Aș vrea de această dată să vă arăt, cu ajutorul unui exemplu personal, cum a trebuit să se nască din ansamblul vieții spirituale ceea ce noi numim în prezent antroposofie. Evident, întotdeauna se va obiecta, și pe drept cuvânt, că dacă discutăm astfel de lucruri ne mișcăm, de fapt, într-un cerc restrâns. Observăm câțiva oameni cu aspirații științifice, filosofice sau de alt gen ce nu sunt cunoscuți de publicul larg și rămânem astfel în afara a ceea ce trăiește în marea masă a omenirii. Dar este destul să priviți ceva mai imparțial acest aspect și veți vedea că nu puteți lua lucrurile în felul acesta. Gândiți-vă numai că tot ceea ce trăiește sub formă de conținuturi sufletești marilor mase omenești, sub formă de impulsuri care inspiră comportamentul și viața provine de la anumite personalități conducătoare, care, poate, nici ele nu au luat încă cunoștință de ceea ce trăiesc anumite personalități, precum cea pe care am analizat-o noi, în cămăruța lor liniștită de lucru, cum se spune.
Nu trebuie să uităm însă că în aceste personalități palpită întreaga epocă, cu gândurile și simțirile ei, că întotdeauna un număr mai mare de oameni, și anume aceia care își însușesc o formă de educație superioară, asimilează experiența trăită de aceste personalități și o poartă apoi până la acele locașe unde se formează și acele persoanalități conducătoare ale omenirii care acționează asupra maselor mari de oameni. Astfel, cele trăite de acești oameni retrași în liniștea cămăruței lor de lucru pregătesc deja impulsurile ce vor trăi apoi într-o epocă în masele mari omenești. Numai că în mod obișnuit nu se remarcă modul prin care aceste impulsuri spirituale se revarsă în masele mari de oameni. Și astfel, noi nu putem privi ceea ce trăiește cu adevărat, în realitate, în civilizația contemporană, decât așa cum am procedat și în aceste zile aici; și este justificat să spunem și că un curent precum antroposofia nu se putea naște decât treptat, din străfundurile vieții spirituale ale secolului al XIX-lea, prin faptul că ceea ce a constituit cultura contemporană a oprimat, de fapt, sufletul omenesc, așa cum tocmai am văzut pe baza exemplului concludent al lui Franz Brentano.
Și pentru a generaliza mai mult ceea ce am vrut să spun prin aceste considerații, aș dori să lărgesc puțin câmpul de observație la o sferă ceva mai mare.
Îl vedem pe Franz Brentano, catolic fervent încă, profesor de filosofie la Würzburg. După cele ce am spus ieri și alaltăieri ne putem face o idee aproximativă despre problemele filosofice expuse de Franz Brentano, cu convingerile sale pronunțat catolice, dar și cu un intelect ascuțit, de la catedra sa de profesor în Würzburg. El căuta să explice totul cu ajutorul inteligenței sale ascuțite, dar în fundal trăia totdeauna o credință împrumutată din teologia catolică. Multe gânduri importante au fost exprimate cu aceste prilejuri. Așa, de exemplu, în Franz Brentano trăia deja învățătura recentei teorii evoluționiste din științele naturii, care se sprijină pe faptul că creierul omului nu este mult diferit de cel al maimuțelor superioare. Această doctrină a evoluției pur naturalistă a conchis de aici că între om și mamiferele superioare există o înrudire. Franz Brentano, care în genere nu nega cunoștințele științifice, ci adopta o atitudine pozitivă, a făcut același lucru și față de acestă afirmație. El și-a spus: Ei bine, fie! Științele naturii pot demonstra că creierul omului nu este foarte diferit de cel al antropoidelor. Dar dacă privim viața sufletească a antropoidelor și pe cea a oamenilor constatăm o enormă diferență. Se constată înainte de toate că, spre deosebitre de oameni, nici măcar speciile superioare de maimuțe nu pot dezvolta noțiuni abstracte. Omul poate dezvolta noțiuni abstracte. Dacă deci creierul uman – așa gândea Franz Brentano – este atât de asemănător cu cel al maimuțelor, atunci gândurile pe care le dezvoltă în sine omul nu pot proveni din creierul său, căci altfel ele ar trebui să se nască și din creierul maimuțelor. Trebuie deci să conchidem că omul posedă ceva ce constituie o substanță sufletească aparte de unde vin gândurile, pe care antropoidele nu îl pot cuprinde, asimila.
Deci Franz Brentano deduce autonomia substanței sufletești tocmai din receptarea cunoștințelor naturalist-științifice. Asta se petrecea prin anii 1866-1870, pe când preda filosofia la Würzburg, pentru că în fundalul celor dezvoltate pe plan filosofic stătea încă o concepție globală a Universului moștenită de la teologia catolică. Dar apoi, pe măsură ce Franz Brentano se detașa de teologia catolică pentru a lăsa să crească în el ceea ce îi era propriu de la obârșii, care însă la început mai era străluminat de teologia catolică, pe măsură deci ce Franz Brentano se afunda tot mai mult într-o concepție pur naturalist-științifică chiar despre fenomenele sufletești, el a pierdut substanța sufletească, nu a mai putut spune nimic despre ea. Când a vrut să se înalțe de la problema socializării și a separării reprezentărilor la problema vieții sufletești interioare propriu-zise, facultatea sa de cunoaștere pur și simplu a paralizat.
V-am spus deja că tot acest mod de gândire științifică, oricât le displace asta unora dintre adepții săi, nu este nimic altceva decât o continuare directă a gândirii scolastice. Gândirea scolastică ajunsese să spună: Revelația vorbește despre lumea suprasensibilă. Obiectul cunoașterii omenești nu poate fi decât lumea senzorială și cele câteva concluzii pe care le scoate din observația senzoarială. – Și ceea ce fusese atât de bine cultivat la scolastici, și anume faptul că ei tratau separat ceea ce era accesibil cunoașterii senzoriale ca știință și separat ceea ce exista drept cunoaștere despre lumea suprasensibilă și provenea pe calea revelației, a continuat să se dezvolte și în cursul secolelor al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, ajungându-se la o concepție după care doar fenomenele naturii se studiau conform acelor principii, care se indică de alfel încă din școală, și eliminându-se pur și simplu doctrina revelației din ceea ce însemna știință. Astfel încât putem numi deja știința modernă un copil legitim al scolasticii medievale, în sensul pe care tocmai vi l-am expus aici, și nu ar trebui să ne mire foarte tare dacă vedem cum anumiți oameni care au stăruit în doctrina revelației, precum Franz Brentano în tinereța sa, dar și unii erudiți catolici din ziua de azi, dau credit exclusiv unei științe ce se limitează doar la lumea senzorială și insistă spunând că nu ar trebui să se tindă spre o cunoaștere care vizează suprasensibilul, căci acest suprasensibil trebuie să rămână obiectul credinței în revelație. Poți deci ușor să-ți imaginezi că oamenii de știință și teologii catolici colaborează într-o instituție fără să apară vreun diferend referitor la zona pe care și-o rezervă teologul catolic și cea pe care o admite omul de știință. În legătură cu aceasta, aș vrea să dau un exemplu.
Să observăm că între 1867 și 1870 Franz Brentano predă logica, metafizica, etica, istoria filosofiei la Würzburg. Aș vrea acum, pentru a vă face problema cât mai palpabilă, să rămân mai întâi în același loc, la Würzburg, și să vă transpun cu gândul în amfiteatrul lui Franz Brentano cam în jurul anului 1869, pe când expunea acele teorii pe care tocmai le-am menționat, în care, referitor la asemănarea dintre creierul omului și cel al maimuțelor superioare, vorbea despre necesitatea existenței unei substanțe sufletești care produce din ea gândirea omului.
Să luăm acum un alt capitol pe care îl expunea tot atunci: Despre existența lui Dumnezeu, despre dovada existenței lui Dumnezeu. El cita atunci, într-un mod foarte perspicace, tot ceea ce inteligența omului poate aduce în sprijinul dovezii existenței lui Dumnezeu, dar atrăgând atenția la sfârșit că facultatea de cunoaștere umană nu permite decât o apropiere de această existență a lui Dumnezeu, că adevărul privitor la acest subiect ar trebui să fie dat totuși prin revelație. Să ne reprezentăm acum cât mai viu faptul că Franz Brentano expunea în fața unui auditoriu numeros metafizica și filosofia sa în spiritul Bisericii catolice, ținând însă întotdeauna cont de ceea ce spune știința, că el aborda în acest mod toate problemele esențiale ale ființei umane, și să trecem de la amfiteatrul lui Franz Brentano de la Universitatea din Würzburg la cel al fiziologului Adolf Fick [Nota 33]. În aceeași epocă în care Franz Brentano își ținea cursurile sale despre metafizică și filosofie, Adolf Fick preda la Würzburg fiziologie.
Aș vrea acum să vă fac să trăiți ceea ce putea să audă un auditor la cursul de fiziologie al lui Adolf Fick; un auditor care poate tocmai venise de la cursul ținut în spiritul despre care vă povesteam. Iată conținutul concepției prezentate de Adolf Fick. Eu nu fac decât să citez, căci ceea ce vă spun acum este conținut aproape literal în cursurile ținute de Adolf Fick la acea epocă la Universitatea din Würzburg. El spunea ceva ce, aproximativ, ar putea fi rezumat în următoarele fraze: Să luăm, de pildă, căldura, pe care o percepem inițial prin senzația noastră. Când atingem un corp, el ne pare cald sau rece, avem senzații calorice. Ceea ce corespunde însă acestor senzații calorice în lumea exterioară este o mișcare a particulelor cele mai mici ale corpurilor, este o mișcare executată în atomi și molecule, sau chiar de atomi și molecule în spațiu. Dacă observăm, de pildă, un gaz, acesta trebuie să fie într-un spațiu închis din toate părțile; în el se află însă atomii și moleculele acestui gaz. Aceștia nu sunt însă imobili, ei se mișcă dintr-o parte în alta, se lovesc unii de alții și se lovesc de pereți. Acolo, în interior, totul este mișcare și agitație (vezi desenul). Și când atingem cu epiderma noastră acel obiect, care în interior nu este decât mișcare, simțim căldura.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 13 |
În acea epocă această concepție era curentă în științele naturii; era concepția rezultată în special din lucrările efectuate de Julius Robert Mayer, Helmholtz, Clausius [Nota 34] și alte spirite naturalist-științifice ale epocii moderne. Joule [Nota 35], un fabricant de bere englez care era în acelașia timp și cercetător, a descoperit că se poate produce căldură cu ajutorul unei mișcări, de pildă, cu o roată cu palete care se învârte în apă și care încălzește apa. S-a putut apoi măsura lucrul mecanic efectuat de roata cu palete și căldura care a rezultat, fapt ce a permis să se spună: Cu ajutorul mișcării, a lucrului mecanic, se obține căldura. Aceasta deci nu ar fi altceva decât o transformare a ceea ce efectuează roata cu palete ca mișcări vizibile atunci când se învârte în apă; acestea se transformă deci în niște mișcări invizibile, care sunt resimțite apoi ca fiind căldură. Astfel s-a ajuns să se conceapă căldura ca un fel de mișcare.
S-a mai descoperit atunci că nu numai căldura ci și alte forțe naturale se puteau converti în mișcare. Faptul i-a permis unui fiziolog precum Adolf Fick să anunțe că toate forțele naturale, magnetism, electricitate, forțe chimice, erau convertibile între ele, că puteai să transformi pe una într-alta, că, în fond, singura diferență rezidă în faptul că diversele forme de mișcare sunt resimțite diferit de către simțurile noastre. Dacă facem deci abstracție de ceea ce există în noi ca senzație de căldură, de lumină etc. și privim ceea ce este afară în spațiu, vedem cum acolo, peste tot, nu este decât mișcare. Acest fiziolog a extrapolat apoi acest gând spunând: Chiar și atunci când cercetăm corpul omenesc, cel mai perfect organism – și aici Adolf Fick intră în domeniul său propriu, în fiziologie – noi nu putem presupune o forță vitală specială care face să se miște particulele, moleculele organismului omenesc cu o mișcare anume, ci că tot ceea ce se mișcă în exterior atunci când noi percepem căldura, fie ele forțe de întindere, de electricitate sau de magnetism, toate acestea acționează și în corpul omensc. Apoi el explică cum în corpul omenesc, prin asimilarea oxigenului, carbonul oxidează, dând naștere acidului carbonic, degajând căldură, că hidrogenul oxidează pentru a da naștere apei, degajând căldură, că deci oxigenul absorbit provoacă un proces de ardere a ceea ce omul poartă în el. Apoi el precizează cum se poate stabili câtă căldură degajă omul în funcție de cantitatea de oxigen absorbit. Încă de pe atunci se făcuseră experimentări cu calorimetrul pentru a se determina cantitatea de căldură degajată de un animal sau altul. Când ele s-au repetat și la om s-a observat că ceva nu concordă. S-a spus însă că, desigur, au fost comise niște erori în timpul experimentărilor și s-au găsit atunci, cu aproximație, niște cifre din care reieșea că ceea ce corespunde absorbției unei anumite cantități de oxigen era degajat apoi sub formă de căldură. S-a presupus că doar o parte din ceea ce este prelucrat aici în interiorul corpului trece în mișcarea mușchilor, că deci doar într-o anumită măsură ceea ce se dezvoltă drept căldură în interiorul corpului prin oxidarea carbonului, care devine acid carbonic, sau hidrogenului, care devine apă, corespunde în om acestor mișcări musculare. Omul inspiră oxigen. Hidrogenul oxidează devenind apă, carbonul oxidează devenind acid carbonic sau dioxid de carbon. Ceea ce îi conferă omului căldura sa interioară, și pe care el o emite apoi prin radiere, este numai mișcarea particulelor sale cele mai mici. Abia după conversiunea forțelor se face conversiunea parțială în ceea ce stă la baza activității musculare, când omul nu radiază doar căldură, ci efectuează o muncă cu ajutorul mușchilor săi sau doar își mișcă membrele. Astfel, se poate spune: Omul este în ansamblu un fel de mecanism fizico-chimic complex, care emană căldură și produce lucru mecanic datorită oxigenului inspirat.
Adolf Fick continua aproape în acești termeni: Dacă oamenii inspiră continuu oxigen și îl consumă folosindu-l ca mijloc de combustie, ar fi trebuit demult să se remarce, de-a lungul evoluției pământești, o diminuare a oxigenului. Dar nu acesta este cazul. Se poate explica însă și acest lucru prin faptul că oxigenul este produs continuu. Plantele sunt expuse la razele Soarelui, iar prin absorbția lumnii solare ele degajă oxigen. Astfel, oxigenul este din nou eliberat și omul îl poate iarăși inspira. Oxigenul inspirat de către oameni și animale este deci continuu regenerat cu ajutorul regnului vegetal.
Adolf Fick mai spunea în conferințele sale: Cel puțin Soarele, care emite continuu lumină și degajă căldură, ar trebui să devină mai rece. El menționa atunci cum s-ar putea calcula gradul de răcire a Soarelui. Julius Robert Mayer îl calculase deja înaintea lui și chiar arătase că Soarele ar fi trebuit demult să se fi răcit, că, dat fiind cantitatea de căldură degajată, Soarele n-ar mai trebui să mai degajeze niciun pic de căldură. De aici, Robert Mayer emitea ipoteza, reluată apoi de Adolf Fick în expunerile sale, după care mase întregi de comete, despre care Kepler afirmase că în Univers ar trebui să existe mult mai multe decât peștii din ocean, se precipitau fără încetare în Soare. Șocul ciocnirii intre două corpuri generază căldură. Datorită acestor coliziuni neîntrerupte există o generare continuă de căldură și totodată de lumină solară. Singura nedumerire, spunea Adolf Fick, este faptul că trebuie să admitem că aceste mase există în permanență. Trebuie deci să admitem că masele care lovesc Soarele sunt apoi respinse, astfel încât ele să poată intra din nou în coliziune cu el mai târziu. Dar și aici el a găsit o scăpare, arătând că, după așa-numitul al doilea principiu al teoriei termodinamicii, nu este neapărat necesar să existe în permanență căldură solară, fiindcă există o lege a evoluției care desigur se poate riguros demonstra – Clausius tocmai formulase în acea perioadă al doilea principiu al termodinamicii –, după care, prin conversia forțelor, forțele se transformă continuu în căldură, însă căldura nu se transformă înapoi în forțe, astfel încât întotdeauna există un surplus de căldură și deci, în final, tot ce se întâmplă în lume trebuie să se transforme în stări calorice, care până la urmă se egalizează. Nu se va mai întâmpla atunci nimic în lume decât această așa-zisă moarte termică. Și totul ar trebui să intre în această moarte termică.
Așa prezenta deci Adolf Fick ce o să se întâmple, anume că Pământul, cu tot ce se petrece pe el, inclusiv omul, evoluează spre această moarte termică, că deci orice fenomen ar trebui să sucombe într o zi în această moarte termică. O concepție strict fizică despre lume!
Ni-l putem imagina pe Adolf Fick, fiziologul, expunându-și această teorie, această concepție fizică despre lume, în timp ce în amfiteatrul de vizavi Brentano își ținea cursul său, așa cum v-am descris adineaori. Aș vrea însă acum să vă citez două concluzii ale acestor două tipuri de expozeuri. Să presupunem că Brentano, în amfiteatrul său, și-ar fi încheiat o dată expunerea sa cu aceste cuvinte: Dacă avem în vedere concepția naturalist-științifică despre evoluția lumii, trebuie să luăm ca punct de plecare un stadiu care să poată fi înțeles naturalist-științific. Noi vom ajunge la o stare finală pe care chiar știința actuală o descrie ca fiind moartea termică. Dar tot acest lucru este străluminat și animat de un proces divin-spiritual. Suntem conduși la începuturi, unde intervine un act creator al lui Dumnezeu ce cheamă la viață și care apoi poate să fie privit, poate să fie abordat naturalist-științific. Ajungem la moartea termică, din care numai un act creator divin poate conduce evoluția mai departe. Iată ce ar fi putut spune, și chiar a spus, Franz Brentano în concluzie la unul dintre cursurile pe care le ținea.
Să presupunem că cele două cursuri ar fi avut loc unul după altul, nu simultan, și că un student, după ce a ascultat expunerea lui Franz Brentano, ar fi mers în sala lui Adolf Fick și ar fi auzit expunerea finală despre fiziologie. Ce ar fi auzit acolo?
Eu nu fac acum decât să citez cuvintele pe care Adolf Fick le-a rostit el însuși în acei ani, cam prin 1869, la aceeași universitate unde a predat și Franz Brentano. După ce transmisese printr-o serie de cursuri reflexiile pe care tocmai vi le-am enunțat, el a spus: Ajungem la punctul în care orice proces din noi și din jurul nostru intră în moarte termică, adică lumea ia sfârșit. Dar dacă noi, conform tuturor regulilor științelor naturii pe care le avem acum, putem admite un astfel de sfârșit al lumii, dacă nimic nu s-a uitat, dacă trebuie să presupunem un astfel de sfârșit al lumii conform științelor riguroase ale naturii, atunci nu ne putem imagina decât că această lume a avut și ea cândva un început; căci este de neconceput ca o lume, care ar durat de veșnicii cu aceste legi ale științelor naturii, să nu fi ajuns deja demult la o moarte termică. Dat fiind că această moarte termică nu se instalează decât după un anumit timp, lumea trebuie să fi cunoscut un început, adică – conchide Adolf Fick – ea își are obârșia într-un act creator al lui Dumnezeu.
Se putea deci să auzi într-o sală filosofia teologico-catolică a lui Franz Brentano, cu concluzia pe care tocmai v-am expus-o, și să mergi apoi vizavi la fiziolog – bineînțeles nu unul de genul „grăsunului Vogt”[Nota 36] și a altora de seama sa, care nu-și duceau gândul până la capăt –, care spunea același lucru, deși se situa exclusiv pe terenul științelor naturii.
Avem aici un fapt extrem de interesant. Aceasta înseamnă că dacă nu mergeai mai departe de ceea ce ziceau științele naturii, presupunând un act creator divin, erai în perfect acord cu ceea ce se expunea în amfiteatrul vecin din punctul de vedere a1 teologiei catolice.
Or, ce putea face un auditor care ar fi luat cunoștință de această concepție la cursul lui Adolf Fick, care ar fi auzit spunându-se, de exemplu, că lumea este întocmită după legi fizice dar că se poate, de asemenea, dovedi că lumea s-a născut dintr-un act creator divin? Adolf Fick i-ar fi spus atunci pur și simplu: Dacă vrei să știi mai mult despre acest act divin, mergi atunci vizavi, în celălalt amfiteatru, unde este expusă teologia catolică! Oricum, aceasta este impresia pe care ar fi trebuit să o resimtă un auditor.
Și acum, transpuneți-vă din nou în sufletul lui Franz Brentano. Pe atunci încă mai era posibil ca el să ajungă, cu mentalitatea lui științifică, în mod nemijlocit la o concluzie ca aceasta, pentru că ceea ce lui i se părea sigur în legătură cu lumea suprasensibilă îi parvenea de la teologia catolică. Zece ani mai târziu nu mai era posibil așa ceva. Așa cum v-am descris, zece ani mai târziu el nu mai putea găsi lumea suprasensibilă bazată în întregime pe doctrina revelației, în sensul catolicismului. Cu alte cuvinte, dacă auditorul trecea acum de la științele naturii vizavi, la sala unde ar fi urmat să asculte completarea cerută de științele naturii însele, cel care acum nu mai putea rămâne la vechile tradiții ale revelației nu-i mai putea spune nimic. Și aceasta era în mare situația pe când Franz Brentano ținea deja cursurile la Viena. El părăsise de puțin timp Biserica. În 1874 vine la Viena; de fapt, el a ieșit definitiv din Biserică încă din 1873, cu toate că, odată cu dogma infailibilității, fusese profund afectat de către Biserică. Dar el ținea atât de mult la Biserica catolică încât a continuat încă mulți ani să reflecteze profund la această problemă.
Acum nu ne mai putem imagina un student venind, ca în anii șaizeci, din sala, să spunem, nu a lui Adolf Fick la Würzburg, ci a lui Brücke [Nota 37] la Viena sau a oricărui alt fiziolog, căci ei spuneau desigur același lucru, și să se ducă în sala lui Franz Brentano pentru a asculta acolo completarea. Căci la Franz Brentano el auzea cu siguranță lucruri extraordinar de entuziasmante și interesante privind problemele etice, psihologice, dar nu găsea nicăieri posibilitatea de a face trecerea la suprasensibil cu ajutorul cunoașterii nemijlocite. Chiar din acest exemplu noi vedem cum posibilitatea de a ajunge la suprasensibil pornind de la vechea cultură spirituală, de la vechea credință în revelație dispăruse. Iată faptul cultural cel mai important pe plan spiritual din epoca pe care o trăim. Căci în aceste stări de spirit, suscitate de aceste condiții, au crescut sufletele naturilor conducătoare. Iar noi am intrat în întreg haosul cultural care domnește acum prin ceea ce au generat aceste naturi conducătoare.
Aș vrea să vă prezint acum problema dintr-o altă latură. Printre cei care studiau încă pe timpul în care Franz Brentano preda în mod strălucit la catedră se afla și Richard Wahle [Nota 38]. Richard Wahle scria în 1894 cartea sa, care, de fapt, este mult mai importantă decât se admite de obicei în cercurile filosofice: Ansamblul filosofiei și sfârșitul ei. Moștenirile lăsate de ea teologiei, fiziologiei, esteticii și pedagogiei de stat. Cel care aruncă o privire imparțială asupra evoluției vieții spirituale trebuie să remarce că această carte este una dintre aparițiile cele mai semnificative. Aș vrea să vă descriu succint cum vedea lumea Richard Wahle. Căci, fără îndoială, această viziune s-a născut în întregime din puternicele impulsuri pe care Richard Wahle le-a primit de la Franz Brentano și din tot cea ce se putea dobândi de altminteri la acea epocă drept formație spirituală.
Richard Wahle spune: În ce constă, de fapt, experiența pe care o avem noi despre lume? Ei bine, experiența pe care o avem noi despre lume constă în „evenimentele” care se produc în fața noastră. Mă aflu aici; pereții, lumina, lămpiile, oamenii apar în fața ochilor mei. Prin reprezentările mele, eu trebuie să fac din aceste evenimente experiența mea persoanlă. Peste tot, întâmplări care îmi sunt date prin reprezentări. Eu nu port altceva în mine decât reprezentările evenimentelor Lumea este o sumă de evenimente, care mi se înfățișează prin reprezentările mele. Dar să observăm fără prejudecăți ce avem de fapt aici. Avem cumva în fața noastră o masă? Noi avem o întâmplare, un fapt care ni se înfățișează prin reprezentarea mesei. Avem în față un om? Avem în față un fapt care ni se înfățișează prin reprezentarea unui om. Noi nu avem altceva decât reprezentanți ai faptelor. – Într-o epocă atât de mult influențată de personalitatea lui Franz Brentano, era un lucru extraordinar de perspicace să observi cum acesta ștergea cu buretele voința, așa v-am spus ieri, și nu admitea decât viața de reprezentare și cel mult viața afectivă. Această viață de reprezentare nu dă decât reprezentanți ai întâmplărilor. Și cum sunt aceste întâmplări? Ele sunt neputincioase, total neputincioase. Căci dacă sunt în prezența acestui fapt – dau numai un exemplu extrem, că o persoană pălmuiește pe alta, poate să fie o întâmplare sau o sumă de întâmplări –, ceea ce se află în spatele acestora eu nu știu! În felul său, Richard Wahle spune foarte corect: Noi nu avem decât fapte, înfățișate prin reprezentări subiective. La factorii primordiali noi nu putem ajunge. – El admite în întregime că în spatele a ceea ce noi deținem ca oameni sunt ascunse cauze primare, la care însă nu putem ajunge. De aceea noi nu putem ajunge niciodată la altceva decât la un agnosticism. Trebuie să recunoaștem că, atunci când o persoană pălmuiește pe alta, reprezentarea mea despre mâna care se mișcă este neputincioasă, că acesta nu stă sub nicio formă pe obrazul celuilalt. Mie nu-mi este dată decât o reprezentare. Astfel, Richard Wahle descompune tot ceea ce îi este accesibil omului în acești reprezentanți subiectivi ai întâmplărilor. Chiar și percepțiile noastre interioare constituie întâmplări, numai că în loc să vină din exterior, precum faptele obișnuite, vin din interior. Și de această dată noi nu știm nimic despre factorii primordiali care se află în noi înșine. Noi nu avem nici cea mai mică reprezentare despre factorii primordiali care au stat la baza faptei prin care mâna mea, în baza ordinului dat de gândul meu, care, desigur, este lipsit de forță și nu poate el însuși să pălmuiască pe un altul, se ridică pentru a da o palmă. Noi nu știm care sunt factorii care au stat la bază aici, nu știm ce anume din noi stă la origine. Cel mult putem admite că gândul, singurul care ne este dat, nu poate pălmui o altă persoană, căci gândul este cu totul neputincios, iar dacă luăm pe cei mai mari eroi din istorie, ei sunt dați doar prin gândurile subiective. Luați, de exemplu, pe Bismark: el este dat doar ca reprezentant subiectiv al faptelor. Nu conținuturile vieții sale sufletești, nici chiar ale celui mai mare erou, au înfăptuit faptele. Faptele au avut loc datorită factorilor primordiali. Dar omul nu pătrunde până la acești factori primordiali.
Vedeți deci la Brentano o tentativă de a ieși dintr-o concepție care încă mai tindea către realitate, dar către o realitate care este dată doar prin credința în revelație, și de a se îndrepta spre un intelectualism pur al vieții de reprezentare, la care se oprește, astfel încât nici nu mai poate continua Psihologia sa dincolo de primul volum. Și vedeți cum Richard Wahle, ieșit din același curent istoric, se simte obligat să rămână la reprezentările neputincioase, la conținutul intelectului. Totul devine fără forță. Omul nu face decât să elaboreze concepte intelectuale, pentru ca în final să observe că ele sunt lipsite de forță.
Pentru mine a fost un eveniment deosebit să-l aud pe Richard Wahle spunându-mi recent, după prima mea conferință ținută la Viena [Nota 39]: Am și eu reprezentările mele privind factorii primordiali, dar de fapt, în comparație cu ce erau filosofii antici, noi nu suntem altceva decât un fel de ciocli. – Există ceva tulburător la Richard Wahle, căci el a fost condamnat să facă ultima mărturisire într-un mod deosebit de inteligent, de spiritual, aceea că omul nu poate lua de la civilizația modernă nimic în sufletul său în afară de ceva lipsit de vigoare și fără savoare. Atunci eu am făcut o ușoară aluzie la cei care mai predau pe vremea aceea, pe când Wahle încă mai era elev la Viena, adică Zimmermann și Franz Brentano. Atunci el a răspuns: Da, ei au încercat cel puțin să afirme ceva, noi nu mai putem face nici măcar asta.
Și vedeți ce a apărut sub formă de carte în 1894: Ansamblul filosofiei și sfârșitul ei. Moștenirile lăsate de ea teologiei, fiziologiei, esteticii și pedagogiei de stat. Teologie! Trebuie oare să primim înă o dată ceea ce este tradiție teologică? Trebuie ca omul să renunțe definitiv să avanseze singur până la un suprasensibil? Trebuie să ne întoarcem pur și simplu înapoi la ceea ce Franz Brentano a fost forțat, într-un mod atât de semnificativ, să părăsescă? Cum se poate atunci înfăptui procesul prin care filosofia lasă teologiei ca testament o parte din ceea ce ea a elaborat odinioară? Cum poate filosofia să transmită fiziologiei moștenirea a ceea ce ea a dat lumii?
Gândiți-vă numai la următorul lucru: fiziologia, în sensul lui Adolf Fick, ne conduce la un act creator al lui Dumnezeu de la începutul evoluliei. Această moștenire n-ar putea deci în niciun caz să ne transmită ceva satisfăcător. Estetica, dat fiind exigențele științei actuale, oricum n-ar putea să treacă drept o disciplină în stare să ne conducă în domeniile adevărului. Dar pedagogia de stat? Ei bine, este cu totul de înțeles ca cineva, care nu poate stabili nicio legătură între sine și lumea spirituală, să apeleze la niște reprezentări apărute prin intermediul oamenilor în cadrul societăților omenești, să vrea deci să înhame la pedagogia de stat – în sensul cel mai larg – ceea ce trebuie să conducă la acțiune; să vrea ca tot ceea ce îl conduce pe om, fie el copil sau adult, la acțiune să fie hotărât prin legi de stat, ca anumite orientări să-i fie date prin legile statului. În această carte – Ansamblul filosofiei și sfârșitul ei – vedem agnosticismul etalându-și floarea sa cea mai ingenioasă, cea mai energică și cea mai conștiincioasă.
Și cum ar fi putut să fie altfel? Aș vrea să exprim printr-o imagine ceea ce vreau să spun acum. Filosofia – iubire pentru înțelepciune; nu poți iubi decât ceea ce știi că e viu. Atât timp cât s-a știut că Sophia este o ființă vie, se putea vorbi de filosofie. La ora actuală, când Sophia nu mai este decât un agregat de noțiuni despre materia inertă din Univers, „philo” trebuia și ea să dispară.
În fond, acest revoluționar, Richard Wahle, a făcut în domeniul filosofiei lucrul cel mai logic ce se putea face. El nu a făcut decît să constate pur și simplu ceea ce a rămas din filosofie sub influența intelectului cras. Așa ceva nu mai poți să iubești. Totul nu poate decât să cadă în derizoriu. Trebuia ca ea să-și fi ajuns „sfârșitul”. După moartea Sophiei nu mai poți avea iubire pentru Sophia moartă, decât cel mult in memoriam. Poți să scrii atunci doar o istorie despre, de acum dispăruta, filosofie. Ai putea să-i aduci un frumos omagiu de comemorare. Istorii ale filosofiei pot fi desigur scrise în continuare. Poți să galvanizezi, să înviorezi vechi sisteme. Este, în fond, lucrul cel mai des întâlnit la filosofii moderni. Au existat neokantieni, neofichteieni și haekelieni; a apărut tot ceea ce poate aminti de dragostea pentru o iubită defunctă. Și dacă avem în vedere reprezentanții subiectivi, fără vigoare și serbezi ai faptelor, care sunt de fapt reprezentările intelectualiste, vom înțelege întregul curs. Vom înțelege atunci și că gândirea filosofică veche a ajuns în realitate la un sfârșit și că nu putea fi altfel.
Tocmai de aceea în cartea mea Enigmele filosofiei, după ce am schițat un tablou al cursului întregii filosofii, începând de la filosofii vechi și mergând până într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, am încercat să arăt cum ceea ce era înainte filosofie trebuie în mod necesar să se transforme în antroposofie. De aceea ultimul capitol este o schiță a antroposofiei.
Faptul de a fi procedat astfel încât să am ca ultim capitol al actualei scrieri de istorie a filosofiei antroposofia nu este rezultatul gândurilor subiective, ci al cursului obiectiv al evoluției istoriei însăși. Și chiar dacă avem în vedere personalitățile cele mai caracteristice ale epocii recente, acestea te forțează să vezi lucrurile astfel. Căci după ce omenirea a ajuns la concepte fără vlagă și searbede, golite de orice realitate, după ce omenirea a uitat că aceste concepte sunt cadavrul a ceea ce a fost viață odinioară, înainte să fi coborât din lumile spirituale în existența pământească, este necesar ca noi să vivifiem conceptele și ideile prin ceea ce eu am descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, și anume prin meditație și concentrare. Și sarcina noastră este nu de a ne opri cumva, ca Franz Brentano, la reprezentările științifice, ci de a le recepta și de a le da viață prin acea muncă spirituală interioară care constă în meditație și concentrare. Iar atunci înseși reprezentările științelor naturii din epoca noastră vor fi cele care ne vor conduce cel mai sigur în lumea suprasensibilă. Ele ne vor conduce chiar la dezvoltarea acelei metode care este metoda antroposofiei; din științele naturii se va dezvolta astfel metoda antroposofiei. Aceasta va putea, la rândul ei, să impregneze cu esență și substanță vie pe reprezentanții fără vlagă și forță ai faptelor, căci acestă esență și substanță vie trebuie să parvină pentru omenire, care a avansat odată până la intelect, din intelectul însuși.
Aș vrea să spun încă ceva: Franz Brentano îmi apare în mod cu totul deosebit emblematic și în ceea ce privește partea mai intimă a problemei. Pe când era încă destul de tânăr, el a scris unei cunoștințe o scrisoare cu privire la meditație, căci ținea foarte mult la o meditație ce i-a fost imprimată prin educația catolică, dar pe care nu a dus-o niciodată până la dezvoltarea de sine stătătoare a unei vieți spirituale interioare. În legătură cu meditația pe care o cunoscuse, el scria aproximativ aceste cuvinte [Nota 40]: Vă sfătuiesc să nu renunțați la meditație. Cel care nu duce decât o viață activă și mai puțin una contemplativă, meditativă, nu trăiește decât un sfert de viață. El trebuie să trăiască trei sferturi din viață dăruindu-se contemplării meditative. Tot ceea ce îl poate apropia pe om de Dumnezeu provine în mod necesar din contemplarea meditativă. Și el conchide prin această frază caracteristică: „Aș prefera mai degrabă să mor decât să renunț la meditație.”
Dar aceasta era o meditație deprinsă de la vechea viață spirituală. Și resimțim tragismul unei personalități care iubește profund meditația dar care, fiind ferecată în cătușele științelor naturii, nu poate evolua către o meditație liberă, care să o conducă la o nouă cuprindere a vieții spirituale, a vieții suprasensibile. Poate că tocmai din acest fragment de scrisoare reiese faptul că Franz Brentano a fost condus printr-o necesitate interioară până la pragul porților antroposofiei, că nu le-a putut deschide însă, pentru că el a respins tot ceea ce credea că trebuie respins prin convingerile și felul de a gândi propriu științelor naturii.
Că știința are anumite limite este un fapt. Cum însă ea nu spune numai: Aici nu se mai poate obține nimic – ci și, în sensul lui Adolf Fick, colegul de universitate al lui Franz Brentano: Aici avem un act creator divin, o faptă creatoare –, atunci este permis să se afirme și următorul lucru: Așa cum este justificat să-ți plasezi reflecțiile în contextul fenomenelor fizice, tot așa trebuie să se poată angaja reflecții și aici. Fizicul nu fixează pur și simplu limite, el arată că acolo există ceva care trebuie privit și pozitiv. Realmente, nu dintr-o voință arbitrară subiectivă se atrage azi atenția asupra acestor lucruri, nu întâmplător se insistă asupra necesității antroposofiei pentru ansamblul civilizației omenești, ci dimpotrivă. Cel care abordează fără idei preconcepute istoria vieții spirituale poate deduce chiar din ea necesitatea antroposofiei.
Presupuneți că antroposofia ar fi recunoscută în ce privește caracterul ei științific; atunci pur și simplu vom avea profesori gen Adolf Fick, care vor preda cam așa: Cercetarea științifică se oprește aici, în rest nu mă pot pronunța, dar există o continuare, și aceasta este cercetarea antroposofică. – Desigur, tot ceea ce se va produce pe plan fizic la sfârșitul evoluției Universului, cum ar fi această moarte termică, va fi văzut în lumina corectă atunci când întreaga evoluție va fi privită în sensul celor prezentate în cartea mea Știința ocultă în rezumat, unde se merge în urmă până la epoca saturniană, unde găsim existența naturală la începuturile ei, care constă numai din căldură, și unde se merge mai departe, până la existenla Vulcan, care constă de asemenea din căldură. Dar în această carte actul creator spiritual nu se analizează numai la început și la sfârșit, ci pe tot parcursul evoluției. Aici aspectul fizic este în mod constant pus în legătură cu forțele spirituale și cu faptele spirituale ale acelor entități spirituale ce nu coboară niciodată într-un corp fizic. Așa încât, bineînțeles, nu asistăm la o simplă juxtapunere a ceea ce este antroposofic și a ceea ce este fizic, ci la o întrepătrundere a celor două. Dacă se analizează, de exemplu, anumite realități fizice, va trebui să ascultați și ceea ce este de spus privitor la forțele spirituale care acționează în existența fizic-senzorială. Atunci nu se va mai vorbi despre evenimente și factori necunoscuți, ci se va vorbi de modul în care în orice moment, nu numai la începutul și la sfârșitul evoluției, ci și de-a lungul întregii evoluții, putem găsi în evenimentele care apar factorii primordiali necunoscuți.
Aș vrea să vă lămuresc aceasta și printr-o altă imagine. Presupuneți că aveți o oglindă și că vedeți ceea ce tocmai v-am descris. Putem să rămânem la acest exemplu concret, deși este puțin brutal. Presupuneți deci că vedeți în oglindă ceea ce v-am descris, adică o persoană pălmuind pe o altă persoană. Aveți deci în oglindă întregul proces. Aici sunteți cu siguranță în prezența unor imagini și nu se poate spune că această imagine este atât de puternică încât îi poate da celeilalte imagini o palmă. Este aproximativ ceea ce ajunge să gândească filosoful epocii moderne despre reprezentările sale. Ele sunt neputincioase precum imaginile din oglindă. O imagine dintr-o oglindă nu îi poate da o palmă altei imagini din oglindă. Dar filosoful Richard Wahle, de exemplu, merge mai departe într-un mod foarte ingenios. El spune: Noi nu ajungem la factorii primordiali; nici dacă aș avea în față doi oameni și unul din ei i-ar da celuilalt o palmă, eu nu am decât reprezentarea acestui fapt, iar reprezentarea omului A nu-i poate da o palmă omului B. Astfel că eu nu ajung la factorii primordiali, la cine anume dă în realitate palma.
Prin această imagine ne putem înfățișa foarte bine următorul lucru: imaginea-oglindă a lui A nu poate pălmui imaginea-oglindă a lui B. Dar priviți bine imaginile-oglindă, acolo veți vedea tot felul de forme de mișcare. Desigur, nu veți ajunge să credeți că palma i-a făcut în mod deosebit rău acestei imagini; de asemenea, nici dumneavoastră nu veți compătimi cu adevărat această imagine pentru că a primit o palmă. Dar priviți finalul! Priviți bine chipul acestei imagini după ce a primit palma. Veți găsi pe acest chip ceva ce ar rămâne inexplicabil, dacă ce ați văzut acolo a fost doar o imagine fără vlagă și searbădă.
Altfel spus: filosofia a ajuns la Richard Wahle într-un punct în care ea nu mai putea decât să vorbească despre evenimente, nu însă să și citească în evenimente, deoarece întreaga forță atavică a vechii clarvederi, singura care a permis această citire, s-a pierdut. În imaginea celui care a fost pălmuit, în formele pe care le ia chipul, dumneavoastră citiți ceva care trimite la niște factori primordiali. Dacă deschideți o carte, citiți în ea, dacă știți să citiți, fără a fi nevoie să spuneți, de exemplu: Dar eu nu văd aici factorii primordiali. Căci ceea ce citiți vă duce totuși la o anumită înțelegere a factorilor primordiali. Noi trebuie să învățăm din nou să citim în ceea ce sunt fenomenele, manifestările. Putem foarte bine admite că într-o epocă intelectualistă nu avem decât niște reprezentanți ai faptelor; dacă însă suntem în stare să ne apropiam cu forță interioară de acești reprezentanți subiectivi, vom învăța și să îi citim. Atunci vom deveni nu kantieni, ci antroposofi, care își spun: Cu siguranță, din reprezentările imediate pe care le avem la dispoziție nu putem deduce nimic cu privire la factorii primordiali. Dar dacă știm să citim în lume, atunci ne vom putea ridica treptat, prin citirea evenimentelor, a faptelor, până la înțelegerea factorilor primordiali.
Acest lucru se poate face însă doar dacă vom insufla din nou vieții noastre sufletești forță interioară. Și aceasta nu se poate cuceri decât pe căile indicate, prin meditație, concentrare etc. Ne este astfel permis să spunem: Filosofia recentă a stors, a extirpat din ea tot ceea ce dă viață reprezentării și intelectului. Oamenii au fost de vină că nu au putut găsi drumul către lumile suprasensibile, iar de la epoca în care acești oameni au trăit trebuie să învățăm să tindem către o astfel de dezvoltare interioară încât drumul care duce în aceste lumi suprasensibile să poată fi găsit.
Iată ceea ce voiam să vă explic prin această incursiune istorică destul de detaliată în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin această incursiune am vrut să pregătesc puțin ceea ce voi dezvolta în conferințele următoare.
