Din cele expuse ieri veți fi înțeles ce înseamnă să contempli lumea într-un mod unilateral, dacă o vezi așa cum apare în mod deosebit de evident la Hegel, dacă o vezi ca și cum ar fi străbătută de ceea ce se poate numi gând cosmic. Tot atât de unilateral contempli lumea și dacă gândești structura ei fundamentală ca fiind de natură volițională. Aceasta este ideea lui Schopenhauer, a gândi lumea ca având o natură volițională. Am văzut că tendința specială de a privi lumea ca fiind un efect al gândurilor indică natura umană occidentală, care este mai mult înclinată spre acceptarea gândurilor. Am putut verifica cum filosofia gândurilor a lui Hegel capătă o altă formă în concepțiile apusene despre lume, și cum în cele resimțite de Schopenhauer trăiește tendința care, de fapt, este proprie omului din Orient, ceea ce se vădește în faptul că Schopenhauer are o predilecție pentru budism, în general pentru concepția orientală despre lume.
În fond, fiecare asemenea mod de a vedea lucrurile poate fi judecat numai dacă-l putem superviza din punctul de vedere pe care îl oferă știința spiritului. Din acest punct de vedere, o concepere a lumii din perspectiva gândului sau din perspectiva voinței apare a fi ceva abstract, iar evoluția mai nouă a omenirii înclină încă spre astfel de abstracțiuni, cum am mai subliniat alte dăți. Știința spiritului trebuie să readucă omenirea la o concepere concretă, la o concepere adevărată a lumii. Dar tocmai unei astfel de conceperi realiste a lumii îi vor putea apărea motivele interioare ale unor asemenea unilateralități. Ceea ce văd oameni ca Hegel, Schopenhauer, care oricum sunt spirite mari, importante, geniale, există cu adevărat în lume, dar trebuie privit în modul corect.
Azi, în primul rând, trebuie să ne devină clar că noi, ca oameni, viețuim gândul în noi. Când, așadar, un om vorbește de trăirea gândului său, înseamnă că el are această trăire a gândului în mod nemijlocit. El nu ar putea avea această trăire dacă lumea nu ar fi impregnată de gânduri. Căci cum ar trebui omul, în timp ce percepe senzorial lumea, să extragă din percepția sa senzorială gândul, dacă acesta nu ar fi prezent în lume.
Așa cum știm din alte observații, sistemul capului uman este astfel alcătuit încât este capabil în mod special să preia gândul din lume. El este format prin intermediul gândurilor. În același timp însă organizarea capului uman ne indică viața pământeană anterioară. Noi știm că, de fapt, capul este rezultatul metamorfozei a ceea ce a existat în viața pământeană anterioară, în timp ce sistemul membrelor umane indică spre viața pământeană viitoare. Vorbind în mod grosolan: avem capul nostru deoarece membrele noastre din viața pământenă anterioară s-au metamorfozat, devenind cap. Membrele noastre, așa cum le avem în prezent, cu tot ceea ce ține de ele, se vor metamorfoza în capul pe care-l vom avea în următoarea noastră viață pământeană. În capul nostru lucrează în prezent, mai ales în viața dintre naștere și moarte, gândurile. Aceste gânduri sunt, așa cum am văzut, totodată remodelarea, metamorfoza a ceea ce a acționat ca voință în membrele noastre din viața pământeană anterioară. Iar ceea ce acționează ca voință în membrele noastre actuale va fi reformat ca gânduri în următoarea noastră viață pământeană.
Dacă supervizați aceste aspecte, veți putea spune: Gândul apare ca fiind ceea ce rezultă încontinuu în evoluția umanității ca metamorfoză, din voință. Voința apare ca fiind întru câtva germenele gândului. Astfel încât putem spune: Voința se dezvoltă treptat, devenind gând. Ceea ce mai întâi este voință, devine mai târziu gând. (vezi mai jos tabla 10, linia de sus: Gedanken = ganduri; Wille = voință) Când noi oamenii ne observăm trebuie, dacă ne considerăm oameni ai capului, să privim înapoi la preistoria noastră, întrucât în această preistorie aveam atributul de voință. Dacă privim spre viitor, trebuie să atribuim în prezent atributul de voință membrelor noastre și să spunem: În viitor, aceasta va fi ceea ce va fi modelat în capul nostru, omul gândului. (tabla 10, linia de jos) Dar noi purtăm permanent în noi și gândul și voința. Suntem întru câtva acționați din Cosmos prin aceea că sunt prezente laolaltă gândul din preistorie și voința care vrea să pătrundă în viitor.
Acum devine deosebit de ilustrativ ceea ce-l organizează întru câtva pe om prin confluența gândului și a voinței, a căror expresie este apoi organizarea exterioară, dacă focalizăm acest proces din punctul de vedere al cercetării făcute pe bazele științei spiritului.
Acela care se poate dezvolta înălțându-se la cunoștințele imaginațiunii, inspirației, intuiției vede la om nu numai capul exterior vizibil, ci vede în mod obiectiv ceea ce, prin cap, este omul gândurilor. El privește întru câtva gândurile. Astfel, încât putem spune: Cu acele capacități care îi revin ca fiind mai întâi normale între naștere și moarte, capul se arată în confgurația pe care o are. (vezi figura 7 și tabla 10) Prin cunoașterea pe care o dezvoltă prin imaginațiune, inspirație, intuiție devine vizibilă și partea de forță-gândire care se află, de fapt, la baza organizării capului, ceea ce vine din încarnările anterioare, dacă folosim expresia vizibil în sens figurat. Cum devine vizibil? Pentru această vizibilizare de la sine înțeles sufletesc-spirituală nu putem folosi decât expresia: devine lumină.
În mod cert, când oamenii care vor să se mențină numai la punctul de vedere al materialismului critică astfel de lucruri, se vede imediat cât de mult îi lipsește omenirii actuale sensibilitatea pentru a înțelege ceea ce este exprimat de fapt cu astfel de lucruri. În Teosofia mea și în alte scrieri, am indicat cu claritate că nu este vorba că ar apărea o nouă lume fizică, cumva un nou strat al lumii fizice, când privești prin imaginațiune, inspirație și intuiție la ceea ce este omul-gânduri. Dar această trăire este întru totul asemănătoare cu cea pe care o ai în lumea exterioară fizică față de lumină. Pentru a fi preciși, ar trebui spus: Omul are o anumită trăire datorită luminii exterioare. Aceeași trăire pe care omul o are prin privirea senzorială a luminii în lumea exterioară el o are și față de elementul gând al capului pentru imaginațiune. Astfel încât se poate spune: Elementul gând, văzut în mod obiectiv, este perceput ca lumină, mai bine spus, trăit ca lumină. ‒ Prin faptul că trăim ca oameni care gândesc, noi trăim în lumină. Lumina exterioară o vedem cu simțuri fizice; lumina care devine gând nu o vedem, pentru că trăim în ea, pentru că suntem noi înșine aceasta ca oameni ai gândurilor. Nu poți vedea ceea ce ești tu însuți. Când ieși din aceste gânduri, când pătrundzi în imaginațiune, în inspirație, atunci îți stai ție față în față și vezi elementul gând ca lumină. Astfel încât, atunci când vorbim de lumea deplină, putem spune: Noi avem în noi lumina; dar ea nu ne apare ca lumină pentru că noi trăim în ea și pentru că în timp ce ne folosim de lumină, în timp ce avem lumină, aceasta devine în noi gând. ‒ Dumneavoastră vă înstăpâniți întru câtva lumina; lumina, care altfel vă apare în exterior, o preluați în dumneavoastră. O diferențiați în dumneavoastră. Lucrați în ea. Aceasta este tocmai gândirea dumneavoastră, aceasta este o acțiune în lumină. Sunteți o ființă de lumină. Nu știți că sunteți o ființă de lumină pentru că trăiți înăuntru în lumină. Dar gândirea pe care o desfășurați, aceasta este viața în lumină. Iar dacă priviți gândirea din afară vedeți numai lumină.
Acum, imaginați-vă Cosmosul (vezi figura 6). il vedeți ‒ bineînțeles în timpul zilei ‒ străbătut de lumină, dar imaginați-vă că l-ați vedea din afară. Și acum să facem operația inversă. Puțin mai înainte am avut de-a face cu capul uman (vezi figura 7), care în interior are gândul în evoluția lui și în afară vede lumina. În Cosmos avem lumina care se observă prin simțuri. Dacă ieșim din Cosmos și-l privim din afară (săgeți) cum ne apare el? Ca o construcție de gânduri! Cosmosul ‒ interior lumină, privit din afară, gânduri. Capul uman ‒ interior gânduri, văzut de afară, lumină.
  [mărește imaginea] |
  [mărește imaginea] |
Tabla 9 Tabla 10 |
Acesta este un mod de intuire a Cosmosului care vă poate fi neobișnuit de util și lămuritor, dacă vreți să-l valorificați, să pătrundeți cu adevărat în aceste lucruri. Gândirea, întreaga dumneavoastră viață sufletească va deveni mult mai mobilă decât este de obicei dacă învățați să vă reprezentați: Dacă eu aș ieși din mine, așa cum este de altfel cazul întotdeauna când adorm, și aș privi înapoi spre capul meu, deci spre mine ca om al gândurilor, m-aș vedea luminând. Dacă aș ieși din lume, din lumea străluminată, și aș vedea-o de afară, aș percepe-o ca pe o formațiune de gânduri. Aș percepe lumea ca entitate de gânduri. ‒ Vedeți, lumina și gândul sunt împreunate, lumina și gândul sunt același lucru, însă văzute din direcții diferite.
Dar gândul care trăiește în noi, de fapt, ceea ce vine din preistorie, se află mai maturizat în noi, este rezultatul unor vieți pământene anterioare. Ceea ce mai înainte a fost voință a devenit gând și gândul apare ca lumină. Din aceasta veți putea simți că unde este lumină este gând ‒ dar cum? Gând în care o lume moare permanent. O lume anterioară moare în gând sau, spus altfel, în lumină. Acest fapt este o taină a Cosmosului. Privim în afară, în Cosmos. El este străbătut de lumină. În lumină trăiește gândul. Dar în această lumină întrețesută de gânduri trăiește o lume muribundă. În lumină moare încontinuu lumea.
În timp ce un om ca Hegel contemplă lumea, el contemplă, de fapt, stingerea, moartea continuă a lumii. Devin integral oameni ai gândurilor aceia care au o înclinație specială pentru lumea care apune, care moare, care paralizează. Iar în declin, prin moarte, lumea devine frumoasă. Grecii, care aveau o natură umană cu totul vivace, își găseau în afară bucuria, atunci când în moartea lumii strălucea frumusețea. Căci în acea lumină în care moare lumea strălucește frumusețea lumii. Lumea nu devine frumoasă dacă nu poate muri și, în timp ce moare, lumea luminează. Așa încât frumusețea este, de fapt, ceea ce apare din strălucirea lumii care moare continuu. În felul acesta este contemplat Cosmosul în mod calitativ. Vremurile mai noi au început cu Galilei [Nota 23], cu ceilalți cercetători ai naturii care studiază lumea sub raport cantitativ și, în prezent, ești foarte mândru când, așa cum se întâmplă pretutindeni în științele noastre, poți înțelege fenomenele naturale, acolo unde se poate, prin matematică, așadar, prin aspectul lor mort. Hegel a utilizat noțiuni mai pline de conținut pentru înțelegerea lumii decât sunt cele matematice; dar pentru el deosebit de atrăgător era tot ce ajunsese la maturitate, ceea ce era muribund. Îți vine să spui: Hegel stătea în fața lumii ca un om care se află în fața unui pom plin de inflorescențe. În momentul în care fructele vor să se dezvolte dar încă nu sunt prezente, când florile au atins stadiul suprem, în pom acționează puterea luminii, acționează ceea ce este gândul purtat de lumină. Așa se poziționa Hegel față de toate fenomenele lumii. El contempla floarea la apogeu, ceea ce se desfășoară în întregime în concret.
Schopenhauer avea o poziție diferită în fața lumii. Dacă vrem să testăm forța năvalnică schopenhaueriană trebuie să privim spre altceva în om, spre ceea ce începe. Este elementul voință pe care-l purtăm în membrele noastre. Acest lucru îl viețuim, de fapt, așa cum viețuim lumea în somn. Noi viețuim elementul voință în mod inconștient. Oare putem privi acest clement, voința, oarecum din afară așa cum privim gândul din afară? Să ne referim la voința care se desfășoară într-un membru uman și să ne întrebăm, dacă am privi voința din partea cealaltă, dacă am observa voința din punctul de vedere al imaginațiunii, al inspirației, al intuiției: Ce anume corespunde în intuiție faptului că vedem gândul ca lumină? Cum vedem voința când o contemplăm cu forța intuiției, a clarvederii? Și când contemplăm voința cu forța dezvoltată a intuiției, a clarvederii, se viețuiește ceva ce vedem în exterior. Când observăm gândul cu forța clarvederii se viețuiește lumină, se viețuiește ceva care luminează. Când observăm voința cu forța clarvederii, aceasta devine tot mai densă și devine substanță, materie. (tabla10, sus dreapta: Stoff = materie) Dacă Schopenhauer ar fi fost clarvăzător, această esență a voinței s-ar fi prezentat în fața lui ca un automat material, căci ea este partea exterioară a voinței, materia. Interior, materia este voință, după cum interior lumina este gând. Exterior voința este materie, după cum gândul este lumină. Din această cauză, în expuneri anterioare am putut indica: când omul se afundă în mod mistic în natura sa voluntară, cei care de fapt nu fac decât fițe cu mistica, dar în realitate urmăresc numai bunăstarea, viețuirea egoismului cel mai grav, astfel de privitori-în-sine cred că ar găsi spiritul. Dar dacă ar ajunge destul de departe cu privirea-în-sine ar descoperi adevărata natură materială a interiorului uman. Căci nu este nimic altceva decât o scufundare în materie. Când te afunzi în natura voluntară, ți se dezvăluie adevărata natură a materiei. În prezent, filosofii naturii nu fac decât să emită fantezii când spun că materia ar fi alcătuită din molecule și atomi. Găsești adevărata natură a materiei și te afunzi în mod mistic în tine însuți. Aici se află cealaltă parte a voinței și aceasta este materia. În această materie se dezvăluie, în fond, ceea ce este continuu lume începătoare, lume în curs de germinare.
Dumneavoastră vă uitați afară, în lume: sunteți înconjurați de lumină. În lumină moare un timp anterior. Călcați pe materia tare ‒ puterea lumii vă poartă. În lumină strălucește abstract frumusețea.
În strălucirea frumuseții moare lumea anterioară. Lumea răsare în tăria ei, în forța ei, în puterea ei, dar și în întunericul ei. În întuneric răsare lumea viitoare, în elementul material-volitional.
Când fizicienii vor vorbi în mod serios, ei nu se vor mai deda acelor speculații în care se sporovăiește în prezent despre atomi și molecule, ci vor spune: Lumea exterioară este alcătuită din trecut și nu poartă în interior molecule și atomi, ci viitor. (tabla 10, dreapta jos: Zukunft = viitor) Și dacă se va afirma cândva: Nouă ne apare radiind trecutul în prezent, iar trecutul învăluie peste tot viitorul ‒, atunci se va vorbi în mod corect despre lume, căci prezentul este pretutindeni numai ceea ce trecutul și viitorul lucrează împreună. Viitorul este ceea ce zace, de fapt, în tăria materiei. Trecutul este ceea ce strălucește în frumusețea luminii, în timp ce lumina este prezentată pentru tot ce este revelare de sine, căci, desigur, și ce apare ca sunet, ce apare în căldură este înțeles aici sub denumirea de lumină.
Omul se poate înțelege pe sine numai când se concepe ca nucleu al viitorului învăluit de ceea ce provine din trecut, de la aura de lumină a gândului. (tabla 10 jos stânga) Se poate spune: Văzut din perspectivă spirituală, omul este trecut acolo unde strălucește în aura frumuseții sale, dar este încorporat aceastei aure a trecutului său ceea ce ca întuneric se amestecă cu lumina care radiază din trecut, și care duce în viitor. Lumina este ceea ce luminează din trecut, întunecimea, ceea ce indică spre viitor. Lumina are o natură de felul gândurilor, întunericul are o natură voluntară. Hegel avea o înclinație spre lumina care se desfășoară în procesul de creștere, în florile care au atins maximum de înflorire. Schopenhauer este un contemplator al lumii ca un om aflat în fața unui pom și, de fapt, nu resimte nicio bucurie în fața splendorii inflorescențelor, ci are un îndemn interior să aștepte până când din flori vor apărea germenii fructelor. Acest lucru îl bucură, îl îmboldește, face să i se umple gura de apă, când se gândește că din inflorescența florilor de piersic vor apărea piersicile. El se întoarce de la natura de lumină spre ceea ce-l acaparează dinăuntru, la ceea ce se dezvoltă din natura de lumină a florii, devenind ce se poate fluidifica pe limba sa ca materie, ce se dezvoltă în viitor ca fructe. Este cu adevărat natura dublă a lumii, și observi în mod corect natura dacă o urmărești în natura ei dublă, deoarece atunci descoperi cum este această lume în mod concret; în caz contrar, nu o observi decât în abstracțiunea ei. Când ieșiți în natură și priviți pomii în inflorescențele lor, viețuiți din trecut. Așadar, contemplați natura de primăvară a lumii și puteți spune: Ceea ce zeii au lucrat în această lume se manifestă în splendoarea înfloririi primăvara. Contemplați lumea roditoare a toamnei și puteți spune: Aici începe o nouă faptă a zeilor, aici cade ceea ce este însă apt de dezvoltare, ceea ce se dezvoltă în viitor.
Așadar, este vorba că nu obții o imagine a lumii numai prin speculație, ci să cuprinzi lumea în interior, cu întregul om. Poți, în fapt, să vezi trecutul în floarea prunului, poți simți în prună viitorul. Ceea ce pătrunde luminând în ochi este intim legat cu acela din care provii dinspre trecut. Ceea ce se topește pe limbă în gust este intim legat cu acela din care renaști, ca pasărea Phoenix din cenușa ei, în viitor. Aici cuprinzi lumea în senzație. Și o astfel de „cuprindere a lumii în senzație” a căutat, de fapt, Goethe în tot ce voia să vadă, să simtă în lume. El a privit, de exemplu, spre lumea verde a plantelor. El nu dispunea de ceea ce îți poate da știința spiritului, dar prin faptul că privea verdele lumii vegetale avea totuși, în verdele plantei care nu s-a dezvoltat complet până la elementul floral, ceea ce proeminează în prezent din trecutul propriu-zis a ceea ce ține de vegetal; în floare îi apare deja trecutul; dar ceea ce încă nu a trecut cu totul este verdele frunzei.
Dacă vezi verdele din natură, acesta este ceva care nu a murit, care încă nu este atât de copleșit de trecut. Ceea ce însă indică viitorul este ceea ce iese din întuneric. Acolo unde verdele este atenuat, devenind albăstnii, este ceea ce în natură se dovedește a fi viitorul (albastru) (vezi figura 8 și tabla 10 jos centru).
Dimpotrivă, acolo unde ni se indică trecutul se află ceea ce se maturizează, ceea ce aduce lucrurile la înflorire, acolo este căldura (roșu), unde lumina nu numai se deschide, ci se pătrunde și interior cu forță, unde trece în căldură. Totul ar trebui prezentat în așa fel încât să se spună: Avem verdele, lumea vegetală ‒ așa a simțit Goethe, chiar dacă nu a transpus-o în știința spiritului sau în știința ocultă ‒, apoi legată de acesta întunericul, unde verdele se atenuează în albăstrui. Ceea ce se luminează, ceea ce se umple cu căldură însă s-ar lega din nou spre partea superioară. Aici însă te afli tu însuți, aici ai, ca om, în interior, ceea ce în lumea verde a plantelor găsim în exterior; aici, în interior, corpul eteric al omului are culoarea florii de piersic. Aceasta este și culoarea care apare aici, când albastrul trece în roșu. Acesta ești însă tu însuți. Astfel încât, de fapt, când privești în afară în lumea colorată, poți spune: Tu însuți te afli în culoarea florii de piersic și ai ca opus verdele (vezi figura 9 și tabla 10 sus stânga).
Aceasta ni se oferă în mod obiectiv în lumea plantelor. De o parte ai albăstruiul, întunecatul, de partea cealaltă luminosul, roșcatul-gălbui. Dar pentru că te afli în interiorul culorii florii de piersic, pentru că trăiești în aceasta, în viața obișnuită o percepi, la început, tot atât de puțin cât poți percepe gândul ca lumină. Ceea ce trăiești nu percepi, din această cauză lași la o parte culoarea florii de piersic și privești numai la roșu, pe care îl extinzi într-o parte, și la albastru, pe care îl extinzi în partea opusă; în felul acesta îți apare un spectru al curcubeului. Aceasta este însă numai o iluzie. Ai obține spectrul adevărat dacă ai curba în formă de cerc această bandă de culori. În realitate, chiar o curbezi, pentru că te afli ca om în culoarea florii de piersic și astfel supervizezi lumea colorată numai de la albastru până la roșu și de la roșu până la albastru, trecând prin verde. În clipa în care ai avea acest aspect, orice curcubeu ar apărea ca un cerc, ca un cerc curbat în sine, ca un rulou cu secțiune circulară.
Am amintit aspectul din urmă numai pentru a vă atrage atenția că o concepție despre natură cum este cea a lui Goethe este întru totul și o conceprie a spiritului, că ea coincide pe deplin intuiției spirituale. Când te apropii de Goethe, cercetătorul naturii, poți spune: El nu are încă, de fapt, o știință a spiritului, dar a abordat știința naturii în așa fel, încât o face întru totul în sensul științei spiritului. În prezent, foarte important pentru noi este faptul că lumea, inclusiv omul, este o organizare intimă de lumină a gândurilor, de gânduri-lumină, materie a voinței, voință a materiei și că ceea ce ne întâmpină în mod concret este construit în modul cel mai variat sau străbătut cu conținut format din lumină-gânduri, gânduri-lumină, voință a materiei, materie a voinței.
Cosmosul trebuie privit în mod calitativ, nu numai cantitativ, pentru a-l înțelege. Atunci, însă, în acest Cosmos se inseră și o moarte continuă, o moarte a preistoriei, un răsărit al viitorului în întuneric. Vechii perși numeau, plecând de la clarviziunea lor instinctivă, ceea ce simțeau ca fiind preistorie muribundă în lumină Ahura Mazdao, ceea ce simțeau a fi viitorul în voința întunecată Ahriman.
Acum aveți aceste două entități cosmice, lumina și întunericul: în lumină gândul viu, preistoria muribundă; în întuneric voința ce ia naștere, viitorul ce sosește. Pe măsură ce ajungem atât de departe încât să nu mai observăm gândul numai în abstracțiunea lui, ci ca lumină, voința nu numai în abstracțiunea ei, ci ca întuneric în chiar natura sa materială, în măsura în care ajungem să contemplăm conținuturile de căldură, de exemplu, ale spectrului luminos cu trecutul, aspectul material, partea chimică a spectrului cu viitorul trecem din abstracțiunea pură în concretețe. Noi nu mai suntem numai niște oameni secătuiți, pedanți, care gândesc doar cu capul; noi știm că ceea ce gândește în capul nostru este, de fapt, ceea ce ne înconjoară ca lumină. Și nu mai suntem oameni plini de prejudecăți, astfel ca în legătură cu lumina să simțim numai bucurie, ci știm că în lumină se află moartea, o lume muribundă. Putem resimți în legătură cu lumina și tragedia cosmică. Așadar, din abstracțiune, din mental ajungem la ceea ce este fluent în lume. Și vedem în ceea ce este întuneric partea de răsărire a viitorului. Găsim în aceasta chiar și ceea ce impulsionează firi atât de pasionate ca Schopenhauer. Pe scurt, pătrundem din abstract în concret. În fața noastră iau naștere imagini ale Universului în loc de gânduri goale sau impulsuri voluntare abstracte.
Acest lucru l-am căutat azi. Data viitoare vom afla în ceea ce azi ni s-a concretizat într-un mod atât de uimitor ‒ gândul în lumină, voința în întuneric ‒ originea binelui și a răului. Noi pătrundem, așadar, din lumea interioară în Cosmos și nu căutăm în Cosmos numai într-o lume abstractă sau abstract-religioasă cauzele binelui și răului, ci vrem să vedem cum ajungem la o cunoaștere a binelui și a răului după ce am făcut începutul prin faptul că am cuprins gândul în lumina sa, am simțit voința în procesul întunecării sale. Mai multe detalii în legătură cu aceasta data viitoare.
