După cele expuse până acum, în faţa sufletelor noastre va putea să se înfăţişeze cu claritate un fapt fundamnetal al vieţii şi fiinţei umane. Când vrem să observăm cu o mai mare precizie relaţia omului cu mediul său ambiant apare întrebarea cum se face că nu poţi pătrunde în esenţa lumii exterioare. Lumea exterioară se prezintă în faţa noastră prin fenomenele ei, prin evenimentele ei, şi, dacă avem măcar o infimă nevoie de cunoştere, trebuie să presupunem că abia dincolo de aceste fenomene, care ni se înfățişează ca o lume colorată, sonoră, caldă etc., este ascunsă esenţa adevărului. Într-o anumită măsură avem de-a face cu un văl dincolo de care se află adevărul. Pe de altă parte, există o enigmă asemănătoare cu privire la interiorul uman. M-am referit în ultimele zile la modul în care îşi dezvăluie enigmele organelor sale acest interior uman, atunci când pătrunzi cu adevărat în acesta. Totuşi, pentru conştienţa obişnuită este evident faptul că nu poţi privi atât de mult în interiorul propriu, pentru a putea cunoaşte cu adevărat natura plămânului, a ficatului etc., cum am discutat ieri. Acest fapt, al existenţei a două enigme, a incognoscibilităţii lumii exterioare şi a incognoscibilităţii lumii interioare, este înțeles dacă ai în vedere întreaga natură a omului, care între naştere şi moarte ne arată numai una din feţe, cealaltă având-o între moarte şi o nouă naştere.
Ca să studiem omul aşa cum ni se înfățişează el între naştere şi moarte avem nevoie de ceva interior sufletesc care este legat de viaţa noastră normală, avem nevoie de memorie. Am spus ieri că memoria se bazează pe reflectarea pe suprafața exterioară a organelor. Noi avem nevoie de memorie pentru viaţa noastră sufletească. Am indicat cu diferite ocazii unele fapte care ne arată că tulburarea memoriei poate submina întreaga noastră viaţă normală, aici, în existenţa dintre naştere şi moarte. Am dat un exemplu pentru a arăta că facultatea memorării se poate stinge în om. Astfel de cazuri sunt cunoscute. Puteţi citi despre ele în lucrări de psihologie. Este un fapt foarte cunoscut că un astfel de fenomen se poate întâmpla, şi încă mult mai frecvent decât se crede în general. Pentru oameni asemenea procese, fără ca ei să ştie acest lucru, sunt asemănătoare cu cele care au loc de la adormire până la trezire; conştienţa lor se stinge. O astfel de discontinuitate anormală a conştienţei exercită o influenţă puternică asupra întregii conştienţe a personalităţii. Omul nu se mai împacă cu el însuşi după ce a traversat o astfel de situaţie; ulterior, în viaţă, pentru el devine ceva de nesuportat. Astfel puteţi vedea cât de important este să posezi pentru viaţa obişnuită dintre naştere şi moarte – cu excepţia stărilor de somn – continuitatea conştienţei.
Continuitatea conştienţei este legată de memorie. Avem, aşadar, nevoie de memorie pentru a întreţine viaţa obişnuită. Acum, când parcurgi o dezvoltare ocultă, ai nevoie să dezvolți asemenea forțe sufleteşti, încât să poţi înăbuşi memoria obişnuită în cursul vederii spirituale. Cât timp deţii memoria obişnuită nu poţi privi în lumile spirituale. Iar la elevii dezvoltării oculte apare de obicei ca o viețuire faptul că la început, când pornesc să lucreze la dezvoltarea lor, au anumite viziuni, apoi se plâng că nu le mai au; ele sunt eliminate. Acest lucru se datorează faptului că pentru astfel de viziuni, dacă sunt adevărate, veritabile, când nu sunt halucinaţii, nu există memorie. Nu este posibil să-ţi aminteşti de o viziune, căci viziunea este ceva real. Priviţi o bucată de cretă şi apoi mutați-vă privirea; veţi avea imaginea de amintire. Dacă vreţi însă să vedeţi din nou creta, creta reală, trebuie să vă întoarceţi la percepție, trebuie să aveţi în faţa dumneavoastră realul. Pentru acest real memoria nu vă ajută deloc. Dacă atingeţi un fier fierbinte, vă ardeţi. Oricât de multă căldură aţi avea în amintire, aceasta nu vă va arde. Pentru că vederea în suprasensibil vă pune în legătură cu ceva real şi nu este o simplă imagine, trebuie să vă întoarceți la ea. Este vorba de a reveni la clarvedere, nu de a-ţi aminti pur şi simplu, căci o clarvedere adevărată este o viețuire ocultă şi nu poate deveni amintire; te poţi întoarce la ea numai pe cale indirectă. Poţi numai să spui: Înainte de a se fi produs clarvederea am vieţuit cutare sau cutare lucru în conştienţa obişnuită. De acest lucru îţi poţi apoi aminti, şi această etapă trebuie reactualizată până la momentul în care s-a produs clarvederea; ea nu poate apărea nemijlocit, dar trebuie refăcut drumul înapoi. Mulţi nu iau acest lucru în considerare; ei cred că îşi pot aminti o clarviziune în sensul obişnuit. Aşadar, într-o anumită privinţă, chiar şi în cazul unei dezvoltări oculte trebuie înăbuşită memoria. Acest lucru este necesar, el nu poate fi evitat. Din această cauză trebuie spus: Cel care năzuieşte să parcurgă o dezvoltare ocultă trebuie să fie sigur înainte de orice că în viaţa obişnuită este un om raţional; aceasta înseamnă că are o raţiune sănătoasă şi o memorie sănătoasă, fără apucături sau accese mistice. Cel care în viaţa obişnuită pălăvrăgeşte sau sporovăieşte într-un fel oarecare nu este potrivit pentru parcurgerea unei dezvoltări oculte. Trebuie să ai posibilitatea să-ți aminteşti cu cea mai mare precizie evenimentele zilei; numai atunci poţi avea îndrăzneala de a te avânta spre claviziuni, pentru care o astfel de amintire nu este posibilă. Precauţiile care se recomandă pentru o dezvoltare ocultă sunt fundamentate în lucrul în sine. Puteţi spune astfel: Memoria există pentru conştienţa obişnuită; ea aparţine unei vieţi normale între naştere şi moarte.
Pot să vă prezint schematic modul în care se comportă fiinţa umană care posedă memorie (vezi fig.2). Ceea ce prezint acum nu există ca atare, dar poate fi perceput în corpul eteric. Eu trasez o linie care traversează întregul corp şi dumneavoastră trebuie să vă imaginaţi că de la cap, aşadar de la percepţiile senzoriale, de la organele de simţ până la această linie este ceva ce se află în afara organelor. Această linie delimitează organele omului: într-o parte (săgeţi) are loc reflectarea iar dincolo de această linie se află inima, plămânul, ficatul etc. Simbolic, aceasta este linia memoriei umane. Vă puteţi imagina în mod formal că în interiorul nostru se află o membrană; este, de fapt, membrana care delimitează corpul eteric de corpul astral, numai că în realitate ea nu există. Ceea ce este perceput este reflectat prin forţa organelor care se află în spate; este reflectat, dar nu putem pătrunde în conştienţa obişnuită, nu putem privi în interiorul omului prin membrana memoriei. Memoria ne acoperă interiorul omului. Ea trebuie să facă aceasta deoarece altfel nu am fi normali în viaţa dintre naştere şi moarte. Memoria ne închide calea conştienţei obişnuite spre interior. De îndată ce conştienţa este curmată, de îndată ce undeva apare o ruptură, aşa cum se întâmplă cu dezvoltarea ocultă, putem vedea, aşa cum am descris ieri, organele noastre interne.
Acum avem răspunsul la enigma lui a-nu-putea-privi-spre-interior. Interiorul trebuie să fie acoperit, altfel nu am fi normali în viaţa dintre naştere şi moarte, deoarece avem nevoie de memorie. Aşadar, interiorul sinei noastre ne este învăluit prin oglindirea memoriei. Acest lucru trebuie să-l aveţi în vedere în rezolvarea acestei enigme.
De partea cealaltă, de partea lumii exterioare, este întins vălul simţurilor şi noi nu vedem dincolo de el. Să înţelegem aceasta în aşa fel, încât să spunem: Cum s-ar prezenta lucrurile dacă ne-am afla de cealaltă parte, dacă, privind în afară, nu am avea vălul simţurilor dincolo de care se află entitatea lumii, dacă am putea vedea totul? – Ne-am revărsa încontinuu cu percepţia noastră, cu concepţia noastră, în lucruri. Ne-am contopi cu lucrurile. Nu ne-am putea deosebi de lucruri. Și care ar fi urmarea? Dacă nu ne-am putea deosebi de lucruri, nu am putea dezvolta sentimentul iubirii, căci iubirea se bazează în primul rând pe faptul că nu te contopeşti cu celălalt, ci rămâi o individualitate. Noi suntem organizaţi în aşa fel încât suntem apţi să iubim între naştere şi moarte. În dezvoltarea ocultă, această aptitudine de a iubi trebuie să fie înlocuită la rândul ei prin imaginaţie, inspiraţie, intuiţie. Dacă nu am avea iubirea viaţa noastră ar fi total ruinată, am deveni lipsiţi de inimă. Din această cauză este necesar ca cel care parcurge o evoluţie ocultă să-şi dezvolte înainte de orice capacitatea de a iubi. Dacă a făcut aceasta, el poate îndrăzni să străbată dincolo de vălul simţurilor şi să privească în afară. Aveţi astfel în faţa sufletului dumneavoastră cea de a doua enigmă. Omul trebuie să fie capabil de memorie şi de iubire. Dacă nu este capabil de iubire el nu poate privi cu conştienţa obişnuită dincolo de vălul simţurilor, iar dacă nu este capabil de memorie nu poate privi în propriul său interior.
Vrând să cerceteze subiectivitatea umană, Kant şi-a fixat drept jaloane noţiuni cu totul abstracte. În realitate, noi trebuie să înţelegem omul ca fiind o fiinţă aptă de gândire şi de iubire. Între naştere şi moarte, omul învață să cunoască ce trăieşte în simţire, să cunoască ce trăieşte în iubire. Noi ne aflăm pe Pământ ca să ne perfecţionăm aceste două capacităţi.
Dacă omul trebuie să ţină separate, prin memorie, fiinţa sa simţitoare şi fiinţa sa gânditoare, care se loveşte aici şi de vălul simţurilor, el dezvoltă, mai ales prin intermediul capului – omul este în întregime cap –, viaţa conştienţei. Viaţa conştienţei se opreşte la gând. Gândul devine imagine a amintirii. Dar noi nu pătrundem mai departe de imaginea amintirii. Aici gândul este oprit; prin faptul că este reţinut aici el poate reveni ca amintire. Viaţa noastră normală dintre naştere şi moarte se bazează pe aceea că nu lăsăm gândul să coboare la organe. Forţele lui ajung jos, aşa cum am descris ieri, dar gândul ca atare, aşa cum trăieşte în noi ca imagine, nu-l putem lăsa să coboare. În clipa în care murim, gândul nostru devine imaginaţiune. Toate gândurile devin imagini. Cu aceste imagini omul trăieşte un timp între moarte şi o nouă naştere. Apoi, treptat, aceste imagini devin inspiraţie. În felul acesta sufletul evoluează. Acum, omul începe să perceapă muzica sferelor. Pentru el muzica sferelor începe să fie ceva real. El trăieşte în lumea sunetelor lumii, şi, în final, evoluează împreună cu Universul spiritual-obiectiv. Sufletul său devine în întregime intuiţie. Într-o oarecare măsură el devine una cu Universul.
Acesta este totodată momentul în care, după ce un anumit timp a existat această intuiţie, îşi face intrarea miezul nopţii cosmice, despre care am vorbit din nou ieri. Acum începe calea de întoarcere, iar intuiţia poate prelua ceva pe care omul l-a părăsit treptat, în timpul în care a trăit aici pe Pământ. Când trece prin poarta morţii, omul trăieşte prin alte forţe decât cele pe care, aici pe Pământ, le numim voinţa. El se adaptează forţelor cosmice. Aş spune că voinţa este absorbită, dispare treptat. Când omul a ajuns la miezul nopţii cosmice, aşadar după ce a traversat starea de inspiraţie şi starea de intuiţie, ajungând pe culmea vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, intuiţia este năpădită din nou de voinţă. Gândul este din nou temperat de voinţă; aceasta saturează tot mai mult sufletul, care se înalță prin efort propriu din nou la inspiraţie, apoi la imaginaţiune. După ce ajunge la acest nivel şi-l parcurge un timp, el devine din nou matur pentru a fi încorporat. Pe această cale se formează din imagine, aşa cum am descris, ceea ce apare ca fiind omul metabolism-membre al încarnării anterioare, transformat. Vedeţi, aşadar, că urcând treptele dezvoltării oculte, omul se înalță până la miezul nopţii cosmice, coborând apoi din nou, în sens invers, drumul până la imaginaţiune şi până la formarea gândurilor, când se încorporează.
În tot acest timp, omul preia voinţa. Când ajunge din nou în existenţa fizică, vedem cum ceea ce îl influențează venind din Cosmos, ceea ce a preluat în sine venind din încarnarea anterioară se află în imagine, în care se află inclusă şi voinţa. Avem, aşadar, acum o imaginaţiune saturată de voinţă.
 Fig. 1  [mărește imaginea] |
Tablele 9+10 |
Aşadar, când omul ajunge înainte de concepţie la o nouă viaţă fizică, el posedă, de fapt, o imaginaţiune, dar o imaginaţiune saturată cu voinţă. Din imaginaţiune ia naştere capul şi ceea ce mai ţine de acesta, şi voinţa, care ia în stăpânire noile membre şi metabolismul; acestea se repartizează capului şi restului organismului omului. Aş spune că, în esenţă, capul este gând cristalizat, încremenit; ceea ce trăieşte în restul organismului este voinţă organizată. Gândurile dumneavoastră, reprezentările dumneavoastră se află în conştienţa obişnuită; ceea ce se întâmplă în voinţă, am spus aceasta de mai multe ori, le este tot atât de necunoscut oamenilor ca şi ceea ce se petrece în timpul somnului. În conştienţa obişnuită, atunci când ridici un braţ se conştientizează, avem reprezentarea acestui fapt, dar actul de voinţă ca atare rămâne adormit, ca şi ce se întâmplă în timpul somnului, de la adormire până la trezire. Aşadar, se poate spune: Omul metabolism-membre doarme şi în timpul zilei; el se trezeşte numai în omul-cap.
Ştiinţa oficială actuală vorbeşte în logică despre reprezentare, despre judecată şi despre concluzie. Să ne imaginăm o astfel de concluzie. Concluzia pe care o întâlnim în toate lucrările de logică se referă la celebrul silogism logic. Aşadar: Toţi oamenii sunt muritori; Cezar este om; deci Cezar este muritor. – Aceasta este concluzia. Fiecare element al concluziei este o judecată: Toţi oamenii sunt muritori – este o judecată, Cezar este om este o judecată, Cezar este muritor este o judecată. Întregul este o concluzie. Om, Cezar sunt reprezentări.
Dacă întrebați un om, dintre cei foarte deştepţi – căci aceştia dau tonul –, el va spune: Toate acestea se petrec în sistemul nervos. Sistemul nervos este mijlocitorul reprezentării, al judecăţii şi al tragerii concluziei, ba chiar şi al sentimentului şi al voinlei. – Dar chiar şi cu reprezentarea, judecata şi concluzia lucrurile nu stau aşa cum spune gândirea oficială actuală. Numai reprezentarea este o treabă a capului. Când dai o sentinţă trebuie să simţi prin intermediul corpului eteric că te situezi pe picioarele tale. De fapt, nu judecaţi cu capul, judecaţi cu picioarele, în orice caz cu picioarele corpului eteric. Cel care judecă şi când stă culcat îşi întinde picioarele eterice. A judeca nu se bazează pe cap, a judeca se bazează pe picioare. Acest lucru nu îl acceptă nimeni în prezent, dar este adevărat. Iar concluzia se bazează pe braţe şi pe mâini, mai ales pe ceea ce la om se înalță din ceea ce are şi animalul. Animalul stă pe picioarele sale, animalul este el însuşi o judecată, dar el nu trage concluzii. Omul trage concluzii. În acest scop, el şi-a obţinut braţele sale libere; pentru aceasta există braţele, nu pentru mers. Omul are braţele libere pentru a fi o fiinţă care poate trage concluzii. Iar ceea ce se petrece în timp ce păşim cu picioarele noastre eterice, în timp ce mişcăm braţele noastre astrale, aceasta este judecată, este concluzie, aceasta se oglindeşte în cap ca fiind reprezentare şi chiar devine reprezentare. Astfel încât este nevoie de întregul om, nu numai de omul neurosenzorial, ca să poată lua naştere judecata şi concluzia.
Dacă veţi lua în considerare aceasta, veţi spune: Omul preia de fapt, din sistemul său de membre judecata şi concluzia. Acestea sunt acţiuni ale voinţei şi ies la iveală dintr-o stare mult mai neprecizată decât reprezentarea. Aşa cum ne trezim dimineaţa, tot astfel vieţuim când tragem o concluzie. Noi am extras-o din toată profunzimea fiinţei noastre. Ceea ce s-a maturizat din viaţa noastră anterioară până la viaţa noastră actuală, ceea ce vieţuieşte în cap ne conduce la a putea avea reprezentări prin intermediul capului. Când ne naştem, suntem bătrâni raportându-ne la Cosmos. Iar faptul că voinţa noastră s-a reînnoit se datorează faptului că am întinerit prin raportare la Cosmos. Întotdeauna ceea ce purtăm drept cap ne aminteşte de încarnarea anterioară. Este vechiul din noi. Ceea ce este omul metabolism-membre, pe acesta l-a cucerit voinţa în timp ce trece în încarnarea actuală, este mijlocit de corpul matern. Căci restul – este suficient să studiezi embriologia exterioară empirică şi vei obţine confirmarea – este construit în corpul mamei din Cosmos. Capul este o copie a Cosmosului, este influenţat de forţele exterioare. Cel care vrea să conteste acest lucru spune că este o aberaţie să se creadă că magnetismul Pământului orientează acul magnetic. Fizicianul, când vrea să explice mişcarea acului magnetic, pleacă de la acesta; fiziologul, embriologul, biologul, când vor să explice embrionul, rămân la corpul mamei. Acest lucru este aberant. Trebuie să ieşi în întregul Cosmos. Avem mai întâi capul, iar restul corpului, pe care-l cucereşte pentru sine voinţa, care s-a apropiat de imaginaţiune în timpul parcurgerii vieţii dintre moarte şi o nouă naştere începând de la ora miezului nopţii existenţei, este doar articulat la acesta.
Dacă observăm omul din desen (din fig. 2), vedem că tot ce se raportează la gândire şi la percepţie este situat deasupra membranei memoriei, iar tot ce se raportează la voinţă dedesubt. Aceasta acţionează în sus, acţionează din inconştient, în modul pe care l-am discutat ieri. Voința acţionează în sus. Despre voinţă noi nu ştim nimic. Omul este o dualitate în viaţa dintre naştere şi moarte. El este cu adevărat un monon, aceasta este el prin raportare la întreaga lume, iar acest caracter monadic trebuie să-l stabilească în devenire, şi să-l restabilească mereu. În adevăr, între naştere şi moarte omul este dual: de o parte se află gândul împreună cu percepţia, de cealaltă parte, voinţa împreună cu mentalitatea.
Aş spune că omul este media dintre două lumi. Întrebați-vă ce aveţi în conştienţă în fiecare clipă a vieţii dumneavoastră. Reprezentările de amintire, ceea ce aţi vieţuit în cel de-al doilea, de-al treilea sau de-al cincilea, de-al şaselea an, acesta este conţinutul conştienţei dumneavoastră. Iar ceea ce străbate până aici izvorând de jos, din voinţă, este iubirea, capacitatea de iubire. De fapt, omul nu este altceva decât ce apare în medie ca imagini de amintire şi iubire. În fond, omul este alcătuit astfel: deasupra este o lume care este gând cosmic, dedesubt este o lume care este voinţă cosmică. Omul este punctul de atac pentru Lucifer din partea voinţei şi punctul de atac pentru Ahriman din partea gândurilor (vezi fig. 2). Ahriman ar vrea să-l facă pe om în întregime cap. Lucifer ar vrea să decapiteze omul pentru ca acesta să nu poată gândi deloc, ca totul să ţâşnească şi să se scurgă pe calea ocolită a inimii sub formă de căldură, ca el să se reverse din iubire cosmică şi să se scurgă în lume ca iubire cosmică, ca o fiinţă cosmic-fanatică.
În vremurile actuale, în cultura noastră mult lăudată, găsim mai ales influenţe ahrimanice. Aceste influenţe ahrimanice au fost mereu resimţite de oamenii mai sensibili. Când eram încă foarte tânăr, am vorbit o dată cu un poet austriac foarte cunoscut în acea perioadă; acesta avea un sentiment subtil pentru tot ce se înalță în cultură şi exprima acest lucru semiimagistic, dar acest semiimagistic era pentru el o realitate. El îmi spunea – îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat azi: Felul în care suntem alcătuiţi noi oamenii actuali reprezintă un destin îngrozitor; un destin îngrozitor care va deveni al întregii omeniri, dacă lucrurile vor evolua ca în prezent. Omul îşi pierde treptat abilitatea membrelor, el nu va mai putea umbla, se va deplasa cu ajutorul roţii şi se va mişca în mod mecanic; el îşi va pierde şi abilitatea mâinilor, totul va deveni tehnic. Exact aşa cum se atrofiază un muşchi care nu este folosit, toate organele se vor atrofia treptat şi omul nu va mai fi decât cap. Capul se va mări tot mai mult, şi în felul acesta omul se va pomeni cu un rest al organismului cu totul degenerat, schilodit.
Această imagine stăruia, aş spune, ca un coşmar în faţa acestui poet austriac; el se numea Hermann Rollett şi descria acest lucru într-un mod foarte intuitiv, căci reprezentarea că oamenii vor deveni cândva capete rostogolitoare prin cultura noastră îl apăsa foarte tare. La baza acestei reprezentări se află faptul că în epoca noastră sunt extrem de puternice acele forţe care vor să dezvolte tot mai mult capetele noastre. Cu capul fizic acest lucru nu le reuşeşte foarte bine, dar cu capul eteric reuşita este asigurată. Aşadar, în vremea noastră forţele ahrimanice ar vrea să ne transforme în întregime în oameni-cap, ar vrea să ne transforme exclusiv în gânditori.
Dar mai este prezent şi celălalt pol care lucrează pentru noi când murim, astfel încât voinţa a acaparat gândul. Gândului nu-i este încă îngăduit să fie singur. Când ne naştem avem acumulată o voinţă nouă, dar gândul se separă, găseşte capul nostru; voinţa ia în stăpânire restul corpului. În timp ce trăim pe Pământ, în noi există o permanentă interacţiune între voinţă şi gând. Voinţa ia în stăpânire gândul, iar noi trebuie să trecem prin moarte cu acest compus din voinţă şi gând. Ahriman ar vrea să ne împiedice. El ar vrea ca voinţa să rămână separată, ca gândul să fie format numai în noi. Dacă s-ar ajunge în final la ceea ce Ahriman vrea de fapt noi ne-am pierde identitatea. Am ajunge cu un gând format instinctiv, pe care nu l-am putea păstra şi Ahriman l-ar putea lua în stăpânire şi l-ar putea insera în restul lumii, astfel încât acest gând să poată acţiona mai departe. Acesta este efectiv destinul care ameninţă omenirea în cazul în care va persevera în materialismul actual, şi anume ca forțele ahrimanince să devină atât de puternice, ca Ahriman să-i fure omului gândurile şi să le insere în pământ, astfel încât acesta să se consolideze şi să rămână pământ ca atare. Ahriman este împotriva spuselor lui Christos: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” E1 ar vrea ca aceste cuvinte să nu se împlinească. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă se vor fura oamenilor gândurile, dacă oamenii vor fi dezindividualizaţi.
 Fig. 2 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
Dacă Ahriman ar acţiona în continuare aşa cum a făcut-o în special începând cu anul 1845, creierele vor deveni din ce în ce mai rigide, iar oamenii ar trăi sub influența obsesiilor, a gândurilor materialiste, aşa cum am discutat ieri. Acest lucru s-ar evidenţia mai cu seamă în faptul că oamenii ar fi conduşi în aşa fel încât nu ar avea gânduri mobile, ci, când ar împlini o anumită vârstă, ar avea gânduri în întregime fixe. Vă rog să vă întrebaţi dacă acest lucru nu este deja prezent într-un mare grad în zilele noastre! Gândiţi-vă cât sunt de fixe în prezent gândurile multor oameni. Mai pot ei învăța multe lucruri în prezent? Gândurile lor sunt atât de rigide încât nu mai pot învăţa mare lucru. Acest lucru este folosit deja în sens ahrimanic. Iar Ahriman se străduie să transforme tot mai mult gândurile în obsesii. Un produs activ al acestor obsesii este, în plan ştiinţific, atomismul. În spatele vălului simţurilor nu este presupus că există spiritul, ci numai atomi, atomi în vibraţie. Desigur, nu puteţi ajunge dincolo de acest văl al simţurilor decât cu ajutorul gândurilor. Dar Ahriman a bulversat oamenii într-atât încât ei şi-au materializat gândurile. Deja nu mai cred că ei construiesc doar o lume de atomi-gânduri, ci privesc acest lucru ca fiind o realitate; ei scot, aşadar, gândurile în afară. Este o lume total ahrimanizată. În prezent, noi posedăm o ştiinţă ahrimanizată până în cele mai mici detalii.
Acest lucru ne afectează viaţa într-un mod îngrozitor. De exemplu, eu am primit o dată – poate acum treizeci şi cinci de ani – un manuscris. Era un manuscris foarte savant. El îşi propunea să elaboreze o diferenţială pe care – eu vă povestesc o istorie adevărată –, dacă o integrezi, obţii omul. Aşadar, dacă integrezi totul, de la picior până la cap, obţii omul. Era un studiu foarte savant. Iar medicul care mi l-a adus mi-a spus: Puteţi face cunoştinţă şi cu autorul, căci a fost în clinica mea. Când l-am cunoscut, acesta mi-a declarat: Da, lucrurile aşa stau, eu personal am vieţuit aceasta, şi vă pot spune că sunt alcătuit în întregime din atomi diferenţiali, peste tot sunt diferenţiale, eu sunt numai o integrală. – El s-a prezentat pe sine ca fiind alcătuit exclusiv din atomi; acesta este conştienţă intelectual-ahrimanică. Dar este vorba de sistemul atomismului devenit rigid. Căci atunci când mi-a fost adus manuscrisul mi-am amintit că există o formulă a lumii aparţinând lui Laplace care spune că este posibil să calculezi din atomi, prin integrare – caz în care nu se integrează totul de la picior până la cap, ci trebuie să integrezi totul de la începutul până la sfârşitul lumii –, dacă introduci o valoare specială oarecare, să spunem, momentul în care Cezar a trecut Rubiconul sau altele asemănătoare! Simplu, nu-i aşa, pentru că evidenţiezi atomii în formula Universului, tratându-i în mod corespunzător. Acest mod de gândire este până la exasperare asemănător cu studiul făcut de acel om asupra propriei sale persoane, care se vedea pe sine ca fiind o integrală inclusă între limitele de la picior până la cap. Dacă priveşti corect lucrurile, poţi vedea ahrimanizarea culturii noastre.
Desigur, noi trebuie să acţionăm împotriva acestei tendinţe, iar aceasta nu se poate întâmpla decât dacă nu lucrăm numai cu noţiuni abstracte, ci aducem noţiunile noastre la nivelul de imagini. Când vom păşi prin poarta morţii, vom aduce cu noi imagini şi vom găsi legătura cu lumea. Altfel omenirea se va îndrepta spre pericolul de a se pierde pe sine şi ceea ce ar trebui să fie individualizat prin revărsarea voinţei în gânduri se va mineraliza, va fi transformat în pământ, Pământul va deveni o fiinţă a Universului, iar omenirea se va transforma sufleteşte într-un mare cimitir.
Din când în când trebuie să abordezi şi asemenea perspective culturale. În vremea noastră este necesar să faci aceasta. Căci se ştie cât de repede ne apropiem de această osificare a culturii noastre. Nu aş vrea să nu amintesc, şi cu acest prilej, faptul că până în anul 869, până la cel de al optulea Conciliu ecumenic general de la Constantinopol, se considera că omul este alcătuit din corp, suflet şi spirit. Atunci, aşa cum am mai menţionat, s-a stabilit pentru Occident, de către acest al optulea Conciliu ecumenic general, formula: Nu este admis să se creadă că omul este alcătuit din corp, suflet şi spirit; el este constituit din corp şi suflet, iar sufletul are unele însuşiri spirituale. Apoi această formulă s-a generalizat. În Evul Mediu se considera o erezie să crezi că omul este alcătuit din corp, suflet şi spirit. În prezent, profesorii de filosofie spun că omul este alcătuit din corp şi suflet. Această „ştiinţă fără prejudecăţi” nu este nimic altceva decât rezultatul hotărârii celui de al optulea Conciliu ecumenic general. Se poate spune: Odată cu al optulea Conciliu ecumenic general omenirea a pierdut conştientizarea spiritului; aceasta trebuie recucerită. Dacă însă vom merge mai departe pe calea amintită, omul va pierde şi conştientizarea sufletului.
Materialiştilor secolului al XIX-lea această conştienţă a sufletului le dispăruse într-atât încât se spunea: Creierul secretă gânduri precum ficatul fierea. Aşadar, nu se mai deţinea decât conştienţa proceselor corporale. Şi, fără ca oamenii să ştie aceasta, există în prezent – tot felul de societăţi lucrează în acest sens – tendinţa de a repeta ceea ce s-a realizat la Conciliul de la Constantinopol din 869, şi anume de a statua că omul nu este alcătuit din trup şi suflet, ci din trup, iar sufletul este ceva ce se dezvoltă din trup. Din această cauză se consideră că este imposibil să educi sufleteşte omul; deci trebuie găsit un element, un element material pe care să-l inoculezi omului la o anumită vârstă; astfel el îşi va dezvolta talentele. – Această tendinţă persistă. Ea se află în linia dreaptă a evoluţiei ahrimanice: să nu se mai fondeze şcoli pentru predare, ci să se inoculeze omul cu anumite substanţe. Nu este ceva ce nu poate fi făcut, dar atunci transformi omul în automat. Astfel s-ar grăbi procesul de educaţie care lucrează prin constrângerea gândurilor. Există deja substanţe cu ajutorul cărora, dacă ar fi inoculate omului la vârsta de şapte ani, acesta s-ar putea dispensa de şcoala primară; el ar deveni un automat al gândirii. El ar deveni foarte deştept, dar nu ar avea conştienţa acestui fapt. Dar ce importanţă are în prezent dacă omul are sau nu o viaţă interioară, din moment ce el aleargă de colo-colo în exterior, făcând un lucru sau altul! Oamenii care se dăruiesc în prezent culturii ahrimanice – şi există astfel de oameni – năzuiesc numai spre astfel de idealuri. În definitiv, ce ar putea fi mai încântător pentru o mentalitate, care se răspândeşte tot mai mult în prezent, decât să se descopere un vaccin în loc să chinuieşti un copil timp de mulţi ani! Aceste lucruri trebuie spuse cu tărie. Pentru că altfel nu se observă ce scopuri se urmăresc. Printr-un astfel de vaccin s-ar obţine pur şi simplu relaxarea corpului eteric în corpul fizic. De îndată ce corpul eteric se relaxează, jocul dintre Univers şi corpul eteric devine deosebit de activ, iar omul devine un automat. Dar corpul fizic al omului trebuie să fie educat aici, pe Pământ, prin voinţă spirituală.
În această perspectivă, şi în opoziţie cu automatizarea omului, au fost elaborate metodele pedagogice pentru şcoala Waldorf. Ele trebuie să fie un motor cultural care să conducă la spiritualizare. Căci, în prezent, este necesar înainte de orice ca viaţa oamenilor să fie cultivată ca viaţă spirituală. Din această cauză ar trebui să urmărim tot ce apare ca simptom de ameliorare la oamenii individuali. Am evidenţiat cu alte prilejuri cum omenirea actuală se străduie să înlocuiască adevărata practică a vieţii cu rutina, care duce la mecanizarea ei.
De curând, m-am bucurat când am citit că mai există oameni care, pe lângă rutina obişnuită a vieţii, mai apreciază viaţa practică. Am aflat cum îşi testa Edison oamenii pe care dorea să-i pregătească pentru a fi practicanţi. El nu era interesat dacă un comerciant ştie să-şi ţină bine evidenţa contabilă nici dacă este un om îndemânatic, raţional. Acest lucru, spunea el, îl învaţă oricine în trei săptămâni. Și este corect. Edison punea oamenilor despre care voia să ştie dacă au valoare în viaţa practică întrebări de felul următor: Cât de mare este Siberia? Aşadar, când voia să testeze pe cineva dacă este un bun contabil el nu-l întreba dacă poate finaliza în mod corect un bilanţ, ci: Cât de mare este Siberia? Sau: Dacă lungimea unei camere este de cinci metri, lăţimea de trei metri şi înălţimea de patru metri, câţi metri cubi de aer intră în ea?; Ce se află în locul unde Cezar a trecut Rubiconul etc., întrebări cu totul generale la care, dacă ştia să răspundă, Edison îl angaja pe post de contabil. El considera că dacă cineva poate răspunde la o astfel de întrebare generală era dovada că nu şi-a irosit timpul în şcoală, că are gânduri mobile; şi aceasta cerea el.
De fapt, în acest fel ar trebui să fie modelată practica, în timp ce noi, în ultima vreme, am cârmit spre direcţia opusă şi am crezut în specializări, astfel încât găseşti din ce în ce mai greu oameni de care ai nevoie pentru practică. În acest mod trebuie să lucrăm pentru mobilitatea gândurilor. Dacă se va lucra astfel gândurile nu se vor osifica, iar Ahriman va avea o situaţie grea. Dar veţi constata singuri cât de puţini Edisoni care să aibă asemenea principii practice există. Problema care se pune acum este de a se lucra în vederea obţinerii imagisticii noţiunilor; cine lucrează în acest scop nu va mai putea spune că nu înţelege ştiinţa spiritului. Căci imboldul omului de a obţine din abstracţiune caracterul imagistic al noţiunilor îi dă, pe de o parte, posibilitatea să poată înțelege că Pământul s-a dezvoltat din Lună, Soare, Saturn, iar pe de altă parte, pentru viaţa sufletească se amestecă în reprezentările imagistice, în imaginaţiuni, viaţă a sentimentelor. Apare în adevăr omul deplin.
Nu de mult s-a comunicat faptul că un critic ar fi spus că antroposofia nu este o ştiinţă pentru că adevărurile la care ajunge sunt extrase din stadiul omului în întregul său, pe când o ştiinţă ar trebui să le extragă numai din intelect. Aşadar, ştiinţei nu-i este îngăduit să extragă adevărurile din cunoaşterea omului în întregul său.– Pe această cale se urmăreşte să se extindă din nou cultura de cap unilaterală la o cultură a omului integral, de fapt, falsa conştienţă, cea care ajunge la cultura de cap şi care apoi se extinde în viaţa practică. Căci credinţa falsă că noi judecăm cu capul conduce oamenii la cultura de cap. Noi judecăm cu picioarele şi conchidem cu braţele. Odată ce ştim aceasta, nu va mai fi ignorat principiul de bază că adevărul adevărat trebuie să rezulte din omul integral, din omul total. Aceasta este problema pe care am vrut să v-o prezint azi.
