Să privim înapoi la principiile inițierii mai vechi și să vedem cum acei oameni care mai trăiau încă cu aceste principii ale inițierii s-au opus, în calitate de inițiați, creștinismului, dezvoltând din concepțiile lor ceea ce a devenit mai târziu conținut dogmatic, astfel încât acesta nu a mai putut fi înțeles, mai ales după secolele VIII și IX. Trebuie să ne amintim numai că înaintea Misteriului de pe Golgota în civilizatia umanității nu s-a simțit influența principiului Eului uman. Omul a avut întotdeauna predispoziție pentru acest principiu al Eului. El a fost chiar creat pentru a-și dezvolta ființa sa interioară și exterioară din acest principiu al Eului. Dar numai încet și treptat el a ajuns să simtă și mai ales să devină conștient de ceea ce reprezenta în el esența Eului și forța Eului. Astfel încât se poate spune: Este de la sine înțeles că, de fapt, și în timpurile dinaintea Misteriului de pe Golgota entitatea umană era alcătuită din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu, dar conștiența omului nu îngloba în sine această esență – Eul. Acesta exista mai mult sau mai puțin inconștient. În vremurile mai vechi, umblau pe Pământ oameni care nu erau pe deplin conștienți de Eul lor. Eul își exercita influența în cadrul entității umane numai când omul nu-și mai dezvoltă corpul fizic cu intensitate. Cei care erau inconștienți de Eul lor și-au dezvoltat corpul fizic mai mult decât aceia care au pătruns în conștiența deplină a Eului. Acest lucru nu a avut loc în mod brusc, el s-a petrecut în secolele dinainte și de după Misteriul de pe Golgota, dar este perceptibil pentru contemplarea istoriei de pe pozițiile științei spirituale. Trebuie să spunem: Ceea ce poate păstra omul din corpul său fizic și, de asemenea, din corpul său eteric și din corpul său astral, poate fi menținut numai când ceva din natura spiritual-divină se scurge în entitatea umană. Atât timp cât oamenii aveau, în absența conștienței Eului, o clarvedere atavică, acest spiritual-divin se scurgea din Cosmos în oameni. Oamenii nu ar fi putut deveni niciodată ființe libere, dacă nu ar fi apărut Eul, deoarece în ei nu se mai scurgea spiritual-divinul. Ei au devenit ființe libere datorită faptului că au devenit puternici și în conștiența Eului lor. Dar acest lucru a fost posibil numai atunci când oamenii s-au dezvoltat treptat prin gândurile lor abstracte. Gândurile abstracte sunt însă cadavrele lumii spirituale. Am atras deja atenția în aceste conferințe că, așa cum cadavrul corpului nostru fizic rămâne ca reziduu, atunci când trecem prin moartea pământeană [Nota 29], tot astfel din acea entitate spiritual-sufletească care suntem în lumea spirituală, înainte de a coborî în lumea fizică, rămâne un cadavru. Dar acest lucru se petrece astfel doar de când omul a fost înzestrat cu conștiența Eului său. Iar gândurile, gândurile abstracte reprezintă acest cadavru. Prin faptul că devenim capabili să înglobăm în noi gânduri abstracte, cuprindem cadavrul ființei noastre spiritual-sufletești așa cum era înaintea coborârii în lumea pământeană. Acest lucru este rezultatul faptului că în corpul nostru fizic se instalează și ceva din principiul sfârșitului, al degradării.
Natura omului s-a schimbat în cursul evoluției sale pământene. Vechile trupuri arătau altfel decât cele de astăzi. În trecut, omul era de fapt neliber în trupul său, dar în natura sa proprie plină de prospețime era într-o continuă mișcare, astfel încât el se împlinea prin propria-i activitate fizică-eterică-astrală. Deci se poate spune: Noi trăim în cadrul lumii civilizate într-o perioadă a dezvoltării umanității în care corpul începe să se degradeze. Și tocmai prin acest corp care decade, care stă la baza gândurilor intelectualiste, adică abstracte, noi ne dobândim libertatea. Prin acest corp în decadență omul a dobândit toate lucrurile de care el este atât de mândru ca om de știință cu nuanță intelectualistă.
Dacă gândim la aceste lucruri, trebuie să spunem: Înaintea Misteriului de pe Golgota în om nu ființa conștiența deplină a Eului. Dar au existat oameni care au dezvoltat această conștiență, prin acțiunea de inițiere din Misterii. Aceștia erau inițiații. Am spus multe lucruri despre ce se întâmpla cu cei care treceau prin procesul de inițiere în locurile speciale ale vechilor Misterii și care urcau la acest Eu deplin conștienți de sine, în timp ce natura umană era în general lipsită de acest Eu. Numai că vechiul inițiat putea să ajungă la acest Eu doar prin aceea că prin acțiunea culturală a Misteriilor în el pătrundea ceva care a fost resimțit în toate culturile și civilizațiile vechi ca fiind Tatăl veșnic al Cosmosului. Învățăcelul vechilor Misterii, inițiatul, avea această trăire atunci când atingea un anumit punct al inițierii sale, încât își spunea: Tatăl trăiește în mine.
Un inițiat din cadrul culturii ebraice vechi ar fi caracterizat ceea ce se întâmplase cu el prin inițiere în felul următor: Omenirea, în general, are caracteristic faptul că Tatăl o susține și o conduce, dar El nu sălășluiește în conștiență și nu dezvoltă conștiența față de Eu. Tatăl dă omului obișnuit respirația, sufletul viu. Inițiatul vede în ceea ce fusese insuflat ca suflet viu ceva special, principiul Tatălui veșnic al Cosmosului, care sălășluia în om. Când în vechiul inițiat al lumii ebraice se naște acest principiu divin al Tatălui și omul devine conștient de aceasta, el spune: Eu sunt cel care sunt. Așa se face că un astfel de om care făcea parte din vechile popoare și care, pe drept cuvânt, datorită sălășluirii principiului divin al Tatălui în el, putea exprima Eul, Eu care a fost în toată antichitatea numele inexprimabil al lui Dumnezeu, al divinității-Tată, era considerat reprezentant al Tatălui pe Pământ. Acești inițiați erau numiți Tați; se aflau în mijlocul popoarelor. Erau numiți Tați (Părinți) deoarece reprezentau principiul-Tată printre ceilalți oameni. Și se spunea că în Misterii pătrundea în ei dumnezeiescul Tată. Din această cauză Misterile erau considerate ca ceva în care în cadrul terestrului se dezvoltă ceea ce există și străbate numai afară, întregul Cosmos. În locurile de Misterii și apoi prin Misterii în om, principiului divin al Tatălui i se construia un adăpost. Omul a devenit el însuși un astfel de adăpost al principiului divin al Tatălui.
Astfel erau resimțite prin Misterii sălășluirea și pelerinajul lui Dumnezeu în cadrul lumii pământene, și se privea în afară, spre Cosmos, spre lumea mare; în măsura în care aceasta era percepută ca fiind străbătută și întreținută de principiul divin al Tatălui, ea era numită macrocosmos, lumea mare. Apoi se privea spre locurile de Misterii, unde acestui Dumnezeu-Tată îi era construit un adăpost, în care erau inițiați oamenii care deveneau chiar adăpostul pentru acest Dumnezeu-Tată și ceea ce erau Misteriile, ceea ce devenea însuși omul prin Misterii: lumea mică, microcosmosul. Acest lucru s-a menținut până la Goethe; când Goethe a devenit membru al unor loji, el și-a însușit expresia curentă „Lume mare și lume mică” [Nota 30] și înțelegea prin lumea mare, macrocosmosul și prin lumea mică loja, care pentru el trebuia să fie o imagine a lumii mari.
Toate acestea au intrat într-un alt stadiu atunci când în cadrul evoluției umane a avut loc Misteriul de pe Golgota. În timpul acestui Misteriu pe Pământ mai existau acei oameni care simțeau în ei ceva din Eul independent. Conștiența Eului începuse în oarecare măsură să se stabilescă în oameni. Dar în același timp se mai întâmplă ceva: corpul fizic uman începe să devină friabil în interior, să se dezagrege. Și astfel dezvoltarea umană se află, în timpul evoluției terestre, în fața pericolului de a pierde tot mai mult legătura cu lumea spirituală, dar și în fața pericolului ca trupul fizic să se dezagrege tot mai mult.
Pentru a împiedica aceasta, entitatea pe care o numim Hristos a decis să se întrupeze în Iisus din Nazaret, așa cum mai înainte principiul divin al Tatălui se revărsase în inițiați. Prin faptul că principiul divin al Tatălui s-a revărsat în inițiați, a fost adăugat corpului fizic, corpului eteric și corpului astral Eul. Așa cum am spus, numai acelor oameni care reprezentau numele inexprimabil al lui Dumnezeu, în care se sălășluise dumnezeiescul Tată, le era permis să exprime Eul.
Dar în mijlocul evoluției pământene existau oameni care începeau să-și spună Eu, care înglobaseră Eul în conștiența lor. Într-un astfel de om, care era Iisus din Nazaret, a pătruns principiul Fiului, principiul Hristos. Acest principiu Hristos a pătruns așadar în Eu. În timp ce mai înainte avusese loc pătrunderea principiului Tatălui în corpurile fizic, eteric și astral, acum are loc pătrunderea principiului Hristos în omul care evoluase.
Amintiți-vă cum am descris omul zilele trecute. V-am spus: Plantele distrug în ele însele natura fizică, s-ar putea spune că o corup; animalul corupe natura fizică și pe cea eterică, iar omul corupe natura fizică, pe cea eterică și pe cea astrală. Omul nu o corupea total în timpul evoluției sale dinaintea Misteriului de pe Golgota; acum el o corupe integral, în timp ce Eul său își ocupa locul în entitatea sa. Inițiatul vechilor Misterii se elibera însă complet de corpurile sale (fizic, eteric, și astral), în timp ce principiul Tatălui îl inunda și devenea un Eu.
În timp ce Hristos a pătruns și a sălășluit în Iisus din Nazaret, el a distrus nu numai corpurile fizic, eteric și astral, ci, împreună cu ele, și Eul, în măsura în care acesta era dezvoltat în acea perioadă în Iisus din Nazaret. Astfel în Iisus Hristos sălășluia principiul superior Hristos, care se comportă față de Eu așa cum se comportă de obicei Eul uman față de corpul astral. (tabla 6, Vater = Tată, Ich = Eu)
 [mărește imaginea] |
Tabla 6 |
Acest lucru îl puteau încă vedea vechii inițiați, care aveau dezvoltate capacități superioare de clarvedere. Când acești vechi inițiați priveau omul, așa cum exista acesta în vremea lor, observau că omul reunea în sine toate forțele existente în celelalte ființe din natură, le depășea și într-un sens le rezuma. Ați văzut cum poate fi regăsit în corpul uman fizic regnul mineral, în corpul uman eteric regnul vegetal, în corpul uman astral regnul animal și apoi omul propriu-zis. În timp ce acei inițiați aduși la capacitatea de clarvedere în vremuri anterioare, acești Tați (Părinti) ai popoarelor, în măsura în care unii din ei mai existau, au primit vestea despre Evenimentul Hristos, despre apropierea Evenimentului de pe Golgota, ei vedeau ceva în plus, în care nu se ridicau numai ființele pământene până la om, ci în care omul se ridica până la spiritualul-divin.
Când în om este prezent ca expresie umană ceva ce noi cunoaștem ca trăind în corpul fizic exterior al omului, vom înțelege cum acei inițiați vedeau în Iisus Hristos mai mult decât un om, vedeau ceva ce depășea limitele omenirii, limitele omenescului. Initiații au văzut pe Iisus Hristos într-o strălucire deosebită, nu numai cu culoarea incarnatului uman, ci cu o strălucire specială, radiantă.
Această strălucire vechii inițiați o puteau percepe și la tovarășii lor: era forța principiului Tatălui care sălășluia în inițiați. Dar ei nu percepeau numai principiul Tatălui, ci și ceva care radia în mod special din Iisus Hristos, deoarece în El nu erau distruse numai corpurile fizic, eteric și astral, ci și Eul, în măsura în care acesta putea fi prezent într-un om al acelor timpuri.
Nu numai inițiații L-au putut vedea pe Iisus Hristos ca pe o entitate deosebit de radiantă, ci și alți oameni special înzestrați în această privință. Faptul că și oameni care erau înzestrați numai cu daruri naturale, nu cu daruri obținute în Misterii, chiar dacă nu erau decât cazuri izolate, recunoșteau în Iisus Hristos natura Sa superioară, era o noutate chiar și pentru inițiații din timpul Misteriului de pe Golgota.
De aici s-a născut înțelegerea faptului că prin Misteriul de pe Golgota trebuia să se întâmple ceva ce mai înainte nu avea loc decât în cadrul Misteriilor. În lumea mare, în macrocosmos, a fost transpus ceva ce mai înainte nu se întâmpla decât în cadrul microcosmosului, a lumii mici. În cadrul ultimelor locuri de Misterii ale antichității taina lui Hristos a fost revelată cu cea mai mare claritate și tocmai această vestire a tainei lui Hristos s-a pierdut pentru civilizația mai nouă, în cursul primelor patru secole de dezvoltare europeană. Pentru că în Iisus Hristos nu mai trăia numai principiul Tatălui, ci și principiul Fiului, acești vechi inițiați știau că Iisus Hristos reprezenta ceva unic în cadrul evoluției, unic în măsura în care nu va mai putea apărea un astfel de Misteriu de pe Golgota, o astfel de sălășluire a principiului Fiului într-un om.
Acești inițiați mai știau că Hristos a venit printre oameni ca Mântuitor, pentru a împiedica fărâmițarea corpului uman prin încorporarea Eului. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos nu ar fi venit ca Mântuitor? Când omul moare, el își leapădă corpul supus degradării. În cazul acesta, dacă Hristos nu ar fi acționat ca Mântuitor fenomenele de descompunere care afectează corpul pieritor s-ar fi reflectat în sufletul care rămâne după moarte. Morții ar fi fost neliniștiți, chinuiți de ceea ce reprezintă corpul lor fizic, în descompunere, pentru existența terestră. Aceste suflete care au trecut prin moarte ar trebui să știe că și Pământul are de suferit prin faptul că trebuie să preia un corp în descompunere. Și vechii inițiați știau, ca și cei care se numesc creștini, care se pătrund de esența principiul Hristos, că aceste suflete priveau acum în jos, la corpul lor, care le-a fost luat prin moarte, încât puteau spune: Prin sălășluirea lui Hristos în noi, în timpul cât am fost copii ai Pământului, noi am vindecat (mântuit) acest corp fizic într-atât, încât poate fi pus în Pământ fără a reprezenta pentru el un pericol de descompunere. Pentru a deveni Eu, omul trebuia să aibă mai întâi un corp supus descompunerii; dacă acest corp ar fi rămas supus descompunerii, Pământul ar fi fost vătămat. Iar când sufletele ar fi privit în jos la corpul lor fizic preluat de Pământ ar fi fost chinuite după moarte, crezând că Pământul ar fi vătămat prin acest corp fizic ce se descompune.
După împlinirea Misteriului de pe Golgota sufletele umane își puteau spune, după ce trecuseră de poarta morții: Da, acest corp supus degradării l-am purtat pe Pământ; lui îi datorăm posibilitatea de a putea dezvolta un Eu liber în entitatea umană. Dar Hristos a vindecat acest corp fizic prin sălășluirea Lui în Iisus din Nazaret, astfel încât să nu fie dăunător pentru existența pământeană, iar noi să putem privi liniștiți la această experiență, știind că după Misteriul de pe Golgota pe Pământ nu cade o sămânță rea prin acel corp fizic de care omul are nevoie pentru Eul său. Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota în vederea sfințirii corpului uman fizic, pentru existența sa terestră.
Ce s-ar fi întâmplat în evoluția Pământului dacă lucrurile ar fi rămas așa? Atunci s-ar fi putut spune: În timpuri trecute, Dumnezeu-Tatăl s-a sălășluit în oameni pentru ca aceștia să se poată înălța, ca suflete, până la Eu, și să poată fi vestit celorlalți oameni. Apoi s-a sălășluit în entitatea umană Fiul, Hristos. Aceia care au în sine pe Hristos salvează prin aceasta corpul pentru evoluția pământeană. Așa cum prin vechiul principiu al Tatălui și sălășluirea lui în om a fost salvată, prin Misterii, partea sufletească a oamenilor, tot astfel este salvată partea lor trupească de către Tămăduitor, de către Mântuitor, de către Hristos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota.
Dar dacă ar fi rămas numai la acest stadiu, cei care își știu salvat trupul ar trebui să poarte acum în sine pe Hristos, ca entitate activă, care acționează și corporal. Și astfel oamenii n-ar fi putut deveni ființe libere. Dacă lucrurile ar fi rămas așa, oamenii s-ar fi dezvoltat în așa fel, încât ar fi putut prelua pe Hristos în ei pentru liniștirea sufletelor lor după moarte, pentru ca acestea să poată privi în jos, spre Pământ, în felul descris mai sus; dar oamenii nu ar fi putut deveni liberi. Dacă ar fi vrut să devină buni, ei ar fi trebuit să-L lase pe Hristos să acționeze în ei la fel cum în antichitate acționase Tatăl în cei care nu erau inițiați. Oamenii au devenit liberi prin faptul că în ei a fost dezvoltat Eul. Inițiații au devenit liberi în timpurile vechi, ceilalti erau neliberi, pentru că Tatăl trăia în mod inconștient în ei. Dacă creștinii lui Hristos ar fi fost entități conștiente în sine, de fiecare dată când ar fi vrut să devină buni ar fi trebuit să stingă în ei conștiența Eului, pentru a-L trezi pe Hristos prin aceasta. Nu ei ar fi fost buni, ci numai Hristos din ei. Oamenii ar fi trebuit să peregrineze pe Pământ, Hristos ar fi trebuit să sălășluiască în ei și în timp ce el s-ar fi folosit de trupurile lor ar fi avut loc vindecarea acestor trupuri. Dar binele săvârșit de oameni ar fi fost binele lui Hristos, nu al oamenilor.
Nu aceasta a fost misiunea Fiului divin care se legase cu evoluția Pământului prin Misteriul de pe Golgota. El voia să sălășluiască în omenire, dar nu voia să tulbure conștiența Eului care urca acum în oameni. El a făcut o dată acest lucru cu Iisus, în care, după Botez, în locul conștienței Eului a trăit conștiența Fiului. Dar acest lucru nu trebuia să se petreacă cu oamenii timpurilor viitoare. Eul acestora trebuia să se poată ridica la conștiența deplină și, cu toate acestea, Hristos să poată sălășlui în interiorul lor.
Pentru aceasta era necesar ca Hristos să nu mai fie perceput de oameni prin vederea lor nemijlocită, ca să rămână unit cu existența pământeană. Era ceva asemănător cu ce se întâmpla în vechile locașuri de inițiere: Când o ființă vizibilă fizic pentru oamenii care văd în lumea fizică, putând fi urmărită de aceștia prin existența sa, încetează de a fi vizibilă, se spune că și-a făcut călătoria în Cer. Ea a pătruns în acele regiuni în care vizibilitatea fizică nu se mai manifestă. Așa și-a făcut Hristos călătoria sa în Cer (Înălțarea la Cer), așa a devenit invizibil. El și-ar fi păstrat într-un anume sens deplina vizibilitate, dacă ar fi sălășluit în interiorul oamenilor și ar fi distrus Eul, așa încât aceștia ar fi putut deveni buni numai prin aceea că Hristos ar fi fost activ în ei.
Modul în care Hristos mai era vizibil pentru apostoli și după Învierea Sa a dispărut: Hristos s-a înălțat la Cer. Dar El a trimis oamenilor acea entitate dumnezeiască care nu distruge conștiența despre Eu, spre care te ridici nu prin privire spirituală, ci prin Duhul invizibil. El a trimis oamenilor Sfântul Duh.
Sfântul Duh este trimis de Hristos pentru ca oamenii să-și poată păstra conștiența Eului, iar el să poată sălășlui în om în mod inconștient. Astfel încât omul, când își aduce în fața sufletului literalmente ființa care este el de fapt, trebuie să spună: Dacă privesc înapoi la ceea ce știau vechii inițiati, văd că în mine trăiește principiul Tatălui, care umple Cosmosul, principiu care a apărut la vechii inițiati și le-a dezvoltat Eul. Acesta este principiul care a trăit în noi înainte să fi coborât în lumea fizică. Prin sălășluirea în ei a acestui principiu-Tată, vechii inițiați își aminteau cu deplină claritate cum trăiseră înainte de a fi coborât în ceea ce exista înainte de naștere, în preexistență: Ex deo nascimur.
După Misteriul de pe Golgota pentru om nu a putut rămâne valabil principiul: „Văd pe Hristos”, deoarece nu ar fi putut deveni bun prin el însuși; numai Hristos ar fi putut fi bun în el. Omului nu-i putea reveni decât: In Christo morimur. El putea muri în Hristos; putea să-L unească pe Hristos cu ceea ce în el era principiu al morții.
Dar noua sa conștiență putea fi trezită prin entitatea pe care i-a trimis-o Hristos, prin Sfântul Duh: Per spiritum Sanctum reviviscimus.
În felul acesta vedeți coerența din cadrul Treimii. Cu acestea devine clar totodată și că este inerent creștinismului faptul că omul și fără a-L vedea pe Hristos însuși poate ajunge la trezirea Duhului în el. Prin faptul că Hristos a trimis omenirii Sfântul Duh, El i-a dat și capacitatea ca din intelectual să se avânte ea însăși spre înțelegerea spiritualului. Din această cauză nu este permis să se spună că omul nu ar putea înțelege suprasensibilul spiritual prin spiritul său; omul ar putea justifica această neînțelegere a suprasensibilului numai dacă ar ignora Duhul Sfânt și ar vorbi numai despre Dumnezeu-Tatăl și despre Dumnezeu-Fiul. Și în Evanghelie este făcută o referire clară pentru cel care vrea să vadă, care vrea să citească, că este o revelație însuși faptul că omul prin spiritul său inerent – numai să se încline spre Hristos – poate înțelege suprasensibilul. Din această cauză ni se spune că la Botezul lui Hristos a apărut Sfântul Duh. Și la apariția Sfântului Duh răsună în Cosmos vorbele: „Acesta este Fiul meu mult iubit, astăzi L-am zămislit.”
Tatăl este zămislitorul nezămislit care îl introduce pe Fiu în lumea fizică. Dar în același timp Tatăl se servește de Sfântul Duh pentru a împărtăși omenirii faptul că în Duh poate fi cuprins suprasensibilul, chiar dacă acest spirit nu se vede, dar numai atunci când acest spirit lucrează în interior, ridicând la viață și spiritualul său abstract, când el prin Hristosul inerent lui trezește la viață cadavrul de gânduri pe care noi îl avem din existența noastră prenatală.
Revelația despre Duhul Sfânt și apariția Duhului Sfânt la Botez s-a produs prin Tatăl. Și atunci când Hristos a trimis Duhul Sfânt alor săi, această revelație s-a produs prin Hristos, prin Fiul. Din această cauză era o veche dogmă care spunea că Tatăl este creatorul necreat, Fiul este cel născut de către Tatăl, Duhul Sfânt este împărtășit umanității de către Tatăl și de către Fiul. Aceasta nu este pur și simplu o dogmă stabilită după bunul plac, ci reprezintă înțelepciunea inițiatică a primelor secole creștine și ea a fost obscurată doar mai târziu, așa cum au fost obscurate trihotomia și Treimea [Nota 31].
În cadrul omenirii în evoluție, principiul divin care acționează în sensul creștinismului nu poate fi înțeles fără Sfânta Treime și, când în locul Treimii apare o altă revelație a lui Dumnezeu, aceasta nu este, în fond, o revelație deplin creștină. Trebuie să înțelegem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, dacă vrem să înțelegem concret revelația lui Dumnezeu în adevăratul ei sens.
Când s-a declarat în cadrul scolasticii că omul nu ar avea o revelație decât prin credință, dar că prin cunoașterea sa el nu se poate ridica până la suprasensibil, nici Evanghelia nu mai era inteligibilă. Delimitarea cunoașterii umane de credință era un păcat săvârșit împotriva vestirii Duhului Sfânt de către Tatăl la Botezul lui Iisus și de însuși Iisus la trimiterea Duhului Sfânt la sărbătoarea Rusaliilor.
În cadrul evoluției europene s-a păcătuit mult împotriva impulsului creștin originar, iar omenirea are cu adevărat nevoie să se întoarcă la acest impuls originar.
În mare parte, impulsurile creștine originare au încremenit în dogme. Dar când pătrunzi în spiritul viu, din ceea ce este adevăr în dogme vor scăpăra din nou scântei. Dogmele vor înceta atunci să fie dogme. Greșeala Bisericii nu constă în faptul că a propagat dogme, ci în aceea că le-a transformat în beton, că le-a cristalizat, că le-a îndepărtat de cunoașterea umană. În timp ce cunoașterea umană a fost limitată la lumea simțurilor, dogmele nu puteau decât să cristalizeze, să încremenească, să devină de neînțeles. Căci este o imposibilitate ca simpla credință să poată aduce vreun fel de înțelegere. Ceea ce trebuie mântuit în omenire este cunoașterea însăși, este readucerea cunoașterii la suprasensibil.
Acest imbold ne vine, în fapt, de pe Golgota, dacă îl înțelegem corect, dacă știm cum a trimis Hristos în omenire principiul divin al Tatălui, Duhul Sfânt, după ce a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Cine vede crucea pe Golgota, trebuie să vadă în același timp și Treimea, căci cu adevărat, în felul cum este implicat în întreaga evoluție umană, Hristos indică Sfânta Treime.
Dragi prieteni, aceasta este ceea ce am dorit să pătrundă astăzi în inimile voastre și ceea ce trebuie să ne dea o bază pentru alte reflecții, în viitorul apropiat.
