Există un fapt ce, după părerea mea, trebuie luat în considerare, și anume că în urmă cu ceva timp adversarii celor rostite la Congresul antroposofic de la Viena [Nota 45] au convocat o adunare [Nota 46] la care oratorii cei mai diverși au rostit discursuri în sensul actual al materialismului. În final, un medic deosebit de impregnat de materialism a rezumat diferitele discursuri într-un slogan care, într-un fel, ar fi trebuit să țină loc de deviză pentru adversarii științei spiritului de orientare antroposofică. Acest slogan este: „lupta împotriva spiritului”. Într-adevăr, există astăzi oameni care privesc lupta împotriva spiritului ca o adevărată deviză.
Când răsună astfel de cuvinte, faptul ne aduce aminte totdeauna că actualmente există mulți oameni de soi și bine intenționați care sunt prizonierii unui fel de stare de somn față de ceea ce se petrece în lumea civilizată și care nu vor să vadă ce direcție iau lucrurile. Se iau drept semne nesemnificative ale timpului, drept părere personală a cutărui sau cutărui individ, lucruri de cea mai mare importanță, în timp ce apare clar o tendință existentă în mersul real al evoluției omenești. Și ar trebui, de fapt, ca toți cei care pot arăta o înțelegere pentru o astfel de chestiune să participe din toată inima lor la evidențierea ei cu adevărat.
Am încercat, referindu-mă la două personalități, să arăt cum și naturi mai profunde au fost prinse în curenții spirituali recenți. Am pus în opoziție aceste două personalități, Franz Brentano și Nietzsche, pentru a vă arăta prin ei cum oameni orientați inițial cu totul către spiritual sunt, într-un fel, sub aspectele cele mai variate, acaparați de modul de gândire naturalist-științific contemporan. Când ai în vedere personalități pentru care ceea ce tocmai v-am descris devine destin, poți fi impresionat și mai profund decât atunci când aceste lucruri sunt descrise doar în mod abstract.
În ceea ce-l privește pe Brentano am vrut să fac să se înțeleagă cum o personalitate crescută într-o educație impregnată total de catolicism a păstrat în întreaga sa viață înclinația pentru lumea spirituală pe care creștinismul catolic o implantase în sufletul său. Chiar în Franz Brentano, care s-a născut în 1838, deci a trăit exact în epoca în care concepția naturalist-științifică a secolului al XIX-lea a invadat întreaga cercetare și aspirație spirituală a oamenilor, în această personalitate se poate observa o supraviețuire a unor curente foarte vechi ale concepției despre lume.
Dacă îl avem în vedere pe tânărul Brentano, care în anii cincizeci, șaizeci studia în seminarele catolice, constatăm că el își umplea sufletul cu două lucruri, care inițial l-au călăuzit într-un mod sigur. Unul este doctrina catolică a revelației, față de care el se situa precum teologii Bisericii catolice din epoca Evului Mediu. Revelația catolică, legată de tot ceea ce este spiritual, este preluată prin tradiție. Te afli în prezența unui fel de cunoaștere a lumilor suprasensibile dăruită omului prin har. La aceasta se adaugă la Brentano și celălalt element, prin care el a vrut inițial să înțeleagă ce anume primise prin doctrina catolică a revelației. Acest element era filosofia aristoteliană, acea filosofie care a fost elaborată încă în timpul Greciei antice. Până la mijlocul anilor șaizeci, poate chiar ceva mai mult, în Brentano a trăit o viață sufletească ce se exprima cu totul în sensul unei solastici medievale. El spunea: Ceea ce trebuie să știe omul despre lumile suprasensibile trebuie să primești așa cum o revelează Biserica, iar gândirea o poți aplica la studiul naturii și al vieții, conform metodei celui mai mare maestru al acestui studiu, după metoda filosofului grec Aristotel.
Aceste două elemente, aristotelismul și cunoașterea prin revelație a Bisercii catolice, au fost îngemănate în viața lor sufletească de către scolasticii Evului Mediu, au fost privite de ei ca fiind conciliabile. Ele au continuat să trăiască în Franz Brentano. Concepția sa a fost zguduită numai de ceea ce s-a arătat ulterior drept metodă științifică a știinlelor naturii; a fost atât de puternic zguduită încât la preluarea catedrei de conferențiar la Würzburg Brentano a susținut ca teză principală o frază după care în filosofie ar trebui să se procedeze ca în știință. El a vrut apoi să fondeze o psihologie, o doctrină a sufletului în care viața sufletului este privită așa cum privește știința fenomenele naturale exterioare.
Putem așadar spune: În acest om s-a produs o întorsătură bruscă. El voia să contopească cunoașterea prin revelație și cunoașterea prin rațiune, limitată doar la pământesc. Pretenția sa era deci că nu poate fi știință decât ceea ce este construit după modelul metodei științelor naturii. Ar trebui să încercăm să resimțim profund în suflet ce înseamnă de fapt o schimbare atât de radicală.
Ce aș vrea să vă fac să înțelegeți acum este faptul că până la această schimbare concepția medievală a scolasticilor a continuat să lumineze într-o personalitate excepțională. Ea continuă să acționeze și astăzi în mulți contemporani de-ai noștri care practică cu sinceritate catolicismul și continuă să acționeze, chiar dacă sub o formă puțin modificată, în mulți adepți sinceri ai concepției evanghelice. Dacă l-am citat pe Nietzsche a fost nu pentru că în sufletul lui mai supravieluia scolastica medievală, ci pentru că în sufletul său continua să trăiască ceva ce și-a făcut apariția în timpul Renașterii, ca un fel de reacție la scolastică. Nietzsche poseda un fel de înțelepciune artistică greacă, care a servit de bază întregii sale concepții despre lume. El poseda această înțelepciune cam în același fel în care o posedau oamenii Renașterii. Dar acești oameni ai Renașterii nu erau încă tentați sau înclinați să nu recunoască spiritualul în realitatea sa. Ei mai simțeau, mai presimțeau încă realitatea spiritualului. Așa că și în sufletul lui Nietzsche mai supraviețuia ceva din epoci foarte vechi. Și el, așa cum vă spuneam ieri, a trebuit să se afunde în concepția naturalist-științifică a secolului al XIX-lea și a pierdut complet ceea ce lega sufletul său de lumea spirituală.
Faptul la care tocmai am făcut aluzie ascunde, pentru adevăratul căutător al adevărului din ziua de azi, enigme de o imensă importanță. Să luăm cele două curente spirituale care străbat viața sufletească, așa cum le aflăm în scolastica Evului Mediu. Aș vrea să ilustrez ceea ce avem aici în modul următor. Noi avem în cadrul scolasticii Evului Mediu un număr de, să le zicem, teze asupra lumii suprasensibile, de pildă asupra Trinității entității spirituale primordiale, asupra Încarnării lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret, o serie întreagă de teze care, trebuie spus, nu se raportează la lumea sensibilă ci la lumea suprasensibilă, care au fost găsite în timpuri de demult de către oameni care erau pe atunci inițiați. Căci, bineînțeles, nu trebuie să-ți imaginezi că așa ceva, precum teza Trinității sau a Încarnării, a fost pur și simplu inventat de o persoană oarecare pentru a amăgi oamenii. Aceste teze sunt mai curând rezultatul experiențelor, a vieluirilor avute de vechii inițiați. Faptul că s-a considerat că aceste teze sunt o revelație supranaturală este ceva ce a intervenit abia după aceea. Aceste teze au fost, la obârșii, găsite pe calea inițierii. Mai târziu nu s-a mai recunoscut că este posibil să treci printr-o astfel de inițiere și să ajungi singur la viziunea Trinității, de pildă.
Un lucru devine dogmă doar atunci când nu mai ai acces la obârșia cunoașterii sale. Dacă cineva este un inițiat și spune că vede Trinitatea, pentru el aceasta nu este o dogmă ci o experiență trăită. Dacă undeva se afirmă că este imposibil să vezi așa ceva, că acest lucru trebuie să fie revelat și apoi crezut, atunci aici avem de-a face cu o dogmă. Disprețul unora față de dogme nu este, desigur, justificat, ci reprezintă doar o anumită atitudine a lor față de dogme, atitudine care, la rândul ei, este atacabilă. Dacă putem urmări dogmele care au un conținut profund spiritual până la acea formă în care au fost exprimate cândva de un inițiat, ele încetează să mai fie dogme. Dar acest drum, pe care omul trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la locul unde se pot vedea lucrurile, nu mai era urmat din Evul Mediu. Existau vechi teze care fuseseră odinioară înțelepciune inițiatică. Ele au devenit dogme, pe care acum trebuia pur și simplu să le crezi. Trebuia să le accepți drept cunoaștere revelată. Acesta a fost deci unul dintre curente, cunoașterea revelată. Celălalt curent a fost cunoașterea rațională, urmată de către scolastici în sensul doctrinei aristoteliene. Despre ea se gândea însă astfel: Prin această cunoaștere rațională este posibil să explorezi natura până la un anumit punct. Poți, de asemenea, să tragi concluzii logice din această cunoaștere a naturii, de pildă să tragi concluzia că ar trebui să existe un Dumnezeu. Trinitatea nu o poți găsi, dar poți găsi deducția rațională că ar trebui să existe un Dumnezeu, că lumea a avut un început. Aceasta era atunci o cunoaștere rațională.
Existau multe astfel de concluzii pe care scolasticul medieval le datora cunoașterii raționale, care mergea până la atingerea suprasensibilului; doar că nu se admitea contemplarea, viziunea suprasensibilului. Se admiteau însă concluzii raționale, prin care, ce-i drept, nu se puteau înțelege cunoștințele propriu-zise ale revelației, dar prin care puteai totuși să atingi ușor ceva precum existența lui Dumnezeu sau începutul existenței lumii. „Preambula fidei”, așa se numeau aceste adevăruri care puteau fi găsite prin intermediul rațiunii și care puteau sluji apoi drept fundament pentru a pătrunde la ceea ce nu putea fi aflat prin rațiune, ci trebuia să fie conținutul revelației.
Acum, după ce am pus unul lângă altul aceste două curente spirituale, aceste curente ale cunoașterii, să ne transpunem în sufletul unui om în care aceste două curente coabitează. În epoca în care înflorea scolastica – am spus aceasta de multe ori de-a lungul anilor –, ceea ce trăia în sufletul unui scolastic nu avea nimic rău, așa cum vorbesc astăzi anumiți oameni lipsiți de înțelegere, ci era pur și simplu ceea ce se oferea de către evoluția omenirii la o anumită etapă a evoluției medievale. Într-o anumită epocă, pur și simplu nu se putea avea altă concepție. Desigur, aceste lucruri sunt depășite astăzi. La ora actuală trebuie găsite alte căi pentru cunoașterea și activitatea sufletului omenesc decât cele care erau în vigoare în scolastică. Dar pentru aceasta ar trebui să ne străduim să pătrundem cu înțelegerea și această scolastică. Și nu o putem face decât dacă ne punem întrebarea: Cum coabitau în sufletul unui scolastic onest cunoașterea prin revelație și cunoașterea prin rațiune, bazată pe fenomene naturale și pe deducții raționale parțiale extrase din fenomenele naturale? Cum coexistau aceste două lucruri?
Ce căuta, de fapt, un astfel de scolastic și, odată cu el, toți credincioșii săi, cei care se situau în catolicism cu toată sinceritatea, când se transpunea în acea stare sufletească ce tindea către atingerea revelației, când spunea: Ceea ce oferă dogmele nu trebuie neapărat să fie văzut, contemplarea directă nu este posibilă; ceea ce spun ele trebuie să fie luat ca o revelație? Scolasticul încerca să trezească o anumită dispoziție sufletească față de lumea suprasensibilă. El era intru totul pătruns de faptul că această lume suprasensibilă există și se află într-o relație intimă cu ceea ce trăiește în om ca suflet. Dar el nu căuta în om o cale de cunoaștere pentru a ajunge direct, prin propria sa persoană, la ceea ce stă într-un raport intim cu omul, lumea suprasensibilă.
Încercați să vă reprezentați acea dispoziție sufletească. Era dispoziția pe care o resimți, să zic așa, în fața unui necunoscut cunoscut sau a unui cunoscut necunoscut, în fața cuiva pe care trebuie să-l adori și să-l venerezi, manifestând totodată un fel de sfială, care te face să nu ridici privirea spre el.
Alături se afla cunoașterea rațională. Rațiunea scolastică era de o acuitate excepțională, și ea a rămas până acum neegalată. De multe ori ți-ai dori – am spus lucrul acesta adesea chiar și aici – ca oamenii care practică astăzi științele naturii sau orice știință în general să vrea să învețe, să gândească cu aceeași acuitate cu care au putut să o facă scolasticii. Era o cunoaștere rațională, care își refuza ei însăși să treacă peste anumite limite: cunoașterea revelată, de o parte, cunoașterea rațională, de cealaltă parte. Dacă însă comparăm acum logic cunoașterea revelată și cunoașterea rațională a scolasticilor cu structuri asemănătoare din ziua de astăzi, apare o diferență considerabilă.
Scolasticul își spunea: Tu nu ai dreptul să pătrunzi prin cunoașterea ta într-un domeniu rezervat doar pentru a primi revelații. Tu nu ai dreptul să pătrunzi în vreun fel în contemplarea Trinității, în contemplarea Încarnării. – Dar în revelația pe care el o primea de la Biserica sa erau date totuși idei despre Trinitate, despre Încarnare. Ele erau descrise. Se spunea: Cunoașterea nu urcă până la aceste lucruri, dar ele pot fi gândite dacă gândurile despre ele sunt în sensul a ceea ce este revelat. Nu puteți spune despre scolasticii Evului Mediu că ar fi avut un sentiment mistic obscur despre suprasensibil. Nu era așa ceva. Era deja o gândire dezvoltată în idei plastice, care îmbrăca conținutul revelației. Se reflecta asupra Trinității, se reflecta asupra Încarnării. Dar nu se reflecta așa cum se face în cazul gândurilor la care ajungi tu însuși, ci așa cum gândești niște gânduri care îți sunt revelate.
Vedeți dumneavoastră, acest lucru corespunde într-o anumită măsură unui fapt caracteristic cunoașterii superioare. Există și astăzi încă mulți oameni care au anumite viziuni atavic-clarvăzătoare, cum pot fi numite, care au imaginațiuni de natura visului. Există mulți oameni care, în aceste imaginațiuni atavic-clarvăzătoare, se pot ridica, de exemplu, până la contemplarea evenimentelor atlanteene. Acest fapt mai există și astăzi. Dar nu trebuie să credeți că în ceea ce percep aceste persoane sub formă de imaginațiuni clarvăzătoare nu trăiește niciun gând. Astfel de clavăzători au adesea gânduri mult mai plastice decât ciudații noștri logicieni, care învață gândirea din învățământul actual. În fața logicii unora care învață să gândească din ceea ce le oferă învățământul actual poți uneori să disperi, în timp ce despre logica ce se revelează simplu, prin clarvedere atavică, nu ai de ce să disperi, căci ea răspunde adesea unor legi foarte stricte.
În consecință, și astăzi încă se mai poate dovedi că în ceea ceeste realmente revelat pe cale suprasensibilă contemplării omenești există implicit gândire. Așa și în scolastica Evului Mediu. Există o concepție, apărută abia în ultima vreme, cum că odată cu cunoașterea trebuie să dispară și gândurile din conținuturile revelate, așa încât credința vrea să excludă astăzi din cuprinsul său nu numai cunoașterea, ci și gândirea. Scolasticii Evului Mediu nu au făcut așa ceva. Ei au eliminat, ce-i drept, cunoașterea, dar nu și gândirea. Si dacă luați dogmatica scolasticii medievale veți găsi acolo un sistem de gândire extrem de perfecționat.
Acest lucru mai supraviețuia încă într-un om precum Franz Brentano. De aceea el știa să gândească. El putea concepe idei. Constați acest lucru chiar în rudimentele Psihologiei sale, din care nu a reușit să finalizeze decât primul volum. Mai constați la el un anumit dar pentru elaborarea plastică a ideilor, chiar dacă mereu el se calcă îngrozitor pe sine pe picioare, ceea ce îl împiedică să avanseze. De îndată ce are o idee oarecare despre un element sufletesc – și el are așa ceva – își interzice imediat să gândească despre acele lucruri. Această interdicție este astăzi un lucru extraordinar. V-am povestit cum un om extrem de inteligent, autorul cărții Ansamblul filosofiei și sfârșitul ei, îmi spunea chiar el la Viena: Am ideile mele cu privire la ceea ce se află în spatele evenimentelor ca factori primordiali. Dar din punct de vedere științific el își interzicea să aibă aceste idei. Ai putea să-ți imaginezi, desigur doar ipotetic, că un om format la școala științelor naturii poate brusc, printr-un miracol, să devină clarvăzător, și că el începe să lupte cu furie împotriva acestei clarvederi din el însuși. Ipotetic poți foarte bine să-ți imaginezi așa ceva, fiindcă autoritatea cunoașterii ce se rezumă la fenomenele exterioare este imensă.
Exista deci pe de o parte acest lucru în sufletul scolasticului medieval: un conținut revelat plăsmuit în formă concretă. Pe de altă parte exista o cunoaștere rațională, orientată asupra naturii, dar care încă nu era precum cunoașterea noastră contemporană despre natură. Pentru a vă convinge de ceea ce am spus, n-aveți decât să deschideți o carte de istorie naturală a lui Albert Magnus [Nota 47]; veți găsi fără îndoială obiecte din natură precum cele care se descriu astăzi – ele sunt desigur descrise altfel decât sunt descrise astăzi –, dar pe lângă aceasta veți afla aici și tot felul de ființe elementare și spirituale. Aici mai trăiește încă spirit în natură, nu avem doar o descriere complet searbădă a aparenței senzoriale sub formă de istorie naturală și științe ale naturii. Aceste două lucruri coabitează deci: un conținut revelat față de care îți este interzisă cunoașterea, dar pe care totuși îl gândești, astfel încât spiritul omenesc îl poate obține mereu în gândurile sale, și un conținut al cunoașterii raționale, dar care încă mai are spirit, și mai are încă ceva, ceva ce trebuie să fie contemplat, privit în spirit, dacă vrei să îl ai în fața ta în realitatea sa.
(Tabla 17) [mărește imaginea] |
Tablele 17 și 18 |
Cunoașterea naturii s-a dezvoltat în întregime pornind de la scolastica medievală. Una din ramurile scolasticii, cunoașterea rațională, a continuat să se dezvolte, devenind concepția modernă despre natură. Dar ce a rezultat de aici? Reprezentați-vă cât mai viu gândurile unui scolastic privitoare la cunoașterea naturii. În ele mai există încă un conținut spiritual. Față de ce îl protejează aceste conținuturi spirituale pe naturalistul scolastic al Evului Mediu?
Aș putea, eventual, reprezenta aceasta schematic. Presupuneți că aveți un scolastic din Evul Mediu, cu dorul său după o cunoaștere revelată, în sus, și cu dorul său după o cunoaștere rațională, în jos. Dar în cunoașterea naturii el are un element spiritual. Las aici să transpară puțin roșu. În cuvintele revelate el are gândirea. Las aici să transpară puțin galben.
(Tablele 17 și 18)Care este, de fapt, tendința acestei cunoașteri raționale? Ea tinde spre afară, ea vrea să se îndrepte spre obiectele exterioare care ne înconjoară. Gândurile pe care le concepi caută să cupleze, să adere la obiecte. Când dumneavoastră vreți să cunoașteți o plantă, să aveți o noțiune despre ea nu veți putea face aceasta fără să se producă următorul calcul: noțiunea aderă la ea, vrea să se cupleze la ea. Dar la un scolastic conținutul spiritual, care încă străbate cunoașterea sa rațională, împiedică noțiunea să se alipească strâns, să se sudeze acolo jos. Noțiunea nu aderă complet, este într-un fel puțin respinsă. În ce nu se alipește ea? Când, de pildă, cunoașterea rațională intelectualistă din zilele noastre se alipește la natura exterioară, când aderă perfect la ea, aderă de fapt la ahrimanic, se încorporează în arhimanic. Ce înseamnă deci spiritualitatea scolasticului medieval în raport cu cunoașterea sa rațională? Este, în fond, ca și cum el ar vrea să se apropie de ceva cu cunoașterea sa rațională, de ceva care arde un pic. Dar el simte arsura și se dă mereu înapoi, se retrage: natură înseamnă păcat! – El se păzește de Ahriman! Aceasta a condus însă la evoluția ulterioară: în secolul al XIX-lea ea a izgonit din cunoașterea rațională tot conținutul spiritual și prin aceasta cunoașterea rațională s-a încorporat în arhimanic.
Și ce spune atunci această cunoaștere rațională zăvorâtă în ahrimanicul exterior? Ea spune: Lumea constă din atomi. Mișcarea atomilor stă la baza întregii cunoașteri științifice. Căldura, lumina ea le explică prin mișcări ale atomilor, tot ce există în lumea exterioară explică prin mișcări ale atomilor, căci acest lucru satisface nevoia noastră după cauzalitate.
În 1872 Du Bois-Reymond rostește la Leipzig celebrul său discurs privind limitele cunoașterii naturii. Este un discurs în care cunoașterea rațională a scolasticii a progresat atât de mult încât orice spiritualitate a fost izgonită, iar prin deviza „Ignorabimus” spiritul omului trebuia să cupleze la ahrimanic. Și Du Bois-Reymond descrie foarte explicit cum un cap omenesc, care are acum o vedere de ansamblu a acestui întreg vârtej de atomi din Univers, nu vede nici albastru, nici verde, nici altă culoare, ci peste tot percepe numai mișcări ale atomilor. El nu simte căldură, ci peste tot unde este căldură simte această mișcare despre care v-am vorbit aici acum opt zile. El își sugestionează ceea ce există drept culoare, stări termice, sunet etc. El își împuie capul cu o cunoaștere a lumii ce constă numai din atomi. Imaginați-vă acum următorul lucru: Un astfel de cap își reprezintă întregul Univers constituit numai din atomi. El are în cap: Încă din momentul în care Cezar a trecut Rubiconul, în Cosmosul nostru exista această constelație precisă de atomi. E destul acum să faci ecuația diferențială și, dezvoltând calculele necesare, poți să găsești constelația următoare, apoi pe cea următoare și așa mai departe.
(Tabla 18)El poate calcula viitorul cel mai îndepărtat. Du Bois-Reymond numea acesta cap laplaceean [Nota 48], fiindcă era un ideal al lui Laplace. În acel an, 1872, am avea deci descrierea unui intelect care cuprinde lumea în mod universal, care concepe totul ca fiind o mișcare de atomi și care crede că este destul să cunoști ecuațiile diferențiale și să le integrezi pentru a obține formula Universului.
La ce s-a ajuns însă în felul acesta? S-a ajuns ca oamenii să învețe să gândească precum Ahriman, să urmărească idealul de gândire ahrimanic. Se va cunoaște întreaga semnificație a ceea ce se întâmplă în prezent doar când vom ști ce înseamnă cu adevărat acest lucru. În istoria recentă a evoluției spirituale se va reține discursul cu celebrul său „Ignorabimus”, dar valoarea sa și semnificația sa vor fi recunoscute abia atunci când vom fi în măsură să arătăm că aici una din ramurile curentului spiritual scolastic a cuplat efectiv la ahrimanic. Vedeți dumneavoasatră, scolasticul își menținea oarecum cunoașterea sa într-o planare, într-o plutire. Ea nu se apropia atât de mult de ceea ce există în exterior. El se retrăgea constant, cu cunoașterea sa, din fața lui Ahriman. De aceea, el avea mare nevoie să elaboreze concepte cu adevărat inteligente; căci concepte inteligente încă trebuie să fie dezvoltate prin iscusință omenească. Ca să faci experiențe este nevoie de iscusință omenească, pentru a asambla aparatele în diverse montaje, și așa mai departe; dar o gândire atât de pătrunzătoare, de inteligentă precum cea a scolasticii este cu totul altceva.
Momentul în care s-a făcut această cuplare, această anexare la ahrimanic, a marcat o cotitură foarte importantă. Căci ceea ce percepeți afară în lume sub formă de fenomene senzoriale, sub forma mediului dumneavoastră înconjurător, nu există aici decât atât timp cât este Pământul. Totul va pieri odată cu planeta noastră. Ceea ce va supraviețui sunt gândurile, care au aderat, au cuplat la obiectele din lumea exterioară. Când este gândit ceva în genul gândirii laplaceene sau a aceleia pe care Du Bois-Reymond o prezenta ca un ideal al gândirii naturalist-științifice, asta nu înseamnă numai că acest lucru a fost gândit, ci și că aceste gânduri, care au realitate, se înfig în exterior. Și când tot ceea ce noi observăm pe Pământ prin simțurile noastre va pieri, aceste gânduri pot trăi în continuare, dacă nu sunt cu totul distruse mai înainte. De aceea există un mare pericol, fiindcă, dacă acestea devin un mod de gândire generalizat, Pământul nostru se transformă într-o planetă care va fi conformă reprezentărilor materialiștilor. Materialismul rămâne o simplă teorie atât timp cât el nu dobândește realitate. Dar puterile ahrimanice tind mereu ca gândurile materialismului să devină atât de puternice și atât de răspândite încât ceea ce în primă fază rămâne din Pământ să fie atomii.
Dacă noi spunem astăzi că totul trebuie explicat pornind de la atomi, aceasta este o eroare. Dar dacă toți oamenii încep să gândească că totul ar trebui explicat pornind de la atomi, dacă toți oamenii își pun pe umeri capete laplaceene, atunci Pământul va deveni într-adevăr ceva compus din atomi. Nu de la obârșii este adevărat că Pământul se compune din atomi și din particulele lor, însă omenirea poate face să devină așa. Iată esențialul. Omul nu este pur și simplu predispus să aibă păreri false, ci gândurile false generează realități false; când gândurile false se generealizează, iau naștere realități.
Acest pericol ahrimanic s-a manifestat deja astăzi. Celălalt pericol, cel din cunoașterea revelată, scolastica medievală a căutat să-l evite, îmbrăcând această cunoaștere într-un veșmânt de gânduri. Gândurile care cuprindeau conținutul revelației erau gânduri concrete. Treptat, dogmele au fost tot mai puțin analizate cu gândirea, până într-acolo încât oamenii au ajuns chiar să renunțe la ele. Desigur, trebuie să renunți la ceea ce este de neînțeles; acest lucru este pe de o parte cu totul justificat, iar dacă oamenii nu mai pot urmări dogmele până la a le contempla, la a le urmări cu gândirea, este de înțeles că ei le abandonează. Dar unde ajung ei atunci? Ei ajung la gândurile cele mai abstracte despre dependența față de un veșnic sau un infinit complet vag și nedefinit. Atunci nu se vor mai forma în mod plastic gânduri care să poarte în ele un conținut al revelației, ci se va simți doar un sentiment obscur și mistic al unei dependențe oarecare față de un infinit nebulos. Atunci conținutul gândurilor va dispărea. În ultima vreme s-a și pornit deja pe această cale. Este calea care duce la luciferic. Și la fel de sigur cum drumul cunoașterii raționale a condus în ultima vreme la ahrimanic, tot așa de sigur cealaltă cale poate intra în luciferic.
Și acum priviți încă o dată un astfel de spirit precum Franz Brentano, în sensul celor ce tocmai le-am descris. Franz Brentano se apropie de natură exact în această stare de spirit: Doar să nu-l ating pe Ahriman! – și tot așa se apropie de lumea suprasenzorială: Doar să nu-l ating pe Lucifer! – Deci această dispoziție, să nu cumva să devin atomist, să nu cumva să devin mistic, cu care el se apropie de științele naturii, reprezintă o autoritate atât de puternică încât i se supune. El descrie fenomenele psihologice pe baza metodei ștințifice. Dacă ar fi pornit de la un punct de vedere superficial, cum fac mulți psihologi din ziva de azi, el ar fi scris o psihologie ahrimaniană, o „psihologie sau știință despre suflet fără suflet”. Asta el nu putea să facă. De aceea a părăsit tentativa sa după primul volum și nu le-a mai scris pe celelalte – ar fi trebuit să fie patru. Ceva din el îl făcea să nu poată concepe ideea de a plonja cu totul în ahrimanic.
Nietzsche a fost și el la fel acaparat de științele naturii. Dar cum a întâmpinat el științele naturii? Nu s-a sinchisit deloc de niște metode anume, el privea doar în general modu1 de gândire științific. Își spunea: Tot ce este sufletesc își găsește fundamentul în fiziologie, acesta este doar un „omenesc, prea omenesc”. Ceea ce ar fi trebuit să fie propriu-zis idealuri divin-spirituale este o manifestare, o revelație a omenesc, prea omenescului. El a respins tocmai acel mod de cunoaștere pe care îl găsim la Brentano: cunoașterea rațională. A lăsat voința să acționeze în el. Și, așa cum am spus deja ieri, el a secătuit orice ideal, a secătuit spiritualul. Acesta este celălalt fenomen, în care o persoană ajunge, într-un fel, aproape de ahrimanic, dar se izbește de el. În loc să cupleze la ahrimanic, se izbește de el. Ea ar vrea, de asemenea, să dezvolte atomismul, dar se izbește ca de un zid.
Vedem astfel cum anumite spirite care au trăit în secolul al XIX-lea și-au dezvoltat o dispoziție sufletească deosebită prin faptul că s-au apropiat infinit de mult de ceea ce intră în joc în cunoașterea noastră ca puteri ahrimanice. Este destinul acestor spirite ale secolului al XIX-lea să se apropie atât de incredibil de mult de Ahriman. Și ele ajung atunci fie într-o situație precum cea a lui Brentano, de a se opri chiar la frontieră, de a se retrage timid și a nu mai merge absolut deloc mai deparate cu cunoașterea lor, fie de a începe, precum Nietzsche, să lovească în dreapta și în stânga. Dar tocmai puterea ahrimanică este cea care a rostogolit în secolul al XIX-lea peste cunoaștere talazurile ei, ale căror efecte se prelungesc în secolul al XX-lea. Trebuie să ținem seama de acest lucru. Iar spiritele originale, care în secolul al XIX-lea au viețuit personal această întâlnire semideghizată cu Ahriman, au avut în spate toate acestea ca un destin tragic. În ceea ce îi privește pe elevi, aceștia au primit deja gândurile gata pregătite. Aceste gânduri trăiesc în ei. Puterea ahrimanică a dat deja o formă gândurilor. Primele spirite originale au dat înapoi, au avut o tresărire de recul; elevii au căpătat gândurile ahrimanice imperfecte. Ele acționează de acum în ei; „Luptă contra spiritului”, luptă împotriva spiritului care nu vrea să predea Pământul puterilor ahrimanice, ură împotriva spiritului, luptă împotriva spiritului.
Toate acestea trebuie privite astăzi ca un context real. Aceste fapte trăiesc astăzi ca o dispoziție a secolului, ca o stare de spirit a epocii. Ea trebuie înțeleasă, pentru a putea într-adevăr să sesizăm cât este de necesar să instaurăm o adevărată concepție spirituală despre lume, în toate formele culturale în care trebuie să se exprime o astfel de concepție despre lume.
