Ați văzut din expunerile făcute în ultimele zile că pentru deplina înțelegere a entității umane este necesar să pătrundem în structura articulată a omului, recunoscând, în primul rând, deosebirea care există între organizarea capului și restul organismului omului. De fapt, noi împărțim și restul organismului în două, astfel încât rezultă o tripartiție, dar pentru înțelegerea impulsurilor cărora le avem de făcut față în prezent și în viitorul apropiat în ceea ce privește evoluția omului este importantă prima împărțire.
Când vorbim în mod antroposofic despre om, spunând omul-cap, restul organismului omului, atunci organizarea capului și aceea a restului organismului reprezintă mai mult imagini create de natură pentru sufletescul, spiritualul a cărui expresie sau revelație sunt. Omul se află prins în evoluția umanității într-un mod care poate fi înțeles numai dacă observăm deosebirea dintre integrarea capului și a restului organismului său. Ceea ce este legat de organizarea capului și se manifestă ca viață de reprezentare a omului prin intermediul capului ne conduce înapoi, la evoluția postatlanteană a omului. Să ne limităm pentru început numai la această perioadă. Dacă ne concentrăm asupra timpului care a urmat marii catastrofe atlaneene, adică mileniile VI, VII, VIII î.Hr., ajungem, pentru regiunile care pot fi luate în considerare ca lume civilizată a acelor vremuri, la o dispoziție sufletească a omenirii care de-abia poate fi comparată cu a noastră. Ce avea atunci omul în conștiența sa, ce caracteriza concepția sa despre lume este greu de comparat cu conceptia noastră bazată pe simțuri, cu concepția noastră intelectuală asupra lumii. În cartea mea Știința ocultă în linii mari am numit acea cultură cultura protoindiană. Structura omului, care era legată atunci, în mod preferențial, de cap, era în așa măsură diferită de a noastră încât luarea în considerare a spațiului și a timpului, așa cum ne este propriu nouă, nu constituia preocuparea acelei populații. Înțelegerea lumii ca întreg era mai mult o privire spre depărtările spațiale nemăsurate și spre legăturile dintre diferitele ei momente. În concepția despre lume din acea epocă îndepărtată nu se vorbea despre spațiu și timp.
Abia în mileniile V–IV avem primele semne despre o concepție care includea aceste concepte, și anume în epoca protopersană. Mai exista însă atunci întreaga predispoziție a vieții sufletești care cu greu ar putea fi comparată cu ce este dispoziția sufletească actuală a omului. În acele timpuri îndepărtate omul era înclinat să interpreteze lucrurile în asa fel încât să se realizeze armonizarea între ce este luminos și ce este întunecat. Abstracțiunile în care trăim în prezent erau total străine acelei populații vechi a Pământului. Încă mai dăinuiau frânturi ale unei concepții de ansamblu a Universului, o conștiență a impregnării tuturor lucrurilor vizibile cu lumină și a atenuărilor acesteia în diferitele grade de întunecare, în tentele mai întunecate. Tot astfel era privită și ordinea morală a lumii. Un om binevoitor, bun, era resimțit ca fiind luminos, iar un om bănuitor, egoist ca fiind întunecat. În jurul omului apărea ca o aură ceea ce era individualitatea sa morală. Dacă ai fi vorbit unui om din acele vremuri protoiraniene despre ceea ce în prezent numim ordine naturală, el nu ar fi înțeles nimic. Nu exista o ordine naturală în sensul actual. Pentru omul protoiranian era prezentă lumea luminii și a întunericului și el distingea și în lumea sunetelor nuanțe luminoase și întunecate, umbroase. Întunecat și luminos erau pentru el forțe spirituale și totodată forțe ale naturii. Pentru el nu existau deosebiri între forțele spirituale și cele ale naturii. Deosebirea pe care o facem în prezent între necesitatea naturală și libertatea umană i-ar fi apărut o nebunie, căci pentru el nu exista această dualitate; totul era cuprins într-o unitate fizică-spirituală. Dacă ar fi să reprezint sub formă de imagine (semnificația va rezulta din cele ce urmează) conceptia protoiraniană asupra lumii, ar trebui să trasez o linie asemănătoare Șarpelui lumii, simbolul Cosmosului (vezi fig. 14).
 Fig. 14 |
 Fig. 15 |
 Fig. 16 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 10 |
În acea vreme, în legătură cu procesul respirator al omului se spunea: Când se scutură un copac, acesta este Dumnezeul de afară, iar când îmi mișc brațul, acesta este Dumnezeu dinăuntru. Când aspir aerul, îl prelucrez înăuntru și îl elimin din nou; acesta este Dumnezeu de afară, care intră și iese din nou. În felul acesta aceeași divinitate era resimțită în afară și înăuntru, dar, într-un anumit punct, concomitent afară și înăuntru. Se spunea: În timp ce sunt o ființă a respirației, sunt o ființă a naturii și în același timp eu însumi.
Dacă aș reprezenta concepția despre lume a celei de a treia epoci culturale printr-o linie, așa cum am reprezentat-o pe cea a epocii vechi persane (vezi fig. 15), aceasta ar reprezenta pe de o parte existența naturală, iar pe de alta, existența umană, ambele încrucișându-se într-un punct, în procesul respirator.
Lucrurile se schimbă în cea de a patra epocă culturală, cea greco-romană. Existența naturii și cea umană apar acum în opoziție, omul începe să se simtă în opoziție cu natura. Iar dacă aș vrea să vă reprezint în mod figurativ acest lucru, ar rezulta desenul din fig. 16.
Pe de o parte omul resimte lumea exterioară, pe de altă parte lumea interioară, care nu se mai întâlnesc în punctul central.
Ce are omul în comun cu natura rămâne în afara conștienței. Faptul că în cultura Yoga indiană se face încercarea de a reconștientiza acest lucru, reprezintă o întoarcere atavică la trepte anterioare de evoluție a umanității, întrucât se urmărește aducerea în starea de conștiență a procesului respirator, care în cea de a treia epocă culturală era starea prin care în mod natural te simțeai în interior și în exterior. Această a patra epocă de cultură începe în secolul al VIII-lea î.Hr. Și tot atunci au început acele exerciții Yoga indiene târzii care căutau să readucă în mod atavic ce existase anterior în cultura indiană, dar care se pierduse.
Așadar, această conștiență a procesului respirator s-a pierdut. La întrebarea: De ce încerca cultura Yoga indiană s-o reactualizeze, ce urmărea ea să obțină prin aceasta? trebuie să răspundem că se urmărea înțelegerea lumii exterioare. În cea de a treia epocă culturală era cunoscut procesul respirator, ceea ce înseamnă că se înțelegea în interior ceva care aparținea în același timp și lumii exterioare.
Acest lucru trebuie obținut, din nou, pe altă cale. Căci noi trăim încă sub postacțiunea acestei culturi – a patra epocă de cultură s-a terminat la mijlocul secolului al XV-lea –, care are în ceea ce privește dispoziția sufletească umană un caracter binar. Prin formația capului avem o concepție incompletă despre natură, iar prin organizarea restului organismului uman o cunoaștere incompletă despre noi înșine (vezi desenul din fig. 17). Este omis acel lucru în care am vedea în același timp un proces al lumii interioare și un proces al lumii exterioare.
Acum trebuie din nou obținut printr-un efort, de data asta însă în mod conștient, ce s-a pierdut. Aceasta înseamnă că este necesar să ajungem din nou la înțelegerea unui lucru aflat în interiorul omului care aparține în același timp lumii exterioare și lumii interioare, și care se suprapune.
Aceasta trebuie să fie strădania celei de a cincea epoci post-atlanteene.
În studiul Viitorul social, am vorbit despre importanța acestor lucruri pentru viața socială. Noi nu putem atinge acest scop prin întoarcerea spre cultura Yoga; aceasta reprezintă un stadiu depășit, întrucât chiar procesul respirator a suferit transformări. Este o realitate pe care, în prezent, n-o putem verifica în clinică. Dar procesul respirator al omului s-a modificat încă în timpul celei de a treia epoci culturale postatlanteene. S-ar putea spune că în a treia epocă de cultură postatlanteană omul mai respira suflet, acum el respiră aer. Nu numai că reprezentările noastre au devenit materialiste, dar realitatea însăși și-a pierdut sufletul.
Vă rog să nu vedeți în ce spun acum ceva lipsit de importanță. Gândiți-vă ce înseamnă faptul că realitatea în care trăiește omenirea s-a transformat în așa fel încât aerul respirat este altul decât cel respirat acum patru milenii. Nu numai conștiența umanității s-a schimbat; în atmosfera Pământului era suflet. Aerul era suflet. Astăzi el nu mai este suflet, el este suflet în alt sens. Entitățile spirituale elementare despre care am vorbit ieri pătrund din nou în aer, le poți respira, dacă faci excerciții Yoga. Dar ce puteai obține prin respirația normală acum trei milenii nu poate fi reconstituit pe cale artificială. Că acest lucru ar fi posibil este marea iluzie a orientalilor. Cele spuse acum de mine descriu întru totul o realitate. Acea însuflețire a aerului care aparținea omului nu mai există. Din această cauză, ființele pe care le-aș numi ființe antimihailice, despre care am vorbit ieri, pot pătrunde în aer și, prin aer, în om, ajungând pe această cale în omenire, așa cum am spus ieri. Putem scăpa de ele numai dacă în locul exercițiilor Yoga punem ce este adecvat pentru timpul nostru, și noi trebuie să ne străduim în acest sens. Dar putem realiza aceasta numai dacă devenim conștienti de o relație mult mai subtilă a omului cu lumea exterioară, astfel încât în ce privește corpul nostru eteric să aibă loc ceva care să pătrundă tot mai mult în conștiență, în mod asemănător cu procesul respirator. Așa cum în procesul respirator inspirăm aer oxigenat și expirăm dioxid de carbon inutilizabil, există un proces asemănător în toate percepțiile noastre senzoriale. Să admitem că priviți o flacără. În acest caz se întâmplă ceva comparabil cu inspirația, numai că mult mai subtil. Închideți apoi ochii – ceva asemănător puteți face cu oricare organ de simț – și veți avea imaginea retiniană persistentă a flăcării, care se și modifică apoi treptat, așa cum spune Goethe, se stinge. În acest proces al preluării impresiei luminoase și a stingerii ei ulterioare, în afară de ce este pur fiziologic, este implicat corpul eteric al omului. Dar în acest proces există ceva extrem de important, elementul sufletesc care cu trei milenii în urmă era inspirat și expirat. Și noi trebuie să recunoaștem într-un mod asemănător procesul senzorial, așa cum cu trei milenii în urmă era recunoscut procesul respirator.
Se poate spune că omul trăia cu trei milenii în urmă într-un fel de cultură nocturnă. Iehova se revela profeților prin visele din timpul nopții. Noi însă trebuie să cultivăm subtilitățile relațiilor cu lumea, în așa fel încât în preluarea lumii în noi să nu avem numai percepții senzoriale, ci și aspectele spirituale. Este necesar să obtinem certitudinea că împreună cu fiecare rază luminoasă, cu fiecare sunet, cu orice senzație de căldură și cu stingerea acestora intrăm în interrelații sufletești și trebuie să devină pentru noi foarte importante. Și putem să facem în așa fel încât acest lucru să se înfăptuiască și cu noi.
Misteriul de pe Golgota a survenit în cea de a patra epocă postatlanteană, care începe aproximativ în anul 747 î.Hr. și se încheie cu anul 1413 d.Hr. În prima treime a acestui interval are loc Misteriul de pe Golgota. Oamenii au înțeles acest Misteriu prin intermediul ecourilor vechiului mod de gândire, a vechii culturi. Felul în care trebuie înțeles acest eveniment este cu totul nou; cel vechi este complet uzat, nu mai este adecvat. Numeroasele încercări de a da gândirii omenești capacitatea de a înțelege Misteriul de pe Golgota s-au dovedit a nu mai fi corespunzătoare pentru a-l atinge.
Toate lucrurile care sub aspect exterior se manifestă în mod material au și partea lor spiritual-sufletească. Și toate lucrurile care se manifestă sufletesc-spiritual au și partea lor exterioară materială. Faptul că aerul Pământului și-a pierdut caracteristica sufletească, astfel încât omul nu mai respiră aerul inițial, a avut o influență spirituală importantă în evoluția umanității. Prin faptul că o dată cu respirația omul primea în sine sufletul, el a căpătat conștiența preexistenței sufletescului, a existenței sufletului înainte ca acesta să fi coborât în corpul fizic prin naștere sau prin concepție. El însuși era înrudit de la origine cu acest suflet, așa cum este consemnat la începutul Vechiului Testament: „... și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie“ (Fac. 2, 7). În măsura în care procesul respirator a încetat de a mai fi însuflețit, omul a pierdut conștiența preexistenței sufletului. Și chiar când a apărut Aristotel, în această a patra epocă postatlanteană nu mai exista nici o posibilitate de a întrezări prin puterea de înțelegere omenească preexistența sufletească.
Ne aflăm, din punct de vedere istoric, în fața faptului că cel mai mare eveniment, evenimentul hristic, irumpe în evoluția Pământului, dar omenirea trebuie să se maturizeze pentru a-l putea înțelege. Cu rămășițele vechii puteri de înțelegere, rezultate din cultura originară, noua cultură nu este încă în stare să recepteze Misteriul de pe Golgota. După aceea, această putere de cuprindere se pierde, iar dogmatica se îndepărtează din ce în ce mai mult de înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Biserica interzice credința în preexistența sufletului nu pentru că aceasta ar fi incompatibilă cu Misteriul de pe Golgota, ci datorită faptului că prin pierderea caracterului sufletesc al aerului posibilitatea de cuprindere omenească a încetat să perceapă conștiența sufletului ca forță, conștientizarea preexistenței. Preexistența dispare din tot ce a devenit conștiență a capului. Când vom recăpăta conștiența însuflețirii percepțiilor noastre senzoriale ne vom afla din nou într-un punct crucial și vom putea cuprinde voința umană care urcă din cel de al treilea strat al conștienței, așa cum l-am prezentat zilele trecute. Atunci vom avea ceva totodată subiectiv și obiectiv, așa cum dorea cu atâta ardoare Goethe. Atunci vom avea din nou posibilitatea de a sesiza cât de ciudat este acest proces senzorial al omului în legătură cu lumea exterioară. Toate reprezentările actuale în această privință sunt grosolane, sugerând că lumea exterioară pur și simplu acționează asupra noastră, iar noi reacționăm la aceasta. Adevărul este următorul: un proces sufletesc se desfășoară din afară spre interior și este sesizat prin procesul sufletesc interior, profund inconștient, astfel încât cele două procese se suprapun. Din afară pătrund în noi gândurile cosmice, dinăuntru acționează în afară voința omenească. Iar în acest punct se încrucișează voința umană cu gândurile cosmice, așa cum s-au încrucișat cândva în respirație obiectivul cu subiectivul. Trebuie să învățăm să simțim cum acționează voința prin ochii noștri și cum se amestecă, în fapt, activitatea simțurilor cu pasivitatea, prin aceasta încrucișându-se gândurile cosmice cu voința umană. Această nouă voință Yoga trebuie s-o dezvoltăm noi. Prin aceasta ne este mijlocit din nou ceva asemănător cu ce era mijlocit omului cu trei milenii în urmă prin procesul respirator. Concepția noastră trebuie să devină mai sufletească, mai spirituală.
La asemenea aspecte se referea concepția despre lume a lui Goethe. El recunoștea fenomenul pur [ Nota 10 ], pe care-l numea fenomenul originar, în care introducea numai ce acționează asupra omului în lumea exterioară, fără să aibă în vedere gândul luciferic care vine din capul omului. Acest gând servea doar la asamblarea fenomenelor. Goethe nu căuta legea naturală, ci fenomenul primordial. Pentru el acest aspect era cel mai important. Dacă, pornind de la fenomenul pur, fenomenul originar (sau primordial), avem posibilitatea să resimțim și desfășurarea voinței noastre în lumea exterioară, în acest caz ne vom ridica din nou la acel subiectiv-obiectiv care exista în vechiul învățământ ebraic. Nu trebuie să vorbim numai despre opoziția dintre material și spiritual, ci trebuie să recunoaștem chiar în perceperea senzorială contopirea într-o unitate a ce este material cu ce este spiritual. Ce a fost acum trei milenii cultura Iehova va fi pentru noi ceea ce își face simtită prezența când nu mai percepem natura ca pe ceva material și nici nu introducem în natură în mod fantezist ceva sufletesc, așa cum face Gustav Theodor Fechner. Când vom învăța să receptăm ce este sufletesc în natură o dată cu senzorialul vom putea vorbi de relația lui Hristos cu natura exterioară. Atunci, aceasta va fi asemănătoare cu un proces respirator.
Acum vom putea evidenția, cu ajutorul rațiunii umane sănătoase, că la baza existenței noastre sufletești se află preexistența. Trebuie să completăm reprezentarea pur egoistă a postexistenței, care ia naștere din necesitatea noastră de a mai exista după moarte, cu conștiența despre preexistența sufletescului, să ajungem la concepția despre adevărata veșnicie a sufletului pe alte căi decât până acum. Această concepție o putem numi cultura mihailică. Dacă avem conștiența că, în fiecare sunet auzit, cu fiecare privire se revarsă în noi spiritualitate și sufletesc și că în același timp noi revărsăm în lume sufletesc, vom obține conștiența de care are nevoie omenirea pentru viitor.
Mă întorc la imaginea pe care v-am sugerat-o. Vedeți o flacără. Închideți ochii, aveți o postimagine care se stinge. Acesta este un proces pur subiectiv? Fiziologul actual așa spune. Dar nu este adevărat. În eternul cosmic este vorba de un proces obiectiv, cum este prezența dioxidului de carbon în aerul pe care-l expirati. Dacă imprimați eterului cosmic imaginea pe care o resimțiți numai ca o postimagine care se stinge, acest lucru nu este pur subiectiv, ci un proces obiectiv. Aveți posibilitatea de a observa cum ceva ce acționează în interiorul dumneavoastră este totodată un proces cosmic dacă conștientizați următoarele: Privesc flacăra, închid ochii, las să se stingă imaginea – ea se stinge și dacă tineți ochii deschiși, dar atunci nu observați acest lucru; aceasta nu se petrece numai în mine, ci și în lume. Putem da și un alt exemplu. Dacă vă confruntați cu un om și spuneți: Acest om a spus cutare lucru, care poate fi adevărat sau nu, aceasta este o apreciere, o acțiune morală interioară. Și ea se stinge ca și flacăra. Este un proces cosmic obiectiv. Dacă gândiți ceva pozitiv sau negativ despre omul de lângă dumneavoastră și acest lucru este în eterul cosmic un fenomen obiectiv. Nu puteți închide în interiorul dumneavoastră ce percepeți sau judecați în legătură cu lumea. Chiar dacă pare a fi subiectiv, el este un fenomen cosmic obiectiv. Așa cum în a treia epocă de evoluție exista conștiența faptului că procesul respirator este în același timp ceva care se petrece în om și un proces obiectiv, omenirea va trebui să devină conștientă în viitor că elementul sufletesc de care am vorbit este un fenomen cosmic obiectiv.
Această metamorfoză a conștienței impune ca în dispoziția sufletească umană să-și facă loc o forță mai mare decât cea cu care omul este obișnuit în prezent. Acesta este aportul culturii mihailice: impregnarea Sinelui cu această conștiență. Dacă considerăm că lumina reprezintă percepția senzorială, trebuie să ne gândim că ea este însuflețită, precum era de la sine înțeles pentru omul mileniilor II și III î.Hr. că aerul este însuflețit, pentru că așa și era. Nu mai trebuie să percepem lumina ca în perioada materialismului. De la Soare nu radiază numai acele vibrații de care vorbește fizica și conștiența generală a umanitătii; aici străbate suflet prin spațiul cosmic, pe aripile luminii. În timpul care a precedat epoca noastră, același lucru care acum ajunge la noi prin lumină atunci ajungea prin intermediul aerului. Privind lucrurile în mare, am putea spune că avem de-a face cu un proces sufletesc aerian și cu un proces sufletesc luminos (vezi fig. 18).
| proces sufletesc aerian |
 Fig. 18 |
proces sufletesc luminos |
 [mărește imaginea] |
Tabla 11 |
Aceste lucruri le putem observa în evoluția Pământului. Și în mijloc se plasează, însemnând trecerea unuia în celălalt, Misteriul de pe Golgota. Nu este suficient pentru prezentul și viitorul omenirii să se născocească abstracțiuni despre spiritualitate, să se cadă într-un panteism nebulos etc., ci trebuie să fie recunoscut, în însuflețirea sa, ceea ce omenirea actuală resimte ca un proces material.
Este vorba să învățăm a spune: Înaintea Misteriului de pe Golgota Pământul avea atmosferă. În această atmosferă exista sufletul, care aparținea sufletescului uman. Acum Pământul are o atmosferă golită de acest suflet. În schimb, în lumina care ne înconjoară se află același element sufletesc care a fost mai înainte în aer. Acest lucru a fost posibil deoarece Hristos s-a unit cu Pământul. Astfel în decursul evoluției Pământului aerul și lumina au devenit altceva și din punct de vedere spiritual-sufletesc.
A descrie aerul si lumina în mod material când ne referim la mileniile în care s-a desfășurat evoluția Pământului este pueril. Interior, atât aerul cât și lumina au devenit altceva. Noi trăim într-o altă atmosferă, în altă ambianță luminoasă decât au trăit sufletele noastre în întrupări pământene anterioare. Trebuie să recunoaștem ca fiind spiritual-sufletesc ceea ce exterior este material. Nu va putea exista o adevărată știință a spiritului dacă, pe de o parte, oamenii vor descrie existența pur materială așa cum se obișnuiește în prezent, iar pe de altă parte vor spune că în tot ce este material există și spiritualitate! În această privință, astăzi oamenii vor să se retragă în abstractiune. În viitor va trebui să nu se mai facă în mod abstract deosebire între material și spiritual, ci să se caute spiritualul chiar în material, să poată fi descris materialul în același timp cu spiritualul, iar în spiritual să se recunoască trecerea spre material. Abia când vom realiza acest pas vom dobândi adevărata cunoaștere a omului. „Sângele este un suc cu totul special“, dar ce se spune în fiziologie nu se referă la un suc cu totul special, ci este un suc a cărui compoziție chimică se încearcă a fi dată la fel ca și pentru alte structuri substanțiale. Oamenii vor putea să ajungă din nou la înțelegerea spiritual-sufletească a omului când vor percepe corect metamorfoza aerului și luminii. Atunci nu se vor avea în vedere materia abstractă și spiritul abstract, ci spiritul, sufletul și trupul, acționând fiecare în celelalte. Aceasta va fi cultura mihailică.
De mult timp s-a opus rezisiență încercărilor de a introduce neobișnuitul în concepția oamenilor despre lume. Am amintit în diferite ocazii un exemplu: În 1835 – deci acum mai puțin de o sută de ani – când s-a intenționat construirea primei căi ferate Furth-Nurnberg, savantul Colegiu medical din Bavaria a fost întrebat dacă este bine să se construiască o astfel de cale ferată. Colegiul a răspuns că nu trebuie montată calea ferată, pentru că oamenii care s-ar deplasa în acest fel deasupra solului ar deveni nervoși. Nu este o poveste, există documentul. Dar la aceasta s-a mai adăugat afirmația că dacă totuși ar exista oameni care ar cere cu insistență construirea căii ferate ar trebui ridicați, de o parte și de alta, pereți înalți de scânduri, pentru ca cei pe lângă care ar trece asemenea trenuri să nu facă apoplexie. Vedeți, una este să emiți astfel de judecăți și alta este mersul dezvoltării omenirii. Astăzi zâmbim în fața unui document ca cel al Colegiului medical bavarez din 1835. Dar nu avem dreptul; dacă în prezent ni se întâmplă ceva similar, ne comportăm la fel. Căci nu putem să tăgăduim în mod absolut orice justificare a Colegiului medical bavarez. Dacă facem comparație între starea psihică a umanitătii contemporane și cea a omenirii de acum două secole, constatăm că oamenii au devenit mai nervoși. Poate Colegiul medical a exagerat întru câtva, dar faptul că oamenii au devenit mai nervoși este o realitate. Numai că în cazul dezvoltării omenirii nu este vorba despre asemenea lucruri, ci despre faptul că anumite impulsuri care vor să pătrundă cu adevărat în evoluția Pământului nu trebuie să fie reprimate. Este oarecum împotriva comodității oamenilor faptul că din când în când ceva vrea să pătrundă în evoluția culturală a umanității, și trebuia înțeles ce anume constituie o datorie, prin raportare la evoluția culturală, printr-o abordare obiectivă și nu din motive de comoditate. Este clar că în viitor se va da o luptă puternică între cunoașterea antroposofică și diferite alte crezuri. Cei care vor să urmeze vechile cărări, care nu vor să se avânte spre o nouă cunoaștere a Misteriului de pe Golgota, se vor crampona de această poziție, și ar fi o mare nesocotință din partea noastră dacă nu am deveni conștienți că această luptă va începe.
Eu nu sunt deloc pasionat de o asemenea luptă, mai ales de confruntarea cu Biserica catolică. Cel care cunoaște impulsurile istorice ale mărturisirilor actuale de credință va combate cu mare neplăcere lucrurile venerabile, vechi. Dar dacă lupta este provocată, ea nu poate fi evitată. Iar preoțimea actuală nu este nicidecum înclinată să accepte adevărurile științei spiritului. Se poate anticipa că lupta împotriva unei astfel de atitudini este, de fapt, grotescă; se spune că trebuie să te informezi cu privire la știinta spiritului orientată antroposofic din lucrările ostile mie, căci scrierile mele au fost interzise pentru catolici de către Papa. Acest lucru nu este ridicol, ci este o problemă foarte serioasă! O luptă care se duce pe această cale, capabilă să inducă o asemenea judecată, nu poate fi tratată cu ușurință. Să luăm ca exemplu Biserica catolică. Cu cea evanghelică lucrurile nu stau altfel, numai că cea catolică este mai puternică, aici avem de-a face cu organizări vechi. Este suficient să urmărim ce se întâmplă în timpul slujbei, fiecare piesă a veșmintelor purtate de preot, momentele slujbei și vom vedea că avem de-a face cu organizări străvechi, unele chiar mai vechi decât creștinismul, căci jertfa oficiată nu este decât cult al Misteriilor străvechi, modificate în sensul creștin. Este ceea ce face preoțimea actuală, care folosește acest mijloc de luptă! Dacă pe de o parte avem cea mai profundă venerație pentru cult și pentru simbolismul pe care îl exprimă, iar pe de altă parte vedem cu ce mijloace sunt apărate aceste lucruri și cu ce mijloace este atacat ceea ce vrea să pătrundă în evoluția omenirii, abia atunci ne dăm seama că este nevoie să luăm poziție față de acestea. Este un adevăr care trebuie studiat temeinic, care trebuie bine pătruns. Și ne aflăm abia la început. Nu este vremea, nu este corect să dormim, ci trebuie să ne pregătim pentru a acționa. Timp de două decenii de când este activă mișcarea antroposofică în Europa Centrală am acceptat somnolența sectaristă, atât de greu de combătut în cercurile noastre, și care încă sălășluiește atât de profund în sufletele oamenilor care participă la această mișcare. Dar sectarismul somnolent nu mai trebuie îngăduit. În repetate rânduri am subliniat că este necesar să focalizăm importanța istorică mondială a mișcării antroposofice și să depășim lucrurile mărunte, dar că și impulsurile mici trebuie tratate cu seriozitate și cu mare atentie.
