Am încheiat expunerea de ieri cu două întrebări importante care au rezultat din examinarea poziției unei personalități cum a fost John Scotus Erigena. La acest om găsim o concepție care aduce lumina primelor secole creştine în secolul al IX-lea. Putem spune că din ceea ce a ieşit la iveală în ultimul timp, modurile de reprezentare, întregul mod de a gândi din primele secole creştine sunt cu totul altfel decât mai târziu. Și o mare schimbare a avut loc, după cum ştim deja, în cel de al IV-lea secol creştin. Începând de la jumătatea secolului al IV-lea oamenii au gândit cu mult mai rațional decât înainte. Am putea spune că orice cunoaştere, orice reprezentare izvorau dintr-un fel de inspirație mai mult decât ulterior, când oamenii au devenit tot mai conştienți, că lucrează ei înşişi cu gândurile. Și ceea ce s-a evidențiat ca fiind o astfel de conştiență pentru oamenii din secolul al IV-lea d.Ch. are ecou în exprimări ca acelea ale lui Scotus Erigena, că omul judecă şi trage concluzii ca om, dar cunoaşte ca Înger. Ceea ce aduce Scotus Erigena din trecut ca moştenire, ca reminiscență, a fost acceptat de toți cei dinaintea secolului al IV-lea care îşi formau gânduri. Ei nu atribuiau deloc omului ca atare gândurile care mijloceau o cunoaştere, ci Îngerului activ din ei. Un Înger îşi avea sălaşul în trupul unui om apt de a cunoaşte, iar omul participa la această cunoaştere.
O astfel de conştiență directă dispăruse complet începând din secolul al IV-lea, şi ea s-a reaprins în spirite ca acela al lui Scotus Erigena, fiind scoasă oarecum cu efort din suflet. Aceasta dovedeşte tocmai că întregul mod de a vedea lumea se schimbase în decursul acestor secole şi din această cauză le vine atât de greu oamenilor prezentului să se transpună în modul de gândire şi în concepția primelor secole creştine. Doar cu ajutorul ştiinței spiritului trebuie să se năzuiască spre aceasta. Trebuie să se ajungă din nou la reprezentări cu adevărat corespunzătoare celor care erau gândite în primele secole creştine. În vremea lui Scotus Erigena au început deja disputele privind probleme cum ar fi Cina cea de taină sau predestinarea omului. Sunt teme care arată că în sfera discuțiilor umane au pătruns lucruri care corespundeau mai înainte unor inspirații şi care nu făcuseră, de fapt, pe atunci, obiectul vreunor controverse.
Printre lucrurile care nu au mai fost înțelese se află, de exemplu, începutul Evangheliei după Ioan aşa cum este ea vehiculată în popor. Dacă luăm în serios acest început al Evangheliei după Ioan, el exprimă, de fapt, ceva care nu mai există în conştiența generală a mărturisitorilor creştini din secolele ulterioare. Reflectați la faptul că la începutul Evangheliei după Ioan se găsesc cuvintele: „La început era Logosul” şi mai departe se spune: „Toate prin Logos s-au făcu şi fără Logos nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”
Dacă luăm în serios aceste cuvinte, trebuie să spunem: Ele înseamnă că prin Logos au fost făcute lucrurile vizibile, lucrurile lumii, deci Logosul este creatorul propriu-zis al lucrurilor lumii. În conştiența creştină de după secolul al IV-lea, Logosul, care în sensul Evangheliei după Ioan este identificat în mod întru totul corect cu Christos, nu este considerat a fi creatorul lucrurilor vizibile, ci Logosul este desemnat a fi Fiul, dar nu Fiul este considerat Creatorul a toate, ci Tatăl este considerat Creatorul. Logosul este desemnat ca fiind Fiul, iar Creatorul este Dumnezeu-Tatăl. Aceasta este o învățătură care a trăit de-a lungul secolelor şi care contrazice întru totul Evanghelia după Ioan. Nu poți lua în serios Evanghelia după Ioan şi să nu vezi în Christos pe Creatorul tuturor lucrurilor vizibile. Vedeți, aşadar, iubiții mei prieteni, cât de puțin a fost luată în serios de fapt Evanghelia după Ioan în timpurile creştine ulterioare.
Acum trebuie să ne transpunem deja în modul de gândire al primelor secole creştine, care, după cum am spus, a aflat o schimbare radicală în momentul caracterizat şi care, în fond, era clădit la rândul său pe ceea ce rămăsese din vechile vremuri păgâne referitor la lumea spirituală. Trebuie să ne lămurim mai ales asupra modului cum era privită Cina cea de taină, al cărei conținut esențial se află în cuvintele: Acesta este Trupul meu – făcându-se referire la pâine –, acesta este Sângele meu – făcându-se referire la vin. Acest conținut al Cinei celei de taină era cu adevărat înțeles în primele secole creştine chiar de oameni care nu erau cultivați, ci care se adunau pur şi simplu sub semnul Cinei celei de taină în amintirea lui Christos. Dar ce se înțelegea de fapt prin aceasta? Se înțelegeau următoarele.
În întreaga Antichitate învățătura înțelepciunii religioase era construită cu atât mai mult pe ființa Dumnezeului-Tată cu cât privim retrospectiv mai în urmă. Dacă examinăm credințele religioase ale unor vremuri foarte îndepărtate, care s-au menținut sub o formă decadentă în confesiunile religioase ulterioare, dacă abordăm aceste vechi confesiuni religioase, ele prezintă pretutindeni o anumită venerație față de strămoşi. Era venerat oarecum întemeietorul neamului, al poporului. Știți din «Germania» lui Tacitus [Nota 76] cum şi acele populații care au pătruns în Imperiul roman şi au făcut posibilă noua civilizație, mai păstrau întru totul amintirea unor astfel de zeități ale neamului, deşi în multe privințe ele trecuseră la o altă formă a adorației divinității, anume a zeităților locale, aşa cum am arătat în conferințele ultimului curs. Oamenii aveau convingerea că după ce un strămoş a fondat neamul, poporul, s-au perindat generații după generații, iar sufletul, spiritual-sufletescul acestui părinte al neamului a acționat încă până în generațiile cele mai târzii. Iar această acțiune era legată de comunitatea fizică a trupurilor neamului. Toate aceste trupuri sunt înrudite între ele. Ele au o origine comună. Prin vinele lor curge un sânge comun. Trupul şi sângele sunt una. Și privind în sus, la sufletesc-spiritualul părintelui seminției, prin înălțarea religioasă, oamenii simțeau domnia zeității, la care se dusese părintele seminției, şi de la care acționa acum părintele seminției prin spiritual-sufletesc asupra întregului neam, asupra întregului popor. Domnia acestei zeități era văzută în trupuri, în sângele care trecea de la o generație la alta, şi oamenii vedeau ceva profund tainic în forțele tainice ale trupului şi în forțele sângelui.
În ceea ce acționa în trupuri şi în sânge erau văzute cu adevărat în vechile vremuri păgâne înseşi forțele Divinității. Din această cauză, putem spune că atunci când vedea cum se scurge sângele animal sau chiar uman, adeptul acelei vechi concepții despre lume avea imaginea corpului Divinității, şi în ceea ce se clădea din acest sânge în corpurile rudelor de neam, ale rudelor din popor, el vedea formele Divinității, chipul Divinității. Oamenii actuali nu-şi mai pot face nicio reprezentare despre modul în care era venerat pe atunci în acelaşi timp, în ceea ce era material, şi ceea ce era spiritualul-divin.
Prin sângele generațiilor curgea, aşadar, forța Divinității; prin corpurile generațiilor îşi modela Divinitatea chipul şi asemănarea Sa, şi la această Divinitate venea sufletul şi spiritul strămoşului, şi acționa cu forță divină asupra urmaşilor, fiind venerat ca zeitate a strămoşilor. Nu numai pentru aceste credințe vechi, ci mai înainte de orice, într-adevăr, ceea ce acționează în corpul uman depinde de forțele Pământului. Aptitudinile sale, aceasta o ştiți, provin din timpuri cu mult mai vechi, dar în corpul uman, aşa cum este el în ziua de azi, cu regnul mineral în sine, şi în sânge, acționează forțele Pământului.
În sângele omenesc, de exemplu, nu acționează numai acele forțe care pătrund în om prin alimente, ci şi forțele care sunt active în întreaga planetă Pământ. Dacă omul trăieşte, de exemplu, într-un loc unde este mult pământ roşu, care are, aşadar, o anumită calitate geologică, care are anumite incluziuni metalice în pământ, prin aceasta se acționează de către Pământ asupra sângelui. La rândul lor, forma omului, corpul omului, depind de Pământ. Într-un fel se modelează corpul uman în ținuturi mai calde, altfel în ținuturi mai reci. Corporalul şi ceea ce acționează în sânge depind de ceea ce lucrează în pământ ca forțe. Acest adevăr, la care ne întoarcem, în prezent, prin cercetarea din cadrul ştiinței spiritului, era foarte limpede oamenilor acelor timpuri vechi prin cunoaşterea lor instinctivă. Ei ştiau că în sânge pulsează forțele pământului. Astăzi, când legăm cu ajutorul unei sârme un aparat telegrafic al stației A cu un aparat telegrafic al stației B, spunem că facem o legătură unilaterală. Facem să circule prin sârmă curent electric; dar curentul electric trebuie să-şi închidă circuitul. Aceasta se realizează dacă folosim conductibilitatea pământului. Vă este bine cunoscut că dacă avem la o stație un aparat telegrafic şi montăm sârme ridicate pe stâlpii telegrafici; curentul electric nu-şi închide circuitul; şi el trebuie închis. Noi îl aducem într-o placă pe care o cufundăm în pământ, iar la celălalt capăt, tot aşa, într-o placă pe care o cufundăm în pământ, şi în rest nu mai facem nimic. Am putea pune o sârmă şi în pământ, şi atunci circuitul s-ar închide, dar noi nu facem aceasta, punem doar o placă de punere la pământ, şi aici o altă placă de punere la pământ (se desenează), iar Pământul are grijă de tot restul. Pe acestea le ştim astăzi ca rezultat al ştiinței exterioare. Trebuie să presupunem că electricitatea, curentul electric lucrează în Pământ. Oamenii de altădată nu ştiau nimic despre electricitate şi despre curentul electric. În schimb, ştiau ceva despre sângele lor. Ei stăteau pe Pământ şi ştiau că în pământ se află ceva care trăieşte şi în sânge. Ei priveau lucrurile altfel; ei nu vorbeau despre electricitate, ci despre ceva terestru care trăieşte în sângele lor. Noi nu mai ştim că electricitatea pământului lucrează în sânge, ci ne străduim să abordăm problema în mod exterior, prin reprezentări matematico-mecanice. Și aşa s-a ajuns ca oamenii să lege de corpul terestru ca atare această reprezentare a Divinității pe care o aveau. Ei îşi spuneau: Divinul lucrează în sânge, lucrează în corp, el lucrează prin pământ. Acesta este aspectul care apărea în reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl. Reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl porneşte de la faptul că tatăl primordial al neamului, al poporului, era considerat a fi punctul de plecare al Divinului; dar în ceea ce priveşte mijlocul prin care lucra el, era văzut Pământul, iar acțiunile Pământului în sânge, în întreg corpul omului, erau considerate de fapt a fi efecte ale Divinității.
Dar oamenii din vechime mai aveau şi o altă reprezentare. Ei îşi spuneau: Nu numai pământescul acționează asupra omului. Ar fi bine dacă ar acționa numai pământescul asupra Pământului, dar nu este cazul, căci împreună cu forțele Pământului, acționează şi vecinul Pământului, Luna. Și aşa, ei îşi spuneau: De fapt, Pământul nu acționează singur, ci Pământul acționează împreună cu Luna, şi de acest amestec de forțe terestre şi lunare îşi legau ei reprezentările acum, nu numai ale unei Divinități unitare a Pământului, ci şi ale unei multitudini de subdivinități care au existat în lumea păgână. Tot ceea ce exista ca reprezentare a Divinității, care acționa asupra omului prin trup şi sânge, a fost, aşadar, sursa originară care a alimentat reprezentarea despre Dumnezeu în acele timpuri vechi.
Nu era de mirare aşadar că în acele timpuri vechi, orice cunoaştere se îndrepta asupra Pământului, a Lunii, a acțiunilor Pământului, că trebuia fundamentat tot ceea ce acționa asupra Pământului. Atunci s-a format o ştiință subtilă. Această ştiință despre Dumnezeul-Tată a răsunat ca un ecou în primele trei cărți ale lui John Scotus Erigena, despre care v-am vorbit ieri. În fond, el nu o mai ştie de-a dreptul, căci el a trăit deja în secolul al IX-lea, dar mai existau rămăşițe ale înțelepciunii primordiale care vorbeau despre faptul că în ceea ce îl înconjoară pe Pământ pe om trăieşte Dumnezeu-Tatăl, care nu este creat dar este creator, trăiesc celelalte divinități, care sunt create, dar şi creatoare. Acestea sunt diferitele entități ale Ierarhiilor. Apoi în jurul omului se află răspândită lumea vizibilă, ceea ce este creată şi necreatoare, iar omul trebuie să aştepte acea lume în care domneşte Divinitatea necreatoare şi necreată, aşadar care domneşte în pace,care preia totul în sânul său. Aceasta aflăm din cea de-a patra carte a lui Scotus Erigena.
În această a patra carte sunt tratate, după cum v-am spus, cu precădere soteriologia şi escatologia. În această carte a patra este prezentată istoria lui Iisus Christos, Învierea, este prezentată acordarea harului, dar oarecum şi sfârşitul lumii, intrarea în odihna lui Dumnezeu. Primele trei capitole ale cărții lui Scotus Erigena sunt, în mod clar, un ecou al unor concepții vechi, căci, în fond, abia al patrulea capitol devine cu adevărat creştin. Primele trei părți sunt străbătute de tot felul de reprezentări creştine, dar ceea ce este de fapt activ în ele, este preluat din timpul vechiului păgânism, şi noi le găsim aşa, ca în vechiul păgânism, şi la Părinții Bisericii primelor secole creştine. Putem spune: Prin natură, prin ceea ce percepea în ființele care-l înconjurau, omul vedea sfera Dumnezeului-Tată. El vedea o lume ideală dincolo de natură. El vedea anumite forțe în natură. În fine, vedea în succesiunea de generații, în devenirea omenirii înseşi în seminții şi popoare, activitatea Dumnezeului-Tată. În primele secole creştine, la această cunoaştere s-a adăugat şi o alta, care s-a pierdut însă aproape complet.
Primii Părinți ai Bisericii – criticii lor creştini ulteriori au eradicat această concepție – spuneau: În ceea ce a curs prin sânge de-a lungul generațiilor, ceea ce s-a configurat în trupuri, a acționat Dumnezeu-Tatăl, dar în luptă continuă şi în permanentă coexistență cu forțele adverse Lui, spiritele naturii. Aceasta era o reprezentare deosebit de vie în primele secole creştine, anume faptul că Dumnezeu-Tată nu a putut să lucreze de unul singur, ci a dus o luptă permanentă cu spiritele naturii, care acționau în toate cele ale lumii exterioare. Și aşa spuneai aceşti primi Părinți ai Bisericii: Oamenii timpului precreştin credeau în Dumnezeu-Tatăl, dar ei nu-L puteau deosebi în niciun fel de spiritele naturii; ei credeau de fapt în coexistența Împărăției Dumnezeului-Tată cu împărăția naturii şi considerau că din această coexistență provenea întreaga lume vizibilă. Dar asta nu este acevărat, spuneau ei. Adevărul este că toate aceste entități spirituale, aceste diferite divinități ale naturii acționau în natură, dar ele s-au infiltrat doar în lucrurile pământeşti. Dar lucrurile pământeşti, pe care le percepem cu simțurile, care sunt în afara noastră, care au devenit aşadar pământene, nu provin de la spiritele naturii şi nici de la Dumnezeu-Tatăl, care, de fapt, îşi manifestă ființa sa creatoare numai în metamorfozele care au premers Pământului. Ceea ce este Pământ, ceea ce vedem drept Pământ, nu a fost creat de Dumnezeu-Tatăl şi nici de spiritele naturii, ci de Fiul, de Logos, pe care Tatăl l-a făcut să purceadă din sine tocmai pentru a crea Pământul, iar Evanghelia după Ioan a fost elaborată pentru a ne spune că lucrurile nu stau aşa cum credeau cei vechi, că Pământul ar fi fost creat de Dumnezeu-Tatăl; Dumnezeu-Tatăl l-a făcut pe Fiul să provină din Sine, şi Fiul este Creatorul Pământului.
Asta urma să ne spună Evanghelia după Ioan. Era în fond lucrul pentru care luptaseră Părinții Bisericii primelor secole creştine, care devenise atât de greu de înțeles pentru rațiunea umană ce se dezvolta, încât Dionisie Areopagitul a trebuit să spună că tot ceea ce creează rațiunea este teologie pozitivă şi nu pătrunde până în zonele care conțin tainele propriu-zise ale lumii. La acestea omul poate ajunge numai dacă neagă toate predicatele, dacă nu vorbeşte despre ființialitatea lui Dumnezeu, ci despre supraființialitatea lui Dumnezeu, dacă nu vorbeşte despre personalitatea lui Dumnezeu, ci despre suprapersonalitatea Lui, deci dacă transpune totul în negativ; atunci, prin teologie negativă ajunge la taina propriu-zisă a existenței. Dar Dionisie şi urmaşul său John Scotus Erigena, care era deja întru totul impregnat de rațiune, nu credeau că tainele lumii pot fi explicate prin rațiune.
Dar ce se spune, de fapt, prin aceea că Logosul este Creatorul a toate? Gândiți-vă la ceea ce exista, în fond, într-o formă atenuată pe vremea Misteriului de pe Golgota, dar, de fapt, a existat în toate vremurile precreştine. Oamenii îşi spuneau: Prin sânge, prin corp, acționează Divinitatea, şi ei legaseră de aceasta faptul că sângele care curge prin venele omului sau ale animalelor este sustras, de fapt, zeilor. Că el este posesiunea legitimă a zeilor. Te poți apropia, aşadar, de zei dacă le restitui sângele. Aceştia vor de fapt să aibă sângele pentru ei; oamenii au luat în posesie sângele, dar ei trebuie să-l restituie zeilor. Aşa se explică sacrificiile de sânge din vremurile vechi.
Apoi a venit Christos şi a spus: Nu despre asta este vorba; în felul acesta nu ne apropiem de lucrurile pământeşti. Lucrurile pământeşti nu provin deloc de la zeii care doresc să aibă sângele. Să privim la ceea ce acționează în om, înainte ca Pământul să acționeze asupra sa; să luăm pâinea, aşadar ceea ce îl hrăneşte pe om, să o luăm aşa cum o preia pentru început omul. El o preia prin gustul său. Hrana ajunge în om până la un anumit punct, înainte de a fi transformată în sânge. Alimentul se transformă în sânge abia după ce a pătruns în organism prin peretele intestinal. Abia acolo începe acțiunea Pământului; atâta timp cât alimentul nu este preluat de sânge acțiunea Pământului încă nu a început. Să nu vedeți, aşadar, în sânge ceea ce corespunde lui Dumnezeu, ci în pâine, înainte ca ea să devină sânge, şi în vin, înainte ca acesta să ajungă în sânge. Aici este Dumnezeirea, aici este încorporarea Logosului. Nu priviți la ceea ce curge în sânge, căci ceea ce curge în sânge este în om moştenire veche a perioadei lunare, premergătoare Pământului. Cu ceea ce este pământesc în om, alimentul are legătură înainte de a deveni sânge. Aşadar, trebuie să renunțăm la reprezentările despre sânge şi despre trup, despre carne, şi să ne facem reprezentări despre ceea ce încă nu a devenit sânge şi nu a devenit carne, despre ceea ce se pregăteşte în exterior, pe Pământ, ce este pământesc, fără ca Luna să aibă vreo influență, deci despre ceea ce provine din acțiunea Soarelui. Căci noi vedem lucrurile prin lumina Soarelui, mâncăm pâinea şi bem vinul mâncând şi bând prin acestea puterile Soarelui. Lucrurile vizibile nu există prin Dumnezeu-Tatăl, lucrurile vizibile există prin Logos.
Gândiți-vă că întreaga lume de reprezentări a omului nu era îndreptată în felul acesta asupra a ceea ce putea fi obținut în stilul celor vechi, din întreaga natură, ci asupra a ceea ce putea fi dobândit numai pentru că oamenii priveau asupra a ceea ce face Soarele să strălucească pe Pământ. Se indica ceva pur dumnezeiesc. Ceea ce este divin nu trebuie extras din lucrurile fizice ale Pământului, acest Divin trebuie perceput în ceea ce este spiritual, în Logos. Reprezentărilor vechi despre Dumnezeu-Tatăl le-a fost opus Logosul, adică a fost îndreptat mentalul oamenilor spre ceva pur spiritual. Niciodată nu a văzut omul Divinitatea în timpurile precreştine în alt mod decât prin ceea ce a fost oarecum prelucrat organic în el şi apoi s-a înălțat în el ca viziune sau ceva asemănător. Omul vedea deja Divinitatea înălțându-se din sânge. Acum el încerca să o cuprindă în spiritualul pur. Dar acum trebuia să conceapă şi lucrurile din jurul său ca fiind un rezultat al acțiunii Logosului, şi nu a unui Dumnezeu care s-a strecurat doar în lucruri, ca rezultat al unui Dumnezeu care a creat în perioada anterioară Pământului.
Dacă gândim așa ajungem, de fapt, foarte aproape de reprezentările primelor secole creştine. Dar în felul aceasta le era indicat oamenilor că, pentru a ajunge la Divinitate, ei nu trebuie să-şi formeze reprezentările dintr-o altă forță decât cea a conştienței lor. Oamenii erau conduşi spre spiritualitate. Ce li se putea spune în această situație? Li se putea spune: Odinioară, Pământul era atât de puternic, încât vă dădea reprezentarea Divinității. Acest lucru a încetat. Pământul nu vă mai dă nimic, trebuie să ajungeți prin voi înşivă la Logos şi la principiul creator. În fond, până acum ați venerat ceea cec a fost creator înainte de existența Pământului; acum trebuie să venerați ceea ce este creator în etapa Pământ. Aceasta însă o puteți înțelege numai prin puterea Eului vostru, a spiritului vostru.
Și aceasta se exprima în aceea că primii creştini afirmau: Sfârşitul lumii este aproape. Ei înțelegeau sfârşitul unei lumi care dă omului cunoaşterea fără ca el să lucreze cu conştiența sa la această cunoaştere. Și, în fond, s-a spus un mare adevăr cu acest sfârşit al lumii, căci mai înainte omul era un fiu al Pământului. El se lăsa în grija forțelor terestre. El se bizuia pe faptul că sângele său îi dădea cunoaşterea. Această fază a trecut însă. Împărățiile cerului s-au apropiat, împărățiile Pământului au luat sfârşit. De acum înainte omul nu mai poate fi un fiu al Pământului. El trebuie să devină tovarăşul unei ființe care a coborât din lumea spirituală pe Pământ, al Logosului, al lui Christos.
Sfârşitul lumii a fost profețit pentru secolul al IV-lea d.Ch.: se vorbea despre sfârşitul Pământului şi începutul unei noi împărății, al acelei împărății în care omul trebuie să se simtă locuind ca spirit între spirite. Va fi cel mai greu pentru omul prezentului să-şi reprezinte că realmente modul nostru de a fi nu era văzut de către oamenii din timpul lui Christos drept existența pământească, ci drept existență deja în Împărăția spiritului, după ce Pământul, aşa cum era el, după ce a dăruit oamenilor forțele sale, a apus. Cineva care a înțeles în mod corect modul de gândire al primilor creştini nu ar spune în ziua de azi că primii creştini ar fi crezut în mod superstițios în sfârşitul lumii şi că acesta nu ar fi venit. În sensul în care au văzut aceşti primi creştini lucrurile, acest sfârşit a avut loc în secolul IV, iar modul în care trăim noi în prezent ar fi fost văzut de primii creştini drept Noul Ierusalim, ca împărăție în care omul trăieşte ca spirit între spirite. Numai că ei ar fi spus: În conformitate cu concepțiile noastre, omul trăieşte de fapt în cer, dar este atât de corupt încât nu recunoaşte acest lucru, el crede că în Cer totul ar trebui să fie inundat de lapte şi miere în cer, că acolo nu există spirite rele de care trebuie să se apere. – Primii creştini ar fi spus: Mai înainte aceste spirite rele existau în lucrurile naturii, acuma ele sunt eliberate de acolo, roiesc invizibile în jur şi omul trebuie să se apere de ele.
Aşadar, sfârşitul lumii, în sensul primelor timpuri creştine, a avut întru totul loc. Numai că el nu a fost înțeles. Nu s-a înțeles că în locul zeului care locuia în Pământ, care așadar se revela prin evenimentele pământeşti, se afla acum Logosul suprasensibil, care trebuie să fie recunoscut în suprasensibil, la care trebuie să adere prin forțe suprasensibile. Dacă se acceptă acest lucru, se va înțelege de ce în secolele al IX-lea, al X-lea, al XI-lea în Europa civilizată se manifesta din nou o predispoziție pentru sfârşitul Pământului, oamenii aşteptau din nou sfârşitul Pământului. Oamenii nu ştiau ce aveau în vedere prin aceasta primii creştini, dar din această dispoziție de aşteptare a sfârşitului lumii, care s-a răspândit în întreaga Europă civilizată în secolele IX, X, XI, din această predispoziție a apărut preocuparea de a căuta calea spre Christos într-un mod cu mult mai material decât ar fi trebuit de fapt să o caute. Oamenii ar fi trebuit să ştie: Logosul trebuie găsit în spirit, nu în fenomenele naturale. Această căutare a Logosului în spirit nu au înțeles-o acești oameni, care au ajuns din nou în dispoziția de aşteptare a sfârşitului lumii, ci ei L-au căutat într-un mod mai mult material. Și așa a rezultat, din această dispoziție lăuntrică, dispoziția sufletească pentru cruciade: de a-L căuta încă pe Christos în mod material, în Orient, în mormântul Său, de a adera la Christos în această dispoziție de aşteptare a sfârşitului lumii, aş spune, dispoziție de aşteptare a greşit-înțelesului sfârşit al lumii.
Dar Christos nu a fost găsit acolo, în Orient. Oamenii au primit aproximativ acelaşi răspuns cu cel pe care l-au primit cei ce au venit să-L caute în mod vizibil, în mormânt, după Răstignire: Cel pe care-l căutați nu mai este aici – El trebuie căutat în spirit.
Și acum, în secolul al XX-lea, există din nou o dispoziție de aşteptare a unui sfârşit al lumii, care se va accentua tot mai mult, chiar dacă oamenii au devenit atât de letargici şi de indiferenți încât nici nu mai observă această dispoziție lăuntrică de aşteptare a sfârşitului lumii. Cu toate acestea, cel care vorbeşte despre această dispoziție lăuntrică de aşteptare a sfârşitului lumii în «Declinul Occidentului» a făcut o impresie deosebită, şi această dispoziție de aşteptare a sfârşitului lumii se va răspândi tot mai mult.
De fapt, nici nu ar trebui să se vorbească despre sfârşitul lumii. Ea s-a sfârşit, în sensul că spiritul ar mai putea fi extras din natură, şi se pune problema ca noi să conştientizăm că trăim într-o lume spirituală. Această greşeală a oamenilor, de a nu şti că trăiesc într-o lume spirituală este ceea ce a adus răul în lume, ceea ce face ca războaiele să devină din ce în ce mai sângeroase şi să devină din ce în ce mai limpede: oamenii sunt ca şi cum ar fi posedați. Ei şi sunt posedați de forțele răului, care-i haotizează, căci ei nu mai vorbesc deloc ca şi cum vrea să exprime ceea ce se află în Eul lor. Ei sunt cuprinşi parcă de o psihoză. Această psihoză este ceva despre care se vorbeşte mult, dar care este puțin înțeleasă.
Ceea ce au avut în vedere primii creştini drept sfârşit al lumii, ceea ce au înțeles ei prin aceasta s-a întâmplat şi noul timp a apărut. El trebuie doar recunoscut, trebuie ca oamenii să vadă că realmente, atunci când cunoaşte, omul cunoaşte ca Înger, şi când devine conştient de sine, el devine conştient de sine însuşi ca Arhanghel. Aşadar, important este că lumea spirituală deja a coborât pe Pământ, numai că noi trebuie să devenim conştienți de aceasta. Mulți au fost de părere că iau Evanghelia în serios. Dar, cu toate că în Evanghelie scrie foarte limpede că toate lucrurile care există, care intră aşadar în considerare, nu trebuie explicate prin forțele lor terestre, ci că ele au luat naştere prin Logos, cu toate acestea oamenii L-au mărturisit pe Dumnezeu-Tatăl, care trebuie într-adevăr recunoscut a fi una cu Christos, dar trebuie să fie recunoscut drept acel aspect al Treimii care a acționat până s-a format Pământul, în timp ce adevăratul Regent al Pământului este Christos, Logosul.
Aceste lucruri abia dacă mai puteau fi înțelese în secolul al IX-lea, când a activat Scotus Erigena. Din acest motiv, este importantă, pe de o parte, cartea sa despre structurarea naturii, dar pe de altă parte, aşa cum am spus ieri, ea este haotică, astfel încât reuşeşti să te descurci în ea numai dacă o examinezi de pe pozițiile ştiinței spiritului, aşa cum am făcut noi ieri şi astăzi.
Aşa cum am spus, în capitolul patru John Scoțianul vorbeşte despre entitatea necreată şi necreatoare. Dacă înțelegem sensul adevărat a ceea ce descrie Scotus Erigena aici, când vorbeşte despre Divinitatea în repaus, în care se uneşte totul, pasul a fost deja făcut. Lumea descrisă în primele trei capitole a luat sfârşit. Această lume a Divinității în repaus, a entității necreate şi necreatoare, este aici. Pământul este pe cale de dispariție în măsura în care el este natură. Am atras de mai multe ori atenția asupra faptului că aşa stau lucrurile când am precizat că şi geologul spune că în prezent, în mare, pe Pământ nu mai ia naştere nimic. Sigur că aşa, ca un ecou, mai apar plante ş.a.m.d., că plantele, animalele şi oamenii continuă să se reproducă, dar Pământul, în mare şi în ansamblu, a devenit altceva decât era. El se fărâmițează, se sfărâmă. Pământul se află, în ansamblu, cu regnul său mineral, deja în descompunere. – Marele geolog Suess [Nota 77] exprimă acest lucru în cartea sa «Chipul Pământului», spunând că noi umblăm pe solul Pământului în curs de fărâmițare. Și el face trimitere la anumite regiuni ale Pământului unde acest lucru poate fi văzut şi atrage atenția asupra faptului că mai de mult lucrurile stăteau altfel. Acest lucru nu se datorează faptelor naturii, ci faptelor morale ale omenirii, ne spune concepția despre lume şi înțelegerea lumii aparținând primelor secole creştine.
Și, realmente, de la începutul celui de al XV-lea secol, noi trăim în lumea Divinității în repaus, mai mult decât a fost cazul pentru Scotus Erigena, Divinitate care aşteaptă ca noi să ajungem prin activitatea noastră să obținem imaginațiunea, inspirația, pentru a recunoaşte că lumea din jurul nostru este una spirituală, pentru a recunoaşte că ne aflăm într-o lume spirituală care a respins lumea terestră, că trăim după sfârşitul lumii, că am ajuns la Noul Ierusalim.
Este, de fapt, un destin spiritual particular al omenirii, ca ea să trăiască în lumea spirituală şi să nu o ştie şi să nici nu vrea să o ştie. Toate interpretările care vor să prezinte adevăratul creştinism ca şi cum ar fi amalgamat cu unele reprezentări incomplete despre un sfârşit al lumii care totuşi nu s-a produs şi care trebuie înțeles în mod simbolic ş.a.m.d., toate aceste comentarii nu reprezintă nimic. Ceea ce se află în scrierile creştinismului trebuie să fie înțeles corect. Trebuie să ne fie clar că este vorba de faptul că primele reprezentări creştine erau în aşa fel încât s-a vorbit despre o lume care a fost deja alta după secolul al IV-lea d.Ch.
Învățături cum erau cele din primele secole creştine admirau comorile înțelepciunii păgânismului, iar Părinții Bisericii creştine au încercat să facă legătura dintre acestea şi taina de pe Golgota. Lucrurile au fost într-adevăr văzute aşa cum le-am descris eu astăzi. Dar nu s-a crezut că oamenii ar putea să le înțeleagă. Din această cauză, tainele vremii vechi s-au păstrat în dogme care trebuiau doar crezute, nu şi înțelese. Dogmele nu sunt superstiții sau neadevăruri. Ele sunt adevărate, numai că trebuie înțelese în mod corect. Dar ele pot fi înțelese numai dacă această înțelegere este obținută prin ceea ce a ieşit la suprafață la începutul secolului al XV-lea.
Vedeți dumneavoastră, pe când trăia Scotus Erigena, rațiunea umană mai era încă o forță. Scotus Erigena încă mai simțea că Îngerul din el cunoaşte. Oricum, rațiunea umană mai era încă, la cei mai buni, o forță. De la mijlocul secolului al XV-lea, nu mai există decât umbra acestei rațiuni, a acestui intelect. Noi dezvoltăm sufletul conştienței începând cu mijlocul secolului al XV-lea, dar mai avem încă umbra acestei rațiuni. Când omul actual îşi dezvoltă conceptele, el este departe de reprezentarea că un Înger cunoaşte în el. El gândeşte doar: Eu duc până la capăt aici un gând despre lucruri pe care le-am aflat. În orice caz, el nu vorbeşte despre faptul că aici s-ar afla o ființă spirituală, care cunoaşte, sau chiar o ființă spirituală superioară care este el însuşi prin conştiența de sine. Mijlocul prin care omul actual încearcă să cunoască este umbra acelui intelect care apărea la greci, de exemplu, la Platon şi Aristotel, sau aşa cum s-a configurat el chiar şi la romani, sau cum exista el în mod viu la Scotus Erigena în cel de al IX-lea secol d.Ch.
Dar, iubiții mei prieteni, tocmai faptul că nu trebuie să ne mai lăsăm induşi în eroare de rațiune ne poate ajuta în continuare. Oamenii aleargă în prezent după o umbră: rațiunea din ei, intelectul. Ei se lasă înşelați de acesta, în loc să se străduiască să ajungă la imaginațiune, la inspirație, la intuiție, care ne conduc din nou în lumea spirituală ce ne înconjoară. Faptul că rațiunea a devenit ca o umbră este chiar bine. Dar noi mai întâi cu această rațiune-umbră am întemeiat ştiința exterioară a naturii. Noi trebuie să lucrăm mai departe din ea, și Dumnezeu a intrat în repaus pentru a ne lăsa pe noi să lucrăm. Cea de a patra stare este întru totul prezentă acum. Omul trebuie numai să conştientizeze aceasta. Și fără să devină conştient de aceasta. nu mai poate apărea nimic pe Pământ. Căci ceea ce a primit Pământul ca moştenire s-a sfârşit. Trebuie întemeiat Noul.
Un om ca Spengler priveşte la „ruinele” care au rămas aici de la civilizațiile vechi. Ele au fost pregătite vreme îndelungată. În secolele IX, X, XI exista o dispoziție lăuntrică de aşteptare a sfârşitului lumii. După aceea au venit cruciadele. Ele nu au adus, în fond, nimic, pentru că oamenii au căutat în plan material ceea ce ar fi trebuit să fie căutat în spirit. Întrucât cruciadele nu au adus nimic, omul a primit ca un fel de ajutor din afară, Renaşterea. Mentalitatea greacă era iar prezentă, mentalitatea ce se răspândeşte în ziua de azi ca educație, ca formare, printre oameni, elenismul era din nou prezent, dar la început nu ca fiind ceva nou. Noul exista doar în privința reprezentărilor matematico-mecanice de la începutul secolului al XV-lea relativ la natura exterioară. În schimb, existau „ruinele” Antichității. Tinerii noştri sunt „îndopați” cu aceste ruine prin formarea gimnazială. Ele constituie apoi baza civilizației. Oswald Spengler a caracterizat într-un mod foarte potrivit aceste „ruine” ale Renaşterii. Ca blocuri rătăcitoare ele plutesc pe marea cunoaşterii, care vrea să producă mai departe. Dar, dacă privim la aceste blocuri care plutesc, vedem scufundarea. Căci ceea ce s-a păstrat din vechime este în dispoziția declinului, şi nimeni nu poate galvaniza ceea ce este educația noastră actuală. Aceasta piere. Trebuie creată o altă civilizație, plecând de la spiritual, prin creație originară, căci a patra stare este aici.
În felul acesta trebuie să fie înțeles Scotus Erigena, care a adus cu sine din Irlanda, din misteriile cultivate acolo, înțelepciunea – greu inteligibilă chiar şi pentru el; asta trebuie să citim în ziua de azi la Scotus Erigena. Astfel ne vorbeşte nu numai ştiința spiritului, ca o cunoaştere originară, ci şi documentele timpurilor mai vechi, dacă vrem să le înțelegem cu adevărat, dacă vrem să ne debarasăm în sfârşit de alexandrinismul noii ştiințe filosofice care se numeşte filologie. Trebuie să spun că din felul în care se practică aceste ştiințe în ziua de azi nu se reține mare lucru nici din filologie, nici din filosofie. Dacă privim la ceea ce se „toceşte” în şcoli şi la modul în care se organizează examenele în ziua de azi, în ele există extraordinar de puțin „philo”, care trebuie să apară de altundeva, căci avem din nou nevoie de el astăzi.
Am vrut să vă prezint, mai întâi, personalitatea lui Scotus Erigena, iar în al doilea rând să vă arăt căile pentru a putea înțelege în mod corect ceea ce a fost îngropat din înțelepciunea primordială. Oamenii actuali nu iau în considerare un lucru care este clar exprimat în Evanghelia după Ioan: Logosul este creator, nu Dumnezeu-Tatăl.
