Ar fi împotriva sensului acestor conferinţe a voi să cauţi în ele ce se află în cărţile obişnuite de astronomie. Ele vorbesc despre ceea ce nu există în aceste cărţi, despre relaţia existenţială, genetică dintre om si Cosmos. Aceasta dă abordării o altă dimensiune. Acolo unde se face referire la astronomia obişnuită, aceasta se realizează cu totul sumar; numai în mod aluziv se face trimitere la ceea ce poate fi căutat şi găsit în altă parte. Totuşi, în mod natural, în expuneri se strecoară şi aspecte astronomice în sensul obişnuit, prezentate mai mult într-un mod întreţesut decât explicit. Descrierea precesiei, de exemplu, este de aşa natură încât obţii impresia că pătrunzi în ceea ce au făcut cu adevărat astronomii-preoţi egipteni. Chiar dacă aceasta a fost mai mult decât astronomie obişnuită, ea a devenit punct de plecare.
Baza textelor: Cele 16 conferinţe au fost stenografiate de stenografa de profesie Helene Finckh. Tot ei i se datorează copia dactilografiată a acestora. Încă din vara anului 1920 Walter Johannes Stein a înregistrat propuneri pentru textul într-un exemplar al copiei. În 1940-1942 Louis Locker a prelucrat, cu aprobarea încurajatoare a doamnei Marie Steiner, primele 12 conferinţe pentru tipar şi le-a publicat în revista „Mathematisch-Astronomische Blätter” (nr. 2-4) a Secţiei matematică-astronomie a institutului Goetheanum, prevăzute cu un număr mare de note foarte competente. El a făcut şi încercarea de a reda în facsimile desenele care au însoţit expunerea, schilate pe tablă de conferenţiar (cele care mai există), ceea ce atunci, din motive de costuri, nu a fost posibil decât pentru primele trei conferinţe. Locker pare să nu fi ştiut nimic despre propunerile de text ale lui W.J. Stein. În 1958, Günther Schubert, împreună cu Hella Wiesberger, a prelucrat textul pentru ediţia completă. Ediţia prezentă este legată în principal de acest text, totuşi la pasajele dificile a folosit şi celelalte prelucrări. Pentru toţi redactorii s-a pus sarcina, mai ales în cazul conferinţelor, de a adapta rostirea liberă a cuvântului purtat de ton şi gestică, care în mare măsură a fost completată prin desenare, la particularităţile lecturii, spre deosebire de audiţie. Pentru a menţiona numai un detaliu referitor la acest aspect, să ne referim la faptul că pentru audiţie repetiţiile înseamnă cu totul altceva decât pentru lectură. O anumită redactare a textului ar fi din această cauză necesară chiar şi în cazul în care nu ar exista nici un pasaj care să creeze dificultăţi înţelegerii şi unde se pune problema dacă textul a fost transmis în mod obiectiv, corect. În această privinţă, prezenţa stenogramei este de un ajutor esenţial. Noua sa transcriere a avut deja loc datorită domnişoarei Hedwig Frey şi mai târziu din nou doamnei Ulla Trapp şi a putut înlătura unele neclarităţi, dar şi unele aspecte stilistice care nu au existat în vorbire, ci numai în stenogramă. În cele ce urmează sunt redate numai îmbunătăţirile de text mai importante care au rezultat din confruntarea cu stenograma. Stenograma a cuprins şi structura generală a desenelor, cuprinzând unele notiţe şi însemnări. Cu toate acestea legătura dintre text şi desene nu a putut să fie restabilită cu deplină siguranţă peste tot.
1) Mişcarea Lunii şi cea a Soarelui ar fi, raportat la Ecuator, asemănătoare, chiar dacă Luna s-ar mişca în ecliptică sau cel puţin într-o formă apropiată de aceasta. Numai că mişcarea Lunii este de aproximativ 13 ⅓ mai rapidă decât cea a Soarelui.
2) Drumul Lunii este însă opus eclipticii. El este înclinat cu 5° faţă de aceasta şi punctele sale de intersecţie, nodurile lunare, se deplasează în 18 ani – mai precis în 18 ani şi 7 luni – o dată în sens invers. Astfel, Luna revine abia după 18 ani de unde a plecat. În felul acesta nodurile lunare se repetă pe cerul stelelor mai exact după 18 ani, nu după o lună.
3) În timp ce poziţia cea mai înaltă a Soarelui deasupra Ecuatorului este de 23½°, cea a Lunii oscilează în cursul a 18 ani între 18½°şi 28½°. Acelaşi lucru este valabil şi pentru poziţiile
cele mai joase sub Ecuator.
În acest timp, deplasarea punctului echinocţial în ecliptică rămâne neatinsă. Prin aceasta, Ecuatorul ceresc se dovedeşte a fi o circumferinţă stabilă numai pentru intervale scurte de timp.
Cercul care mai trece aproape neschimbat prin aceleaşi stele este ecliptica, nu Ecuatorul. Nodurile Ecuatorului se deplasează în 25 920 de ani în ecliptică, cum o fac nodurile lunare în 18
ani. – O orientare privind mişcarea Lunii faţă de cea a Soarelui este dată anual în „Calendarul stelelor” al Secţiei matematică-astronomie de la Goetheanum (Ed. Antroposofică, Dornach), în
reprezentare grafică.
Soarele se află în sau foarte aproape de acest punct şi apune, în cazul ideal, împreună cu constelaţia în punctul vestic. În Egipt, Ecuatorul traversează o pantă abruptă cu o înclinalie de 60° şi încă şi mai abrupt cu 24°, aşadar ecliptica pătrunde aproape vertical de asemenea în punctul vestic, iar paralel cu Ecuatorul alunecă în jos Soarele şi stelele. Când Soarele a alunecat mult sub orizont după direcţia S1, cerul s-a întunecat suficient pentru ca stele ca Aldebaran să devină vizibile. În acest timp, Aldebaran a trecut din A în A1 imediat deasupra orizontului. Aici el se aprinde şi apune după 1½ minute. Este ultimul lui apus vizibil, apusul heliacal. În seara următoare Soarele a ajuns prea aproape, pentru ca Aldebaran să poată deveni vizibil. Şi Aldebaran nu este o stea oarecare, ci steaua principală din constelaţia Taurului, căreia în vechiul Egipt i se acorda o importanţă deosebită. Un Aldebaran care apune la echinocţiu în mod heliacal în punctul de apus al Soarelui trebuia să atragă asupra sa în mare măsură interesul egiptenilor, ţinând seama de faptul că răsăriturilor şi apusurilor heliacale li se atribuia în vechea astronomie o mare importanţă. Astfel, egiptenii din vechile timpuri, de exemplu, au fixat începutul anului după răsăritul heliacal al lui Sirius. – Atât despre anul 2092 î.Chr. Să ne imaginăm acum că am fi transpuşi cu un mare număr de ani în urmă, de exemplu, cu de 15 ori 72 = 1 080. Punctul E al eclipticii, la distanţă de 15° de vest, era atunci punctul de primăvară. Să ne imaginăm din nou momentul în care el apune în vestul W (fig. 6). Nu trebuie însă să fie în noaptea echinocţiului, ci în ziua în care Soarele se află în acelaşi punct al eclipticii ca în fig. 5, aşadar cu 15 zile înainte de echinocţiu. Prin acest punct, Ecuatorul vechi descria un unghi de 24° faţă de ecliptică. Pe el sunt plasaţi Aldebaran şi punctul ajutător A1. Pe noul Ecuator aceştia se află la sud de Ecuator. Vechiul Ecuator apare, cu un unghi de 24°, în S, ca fiind paralel cu cel nou. Soarele aflat în S a apus deja. Punctul de apunere este U. Dacă ne imaginăm întregul cer, inclusiv Soarele, întors înapoi cu unghiul SU, obţinem momentul când Soarele apune. A şi A1 apar totuşi înapoi în A' şi A'1 şi se vede că ele au aceeaşi poziţie faţă de orizont ca în fig. 5. Aşadar şi Aldebaran apune în mod heliacal în U. Ceea ce pentru noi este rezultat al unei reconstrucţii, Aldebaran îl prezenta în mod vizibil egiptenilor. Aceştia puteau observa două feluri de fenomene. În primul rând, că Aldebaran avea întotdeauna apusul său heliacal, când Soarele venea spre el, cu locul lui de apunere, din stânga. În al doilea rând, că locul comun de apunere al Soarelui şi al stelei se deplasa încet spre dreapta, în cei 15 ori 72 de ani acceptaţi aici de la punctul U până la poziţia vestică W. Pentru această deplasare, Soarele are nevoie de 15 zile, pentru că înainte cu 15 zile de echinocţiu a apus în U, dar la echinocţiu în W. Steaua s-a deplasat, aşadar, în 72 de ani tot atât cât s-a deplasat Soarele într-o zi. Se mai pot adăuga două observaţii.
1) Apusurile heliacale nu au în sine nimic de-a face cu legea celor 72 de ani. Dar cele ale lui Aldebaran, care au avut loc timp de mai multe milenii exact în acelaşi loc cu cel al Soarelui, trebuie să fi atras în mod cu totul special atenţia asupra deplasării acestui loc comun. Nu este un lucru obişnuit ca apusul heliacal al unei stele să se producă în locul unde a apus însuşi Soarele, ci este o proprietate caracteristică evoluţiei cereşti a lui Alderbaran din vremea egiptenilor. În prezent, această condiţie nu mai este realizată decât într-o oarecare măsură.
2) Cu ajutorul unei figuri plane, noi am analizat dacă în realitate este vorba de un fragment de sferă. Deosebirea dispare dacă laturile triunghiurilor sferice sunt suficient de mici. Cele 15° ale noastre nu sunt chiar mici, dar coincidenţele care apar la unghiuri mici sunt totuşi bine realizate pentru ca, de exemplu (vezi fig. 6), să nu se instaleze nici o deosebire între cercul mic, pe care migrează Soarele de la U la S, şi arcul cercului mare A A1.
De n-ar fi ochiul de natură solară,
Cum am putea vedea noi lumina?
De n-ar trăi în noi forţa lui Dumnezeu
Cum ne-ar putea încânta dumnezeiescul?
(Din Introducerea la O teorie a culorilor, cu introduceri şi comentarii de Rudolf Steiner; vezi în GA, 1c, 1975.)
