Am discutat ieri din nou, dintr-un anumit punct de vedere, despre legătura omului cu trecutul și cu viitorul și am pus cu acest prilej la bază tripartiția organismului uman menționată și în alte ocazii: sistemul capului, despre care am arătat că indică spre trecnt, sistemul membrelor, care indică spre viitor, și sistemul ritmic, plămânii și inima, care aparține, de fapt, prezentului. Pentru a putea rotunji mâine întregul complex faptic, vom focaliza azi celălalt aspect al omului, mai mult interior, cel sufletesc.
Așa cum în planul corporal al omului putem deosebi trei componente, ceea ce ține de cap, ceea ce este fundamentat în sistemul ritmic și în sistemul membre, și în planul sufletesc putem găsi trei componente. Putem să ne referim la gândire sau reprezentare, la simțire, la voință, și într-un anumit sens avem de-a face cu o tripartiție a domeniului sufletesc, așa cum în domeniul fizic avem de-a face cu tripartiția amintită. Putem să cercetăm cu privire la fiecare din cele trei componente întreaga inserare a ființei umane în Cosmos. Vom face referiri mai întâi la viața de reprezentare. Această viață de reprezentare sau viață a gândirii, gândirea, este fără îndoială ceea ce acționeză interior cel mai precis în om. Viața de reprezentare este ceea ce îl conduce într-un anumit sens, pe de o parte, afară, în Cosmos, iar pe de alta, înspre interiorul său. Prin viața de reprezentare omul face cunoștință cu fenomenele din ambianța largă a Cosmosului. El preia, așa cum am văzut ieri, tot ceea ce trebuie conceput ca fundament a1 formării capului său. Dar, pe de altă parte, omul își preia gândurile și reprezentările în sine, el le păstrează ca amintiri, își construiește viața sa interioară potrivit acestor reprezentări. Această viață de reprezentări, această viață de gânduri este legată preferențial de sistemul cap al omului, care își are în cap organul său. Și chiar din această cauză se poate conchide într-un anumit mod că soarta vieții de gânduri este legată de soarta capului. În timp ce capul indică spre trecut, noi introducem prin naștere în existența fizică structurile germinale spiritual-sufletești ale formării capului, ceea ce indică și faptul că noi aducem și viața de reprezentare din existența prenatală. Dar pentru o astfel apreciere adecvată a vieții de reprezentare mai există și alte motive. Viața de reprezentare este lucrul cel mai precis din viața noastră sufletească, este lucrul cel mai rotunjit. Este și cea care cuprinde elemente care, în fond, nu sunt legate de ceea ce ne aparține în mod individual în lumea fizică.
Să luăm în considerare ceea ce găsim în noi ca adevăruri matematice sau poate și ca adevăr al logicii. Noi nu putem verifica adevăruri matematice din observația exterioară, ci trebuie să dezvoltăm adevărul matematic, adevărul geometric din interiorul nostru. În noi se află adevărul teoremei pitagoreice sau al faptului că cele trei unghiuri ale unui triunghi însumează 180 de grade. Noi putem face ca acestea să devină sensibile dacă desenăm figuri corespunzătoare, dar nu le demonstrăm la tablă, ci creăm prin intuiție interioară ceea ce se amestecă în reprezentarea noastră ca fiind matematică. Și multe alte lucruri se amestecă astfel în repezentarea noastră. Și noi știm numai prin faptul că suntem oameni despre aceste adevăruri matematice. Chiar dacă mii sau milioane de oameni ar spune că teorema lui Pitagora nu este adevărată, noi am ști totuși ca oameni vidividuali, prin intuiție interioară, că ea trebuie să fie adevărată. De ce se întâmplă așa ceva? Pur și simplu pentru că noi nu dezvoltăm viața de reprezentare așa cum o facem cu viața sentimentelor și cu viața volițională, plecând de la lumea fizică, ci o aducem în viața fizică deja prin nașterea noastră. Ceea ce tocmai am exprimat și ceea ce se poate vedea în întregime din entitatea omului prin observarea reală a acestei entități se exprimă pentru cercetătorul spiritului în felul următor. Să admitem că omul avansează până la așa-numita reprezentare imaginativă. În ce constă această viață sufletească imaginativă: ea constă în aceea că noi trăim în imagini care nu ne sunt mijlocite prin simțurile exterioare. În viața exterioară obișnuită noi percepem obiectele exterioare prin organele de simț. Ele ne oferă imaginile prin intermediul ochilor și urechilor și aceste imagini le reunim prin gândire. În reprezentarea imaginativă lucrurile stau altfel. Aici, dacă suntem pregătiți în mod corespunzător, avem imaginile fără o percepere exterioară. Ele se nasc în noi, dar noi nu încetăm să gândim, dacă ne ridicăm în mod corespunzător la viața sufletească imaginativă. Noi gândim în imagini interioare, așa cum altminteri, în cazul percepției obiective exterioare, gândim despre imagini exterioare. Dar primul lucru pe care-l viețuim când ne ridicăm la reprenzetarea imaginativă, pe care-l viețuim când gândim de fapt, când ne pătrundem cu totul cu gândire, dar totodată răsare viața de imagini, este că nimic nu este actual. În primul rând, în fața sufletului ne apar imaginile vieții dinaintea nașterii sau conceperii noastre. Viața actuală apare, într-un anumit mod, în imaginațiile noastre abia mai târziu, după o lungă obișnuință și nicidecum cu claritatea și precizia vieții dinaintea nașterii, dinaintea concepției. Aceasta este o dovadă a faptului că, atunci când facem abstracție de percepția obiectelor ‒ așadar trăim gândind în imagini ‒, această gândire nu ne poate înfațișa la început decât imagini din trecut. În ceea ce ne prezintă aceste imagini avem aspecte cosmice din viața noastră preterestră. Acest fapt și altele câteva ne arată că viața de reprezentare este ceea ce introducem mai întâi ca forță din viața noastră prenatală.
Autoobservarea, dacă este realizată fără idei preconcepute, ne arată că viața de sentimente se dezvoltă treptat în planul fizic. Noi nu putem impregna simțirea noastră în același fel cu ceea ce este atât de precis ca matematica, ca reprezentările. Toate sentimentele noi trebuie să le dezvoltăm din copilărie de-a lungul vieții, dar plecând de la copilărie. Avem o viață afectivă cu atât mai bogată cu cât am trăit mai multe evenimente, începând din copilărie. Un om care a trecut prin suferințe grele și lovituri ale sorții are o altă viață afectivă decât un om superficial, care s-a strecurat ușor prin viață. Cazurile de viață marcate de destin ne pregătesc pentru viața afectivâ. O judecată matematică care ne impregnează repezentarea apare brusc. Un sentiment nu-l putem dezvolta brusc. El se formează pe parcursul vieții și crește odată cu noi, participă la întregul nostru proces de creștere în viața fizică.
Și viața volițională la început ne leagă puțin de Cosmos. Este ceea ce pulsează din fundamentele nedeterminate ale sufletului nostru. Totuși pentru faptele noastre introducem în Cosmos viața volițională; dar gândiți-vă ce deosebire este între a fi legat de Cosmos prin viața de reprezentare și a fi legat prin viața volițională. Suntem legați prin viața de reprezentare când ieșim afară în noaptea luminată de stele și avem cumva Cosmosul în imagine în fața noastră. Îl putem și simți. Cât de mică este prin comparație frântura de fapte pe care o eliberăm din elementul nostru volițional și pe care o introducem în Cosmos! Acest lucru dovedește că elementul volițional este cu totul altfel înrădăcinat decât elementul reprezentării. Comparați elementul volițional cu elementul reprezentării și, de asemenea, cu sentimentul. Elementul reprezentării ne leagă dintr-odată cu întregul Cosmos. Elementul afectiv se dezvoltă în contact cu acesta. El se dezvoltă încet sau repede, după cum se desfășoară viața noastră de destin între naștere și moarte. Dar există totuși ceva care ne leagă de Cosmos, chiar dacă mai puțin intensiv și mai puțin extensiv decât viața de reprezentare. Gândiți-vă cât de general uman este să fii legat de Cosmos prin viața de reprezentare: trei oameni ies în noaptea luminată de stele; ei se află în același loc, toți trei văd același lucru și, dacă au învățat în același fel să rezume prin gânduri această imagine, în anumite condiții vor putea avea în reprezentarea lor în același moment același lucru.
Cu viața afectivă lucrurile stau diferit. Să luăm ca exemplu un om care și-a petrecut viața în mod superficial, fără a gândi prea mult, care a privit rareori noaptea cerul înstelat; să comparăm ceea ce simte un astfel de om când iese în noapte și privește cerul presărat cu stele cu ceea ce simte un altul care a făcut o dată o plimbare împreună cu un om pe care abia l-a cunoscut mai înainte, cu care s-a adâncit în discuții despre probleme de destin și de viață, într-o convorbire care a durat ore și care s-a prelungit până ce au apus stelele. Să admitem că stelele străluceau minunat pe cer și să ne închipuim că, după ani în care prietenia a îmbrăcat cele mai diferite forme, acest om vede din nou cerul presărat cu stele. Ce sentimente se vor naște în el, ca ecou al viețuirii prieteniei! Acum sentimentele ies deja în Cosmos, dar numai după măsura vieții trăite din momentul nașterii. Gândurile pătrund în Cosmos prin reprezentări, căci ne-am născut oameni și am introdus prin naștere în existența fizică un element sufletesc-spiritual. Prin simțire, viața sufletească interioară iese spre cele existente în Cosmos, dar numai după măsura a ceea ce s-a petrecut în această viață fizică.
Dacă încercați să duceți până la capăt ce vreau eu să înțeleg prin cele spuse, veți putea spune: Viața de reprezentare este introdusă prin naștere în existența fizică; viața afectivă o dezvoltăm între naștere și moarte; dar cât de puțin pătrunde în Cosmos, plecând de la noi, din faptele produse prin impulsurile noastre voliționale! Cât de puțin pătrunde în Cosmos din ceea ce se scurge din impulsurile noastre voliționale! ‒ Aici avem de-a face cu ceva care se comportă în mod primitiv față de sentimente și încă și mai mult față de viața de reprezentare. Cercetătorul spiritului poate stabili cauza acestui fapt când se ridică până la intuiție. Din momentul în care el s-a ridicat prin evoluție sufletească interioară până la intuiție, în care orice alt lucru s-a stins în viața sa sufletească, în fața sa nu se află viața de fapte actuale, ci un lucru uimitor. În fața sa nu se află ca primă viețuire a intuiției faptele sale, ci tot ceea ce înseși faptele sale îi pot oferi ca destine, ca germeni de destine pentru viitor. În viitor se află tot ceea ce apare intuiției ca primă impresie, ceea ce poate deveni din noi, întrucât am parcurs o sumă de fapte pe care noi înșine nu o vedem, fapte ale căror germeni se prezintă în fața sufletului nostru. Din aceasta rezultă că viața volițională este ceea ce noi ducem dincolo de moarte, care trimite spre viitor. Putem spune, așadar, sintetic: dacă ne restrângem la fizic, avem de-a face cu omul-cap, cu omul ritmic ‒ plămâni și inimă ‒, cu omul-membre ale omului. Omul-cap ne trimite la ceea ce aducem cu noi din trecut. Omul ritmic ne trimite la prezent, între naștere și moarte. Omul-membre ne trimite la viitor; din acesta, într-o viață ulterioară, se va forma capul. Dacă trecem la sufletesc, avem viața de reprezentare, care ne trimite la trecut, viața de sentiment, care ne trimite la prezent, viața volițională, care ne trimite la viitor.
Am văzut ieri modul în care capul omului se leagă cu ceea ce este periferic, cu întregul Cosmos, și că omul-membre este legat de Pământ. Tot așa stau lucrurile și cu planul sufletesc. Viața de reprezentare este legată de Cosmos, viața volițională de Pământ și viața ritmică, elementul sentiment, care mijlocește între acestea două, reprezintă echilibrul dintre cele două aspecte, cerese și pământesc. Am făcut trimitere și la faptul că din timpuri străvechi, dintr-o cunoaștere instinctivă a înțelepciunii primordiale, ceea ce acționează dinspre Pământ în membrele omului, fiind numai atenuat de către Cosmos și de acțiunea sa, a fost denumit ca fiind puterea. Ceea ce ajunge să se exprime în formarea capului, ceea ce este cosmic dar atenuat teluric este denumit frumusețe, iar echilibrarea dintre ele, care se manifestă în omul ritmic, a fost denumită înțelepciune. Aceleași denumiri au fost aplicate și vieții de reprezentare, care este gândită în sensul vechii înțelepciuni a Misteriilor ca find impregnată de principiul frumuseții, vieții sentimentelor, gândită a fi impregnată de înțelepciune, vieții voliționale, gândită a fi impregnată de forță.
Acum ne putem îndrepta privirea și spre spiritul omului, așa cum am făcut cu corpul fizic și cu sufletul. Și aici găsim o entitate spirituală tripartită a omului. Numai că în cazul spiritului trebuie să vorbim de trei stări. Mai întâi, putem deosebi ceea ce ne arată spiritul în străluminarea sa deplină, atunci când suntem în stare de veghe deplină. Putem observa spiritul în celelalte stări, atunci când visează între veghe și somnul profimd, și putem contempla spiritul, atunci când se află, inconștient pentru viața pământească, în somnul profund. Acesta este spiritul tripartit: cel din starea de veghe, cel din starea de vis și cel adormit.
Să ne referim la viața din starea de veghe. Viața de veghe este, așa cum ne arată foarte limpede observația fără idei preconcepute, viața cea mai matură a omului, este cea pe care omul și-o aduce prin naștere în existența fizică. Chiar dacă acest aspect nu apare imediat, este totuși lucrul cel mai desăvârșit, cel mai matur, este ceea ce omul posedă prin naștere. Astfel încât putem spune: Viața de veghe ne trimite la trecut; viața de vis la prezent ‒ ni se pare desigur ciudat când se spune că viața de vis ne indică prezentul, și totuși așa stau lucrurile. Puteți observa, la o anumită vârstă, cum viața de vis ne indică prezentul. Copilul foarte mic visează, nu are încă o viață de veghe deplină. Dar opusul acesteia este viața de vis. Iar faptul că obținem pătrunderea stării de veghe în viața de vis provine din faptul că ceea ce posedăm ca fiind prenatal, trecutul nostru, pătrunde în prezent. Iar viața de somn profund este aceea prin care noi încă nu aparținem prezentului, ea fiind înrudită cu viața noastră volițională, care este lucrul cel mai nedesăvârșit din noi, care trebuie împlinit; este ceea ce viitorul preformează în noi, ceea ce indică viitorul. În felul acesta, spiritul aparține trecutului, prezentului și viitorului. Trecutului prin viața de veghe, prezentului prin viața de vis, viitorului prin viața de somn.
|
 [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Noi putem pune în legătură aceste trei trepte diferite ale ființei umane cu trecutul, prezentul și viitorul Cosmosului. Ieri am realizat acest lucru pentru corpul fizic. Am spus că formarea capului este legată de ceea ce a parcurs Pământul ca stări anterioare în etapele Saturn, Soare, Lună. Omul-membre este martorul faptului că în el se formează ceva ce nu-și poate atinge împlinirea pe Pământ. Vi s-a părut o glumă faptul că v-am vorbit de starea Venus în care formarea omului se va desfășura cu totul altfel decât pe Pământ. Pe Venus, omul aflat la mijlocul evoluției vieții sale, spuneam eu, își va pierde capul. În schimb, din omul-membre se va dezvolta un altul, ceea ce, era părerea mea, pentru unii ar fi foarte agreabil, dar nu poate fi cazul. Întrucât omul-membre are tendința de a deveni cap, dar poate fi cap abia atunci când se află în afara terestrului, parcurgând starea dintre moarte și o nouă naștere, trebuie să ne mulțumim cu un singur cap. Omul-membre ne spune ce vom deveni fizic în cursul stărilor Jupiter, Venus, Vulcan. Capul indică spre Saturn, Soare, Lună; omul-membre indică spre Jupiter, Venus, Vulcan. Omul ritmic indică spre prezentul Pământului.
Viața de reprezentare nu ne indică retrospectiv o perioadă atât de îndepărtată cum o face capul. Într-un anumit fel, capul trebuia să fie prezent în Cosmos înainte de a putea avea o activitate de reprezentare. El ne indică numai Soarele și Luna. Viața volițională ne indică viitorul, pe Jupiter și pe Venus. Iar viața de sentimente aparține la rândul ei prezentului.
Acum ajungem la spiritual. Avem aici viața de veghe și viața de somn. Viața de veghe ne indică numai evoluția lunară; atunci s-a preformat ea. Viața de veghe este moștenirea vechii soluții lunare, a reprezentării imaginative a evoluției lunare. În cursul evoluției solare nu există încă o viață de reprezentare propriu-zisă. Viața de somn ne indică spre starea Jupiter. După starea Jupiter, ceea ce acum se mișcă în somn va prelua forme exterioare; după starea Venus, ceea ce este starea volițională va îmbrăca forme exterioare. Și membrele îmbracă forme exterioare, acest lucru este deja exprimat, în cursul celor trei stări viitoare ale Pământului. Vedem astfel că omul poate fi corelat cu Cosmosul după trup, suflet și spirit.
| Cap | Viață de reprezentare | Viață de veghe | Viață de somn | Viață volițională | Om-membre |
| Saturn | Jupiter | Jupiter | Jupiter | ||
| Soare | Soare | |
Venus | Venus | |
| Lună | Lună | Lună | Vulcan |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
La rândul lor și în privința vieții de veghe, vieții de vis și vieții de somn, în sensul vechii înțelepciuni, vieții de veghe i se asociază frumusețea, vieții de vis înțelepciunea, iar vieții de somn forța. Din somn noi scoatem forța pentru viață. Înțelepciunea primordială s-a sprijinit mai ales pe astfel de lucruri care își au originea în contexte ale vieții.
Ceea ce noi dezvoltăm prin știința spiritului din omul tripartit poate fi aplicat și vieții omenești. Plecând mai întâi de la spirit, ne putem întreba: Ce face omul în viața exterioară când vrea s-o supervizeze cu ajutorul unor reprezentări clare? El poate introduce în lumea exterioară viața de reprezentări care se află în cap. Din starea de veghe el își poate impregna viața exterioară cu reprezentările sale. Acesta este un mod special de a fi activ în lumea exterioară, de a o impregna cu viața de reprezentare. Tot ce se întâmplă în acest fel aparține domeniului special al vieții spirituale.
Să trecem la condițiile care rezultă din viața care, sub un aspect, este o viață de sentimente dar, potrivit spiritului, este o viață de vis; cum se conturează această viață de vis? Dacă studiați viața veți resimți dominația vieții de vis la oameni. Vă rog să acordați atenție momentului în care încheiați prietenii, când dezvoltați sentimente de iubire; oare nu știți că într-un asemenea caz nu puteți acționa în același mod ca atunci când aprofundați teorema lui Pitagora? Dacă analizați în mod corect experientele, va trebui să spuneți: Starea pe care o viețuiești în interior când legi o prietenie cu alți oameni, când faci dintr-o anumită înclinație un lucru oarecare pentru cineva este comparabilă cu viața de vis. Găsiți viața de vis în acele sentimente care stăpânesc relațiile dintre oameni în viața exterioară.
Aceasta este viața pe care la cea mai largă întindere o dezvoltăm în viața juridică. Aici omul se află față în față cu omul. Aici, trebuie omul să stabilească relația cu omul în general. Noi stabilim relațiile speciale cu ceilalți prin aceea că iubim un om, urâm pe altul, cu unul legăm o prietenie, altuia nu-i suportăm apropierea etc. Acestea sunt relații speciale care apar acolo sau dincolo diferențiate. Dar viața umană pe Pământ este posibilă numai dacă toți oamenii pot avea cu ceilalți anumite relații pe care le putem descrie ca fiind politice, statale, juridice. Ele sunt dirijate nu de aceeași viață de zi trează care impregnează viața, ci de viața de vis. Și avem de-a face cu viața juridică atunci când omul încorporează lumii exterioare cel de al doilea element, viața de vis.
Dar ce se întâmplă când el încorporează viața de somn? Observați viața fără idei preconcepute: vă este foame, vă bucurați de un inel de aur cu pietre prețioase, simțiți nevoia să citiți un volum de poezii, pe scurt, aveți anumite necesități. Ele vă sunt satisfăcute de alții. Acum, vă întreb: Puteți să supervizați această situație așa cum vă supervizați prieteniile sau relațiile juridice? Aceasta nu o poate face nimeni. Omul poate avea o viață de vis în ceea ce privește relațiile juridice; relațiile economice omul nu le poate cuprinde cu mintea, pentru aceasta el trebuie să se asocieze cu alții. Ceea ce nu știe unul poate ști altul. Conștiența omului izolat dispare într-o asociere. Există ceva care se desfășoară cu totul în inconștient, și aceasta se poate întâmpla datorită faptului că omul izolat nu o poate de loc cuprinde cu privirea, ci își lasă conștiența să se cufunde în asociere. Atunci avem viața economică.
Viața spiritului este dominată de veghea socială, viața juridică de visarea socială; în parlamentele moderne chiar de coșmar, care este și el tot o visare. Viața economică este impregnată de somnul profund social. Iar aici, unde viața sufletească dispare mai întâi în inconștient, iubirea trebuie să se întindă peste viața asociativă. Iubirea, care este un element înrudit cu voința, fraternitatea, trebuie să impregneze viața economică. Libertatea este elementul vieții de veghe, fraternitatea elementul vieții de somn profund în domeniul social. Între cele două este planul în care toți oamenii sunt egali, ceea ce ei elaborează ca fiind egalitate, în care unul dispare cu viața lui de veghe, ceea ce este determinat numai prin relația unuia cu celălalt, din elementul de vis al vieții.
Astfel ceea ce se află în om se scurge în viața socială; și nu poți înțelege viața socială altfel decât prin faptul că îți lămurești ce se scurge din omul individual în această viață socială.
| 1. Viața spiritului: | veghe socială |
| 2. Viața juridică: | visare socială |
| 3. Viața economică: | viață socială de somn profund |
Astăzi ne-am referit la un anumit context uman. Mâine îl vom dezvolta. Gândiți-vă cum ajung aceste lucruri la oamenii prezentului. Omul prezentului poate începe cu citirea Teosofiei [Nota 6] mele. Este o lucrare care pare paradoxală față de ceea ce s-a învățat în școală. Poate că la început nu rămâi cu mare lucru din cele expuse în ea, dar se poate merge mai departe, se pot citi alte cărți și se va vedea cum cele aflate în Teosofia sunt duse mai departe. Atunci se va înțelege că un lucru îl susține pe altul, că un lucru se alătură altuia, că lucrurile sunt bine fundamentate. Sau, sub alt aspect, poți focaliza „punctele cruciale” [Nota 7]. Atunci poți spune la început: Eu nu pot încă să recunosc faptul că organismul social trebuie supus unei tripartiții. ‒ Puneți acum laolaltă tot ce am prezentat, din diferite puncte de vedere, pentru a consolida progresiv modul cum trebuie să supunem cu adevărat viața socială unei tripartiții.
Gândiți-vă cum ajungem, pornind de la omul însuși, de la stările sale sufletești-spirituale, de la această tripartiție sufletesc-spirituală, la tripartiția socială. Din nou, una o exprimă pe cealaltă. Și este de la sine înțeles că la cele expuse aici s-ar mai putea adăuga multe; s-ar vedea justificarea cererii pentru tripartiția organismului social. Dar comparați ce v-am spus acum cu atitudinea contemporanilor noștri. Cum se apropie ei de ceea ce vrea să le fie adus prin această știință antroposofcă a spiritului? Nu știu exact cum s-a desfășurat un eveniment pe care nu vreau să-l relatez aici într-un mod care să mă angajeze prea mult, dar mi s-a povestit recent cum cu prilejul unei conferințe ținute de dr. Boos pentru teologii din Basel ‒ dacă lucrurile stau altfel el va putea să mă corecteze cu o ocazie oarecare ‒ l-a întrebat pe cel care m-a atacat în modul cel mai agresiv dacă a audiat conferințele mele. Acela pare să fi răspuns că a audiat o conferință, poate chiar două. ‒ Acesta este un exemplu pentru mulți. Oamenii au pornirea de a asculta o conferință sau de a răsfoi o carte citind câteva pagini. Dar aceasta nu-ți permite să judeci știința spiritului și tot ceea ce se leagă de consecințele sale sociale; știința spiritului necesită o cu totul altă relație cu lucrurile decât ceea ce valorifică astfel de oameni. Acești oameni îi îndrumă pe cei care le sunt încredințați fără această știință a spiritului și se orientează și ei fără știința spiritului, după care vin și iau notițe sumare. Așa nu se poate, trebuie procedat în așa fel încât știința spiritului să impregneze cu adevărat întreaga noastră ființă culturală, astfel încât ceea ce este impregnat antroposofic să fie pus în locul a tot ceea ce în cursul ultimului secol a devenit lipsit de spirit. Important este să știm cel puțin ce este necesar pentru noi. Niciodată nu va folosi dezvoltării antroposofice, chiar dacă se întâmplă ici și colo, ca din motive de oportunitate cineva să fie târât la o singură conferință, căci după o astfel de luare la cunoștință respectivul va da înapoi înspăimântat. Știința spiritului trebuie astfel practicată încât să i se netezească drumul în întreaga viață culturală, în întreaga viață a prezentului. Acest lucru face grea calea științei spiritului și, pe de altă parte, ne impune sarcina de a implica omul în această știință a spiritului, odată ce am înțeles noi înșine nervul său.
Din păcate, această implicare nu a fost cultivată întotdeauna nici chiar în Societatea antroposofică. Trebuie să ne amintim cum uneori oamenii s-au rușinat să se prezinte ca antroposofi. ‒ Noi vrem să ținem din când în când câte o conferință, dar cuvinte ca, „teosofie” sau „antroposofie” nu pot fi rostite; prezentarea poate să fie antroposofică, dar să nu se pronunțe cuvintele „antroposofie”, „mișcare antroposofică” sau „teosofie” etc. Am trăit și situația în care se cerea introducerea euritmiei în școală, dar nu era permis să se spună ce origine are aceasta. Se dorește ‒ aceasta este expesia favorită ‒ să se „infiltreze” ceva, ici și colo. Prin această „infiltrare”, prin această spaimă față de introducerea deplină noi nu avansăm; pretutindeni ne întâmpină lucruri care s-au născut din mentalitatea prezentului și care sunt, de fapt, nerușinări culturale. De curând, doamna Baumann, profesoară Waldorf de euritmie, a scris un frumos articol despre euritmie ca mijloc pedagogic, pentru o revistă pentru femei. Articolul a fost tipărit, dar redacția a eliminat cu grijă toate mențiunile referitoare la antroposofie și la numele meu. Aceste situații arată că tezaurul spiritual poate fi utilizat, dar în lumea actuală a minciunii s-ar dori să se dispună de el fără acele forțe care trebuie să reprezinte acest tezaur după necesitatea prezentului.
O bună parte din acțiunile Societății de antroposofe s-au realizat prin această „infltrare”, din frica față de intervenția deplină. Ar trebui ca cel care se apropie de acest tezaur spiritual antroposofic și care vede cum se potrivesc lucrurile cu claritate matematică să găsească în ei curajul și forța de a interveni pe deplin. Nu se face un serviciu umanității dacă cineva renunță la intervenția deplină, iar această intervenție deplină trebuie învățată de la adversari. Aceștia se implică pe deplin, se implică în baza oponenței! Se poate constata că ni se ia în nume de rău orice cuvânt tare care trebuie spus în mod necesar. Astfel, în vremurile de început mi-a fost reproșat vehement [Nota 8] faptul că am spus despre contele Keyserling că a mințit! Cel care spune că eu aș fi un produs al lui Haeckel ar trebui să citească comentariile făcute de mine la scrierile științifice ale lui Goethe; el se va convinge de unde am plecat în lucrările mele literare și că nu este adevărat că am plecat de la Haeckel pentru simplul motiv că am scris și o broșură despre Haeckel. Conexiunile interioare nu sunt percepute de prostănaci cum este Keyserling. Acești oameni lipsiți de conținut au de partea lor publicul larg deoarece nu ai nevoie să gândești când li te dăruiești.
Este necesar însă să se recunoască în sfârșit că atunci când în domeniul nostru folosim cuvinte aspre acestea sunt cerute de necesitate, că nu avem nicio simpatie pentru aceste cuvinte dure, dar că nici nu este permis să se afirme că ele sunt rezultatul lipsei de amabilitate. Trebuie oare să iubești pe cei care mint și închid prin aceasta calea adevărului? Din acest punct de vedere trebuie privite lucrurile. Cine consideră că suntem prea aspri în polemică să nu ni se adreseze nouă, ci celor care ne atacă. Dacă suntem dârji cu cei ce ne atacă aceasta va ajuta la ceva; dar nu va fi de niciun folos, dacă vom lăsa singuri pe cei câțiva oameni care se ridică în apărarea necesară.
