antroposofică. Marea majoritate a oamenilor se află în fața unei posibilități de viitor extrem de semnificative. Este necesar să se ia foarte în serios faptul că omenirea istorică este un organism care evoluează continuu. Așa cum maturitatea sexuală apare la organismul izolat și mai târziu există și alte transformări legate de epocile de dezvoltare, tot așa și în istorie au loc perioade de transformări ale umanității. În prezent, oamenii opun învățăturii despre viețile terestre repetate obiecția că nu-și amintesc de acest lucru, de viețile lor anterioare.
Cine consideră că istoria evoluției umanității se desfășoară asemănător cu cea a unui organism, așa cum am făcut-o pe scurt ceva mai devreme, nu trebuie să se mire – dacă are în vedere cu adevărat această istorie a evoluției – că oamenii nu-și amintesc de viețile lor terestre anterioare. Căci vă întreb: Ce își amintește omul, de fapt, în mod obișnuit? Își amintește de lucrurile pe care le-a gândit deja. De lucrurile pe care nu le-a gândit el nu-și amintește. Foarte multe din evenimentele unei zile rămân neobservate. Nu vă amintiți de ele pentru că nu le-ați gândit, deși s-au petrecut poate în apropierea dumneavoastră. Nu vă puteți aminti decât de lucrurile pe care le-ați gândit.
În secolele și mileniile trecute nu exista o cunoaștere obiectivă despre ființa umană. Din perioada gândirii grecești există un fel de nostalgie după „Cunoaște-te pe tine însuți!”, dar această sintagmă capătă un conținut doar printr-o adecvată cunoaștere a spiritului. Abia când oamenii își pot cuprinde în gânduri sinea proprie – lucru pentru care omenirea s-a maturizat abia în timpul nostru – se pregătește facultatea de a-și aminti pe care o vor avea în viața viitoare. Căci mai întâi trebuie să gândești asupra lucrului de care trebuie să-ți amintești. Numai aceia care puteau cu adevărat să privească în mod obiectiv spre sinea proprie datorită inițierii parcurse în timpuri mai vechi (care nu trebuia obținută întotdeauna în cadrul Misteriilor), numai aceia, și nu sunt deloc puțini, vor putea privi retrospectiv la viețile lor pământene anterioare. Oamenii parcurg însă o transformare și în evoluția lor pur corporală. Aceste lucruri nu pot fi observate pe plan exterior, fiziologic, ci prin metodele științei spiritului. Constituția corporală a omenirii actuale este deosebită de cea existentă acum două mii de ani, iar peste două mii de ani nu va fi ca în prezent. Am vorbit de mai multe ori despre acest lucru. Oamenii pătrund într-un timp viitor în care – exprimat în mod nepretențios – creierele lor vor fi altfel alcătuite decât sunt în prezent. Creierul va avea posibilitatea amintirii retrospective a vieților pământene anterioare. Dar aceia care nu au avut grijă să se pregătească prin reflectarea asupra sinei proprii vor resimți această capacitate ca pe ceva mecanic, ca pe un fel de nervozitate – pentru a folosi un termen actual –, ca pe o lipsă interioară. Ei nu vor ști ce le lipsește, pentru că în timpul acesta omenirea se maturizează și va putea vedea retrospectiv viețile ei anterioare. Dacă nu a pregătit această retroviziune, nu va putea privi înapoi. Atunci această capacitate va fi resimțită ca o carență. Din această cauză, depinde de cunoașterea corectă a forțelor de transformare actuale ale umanității ca oamenii să fie aduși la autocunoaștere prin știința spiritului orientată antroposofic. Acum putem – și vreau să fac astăzi acest lucru – să ne îndreptăm atenția asupra viețuirii deosebite care va fi accesibilă oamenilor prin conștientizarea vieților pământene anterioare.
În prezent, această simțire există la puțini oameni, dar totuși există și va deveni tot mai mult prezentă. Încă nu i se acordă o mare importanță. Eu vreau să o descriu așa cum va exista cândva. Omul care va trăi pe Pământ va spune: Prin faptul că viețuiesc împreună cu ceilalți oameni eu sunt educat în mod conștient sau inconștient pentru un anumit mod de gândire. Mie îmi vin anumite gânduri. Eu sunt născut și educat într-un anumit fel de reprezentare. Dar în același timp privesc mediul înconjurător: gândirea mea, modul meu de a-mi reprezenta nu se adaptează bine ambianței. Această nuanță a simțirii este prezentă astăzi la unii oameni. Ei gândesc ca și cum natura exterioară le-ar spune cu totul altceva, ca și cum aceasta le-ar cere cu totul altceva. Acolo unde au apărut oameni care au resimțit discrepanța între ce trebuie să gândească și ce spune natura exterioară, ei au fost ridiculizați. Hegel este un exemplu clasic în această privință. El a exprimat anumite gânduri despre natură – nu toate ideile hegeliene sunt nesăbuite – și le-a sistematizat. Apoi au venit filistinii și au spus: Acestea sunt ideile tale despre natură. Dar urmărește cutare sau cutare fenomen și vei constata că nu este așa. Hegel a răspuns: Cu atât mai rău pentru natură.
Desigur, cele spuse mai sus par a fi un paradox și totuși în această simțire se află ceva fundamentat din punct de vedere subiectiv. Este foarte posibil să te lași dus, fără nici un fel de prejudecăți, de gândirea ta înnăscută și să spui că, de fapt, natura ar trebui să se formeze cu totul altfel, dacă ar corespunde cu adevărat acestei gândiri. Apoi, după un anumit timp, ajungi să-ți dai seama că trebuie să te adaptezi și la ceea ce percepi sau constați în natură. Cei mai mulți oameni nu observă că, o dată maturizati suficient pentru a asculta ce le transmite natura, au un suflet dublu, două adevăruri. Cei care observă un asemenea lucru pot suferi din această cauză, pentru că astfel în sufletul lor se produce o discrepanță. Dar ce vă descriu acum, ce dețin în prezent puțini oameni, care totuși există, chiar dacă adeseori ei nu văd aceasta, va deveni tot mai mult o dominantă. Oamenii vor spune din ce în ce mai frecvent: Prin felul în care sunt constituit sunt obligat să-mi fac o anumită imagine despre natură. Ea nu corespunde prea mult cu aceasta. Apoi mă integrez vieții, și în cursul timpului îmi însușesc și ce spune natura. Atunci trebuie să găsesc o cale de ieșire.
Sufletele noastre vor avea aceste sentimente duale când vor reveni pe Pământ. Atunci vor apărea idei și simțiri interioare care îl vor face pe om să spună: Tu simți, de fapt, cum ar trebui să fie lumea, dar ea este altfel constituită. Apoi va fi necesar să te integrezi acestei lumi, vei face cunoștință cu un al doilea fel de legitate și va trebui să cauți un echilibru.
Să presupunem că omul pătrunde în existența fizică prin naștere (vezi fig. 9). El aduce cu sine ceea ce în gândirea și în trăirea sa sufletească este rezultatul vieții sale anterioare.
 Fig. 9 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 7 |
În timpul în care nu era încă unit cu această viață pământeană, aceasta s-a schimbat într-un anume sens. El resimte o discrepanță între gândirea ale cărei urmări le aduce cu sine din viața anterioară și schimbările produse în ambianța terestră în timpul absenței sale de pe Pământ. Acum el se integrează în noua sa viață și nu preia în totalitate în conștiența sa ce îi transmite ambianța. Se poate spune că percepe mediul înconjurător ca printr-un văl. El va prelucra acest lucru abia după moarte, după care îl aduce în propria sa viață viitoare. Omul se va afla întotdeauna într-o asemenea dualitate a vieții sale sufletești. El va deveni conștient de faptul că aduce cu sine ceva care este nou, un lucru în care a pătruns, ca om fizic, prin naștere. Dar prin componenta sa fizică, omul preia din această lume ceva care nu pătrunde imediat și în totalitate în sufletul său, ceva pe care-l va prelucra după moarte.
Omul actual ar trebui, de fapt, să se transpună într-un astfel de mod de a simți viața. Căci numai pătrunzându-ne cu astfel de viețuiri devenim conștienți de forțele care pulsează prin existența noastră și care altfel scapă neobservate. Noi suntem întrețesuți cu acestea. Dacă nu încercăm să le pătrundem cu conștiența, ele rămân în subconștient și ne îmbolnăvesc sufletește. Omul va percepe din ce în ce mai mult discrepanța dintre ce îi rămâne din viața anterioară și ce se pregătește în cursul vieții actuale pentru viața următoare. Și pentru că el va percepe tot mai mult această dualitate, va avea nevoie de o adevărată mijlocire interioară. O întrebare va deveni tot mai arzătoare: Cum ajunge omul la această mijlocire interioară? La aceasta nu putem găsi un răspuns decât dacă reflectăm la cele ce urmează:
Noi, oamenii, în existența de toate zilele, suntem pe deplin apți pentru viața de reprezentare numai în intrevalul de la trezire la adormire. Viața de reprezentare înseamnă stare de veghe totală. Nu suntem complet treji, chiar dacă suntem în stare de veghe, cu privire la viața noastră afectivă. Sentimentele, chiar dacă reprezentările și gândurile noastre sunt perfect treze, nu au în cadrul conștienței o altă treaptă de existență decât visele. Cel care poate cerceta în acest domeniu, știe prin vedere directă că, în conștiența noastră, sentimentele nu sunt mai vii, însă închipuirea prin care ne-am reprezentat sentimentele face ca lucrurile să pară altfel. Dar viața afectivă, ca atare, urcă din străfunduri în așa fel încât ce tălăzuiește în sus este ca o visare. Iar voința, în viața propriu-zisă, înseamnă ceva care doarme în noi, chiar dacă altminteri suntem treji. Noi suntem adormiti în ce privește voința. În felul acesta, purtăm în noi aceste trei stări de conștiență chiar și în stare de veghe. În timpul zilei circulăm treji, în viața de reprezentare, ne înșelăm, crezând că am fi treji și în voința noastră, pentru că avem reprezentări legate de ce înfăptuiește această voința. Dar nu urcă în conștiența noastră ce viețuiește voința, ci numai imaginea reprezentării. Noi visăm sentimentele noastre, petrecem în somn profund actele noastre de voință. Dar atunci când atragem prin cunoașterea imaginativă ceea ce visează altminteri în sentimente, și-l aducem la stadiul de cunoaștere completă, clară a lumii, atunci observăm că nu numai în reprezentările și gândurile noastre există înțelepciune – dacă putem folosi această denumire; tehnic putem s-o numim astfel, chiar dacă la mulți oameni există neînțelepciune. Înțelepciune există în gânduri, există însă și în sentimentele noastre și, de asemenea, și în viața noastră.
| Viața de reprezentare |
deplin trează |
înțelepciune |
| Sentimente |
visare |
înțelepciune |
| Voință |
somn profund |
înțelepciune |
Cu privire la existența actuală nu putem vorbi cu claritate decât despre viața noastră de reprezentare. Despre ce viețuiește în existența afectivă omenirea, în general, are alte idei decât despre viața de vis și totuși în aceasta există înțelepciune.
Cel care aplică în ceea ce privește sufletul său, cu seriozitate, exercițiile descrise în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, poate să facă cunoștință cu o tălăzuire sufletească interioară care are într-o anumită măsură caracterul unui vis; pentru cei mai mulți oameni nu are decât caracterul unui vis, și nu are o regularitate mai mare decât visarea obișnuită. De fapt, în această trăire interioară nu domnește o logică unitară – uneori este o logică grotescă și cele mai diferite rămășițe de gânduri se grupează laolaltă, se succed ca un vis, alteori domină o logică uimitoare. Dar cel care aplică chiar și în mică măsură propriului suflet ce este descris în cartea mea poate recunoaște, ca o primă experiență interioară, foarte primitivă, că în aceste trăiri se petrece totuși ceva. Când omul se afundă în această tălăzuire a viselor treze, de fapt, se ridică la suprafață o realitate nouă, opusă realității obișnuite a vieții exterioare. El poate observa relativ repede că în acest întreg există și înțelepciune, dar o înțelepciune pe care nu o poate cuprinde, și nu se simte suficient de matur pentru a o introduce integral în conștiență. Astfel, omul observă că înțelepciunea nu străbate numai stratul superior al conștienței sale, de care este pătruns în viața de zi obișnuită, în stare de veghe, ci că dedesubt se află un alt strat al conștienței sale, care-i apare lipsită de logică numai pentru că așa o numește el, pentru că încă nu-i poate cuprinde toată înțelepciunea. Când ți-ai însușit pe deplin cunoașterea imaginativă, aceste vise treze încetează de a fi atât de grotești cum apar în viața obișnuită, ele se umplu cu o înțelepciune care nu face decât să indice un alt conținut al realității, o altă lume decât cea a simțurilor pe care o controlăm cu înțelepciunea obisnuită.
În viața obișnuită, în conștiența noastră cea de toate zilele din acest strat subiacent străbate nu numai lumea sentimentelor; dintr-un strat și mai adânc apare la suprafață lumea voinței, care este în întregime întrețesută cu înțelepciune. Numai că ea nu ajunge în conștiența noastră obișnuită. Putem spune că suntem dominati de trei straturi de conștiență. Prima este conștiența de reprezentare în care viețuim zilnic. A doua este conștiența imaginațiunilor. A treia este conștiența inspirată, care însă rămâne la mare adâncime, acționează în noi în mod corect, dar al cărei specific nu-l recunoaștem în viața obișnuită.
I Conștiența de reprezentare
II Conștiența imaginațiunilor
III Conștiența inspirată
Dacă filosofia contemporană nu ar fi atât de obtuză – eu nu mă refer la cel care nu are nici o treabă cu filosofia, dar filosofii ar trebui să poată înțelege acest lucru, ceea ce nu se întâmplă –, ar trebui să sesizeze marea deosebire dintre adevărurile obținute pe baza cercetării exterioare a naturii și cele descoperite în științe, de pildă de matematică și geometrie, cu ajutorul cărora se fac eforturi pentru a înțelege natura exterioară.
Se poate spune că în ceea ce privește adevărurile pe care omul și le însușește prin observație exterioară nu putem vorbi niciodată de o certitudine. Acest lucru a fost repetat de atâtea ori în istoria filosofiei, încât este de prisos să-l discutăm prea în detaliu. Kant și Hume l-au spus foarte clar, susținând chiar în mod bizar: Observăm că Soarele răsare, dar aceasta nu ne dă dreptul să afirmăm că Soarele va răsări și mâine. Noi nu facem decât să conchidem, pe baza observațiilor noastre, că până acum Soarele a răsărit mereu, deci că va răsări și mâine. Așa stau lucrurile în ce privește adevărurile pe care le extragem din observații. Nu la fel stau lucrurile cu adevărurile matematice. O dată ce le-am înțeles, știm că ele sunt valabile pentru totdeauna. Cel care poate demonstra că pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor știe că nimeni nu va putea desena niciodată un triunghi dreptunghi pentru care această teoremă să nu fie valabilă.
Cu adevărurile matematice lucrurile stau altfel decât cu adevărurile obținute din observații exterioare. Acest lucru este cunoscut, dar mijloacele cercetării actuale nu permit să se întrevadă motivul real. Motivul îl constituie faptul că adevărurile matematice ies din profunzimi ale interiorului oamenilor, că ele își au obârșia în stratul inferior al conștienței și, fără ca omul să știe, ele țâșnesc în conștiența superioară, unde el le vede în interior. Noi deținem adevărurile matematice deoarece sălășluim noi înșine matematic în lume. Umblăm, stăm etc., descriem linii. Prin acest comportament voluntar față de lumea exterioară obținem intuirea interioară a matematicii. Matematica ia naștere în al treilea strat al conștienței (vezi schema de la mai jos), și țâșnește în sus.
Așadar, avem reprezentări foarte clare privind cel puțin o parte a acestei conștiențe subiacente, chiar dacă în acest caz ea nu-și are originea în conștiența obișnuită. Reprezentările matematice, geometrice se ridică din acel nivel profund. Numai stratul intermediar are ceva din caracterul confuz al visului. Aici sus, unde are loc starea obișnuită de veghe de peste zi, în viața de reprezentare ne găsim din nou în domeniul clarului. Apoi mai este clar și ce se ridică din cel de-al treilea strat al conștienței. Ce se află între aceste straturi atinge, la majoritatea oamenilor, o stare asemănătoare cu o visare trează confuză. Este foarte important să ne lămurim asupra acestui lucru. O asemenea conștiență întâlnim mai ales la greci. Ei au preluat această primă conștiență ca o rămășiță a culturii Misteriilor. Este vorba de un element pur luciferic, pe care vi l-am descris nu de mult. Este vorba de cultura intelectualistă. În capul nostru ea este foarte clară. Este întrepătrunsă de înțelepciune, de o înțelepciune general valabilă. Dar în noi ea este un element luciferic. Iar ce se află aici, jos, și este atât de îndrăgit de oamenii de știință actuali era apreciat de Kant, care a spus: Există în privința naturii numai atâta matematică câtă matematică se află în ea – acesta este un element pur ahrimanic care urcă prin ființa umană.
Nu este suficient să știm despre ceva că este corect. Știm că lucrurile pe care le înțelegem cu intelectul, prin intermediul capului, sunt corecte, dar acesta este un dar al elementului luciferic. Știm, de asemenea, că matematica este corectă, dar această corectitudine a matematicii o datorăm lui Ahriman, care sălășluiește în noi.
| Viața de reprezentare |
veghe totală | înțelepciune |
| Sentimente |
visare |
înțelepciune |
| Voință |
somn |
înțelepciune |
|
|
||
| I |
Conștiența de reprezentare | luciferică |
| II |
Conștiența de imaginațiuni | |
| III |
Conștiența inspirată | ahrimanică |
Elementul cel mai nesigur se află la mijloc. Este vorba de vise, care tălăzuiesc aparent în mod ilogic.
Doresc să vă mai dau și un alt indiciu pentru a înțelege întreaga importanță a problemei. Pătrunderea matematică a lumii, prin Galilei, Giordano Bruno, își are originea din acest strat profund al conștienței. Au trecut patru secole și jumătate de când ne străduim să introducem acest element ahrimanic în gândirea și simțirea noastră. În timp ce în gândirea greacă zona cea mai limpede a conștienței a fost luminată de ecoul ultim al culturii Misteriilor, în straturile inferioare, cele mai profunde, ale conștiinței noastre, găsim zorile a ce trebuie să-și găsească împlinirea, care trebuie să urce la suprafață abia în viitor.
Viața sufletească umană este ca un braț de balanță care trebuie să caute mai întâi echilibrul între elementul luciferic și cel ahrimanic (vezi fig. 10 și planșa 6 jos). Elementul luciferic se află în capul nostru, iar cel ahrimanic jos, în înțelepciunea care ne impregnează voința. Iar noi trebuie să căutăm echilibrul între aceste elemente, ceea ce nu pare deloc simplu.
(Tabla 6)Cum pătrunde înțelepciunea în această parte mediană a omului? Omul este controlat, în privința capului, de Lucifer, iar în privința înțelepciunii metabolismului, a înțelepciunii membrelor de Ahriman. Dar în ceea ce privește inima – căci ce este descris aici ca stare intermediară a conștienței este dependent de organizarea inimii noastre, cu ritmul ei (citiți despre aceasta în cartea mea Enigmele sufletului), în aceeași măsură în care este legată intelectualitatea noastră de cap –, în această sferă trebuie să se instaureze de asemenea, treptat, o ordine tot atât de mare ca aceea care a intrat prin logica minții în înțelepciunea capului, cum pătrunde prin matematică, geometrie, pe cale ahrimanică, în general prin observarea exterioară, rațională a naturii. Cum ajunge în această zonă mediană a ființei omenești logica interioară, înțelepciunea interioară, capacitatea de orientare? Prin impulsul hristic, prin ceea ce a trecut în cultura Pământului prin Misteriul de pe Golgota.
Există o anatomie a științei spiritului care ne arată ce este cultura capului, ce este cultura metabolismului și ce este acea sferă aflată între primele două și de ce are nevoie aceasta. Ființei umane îi este caracteristică întrepătrunderea cu impulsul hristic.
Așadar putem spune: Să admitem în mod ipotetic, pentru o clipă, că Misteriul de pe Golgota nu ar fi intrat în evoluția Pământului; și în acest caz omul ar fi fost caracterizat de înțelepciunea capului. El ar deține și ce a urcat la suprafață începând cu secolul al XV-lea. Dar ar fi gol și pustiu în ceea ce privește entitatea sa centrală, ar resimți din ce în ce mai mult dezacordul dintre cele două sfere interioare amintite. El nu ar putea realiza starea de echilibru. Noi putem instaura starea de echilibru numai prin faptul că ne pătrundem cu impulsul hristic, care stabilește echilibrul dintre elementele luciferice și cele ahrimanice.
Prin aceasta putem conchide că în cele patru secole și jumătate precreștine i-a fost hărăzit omului o anumită pregătire pentru Misteriul de pe Golgota, ultima prelungire a culturii Misteriilor, care s-a statornicit ca o amintire a acestei vechi culturi. Iar în timpurile mai noi, timp de patru secole și jumătate ființa umană s-a pregătit pentru o nouă direcție a spiritului, pentru un nou fel de cultură a Misteriilor. Dar pentru ca acestea să poată fi legate și în evoluția istorică a umanității trebuia ca Misteriul de pe Golgota să fie implicat în evoluție. Contemplată din afară, evoluția umană se desfășoară în așa fel încât Misteriul de pe Golgota este introdus în evoluția umanității ca un fapt obiectiv. Interior însă, evoluția umanitătii progresează astfel încât oamenii se maturizează până când, în secolul al XV-lea, primesc o nouă influență, pe care am considerat-o ca fiind a lui Ahriman, datorită căreia vor resimți necesitatea unei posibilități de a construi o punte între cele două etape.
În felul acesta putem înțelege interior omul tripartit. Și îl vom înțelege mai bine când vom face legătura dintre cele expuse astăzi și un alt lucru, pe care l-am spus cu alte ocazii. Un grec din antichitate, cu ultimele sale reminiscențe din vechea cultură a Misteriilor, nu ar fi putut fi ateu – în afara unor indivizi degenerați, dar nici la aceștia într-o măsură comparabilă cu timpurile noastre. Analizat în fond, ateismul este o creație mai nouă, cel puțin în formele sale radicale. Omul grec, care stăpânea dialectica, simțea încă în gândirea sa, chiar și în gândirea lipsită de conținut, acțiunea forței divine.
Știind acest lucru, ne dăm seama pe ce se bazează contestarea totală a divinității. Prin metodele științei spiritului se poate stabili că ateii sunt oameni la care organic ceva nu este în ordine. Uneori acest lucru tine de relații structurale foarte fine. În realitate, ateismul este o boală, și acest lucru trebuie să-l reținem înainte de orice. Căci atunci când organismul nostru este deplin sănătos el nu poate interacționa altfel, în diferitele sale angrenaje, decât în sensul în care resimțim propria noastră origine din lumea divină – ex deo nascimur.
Un alt caz este acela în care omul poate resimți ce este dumnezeiesc, dar îi lipsește cu desăvârșire posibilitatea de a-L simți pe Hristos. În această privință nu se fac, în prezent, diferențieri foarte fine. Oamenii se mulțumesc să dea atenție cuvintelor. Dacă testezi conținutul spiritual real al multor occidentali și nu te orientezi după cuvinte – din ceea ce spun rezultă că ei cred în libertatea voinței etc. –, se poate constata cum întreaga configurație a gândirii contrazice ce exprimă. Ei au fost obișnuiți să vorbească despre Hristos, despre libertate etc. numai în legătură cu cultura. În realitate poți spune că un mare număr de oameni care trăiesc printre noi sunt turci, deoarece conținutul credinței lor este fatalist, ca al mahomedanilor – chiar dacă acest fatalism este descris ca o necesitate a naturii. Mahomedanismul este mult mai răspândit decât se crede. Dacă în loc de a da atenție cuvintelor se are în vedere conținutul spiritual-sufletesc, atunci putem spune că mulți creștini sunt de fapt turci. Și astfel oamenii își spun creștini chiar dacă nu pot găsi trecerea de la Dumnezeul pe care-l simt la Hristos.
Este suficient să amintesc exemplul clasic al unui teolog modern, Adolf Harnack, care a scris Ființa creștinismului. Vă rog să faceți următorul experiment: ștergeti peste tot unde întâlniți în carte numele lui Hristos și scrieți numele lui Dumnezeu; aceasta nu va schimba cu nimic conținutul cărții. El vorbește despre Dumnezeu-tatăl în general, despre Dumnezeu-tatăl care se află la baza lumii create. Nu simte nevoia ca ce afirmă să se raporteze la Hristos. Acolo unde dovedește ceva, este vorba de un neadevăr fie interior, fie exterior, deoarece preia diferitele afirmații din Evanghelii; dar în modul în care le prelucrează nu găsește nici un prilej de a le raporta la Hristos. Trebuie să găsești posibilitatea de a nu-L concepe pe Hristos în așa fel încât să-L identifici cu Dumnezeu-tatăl. Foarte mulți teologi evanghelici mai noi nu pot face deosebirea dintre noțiunea de Dumnezeu și aceea de Hristos. Una este să nu-L găsești în viață pe Hristos și alta să nu-L găsești pe Dumnezeu-tatăl. Aici nu este vorba de a pune în vreun fel la îndoială divinitatea lui Hristos, ci de faptul că trebuie să facem deosebire clară între Dumnezeu-tatăl și Dumnezeu-Hristos. Acest lucru se exprimă și în viața sufletească a omului. A nu-L găsi pe Dumnezeu-tatăl este o boală; a nu-L găsi pe Hristos este o nenorocire. Căci omul este legat de Hristos, el depinde interior de Acesta. Dar el depinde de ceva care s-a desfășurat ca eveniment istoric. De aceea trebuie să găsească aici, în lumea exterioară, o legătură cu Hristos. Dacă nu-L găsește, este o nenorocire. Este o boală a nu-L găsi pe Dumnezeu-tatăl. Este o nenorocire să nu-L găsești pe Dumnezeu-fiul, pe Hristos.
Dar ce înseamnă să nu-L găsești pe Sfântul-Duh? Cine nu poate să-și cunoască propria spiritualitate pentru a găsi legătura dintre aceasta și spiritualitatea lumii are o spiritualitate slabă; a nu recunoaște Duhul este o debilitate sufletească.
Vă rog să vă amintiți de aceste trei carențe ale structurii sufletești – vom putea continua apoi, mâine, aceste considerații –, de ce v-am spus astăzi despre cele trei stări de conștiență și că a fi ateu, a nu putea găsi pe Dumnezeu din care ne-am născut este o boală; a nu-L găsi pe Hristos este o nenorocire, a nu găsi Duhul este o debilitate mintală. În același fel se deosebesc și căile omului spre Sfânta Treime. Și va fi tot mai necesar pentru omenire să adâncească aceste probleme concrete ale vieții sufletești, să nu rămână la abordări generale, confuze, nebuloase. În prezent, există o înclinatie cu totul specială pentru asemenea nebulozități. Este o sarcină esențială a timpului actual de a depăși această stare și de a păși din nou în concretul vieții sufletești.
