La sfârşitul conferinţei de ieri am atras atenţia asupra faptului că punctul echinocţial al Soarelui a făcut un circuit în jurul Zodiacului din Peşti până în Peşti, moment din care, potrivit concepţiei ştiinţei spiritului, trebuie calculată dezvoltarea omenirii pe Pământ. Acest lucru trebuie înţeles corect. Noi considerăm că evoluţia generală a omenirii începe încă în vremea Vechiului Saturn, deci atunci când, aici, vorbim despre evoluţia umanităţii pe Pământ nu poate fi vorba decât despre o evoluţie parţială. Lucrurile pot fi reprezentate astfel: omul a avut o altă formă în timpul perioadei saturniene, a perioadei solare, a perioadei lunare, formă care nu poate fi comparată cu cea actuală. Și dacă se vorbeşte acum de modelarea umanităţii pe Pământ înseamnă că pregătirea modelării fizice a omului a început la sfârşitul perioadei lemuriene, că oamenii s-au format, aşa cum am descris în lucrările mele, în perioada atlanteeană, deci în acel timp care reprezintă un ocol făcut de punctul echinocţial de răsărire a Soarelui în jurul Zodiacului.
Acum vrem să insistăm asupra condiţiilor cărora le-a fost supus omul în acest timp în care el s-a întors la punctul de plecare.
Aş vrea să vă mai prezint ceva în mod schematic ca să puteţi avea imaginea deplină a ceea ce vreau să spun în continuare. Noi nu putem prezenta evoluţia omului începând de la sfârşitul epocii lemuriene, când punctul echinocţial de răsărire a Soarelui se afla în Peşti, desfăşurându-se într-un cerc. Acest lucru ar fi eronat. Trebuie să ne imaginăm această evoluţie ca pe un cerc numai pentru a avea o imagine a evoluţiei. Să ne gândim deci că dacă punctul de plecare al evoluţiei se află în vechea perioadă lemuriană, în această evoluţie omul a urcat pe o treaptă superioară a fiinţei sale, şi de pe această treaptă superioară, în ceea ce priveşte legătura sa cu Cosmosul, s-a reîntors, în epoca actuală, la punctul său de plecare. Cum a trăit el în aceste condiţii vrem să evocăm azi în faţa sufletelor noastre.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 15 |
Cu ceva timp în urmă am ţinut conferinţe în faţa unui cerc restrâns din Stuttgart despre o posibilă imagine astronomică a Univesului. Am făcut referire la faptul că aşa-numita imagine ptolemeică despre lume a fost considerată corectă de omenire perioade lungi de timp. Această imagine ptolemeică a Universului este întru totul spirituală, ea exprimă geometric, în forme liniare, ceea ce trebuie să fie sintetizat când vrem să exprimăm reprezentarea pe care o avem despre stele, despre poziţiile şi traseele acestora prin formaţiuni imagistice. Atunci, plecând de la anumite condiţii pe care de asemenea le-am prezentat de mai multe ori, sistemul ptolemeic al Universului a fost înlocuit de ceea ce, în principal, chiar dacă i s-au adus modificări importante, este considerat şi în prezent cel corect, de sistemul copernican. Eu am spus la Stuttgart că şi sistemul copernican al Universului nu este nimic altceva decât o sinteză a ceea ce vedem dacă ne îndreptăm privirea sau telescoapele noastre spre Cosmos, şi am arătat că nu se poate spune că sistemul copernican al Universului este mai corect decât cel ptolemeic; este numai un alt mod de a sintetiza fenomenele. Am încercat apoi să sintetizez eu însumi aceste fenomene legându-le de ceea ce poate experimenta omul în sine, om care atunci când Pământul este în mişcare trebuie să facă şi el aceeaşi mişcare. Eu vreau să aduc azi în faţa sufletelor dumneavoastră doar rezultatui obținut, restul nu are importanţă pentru noi.
Dacă sintetizarea acestor fenomene nu se face în mod unilateral, aşa cum se întâmplă atât în cazul sistemului ptolemeic cât şi în cazul celui copernican, dacă se ia în considerare tot ceea ce ai în faţă ajungi la convingerea că această sinteză ajunge în final atât de complicată încât nu o mai poţi scoate la capăt cu creionul sau chiar cu planiglobul. Nu este, de fapt, posibil să sintetizezi lucrurile într-un mod simplu, cum s-ar dori. Pe această cale poţi ajunge la ceva uimitor, pe care aş dori pur şi simplu să vi-l prezint, pentru că oricât ar părea lucrurile de paradoxale omului actual trebuie totuşi discutate.
Oamenii cred că ştiinţa prezentului este lucrul cel mai deştept care a existat vreodată. Plecând de la această credinţă, omenirea se îndreaptă spre un destin cultural groaznic. Dar odată trebuie spus şi ceea ce este corect. Dacă se iau în considerare şi alte circumstanţe, se ajunge în final la o dispoziţie sufletească în ceea ce priveşte complexitatea sistemului universal foarte asemănătoare cu dispoziţia sufletească pe care o ai când tocmai te-ai trezit şi vieţuieşti imaginile haotice despre care am spus ieri şi alaltăieri că zac în noi ca un curent subiacent. Eu v-am schiţat organismul uman conform cu corpul fizic şi cu cel eteric şi am spus că din el se ridică imagini haotice care sunt prezente şi în timpul zilei. Le putem găsi ca fiind foarte influente la naturile predispuse la visare. Ele pot fi observate cu claritate mai ales când omul se afundă dimineaţa cu eul şi corpul său astral în corpurile sale fizic şi eteric. Eu nu mă refer acum la aceste imagini. Ele sunt, corespunzător cu perfecţiunea sau imperfecţiunea lor, poetice, pline de fantezie, sau haotice – acest din urmă caz este cel mai frecvent –, dar eu vreau să vă relatez despre starea sufletească la care ajungi când te simţi transpus în aceste imagini ca om care gândeşte logic, din obişnuinţa de a gândi logic. Mă refer la starea sufletească la care ajunge acela care nu se pierde în tot felul de prejudecăţi şi pedanterii de simplificare, care domină când construieşti sisteme, la cel care se apropie de problemă lipsit de prejudecăţi. Atunci se ajunge la o stare sufletească asemănătoare faţă de ceea ce se obţine în final, faţă de gradul de complicaţie, faţă de starea de destrămare.
Este sigur că timpul nostru a dus lucrurile până acolo – şi aceasta este, faţă de starea sufletească a celor mai mulţi oameni chiar o binefacere –, încât fiecare băiat de şcoală ştie precis că în focarul unei elipse se află Soarele, că planetele se învârtesc în jurul lui, că stelele fixe stau pe loc etc. – Acesta este un lucru extrem de simplu. Însă dacă acţionezi fără prejudecăţi şi fără fasoane teoretice lucrurile se complică foarte mult şi în final ajungi la o dispoziţie sufletească asemănătoare cu cea pe care am descris-o, când îți spui că trebuie să te extinzi de la ceva care trece din determinat în nedeterminat, de la linii trase cu precizie la linii trase problematic. – Ajungi într-o stare sufletească care-ţi permite să spui: Ceea ce preiei aici în capul tău este o imagine pe care o poţi simplifica ca atunci când, să spunem, ai face o schemă după Madonna lui Rafael. Dar aşa cum în acest caz nu am avea în imaginea obţinută întregul Madonnei lui Rafael, tot atât de puţin avem în faţa noastră în sistemul copernican ceea ce se află în Univers sub forma unei imagini care conţine o multitudine de amănunte şi detalii. Dacă stabiliţi o astfel de evaluare veţi înţelege că ne aflăm în faţa a ceea ce ni se oferă într-o stare sufletească ca în faţa lumii de imagini pe care o întâlnim când pătrundem din Cosmos în corpul nostru. Aşadar, nici nu poate fi vorba că aici stai faţă în faţă cu realitatea.
Acesta este genul de evaluări care trebuie făcute dacă vrem să ştim ce înseamnă, de fapt, să trăim cu conştienţa noastră în lumea iluziei, a mayei. Noi trăim, faţă de imaginea pe care ne-o facem despre spaţiul cosmic şi fenomenele sale, în maya. Putem observa şi fenomenele pe care lumea simţurilor o ţese în jurul nostru şi ajungem la ceva asemănător. Teoria stupidă a cunoaşterii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din cursul secolului al XIX-lea repetă cu insistenţă că la exterior sunt fenomene, oscilaţii ale unor radiaţii, care pot fi înţelese prin legi dinamice şi mecanice, sau, cum se spune mai nou, electroni, şi aceştia exercită o influenţă asupra simţurilor noastre, iar noi conştientizăm doar un efect a ceea ce se află acolo, afară; aceasta este pentru noi fenomenul. – O astfel de abordare este pentru noi o teorie a cunoaşterii stupidă. Cu o asemenea concepţie poţi face experienţe uimitoare.
Este suficient să scrii câteva rânduri împotriva acestei teorii a cunoaşterii că un oarecare iese la suprafaţă şi spune: Kant a spus...! Oamenii s-au învăluit într-atât în kantianism încât au ajuns să-l considere un fel de Biblie. Eu am ţinut odată la Berlin cursuri despre astfel de probleme; asta se întâmpla în anii 1900-1901, în aceeaşi iarnă despre care generalul von Gleich a informat că am fost iniţiat de un oarecare domn Winter în probleme de teosofie. Nu ştiu dacă el a citit sau dacă i s-a povestit că am ţinut aceste cursuri care apoi au fost tipărite; ele au fost ţinute în iarna 1900-1901 şi astfel s-a confundat cuvântul Winter (care în l. germană înseamnă iarnă, n. tr.) cu numele domnului Winter. Acest raţionament nu este mai deştept decât celelalte argumente stupide şi mincinoase ale generalului von Gleich. La conferinţele de la Berlin a participat şi un rafinat partizan al lui Kant, care nu pot spune că a ascultat, deoarece mai mult a dormit, şi nu ştiu câţi oameni pot asculta dormind, dar am putut constata că domnul se trezea numai când îl putea plasa într-un fel oarecare pe Kant. Și s-a întâmplat o dată ca eu să repet un argument – care nu-mi aparţinea –, în care se spune că dacă se vorbeşte despre „lucrul în sine” în acelaşi mod în care vorbeşte Kant, că este necunoscut, el ar putea fi alcătuit din ace cu gămălie, astfel încât dincolo de aparenţele senzoriale ar putea exista numai ace cu gămălie. – Când am spus acest lucru el a sărit ca muşcat de o tarantulă şi a ordonat: Dincolo de aparenţe nu există spaţiu şi timp. Acele cu gămălie există în spaţiu, astfel încât lucrul în sine nu poate fi alcătuit din ace cu gămălie! – Este numai una din situaţiile pe care le întâlnim atât de des, când oamenii cred că vrei să te atingi într-un fel oarecare de Biblia lor, de Biblia lor kantiană.
„Lucrul în sine” nu ne transmite influenţe care declanşează simple calităţi senzoriale. Vă rog să presupuneţi următoarele: vă instalaţi afară, să spunem la ora unsprezece dimineaţa, şi priviţi zona care vă înconjoară, dar cu atenţie, nu aşa cum o zugrăvesc unii. Veţi vedea că întregul peisaj senzorial se modifică complet la ora douăsprezece, la ora cinci, la ora opt. Imaginea din jurul dumneavoastră se transformă continuu. Aveţi de-a face cu influenţe, cu efecte întreţesute. Când priviţi un arbore dumneavoastră vedeţi lumina reflectată, vedeţi poate frunzele mişcate de vânt etc., dar nu vedeţi niciodată ceva statornic, durabil. Vedeţi pur şi simplu un fenomen obiectiv. În timp ce teoria stângace a cunoaşterii vorbeşte despre fenomene subiective, dumneavoastră vedeţi un fenomen obiectiv care se comunică în mod natural ochiului. Aşa cum arborele cap tează razele luminoase, le reflectă etc., tot astfel şi ochiul se află într-un anumit raport cu razele luminoase. Putem spune că fenomenalul, aparentul, natura maya care este răspândită în jurul nostru în lumea senzorială este prezentă şi în imaginea noastră subiectivă; pentru că este obiectiv schimbătoare, ea este schimbătoare şi în imaginea subiectivă.
Acesta este aspectul pe care am vrut să-l surprind în prima secţiune a cărţii Filosofia libertăţii sau în cărticica mea Adevăr şi ştiinţă etc. Aşadar, când stăm în faţa lumii nu avem de-a face cu o realitate durabilă, avem de-a face, am spune, cu ceva ce vine şi trece. Avem de-a face cu aparenţe. Dacă am dori să construim teoretic această imagine am ajunge din nou la cele câteva linii din Madonna Sixtină. Aşa stau lucrurile în toate situaţiile în care ne aflăm. Ne aflăm în lumea aparenţelor, a mayei, dar în ciuda faptului că ne aflăm cu toate capacităţile noastre de percepţie în această lume a mayei noi suntem conectaţi la această lume. Când ieşim dimineaţa din Cosmos cu eul nostru şi cu corpul nostru astral şi ne afundăm în corpul nostru eteric şi în corpul nostru fizic, materia în care ne afundăm conţine ceva obiectiv, ceva adevărat. Desigur, ceea ce ne întâmpină ca imagini haotice este numai o aparenţă; dar materia în care ne afundăm conţine ceva adevărat. În clipa în care ne afundăm astfel, indiferent dacă prin aceea că vreau să-mi mişc mem brele, că vreau să-mi aduc reprezentările în formaţiuni ale fanteziei sau să-mi aduc reprezentările în contexte logice, noi ştim că aici există ceva care nu depinde de noi, ceva ce primim, ceva care ne preia. Momentul trezirii este cel care ne transmite sentimentul fiinţării noastre.
Acest sentiment ne impregnează întreaga activitate de reprezentare. Dar reprezentarea se mişcă mai mult în lumea fenomenelor, a aparenţei, a mayei. Să extindem acest lucru la omul în întregul său.
Cine poate contempla omul integral cu ajutorul unor cunoştinţe ce pot fi obţinute pe baza descrierilor mele din Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? află cum ceea ce parcurge ca fiinţă spiritual-sufletească drumul dintre moarte şi o nouă naştere pătrunde în lumea fizică, se încorporează, pentru a parcurge starea dintre naştere şi moarte, şi apoi din nou o stare dintre moarte şi o nouă naştere. Unele detalii importante referitoare la aceste procese le-am dezvoltat în ultimele conferinţe. Când apoi, sub aspectul cunoaşterii, se ajunge la momentul în care se poate percepe viaţa dinainte de naştere sau de concepţie, se observă că lumea din care este alcătuit ceea ce stă la baza sentimentului fiinţării noastre, acea lume am parcurs-o între moarte şi o nouă naştere. Sentimentul corect al fiinţării, care nu este expus niciunui fel de suspiciuni, niciunui fel de scepticism, îl ai doar atunci când priveşti retrospectiv în această lume aflată înainte de concepţie.
Acum ni se prezintă ceva important pe care puteţi să-l extrageţi din conferinţele mele din 1914 de la Viena şi pe care vreau să vi-l înfățişez acum în altă formă în faţa sufletului; este vorba de ceva care ne întâmpină înainte ca omul să coboare în încorporarea sa fizică dintr-o stare aparţinând intervalului dintre moarte şi o nouă naştere. În această perioadă, omului îi dispare plăcerea de a fi, plăcerea de a exista. În existenţa dintre moarte şi o nouă naştere el trece printr-o saturaţie absolută în ceea ce priveşte sentimentul fiinţării. După ce a parcurs primele stadii după moarte omul ajunge la un puternic sentiment al fiinţării, la o, dacă-mi pot permite expresia, ancorare în fiinţarea lumii. Și aceasta creşte încontinuu, până când survine un fel de suprasaturaţie; apoi, spre sfârşitul timpului dintre moarte şi o nouă naştere, se instalează o adevărată suprasaturaţie în ceea ce priveşte sentimentul fiinţării. Aş putea s-o numesc şi altfel. Aş putea spune că în fiinţa omului se instalează o adevărată foame pentru nefiinţare. Entităţile spiritual-sufleteşti care coboară pe Pământ ca oameni înainte de a coborî efectiv pe Pământ prezintă o puternică foame pentru nefiinţare. Este o foame de această lume a nefiinţării, de această lume faţă de care ne aflăm în dispoziţii sufleteşti asemănătoare cu cele pe care le avem faţă de reprezentările haotice când le căutăm fundamentul, faţă de această lume care, de fapt, ne prezintă în fiecare clipă o altă latură. În timp ce ne acomodăm în această lume noi suntem în totalitate într-o lume aparentă, într-o lume maya. În această lume maya vrea să se afunde spiritual-sufletescul şi, de fapt, cu aceasta avem de-a face. Restul sunt mai mult sau mai puţin efecte colaterale. Acesta este impulsul cel mai puternic care trăieşte în spiritual-sufletesc când se apropie de existenţa pământească: acest dor de maya, acest dor de a trăi în fenomenul ce poate fi pătruns, nu în fiinţarea intensiv suprasaturată. Ceea ce învăluie atunci omul, sub forma de corp eteric şi corp fizic, s-a născut din Cosmos, cu aceasta se îmbracă el. Eu am expus în aceste zile cum embrionul se formează în corpul matern pornind din Cosmos.
Aşadar, trebuie să ne reprezentăm că omul capătă această foame de nu fi, foame de viaţa în maya, în timp ce se apropie de existenţa pământească fizică şi este preluat, în timp ce se prăvăleşte în maya cu eul şi cu corpul său astral (vezi desenul de mai jos, roşu, albastru), de corpul fizic şi de corpul eteric (vezi desenul, galben, roşu); acestea însă devin învelişul său în corpul matern, după fecundare, format din Cosmos. Omul vine aici dintr-o lume care nu este spaţio-temporală, pe care nu o poţi găsi în spaţiu, dar este îmbrăcat în spaţiu cu ceea ce se formează în corpul matern. În acesta se afundă mereu la trezire. La adormire, el se ridică din nou din acesta. Aceasta creează un ritm al afundării în corporalitate, al ieşirii din corporalitate.
 |
[mărește imaginea] |
Tabla 15 |
Reprezentările actuale ale realităţii ne produc mari dificultăţi. De exemplu, asocierea unui curent pe care-l parcurge omul înainte de a ajunge la încoporarea sa şi a exteriorului care-l învăluie şi care mai înainte nu avusese nimic de-a face cu el – am descris cu alte prilejuri cum se întâmplă acest lucru –, această coacţionare ştiinţa actuală de-abia o poate descrie în mod adecvat, pentru că-i lipsesc noţiunile necesare.
Acelaşi lucru se observă în alt domeniu. Când fiziologul vorbeşte despre lumină şi despre culoare el este preocupat să obţină din aceasta ceva care să-i permită să descrie ce face ochiul. Este ca atunci când cineva ar vrea să descrie una dintre personalităţile aici de faţă, şi înainte de orice el descrie acest atelier de tâmplărie în care se află ele. În fapt, lumina care este pusă în valoare în ochi nu are mult mai mult de-a face cu ochiul decât aveţi cu atelierul de tâmplărie care este ambianţa dumneavoastră. Dacă cineva vrea să descrie atelierul de tâmplărie şi pe dumneavoastră, în mod normal el trebuie să le prezinte ca pe un tot. Dar nu este aşa. Ai o problemă grea dacă vrei să găseşti adevărul în reprezentările încâlcite actuale. Astfel, putem spune că ceea ce este partea spiritual-sufletească a omului provine din strădania spre nefiinţare din această lume a pământescului. Orice etapă de viaţă parcursă de la trezire la adormire este o nouă educare a sentimentului fiinţării, o nouă impregnare a conştienţei cu fiinţarea.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 16 |
În starea în care se află la finalul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere, când poate ajunge la încorporarea sa fizică, omul este bucuros. – Am descris în repetate rânduri cum pluteşte creierul în lichidul cefalo-rahidian. Dacă toată greutatea de aproximativ o mie trei sute cincizeci de grame ar apăsa pe vasele de sub creier, acestea ar fi strivite, nu ar mai exista; dar creierul apasă numai cu aproximativ douăzeci de grame. De ce? Pentru că el pluteşte în lichidul cefalo-rahidian. Cunoaşteţi principiul lui Arhimede. Într-o zi Arhimede făcea baie şi a simţit cum devine tot mai uşor; s-a bucurat atât de mult de această descoperire, încât a ieşit din apă, a alergat gol pe străzi – acest lucru se putea face mai uşor atunci decât în prezent, dacă erai cercetător ştiinţific – şi a strigat: Am găsit, am găsit! – Orice corp cufundat într-un lichid este împins în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dislocat. Aşadar, dacă aveţi un butoi cu apă în care se află un corp solid, el va fi mai uşor decât este în realitate în afara lichidului, el va deveni mai uşor cu cât cântăreşte cantitatea de apă pe care a dislocat-o; aceasta înseamnă cu propria sa greutate, dacă vi-l imaginaţi format din apă. Dacă, de exemplu, v-aţi imagina un cub aflat într-un vas cu apă, el va fi mai uşor cu greutatea lichidului dislocat. Conform acestui principiu creierul devine mai uşor, apasă numai cu douăzeci de grame, pentru că înoată în lichidul cefalo-rahidian. Creierul nu-şi prezintă, aşadar, greutatea sa adevărată. El este împins în sus. Această forţă care împinge în sus se mai numeşte şi forţă ascensională. De acest lucru se bucură omul; el învaţă la cele douăzeci de grame să fie din nou greu, iar din greutate învățăm sentimentul fiinţării.
Tabla 16Omul este din nou impregnat cu sentimentul fiinţării între naştere şi moarte. Acest sentiment îi este apoi dezvoltat și amplificat în evoluţia de după moarte.
Acesta este lucrul care a dispărut din conştiența omenirii moderne într-atât, încât cel mai mare filosof de la începutul acestui timp mai nou, Cartesius sau Descartes, a formulat principiul: Cogito, ergo sum – gândesc, deci exist.– Este formula cea mai idioată pe care o poţi gândi, căci în timp ce gândeşti nu exişti. Eşti în afara fiinţării; Cogito ergo non sum – este adevărul adevărat. Atât de departe de noi este în prezent adevărul adevărat încât chiar cel mai mare filosof al vremurilor noi a pus în locul adevărului contrarul său. Noi ne însuşim sentimentul fiinţării când gândirea se simte inserată în organism, când gândirea se simte inserată în ceea ce este greu. Aceasta nu este o imagine populară, este realitatea în opoziţie cu aparenţele.
Aceasta ne spune că omul coboară ştiutor spre Pământ, propriu-zis se afundă în maya şi învață în interiorul ei ceea ce îi este necesar după moarte: sentimentul fiinţării.
Când descrii ceea ce v-am spus acum ai ceva specific evoluţiei umane. Aceasă mişcare ritmică între sentimentul fiinţării şi sentimentul nefiinţării puteţi s-o aduceţi în faţa ochilor pentru meditaţie. Când trăieşti în gânduri, poţi spune: Eu nu sunt. – Dacă trăieşti raportându-te la voinţă, care se află în omul metabolismmembre, spui: Eu sunt. – Iar cel care trăieşte între omul metabolismului şi omul creierului spune: Eu nu sunt. În creier trăiesc doar imagini; ceea ce se află la mijloc este alternanţa între Eu sunt şi Eu nu sunt.– Corespondentul fizic, exterior al acesteia este respiraţia. Expiraţia împlineşte procesul respirator cu ceea ce vine din omul metabolic, cu dioxidul de carbon. Eu sunt este expiraţie. Eu nu sunt este inspiraţie.
| eu nu sunt | ||
| eu sunt | – | eu nu sunt |
| expiraţie | – | inspiraţie |
| eu sunt |
Inspiraţia este înrudită cu Eu sunt al gândirii. Când inspirăm preluăm aerul în noi, împingem în sus apa spaţiului arahnoidian, prin aceasta împingem în sus lichidul creierului. Aducem astfel oscilaţia respiratorie în creier. Acesta este organul gândirii. A transmite procesul inspiraţiei în creier înseamnă Eu nu sunt. Expiraţia corespunde împingerii lichidului din jurul creierului (prin spaţiul arahnoidian), care apasă pe diafragmă, se referă la aerul încărcat cu carbon devenit dioxid de carbon: Eu sunt ieşit din voinţă. A expira înseamnă expulzat din voinţă.
Concepute în acest fel, toate acestea reprezintă un aspect pur uman. Ele nu pot fi transpuse animalului, pentru că şi animalul respiră. Desigur, şi animalele respiră, dar respiraţia animală este altceva decât respiraţia umană, aşa cum un brici (în l. germană Rasiermesser înseamnă cuţit de ras, n. tr.) este altceva decât un cuţit. Moartea are accepţii diferite pentru om, pentru animal sau pentru plantă. Cine pleacă de la o definiţie generală a morţii nu ajunge la o explicaţie veridică, aşa cum nu poate ajunge cel care eventual spune: Cuţitul are o muchie atât de fin ascuţită încât poate tăia orice. Aceasta poate fi o frumoasă definiţie generală, dar nu redă nimic din ceea ce există cu adevărat. Aşadar, cele pe care le-am descris sunt fenomene specific umane, pe care omul le-a parcurs în timpul în care punctul echinocţial a făcut înconjurul cercului zodiacal, de la Peşte până la Peşte. În timpul evoluţiei Pământului omul a parcurs toate aspectele descrise acum de mine.Toate acestea ne arată cum omul, în timp ce este transpus în lumea fizică prin naştere, se prăvăleşte în maya, iar odată cu moartea se naşte din nou din maya, îmbogățit cu sentimentul ființării, de care are nevoie pentru a vieţui mai departe după moarte. A obţine prin moarte sentimentul fiinţării, în timp ce a te naşte înseamnă prăvălirea entităţii spiritual-sufleteşti a omului în maya, este un eveniment important. Datorită faptului că ne aflăm în maya, aşadar într-o lume de imagini, suntem liberi. Niciodată nu am putea fi liberi dacă ne-am afla cu conştienţa noastră într-o lume de fapte între naştere şi moarte. Noi suntem liberi numai pentru că ne aflăm într-o lume de imagini. Imagini care nu ne determină cauzal. O lume de fapte ne-ar determina cauzal. Ceea ce aduci imaginii din faţa ta trebuie să provină din tine. Fenomenele lumii nu ne determină pe noi ca oameni în ceea ce priveşte gândirea pură care nu provine din organism, aşa cum am numit-o în Filosofia libertăii. Ceea ce provine din organism, aşa cum aţi văzut, este saturat cu sentimentul fiinţării, chiar dacă în creier acest sentiment este prezent într-un procent de aproximativ douăzeci la o mie trei sute cincizeci. Trebuie avut permanent în vedere cum dezvoltă omul dorul de maya în timp ce se naşte la viaţa pământească şi cum îi educă viaţa pământească sentimentul fiinţării. Aceasta este ceea ce am parcurs din perioada lemuriană până în epoca noastră, timp în care a fost parcurs un ciclu solar de 25 920 de ani calendaristici, un mare ciclu cosmic.
Acum ne aflăm în timpul în care evoluţia a ajuns din nou la punctul său de plecare, iar eu am redat-o ca având forma de spirală (vezi primul desenul de sus). Evoluţia umanităţii a ajuns la punctul ei de plecare, dar pe treaptă superioară. Ce înseamnă o treaptă superioară? Înseamnă că noi, ca omenire, am căzut prin naştere în maya şi am primit apoi din existenţa fizică sentimentul fiinţialităţii. Pământul nu mai este azi acelaşi organism care era în perioada lemuriană sau în cea atlanteeană. El se află, aşa cum am spus adeseori, într-un proces de degradare.
Acest lucru îl spune şi geologia. Îl citiţi în frumoasele expuneri ale lui Eduard Suess din Faţa Pământului; Pământul se află într-un proces de fărâmiţare, într-un proces de distrugere. – Aceasta are drept consecinţă faptul că noi nu mai avem posibilitatea să obţinem din nou sentimantul fiinţialităţii într-o măsură suficientă. Iar omenirea se află în prezent, când s-a împlinit un ciclu cosmic în modul în care l-am descris ieri, în faţa primejdiei de a trece prin moarte fără a dezvolta un sentiment puternic al fiinţialităţii. Pământul nu mai furnizează intensitatea necesară sentimentului fiinţialităţii. Odată cu această nouă perioadă, pe care v-am descris-o ca fiind a întregului Cosmos, pentru omenire se deschide perspectiva de a trece prin moarte cu un, dacă-mi pot permite expresia, prea mare sentiment al uşurătăţii. Omenirea poate deveni din ce în ce mai materialistă; consecinţa acestui fapt va fi că ea nu va mai trece prin poarta morţii un sentiment satisfăcător al gravitaţiei sau al fiinţialităţii.
Pentru un cunoscător al fenomenului este foarte clar că sufletele trec în prezent prin poarta morţii purtate de sentimentul lor de nefiinţialitate, şi, spre deosebire de ce face omul care cade în apă şi nu ştie să înoate, se îneacă. Când trec prin poarta morţii aceste suflete se îneacă urcând în sus, datorită slabei greutăţi gravitaţionale pe care o au. Modul în care se foloseşte în lumea spirituală expresia greutate gravitaţională apare într-un pasaj important din Misteriile mele. Ele urcă în sus, se pierd. Acest lucru poate fi anihilat numai dacă oamenii se înalţă de la noţiunile care pot fi însuşite pur şi simplu de la sine şi care figurează în viaţa noastră la ceea ce trebuie să fie însuşit cu un anumit efort al vieţii fizice: aceasta înseamnă noţiuni pe care le furnizează nu numai viaţa fizică, ci care se obţin prin ştiinţa spiritului.
Ce spun despre ştiinţa spiritului cei care vor să rămână ancoraţi cu orice preţ la gândirea actuală? Ei spun că ceea ce este descris, de exemplu, în Ştiinţa ocultă a lui Steiner este ceva pe care nu ţi-l poţi imagina. – De ce spun ei aceste lucruri? Oamenii pot vedea obiecte, pot vedea cretă, cerneală, picioare etc. şi nu-şi pot imagina decât ceea ce le-a trecut în mod concret prin faţa sufletului; ei nu vor să-şi imagineze altceva decât ce şi-au însuşit de la berbecul călăuză (cu talangă) al adevărului fizic exterior. Ei nu vor să-şi dezvolte activitatea în reprezentare. Cine vrea să studieze ştiinţa ocultă trebuie să depună eforturi proprii. Cine priveşte un bou nu trebuie să facă eforturi, nu trebuie decât să se uite la el şi să-şi formeze o aşa-zisă notiune, care, de fapt, nu este o noțiune. Noțiunile la care se face referire în ştiinta spiritului, aşa cum sunt redate, de exemplu, în Ştiinţa ocultă sau în Teosofie sau în alte cărti, determină o activitate interioară. O mare parte a omenirii, care este declarată astăzi materialistă pentru că vrea să dezvolte ştiinta spiritului pe baze materialiste, spiritiştii, nu doreşte să se dăruiască acestei regândiri, acestei reprelucrări a Ştiinţei oculte; aceşti oameni preferă, ca Schrenck-Notzing sau altii, să le treacă prin fata sufletului aşa-zise adevăruri iar ei să poată rămâne cu totul pasivi, să nu facă niciun efort.
Dar în acest fel lucrezi împotriva existentei tale după moarte. Pentru a pătrunde în ştiinta spiritului trebuie să te legi mai puternic de fizic decât se face azi, în conditii aşa-zis normale. Trebuie să dai greutate mai mare noțiunilor. Prin aceasta însă preiei prin moarte sentimentul ființial şi eşti corespunzător vieții de după moarte.
Omul actual vrea să nu adauge nimic la ceea ce îi oferă viața. Lui îi este incomod să fie activ. În viata socială, noi am năzuit întotdeauna să învățăm atât cât este necesar şi după şabloanele prescrise de stat, astfel încât, atunci când ajungem în mod fericit la vârsta de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani şi am devenit maturi pentru a putea fi funcționari, suntem încadrați într-o schemă oarecare şi pretindem după un număr de decenii să ni se dea o pensie; acum suntem asigurați pe viață. Lăsăm să ne fie pensionat corpul – cu anticipație –, apoi intervine şi Biserica, confesiunea religioasă, care ne cere doar să ne dăruim în mod pasiv celor ce ni se oferă. Aşa cum mai înainte ni s-a pensionat corpul, Biserica ne pensionează sufletele, fără ca noi să facem ceva în acest sens decât cel mult să trăim în credință. Această situație trebuie să înceteze, în caz contrar cultura va dispărea. Pentru aceasta este necesară acțivitatea interioară, conlucrarea interioară activă cu ceea ce face omul din sine, chiar şi cu ceea ce face din sine ca ființă nemuritoare. Omul trebuie să lucreze la nemurirea sa. Acesta este lucrul de care cei mai multi ar vrea să fie scutiți. Ei cred că prin cunoaştere nu se poate învăța nimic despre ceea ce există, cel mult putem afla că omul este nemuritor. Există oameni care spun: Eu trăiesc acum, în viața actuală; ce va fi după moarte voi vedea atunci.
Nu va vedea nimic, nu va vedea absolut nimic! Argumentul său este la fel de spiritual ca cel al personajului lui Anzengruber: Pe cât de adevărat este un Dumnezeu în cer, pe atât sunt eu un ateu! – Aceste lucruri provin din aceeaşi logică. În timp ce preluăm în cunoaşterea noastră spiritual-sufletescul, noi ne maturizăm spiritul, pentru a nu avea după moarte starea a ceva care se scufundă înotând, adică a ceva care urcă neavând ființă. Noi trebuie să lucrăm la entitatea noastră pentru ca ea să poată trece corect prin moarte. Dobândirea cunoaşterii spirituale nu este numai asimilarea unei cunoaşteri abstracte, este impregnarea spiritual-sufletescului omului cu forțele care înfrâng moartea.
Aceasta este, în fond, învățătura creştină. Din această cauză, omul nu trebuie să aibă numai credința în Christos, cum vrea o confesiune mai nouă, ci este necesar să anime cuvântul lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine.” Trebuie să vrei să dezvolți forța lui Christos în tine; ea trebuie modelată! Credința ca atare nu-l poate salva pe om, ci doar conlucrarea cu Christos, prelucrarea interioară a forței lui Christos, care este întotdeauna prezentă, însă trebuie pregătită. Inițiativă, activitate, acestea sunt elementele care vor trebui să năpădească omenirea. Simpla credință pasivă îl face pe om prea vulnerabil, astfel încât treptat nemurirea ar muri pe Pământ. Aceasta este strădania lui Ahriman, aceasta vrem să ne-o aducem în fața sufletelor într-o conferință viitoare, căci în prezent ne aflăm în plin război între fortele ahrimanice şi cele luciferice. Şi aşa cum ne-am păzit incoştienta noastră, în timp ce punctul echinoctial a făcut un ocol al cercului zodiacal, tot astfel va trebui să pătrundem şi în ocolul următor, în aşa fel încât să ne poziționăm în deplină conştiență în ceea ce impregnează entitatea cosmică: lupta spiritelor ahrimanice cu spiritele luciferice. Prin ştiința spiritului suntem conduşi spre adevăr, nu numai spre o cunoaştere abstractă.
Dar despre aceasta vom vorbi data viitoare.
