Când omul folosește starea sa obișnuită de conștiență, el cunoaște numai o parte din ceea ce este legat de existența sa. Dacă privim la lumea din jurul nostru, obținem cu ajutorul stării noastre obișnuite de conștiență imaginile lumii exterioare, pe care le putem aduce în noi prin intermediul simțurilor. Și în timp ce gândim asupra a ceea ce ne dau simțurile, în timp ce în noi apar gânduri, de la aceste gânduri ne rămân imagini ale amintirii. Viața se desfășoară în suflet în așa fel, încât omul privește lumea exterioară, trăiește cu aceasta, dar, în același timp, el poartă în sine și imaginile amintirii lucrurilor, trecute, pe care le-a viețuit.
Numai că ceea ce trăiește în amintire nu este recunoscut în mod corect de conștiența obișnuită. Omul își reprezintă că a obținut despre lumea exterioară cunoștințe, percepții care au dat naștere în interiorul lui la imagini pe care el le poate readuce ca imagini ale amintirii. Lucrurile însă nu stau așa. Observați, pe etape, ce se petrece, de fapt, cu omul. Veți fi observat deja în ce fel dau naștere la imagini remanente lucrurile de care nu ne preocupăm în mod special în gândurile noastre, ci pe care le contemplăm numai cu simțurile, de exemplu, cu ochii. Goethe a descris astfel de imagini remanente în tratatul său despre culori [Nota 32]: imagini care pălesc, se șterg. Te uiți la un lucru, închizi ochii: imagini modificate dispar treptat. Aceste imagini sunt puțin luate în seamă în viața obișnuită, căci pentru percepție apare o activitate mai energică: gândim asupra lucrului perceput. Când omul are o activitate de gândire mai slabă, iar lumea exterioară îi furnizează prin intermediul vederii o imagine, reverberează o imagine remanentă. Dacă omul gândește însă asupra acesteia, el întru câtva preia mai departe înăuntru activitatea care vine din afară și atunci reverberează imaginea sa mentală. Aceasta este tot o reverberație.
Aceste imagini sunt mai puternice, reverberația lor este mai puternică decât aceea a simplelor imagini care dăinuie după percepția senzorială; dar, în fond, este totuși doar o treaptă superioară. Aceste imagini care reverberează în gând ar dispărea totuși, așa cum dispar și imaginile senzoriale remanente, dacă ar lua naștere numai ca imagini de gând. Dar nu se întâmplă așa. Căci omul nu are numai cap, ci și restul organismului, care este cu totul altceva decât capul. De fapt, capul este mai ales o imagine remanentă a ceea ce se întâmplă cu omul înainte ca acesta să fi coborât din lumea spirituală în lumea fizică, prin naștere sau concepție. El este cu mult mai fizic decât restul organismului. Restul organismului este mult mai puțin dezvoltat fizic decât capul, și s-ar putea spune: Elementul spiritual este prezent în cap numai ca o imagine, în timp ce pentru restul organismului el este puternic spiritual. Aveți un cap bine dezvoltat fizic, modelat în mod plastic; în acesta se găsește puțin spirit în sens spiritual. Și aveți un organism care fizic nu este în mod puternic o imagine remanentă a ceea ce a fost omul înainte de coborâre, înainte de naștere, dar spiritualul este mai puternic în restul organismului. Elementul fizic prevalează în alcătuirea capului, la restul organismului prevalează elementul spiritual.
Gândurile pe care le avem s-ar stinge la fel cu imaginile care provin prin intermediul vederii, dacă nu ar fi preluate și prelucrate de organismul nostru spiritual. Dar organismul nostru spiritual nu ar putea face mare lucru cu aceste imagini, dacă nu ar mai avea loc concomitent și altceva. În timp ce percepem aceste imagini pe care le transformăm în gânduri efemere, care se află, de fapt, doar în capul nostru, tot așa cum primim imaginile prin ochi, pe care le prelucrăm apoi, transformându-le în gânduri, în afară de imagine – căci imaginile oculare le obținem din lumea eterică-fizică – mai primim în noi din lumea exterioară și spiritualul, astfel încât nu doar purtăm spiritul în noi, ci continuu și restul de spirit al lumii intră în noi. Puteți spune, așadar: Cu ajutorul ochiului percepeți ceva din lumea fizică-eterică care este în dumneavoastră ca efect-imagine; dar dincolo de acesta se află un fenomen spiritual foarte real, care rămâne numai în subconștient. Omul nu-l poate percepe cu conștiența obișnuită. El este un fenomen spiritual care se desfășoară paralel cu percepția fizică. Și în timp ce percepeți imaginea care trăiește pentru scurt timp în ochi, în timp ce există gândul pe care ați dori să-l mai păstrați, dar care și el dispare, se petrece în dumneavoastră ceva spiritual și, atunci când vă amintiți, pur și simplu întoarceți privirea spre interior și vă uitați la ceea ce s-a întâmplat aici în mod spiritual, în timp ce percepeați.
Vreau să vă explic acest lucru printr-un exemplu mai intuitiv. Să presupunem că vedeți ceva în lumea exterioară, de pildă, o mașină. Aveți imaginea mașinii. În sensul descris de Goethe, aceasta dă naștere unei imagini remanente care produce reverberații un timp scurt, apoi se stinge. Obțineți gândul mașinii, care persistă ceva mai mult, dar care se stinge și el. Dar în organismul dumneavoastră spiritual mai pătrunde ceva. În orice caz, când este vorba de mașină acest ceva este foarte puțin frumos, în cazul plantei, de exemplu, este mult mai frumos. Iar acum să zicem că după o lună priviți în interiorul dumneavoastră. Amintirea ia naștere prin ceea ce a pătruns atunci în dumneavoastră fără să vă fi dat seama, concomitent cu ce v-a generat gândul. Nu gândul a hoinărit aici, jos, ci un fenomen spiritual inconștient. Acesta este observat mai târziu. Amintirea este observație, observație mai târzie a unui fenomen spiritual care s-a desfășurat paralel cu percepția fizică. De fapt, noi oamenii trăim în lume astfel: Aici este curentul continuu al vieții noastre; noi ne aflăm în oceanul lumii spirituale. Acum, ne petrecem existența noastră între moarte și o nouă naștere în această lume spirituală. Numai că există perioade în care ieșim din lumea spirituală. Așadar, noi continuăm să ne mișcăm și în anumite perioade ieșim din această lume, ca un pește care sare din apă. Aceasta este viața terestră. Noi nu ieșim din marea existenței spirituale cu întreaga noastră ființă spirituală, ci numai cu capul. Partea inferioară rămâne întotdeauna în lumea spirituală. Pentru percepția spirituală lucrurile stau astfel, încât putem spune: Între moarte și o nouă naștere, omul trăiește în lumea spirituală. Apoi aruncă o privire cu capul său în partea sa fizică, dar cu cea mai importantă parte a sa el rămâne încă în lumea spirituală, chiar și între naștere și moarte. Și este bine că rămânem acolo, deoarece altfel nu am avea amintiri. Ceea ce ne oferă lumea spirituală ne face posibilă amintirea. Facultatea de a-ți putea aminti este un fenomen spiritual care aparține întru totul unei lumi obiective și nu unei lumi subiective. Starea de conștiență obișnuită acceptă în această privință o eroare. Ea nu crede că de amintire se leagă un proces real. Dar conștiența obișnuită se înșeală, ca cineva care ar avea în fața sa un castel. Acum el vede direct realitatea acestuia, este aproape de adevăr. Apoi se îndepărtează. Obiectul devine tot mai mult o problemă a perspectivei, iar el spune: Acum nu mai am decât o imagine, nu mai am o realitate. La fel ne îndepărtăm, în timp, de adevăr. Castelul nu dispare din spațiu, când se modifică imaginea noastră despre el. Tot atât de puțin se modifică din punct de vedere fizic ceea ce corespunde imaginii despre amintirea noastră. Aceasta rămâne, așa cum rămâne și castelul. Noi nu putem aprecia corect perspectiva noastră temporală. Sunt multe lucruri referitoare la om care trebuie așezate în lumină corectă. În conștiența care se desfășoară în timp nu avem altceva decât o privire în perspectiva timpului asupra trecutului. Trecutul nu trece, el rămâne. Numai imaginile noastre se deplasează într-o perspectivă temporală.
Tabla 7 [mărește imaginea] |
Tabla 8 [mărește imaginea] |
Dar tocmai această relație cu ceea ce în noi sunt procese spirituale, chiar și în perioada dintre naștere și moarte, s-a schimbat în mod substanțial pentru om, în cursul vieții terestre. Noi vedem că omul este alcătuit din corp fizic și corp eteric. Dar aceasta este ceea ce în timpul nopții rămâne culcat, atunci când omul doarme. În timpul zilei în acest corp fizic și eteric se mai află și corpul astral și Eul. Eul acelor oameni care au trăit înaintea Misteriului de pe Golgota – și în incarnări mai vechi noi am fost acei oameni – a intrat într-o stare crepusculară la apropierea Misteriului de pe Golgota. Pe atunci trezirea se petrecea în alt mod decât la cei care au trăit după Misteriul de pe Golgota. Corpul astral pătrunde în întregime în corpul eteric. În trecut și Eul pătrundea în foarte mare parte în corpul eteric. Astăzi, lucrul acesta nu se mai întâmplă. În prezent, Eul nu mai pătrunde decât în corpul eteric din zona capului. La omul din vechime Eul pătrundea în întregime, ajungând și în părțile inferioare ale corpului eteric. În prezent, el nu mai coboară, ci rămâne la nivelul capului. Datorită acestui fapt noi putem gândi în mod intelectual. În clipa în care ne-am afunda mai mult în noi, am obține imagini interioare instinctive. Eul este, de fapt, încă în mare parte în afara corpului fizic, la omul de astăzi, astfel încât tocmai ființa sa intelectuală se bazează pe aceea că el nu mai pătrunde cu Eul său în întregul corp eteric. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, el ar avea o clarviziune instinctivă. Întrucât însă nu mai pătrunde în întreg corpul eteric, ci numai în acea parte care corespunde capului, omul nu obține clarvederea instinctivă, ci o vedere conștientă, o percepție conștientă a lumii exterioare, dar o percepție prin intermediul capului a lumii exterioare, așa cum este, de fapt, percepția noastră. Omul din vechime vedea cu întregul său organism. Omul de azi nu mai vede decât cu capul. Iar capul este partea cea mai bine organizată fizic în perioada dintre naștere și moarte. Din această cauză, omului din perioda intelectualistă nu-i este dat decât ceea ce el percepe prin corpul său fizic și, în plus, ceea ce percepe prin corpul eteric al capului său: gândurile pe care el și le creează. Fenomenul amintirii care are loc aici, jos, se sustrage deja conștienței. Așa cum am spus-o, omul modern interpretează acest lucru în mod cu totul greșit.
Prin aceasta omul din vechime nu vedea în jurul său numai lumea exterioară, ci, în spatele ei, și ființa spirituală. El nu înțelegea exact lumea exterioară fizică, aceasta era pentru el mult mai puțin clară decât pentru omul de azi. În schimb, vedea, dincolo de lucrurile existente în lumea fizică, entități spiritual-divine de natură inferioară, dar și unele de natură superioară. Este o reprezentare naivă, copilărească aceea de a crede că atunci când oamenii din vechime îsi descriau zeii lor în natură ei imaginau ceva. Ei nu imaginau nimic. Ar fi la fel de naiv ca atunci când auzind pe cineva că a văzut în stare de veghe un anumit lucru am spune: El nu a făcut decât să imagineze acest lucru. Cei din vechime nu au imaginat pur și simplu lucrurile, ci le-au văzut întrețesute în percepțiile senzoriale, din care cauză acestea din urmă erau și mai neclare, lucrurile fiind văzute pe fundalul desfășurării evenimentelor divin-spiritual. Omul din vechime avea, așadar, o cu totul altă imagine a lumii. La trezire, se cufunda adânc în corpul său eteric și prin aceasta avea o cu totul altă imagine despre lume. El se afla în sine însuși, și datorită acestui lucru entitățile spiritual-divine i se arătau în propriile lor destine.
Omul privea în lumile zeilor care precedaseră propria sa lume. Zeii îi indicau omului destinul lor, și el putea să perceapă destinul zeilor în timp ce privea în lumile acestora. El putea spune: Eu știu de unde vin, știu cu ce lume sunt în legătură. Acest lucru se datora faptului că omul putea avea în el însuși punctul de plecare al perspectivei sale. El făcea din corpul său eteric un organ pentru a putea percepe lumea zeilor. Omul modern nu poate face acest lucru. El își poate avea perspectiva numai în cap, iar acesta se află în afara părții celei mai spirituale a corpului eteric. Corpul eteric al capului este ceva haotic, nu este organizat, așa cum este corpul eteric al restului organismului. Din această cauză omul vede mai bine decât pe vremuri lumea fizică, dar nu mai vede zeii din spatele acesteia. Dar astăzi el se află din acest punct de vedere într-o perioadă de pregătire. Este pe cale de a ieși în întregime din el și de a-și obține perspectiva din afară. Acest lucru îi este hărăzit omului în viitor. El este deja pe această cale, deoarece când nu ființezi în nimic decât în propriul tău cap nu te mai afli în lume decât cu cele mai abstracte gânduri, nu mai ești la locul tău în nici un lucru; este destul de exagerat dacă spunem: Nu ești în nimic altceva decât într-un cap de om. Căci un cap uman nu-ți oferă decât conștiența existenței fizice-pământești. Pe măsură ce omul, evoluând, iese din capul său, el va dobândi din nou cunoaștere, dar de această dată despre sine însuși. Când omul mai era în el obținuse cunoașterea despre destinul zeilor. Prin faptul că iese din sine el poate obține cunoașterea propriului său destin cosmic, poate privi în el însuși. Iar dacă oamenii ar face eforturi acum, capul nici nu i-ar stânjeni atât de tare cât se crede de obicei, în acțiunea de a privi în destinul uman propriu, în destinul omului. Piedica constă numai în faptul că oamenii sunt fixați în a nu dori să trăiască în nimic altceva decât în capul lor; este așa cum se spune, „politică a turlei de biserică” (expresia germană Turmkirchpolitik are sensul de orizont îngust, n. tr.); s-ar putea spune și cunoaștere a omului-cap. Este un fel de a nu vrea să vezi în afară de ce produce capul, atunci când oamenii nici nu catadixesc să recunoască înțelepciunea umană pe care o oferă antroposofia, care ne arată ce se poate ști despre om, ce se poate cunoaște prin rațiunea umană sănătoasă.
Astfel, omul este pe cale de a face cunoștintă cu omul, pentru că el își găsește treptat punctul său de plecare în afara omului. Așadar, destinul uman general este acela de a ieși tot mai mult din corpul eteric și de a cunoaște omul. Dar acest lucru este legat de un anumit pericol. Treptat se pierde, sau cel puțin există posibilitatea de a se pierde legătura cu corpul eteric. Acest lucru a fost remediat în destinul cosmic al umanității prin Misteriul de pe Golgota. În timp ce înainte omul vedea destinele zeilor în afara lui, acum el este predispus să-și vadă propriul destin uman. Dar în timp ce el iese din ce în ce mai mult din sine, iar Misteriul de pe Golgota este înțeles așa cum voia Pavel: „Nu eu, ci Hristos în mine”, omul reintră, prin legătura sa cu Hristos, din nou în sfera umanului. Așadar, tocmai prin viețuirea lui Hristos, el poate suporta această ieșire treptată din sine. Dar această viețuire a lui Hristos trebuie să devină din ce în ce mai intensă. Din această cauză, atunci când lumea exterioară a zeilor a amurgit, în decursul destinului Cosmosului a apărut posibilitatea de a avea un destin divin care s-a desfășurat chiar pe Pământ; este, așadar, legat întru totul cu omul.
Lucrurile stau astfel încât, dacă ne reprezentăm omul din vechime, el își avea percepțiile sale legate de zei în jurul său. El și le alcătuia din imagini. Era mitologia sa, mythos-ul. Aceste percepții ale zeilor au amurgit, s-au estompat. În jurul omului nu mai există decât lumea fizică. În schimb, acum el are posibilitatea de a se lega în interiorul său cu un destin divin, o dată cu trecerea lui Dumnezeu prin moarte, cu Învierea lui Dumnezeu. În vechime, omul își îndrepta ochiul său spiritual în afară, vedea destine ale zeilor, își alcătuia din acestea mythos-ul care era viețuit în imagini, în imagini fluctuante, Mythos-ul, care putea avea forme multiple, pentru că, de fapt, el trăia în lumea spirituală în modurile cele mai diferite. Am spune că această lume a zeilor era percepută cam neclar de omul terestru, încă de pe când el o vedea în clarviziunea sa instinctivă. Din această cauză, oamenii aveau, în funcție de caracterele lor, imagini diferite pentru această lume a zeilor. Prin aceasta, miturile popoarelor au devenit diferite. Omul conștientiza o lume adevărată, dar mai mult o percepea în vise, care veneau totuși din lumea exterioară. Erau imagini a căror claritate nu era destul de mare pentru a fi univocă pentru toți oamenii.
Apoi, destinul zeilor s-a desfășurat chiar pe Pământ. Celelalte destine erau mai îndepărtate oamenilor. Omul le vedea în perspectivă. Din această cauză nu le percepea cu claritate. Ele îi erau mai îndepărtate în viața sa pământeană. Evenimentul hristic îi este foarte apropiat în viața sa pământeană. Pe zei îi vedea neclar pentru că îi privea în perspectivă. El nu cuprindea încă în totalitate Misteriul de pe Golgota, așa cum era normal, pentru că acesta îi era prea aproape. Pe zei îi vedea în perspectivă, cu unele neclarități, pentru că erau prea îndepărtați pentru a-i vedea clar, altfel toate popoarele ar fi alcătuit același mythos. Misteriul de pe Golgota îi era omului prea aproape, era prea legat de acesta. Trebuia să mai obțină o perspectivă; prin faptul că ieșea tot mai mult din sine, el trebuia să obțină perspectiva pentru destinul zeiesc pe Pământ, pentru Misteriul de pe Golgota.
Acesta este motivul pentru care aceia care trăiau și mai puteau vedea în timpul când a avut loc Misteriul de pe Golgota puteau înțelege cu ușurință pe Hristos. Ei văzuseră lumea zeilor și știau că Hristos a ieșit din această lume și a venit pe Pământ pentru continuarea destinului său, care începe cu Misteriul de pe Golgota. Ei deja vedeau neclar Misteriul de pe Golgoga; dar pe Hristos puteau să-l vadă bine până la Misteriul de pe Golgota. Ei știau să spună multe lucruri despre Hristos ca Dumnezeu și au început să discute ce s-a întâmplat cu acest Dumnezeu atunci când s-a afundat într-un om după ce Ioan L-a botezat în apa Iordanului. Din această cauză în primele timpuri ale creștinismului există o hristologie bine afirmată și nu o iisusologie. Deoarece mai târziu lumea zeilor a încetat să mai fie ceva cunoscut, hristologia s-a transformat într-o iisusologie. Iar iisusologia a devenit tot mai puternică, până în secolul al XIX-lea, când Hristos nu mai era înțeles pe cale rațională și teologia modernă și-a dat toată osteneala să înțeleagă pe Iisus pe cât posibil omenește, lăsându-l pe Hristos să dispară.
Dar prin cunoaștere spirituală trebuie regăsită perspectiva pentru a recunoaște pe Hristos în Iisus. Abia prin aceasta devine posibil ca în loc de a nu mai fi deloc în legătură cu omul și a nu-l mai privi decât din afară, omul și omenirea să fie văzute din nou cu interes, prin stabilirea legăturii cu Hristos, pe calea ocolită a înțelegerii Misteriului de pe Golgota.
Astfel putem spune: Ieșind din ea însăși, omenirea este pe cale să transforme treptat, în întregime, spiritualitatea în noțiuni și idei concrete. În această privință omenirea a ajuns foarte departe și este posibil să apară o nouă situație. Oamenii ar putea să ajungă tot mai departe în ceea ce privește capacitatea abstractă, capacitatea intelectuală și să dezvolte în ei un fel de crez prin care și-ar spune: Da, de fapt noi viețuim ceva spiritual, dar acest spiritual este o Fata Morgana, care nu are greutate, este constituită numai din idei. Omul trebuie să regăsească posibilitatea de a umple aceste idei cu substanțialitate spirituală. Va reuși să facă aceasta continuând să viețuiască pe Hristos în același timp cu trecerea în viața intelectuală. Intelectualismul modern trebuie deci să concrească cu conștientizarea lui Hristos. Ca oameni, nu trebuie să vrem să recunoaștem ceva, dacă nu putem găsi conștientizarea lui Hristos pe calea intelectualismului.
În vechime, omul vorbea despre căderea în păcat. El pomenea despre această imagine a căderii în păcat ca și cum, prin ființa sa, el ar fi aparținut unei lumi superioare și ar fi ajuns prin decădere într-una inferioară, ceea ce, chiar dacă o concepem numai ca pe o imagine, corespunde întru totul realității. Se poate vorbi într-un sens real despre o cădere în păcat. Dar așa cum omul din vechime intuia corect când spunea: Am căzut dintr-o înălțime spirituală și m-am unit cu ceva aflat pe o treaptă inferioară, tot astfel și omul de azi ar trebui să știe că gândurile care devin tot mai abstracte îl duc tot la un fel de cădere, dar la o cădere prin care merge în sus, prin care cade în sus, adică urcă, dar urcă spre degradarea sa, așa cum omul antichității simțea că coboară spre degradarea sa. Așa cum omul care înțelegea căderea în păcat în sensul vechi a văzut în Hristos pe cel care a adus omul în relația corectă față de păcatul său - și anume, posibilitatea unei mântuiri -, așadar, ca și omul vechi care atunci când își dezvolta starea de conștiență vedea în Hristos pe cel care l-a scos din starea de păcat, și omul de azi, care se afundă în intelectualism, este necesar să vadă în Hristos pe acela care-i conferă greutate, pentru ca el să nu plece în zbor (vorbind în sensul spiritual) de pe Pământ, respectiv din lumea în care trebuie să se afle.
Dacă omul din vechime privea la Evenimentul Hristos cu predilecție în sensul dezvoltării voinței, ceea ce este legat cu căderea în păcat, omul de azi ar trebui să învețe să-L privească pe Hristos în legătură cu gândul, care trebuie însă să-și piardă realitatea, atunci când omul nu-i poate da greutate, astfel încât în viața gândurilor să existe din nou realitate.
Trebuie să-ți spui: Omenirea străbate o perioadă de evoluție. Și așa cum lui Pavel îi era îngăduit să vorbească despre vechiul Adam și despre noul Adam, despre Hristos, acest lucru îl poate face într-un anume sens și omul modern; numai că acestuia trebuie să-i fie clar că omul care avea încă în sine vechea conștiență se simțea în siguranță prin Hristos, că omul de azi trebuie să se știe apărat prin Hristos față de graba de a se dărui lipsei de esență din abstracțiunea pură, din intelectualismul pur. Omul modern are nevoie de Hristos pentru a-și mântui din nou păcatul, în măsura în care răul mai poate fi reparat. Iar gândul devine bun prin aceea că se poate lega din nou cu realitatea adevărată, cu realitatea spirituală. În felul acesta există întru totul posibilitatea, pentru cel care înțelege tainele Cosmosului, să-L introducă pe Hristos chiar și în evoluția cea mai modernă a conștienței.
Acum, revenind la imaginea noastră anterioară, pe care am asociat-o capacității omenești de a-și aminti, putem spune: Da, continuăm să trăim ca oameni în lumea spirituală, ne ridicăm deasupra lumii spirituale prin faptul că privim în afară, în lumea fizică, cu capul. Totuși nu ieșim cu totul în afară, ci numai cu capul nostru. Rămânem în lumea spirituală, în așa fel încât chiar și amintirile noastre se manifestă întotdeauna în această lume. Lumea amintirilor noastre rămâne jos, în marea lumii spirituale. Atât timp cât ne aflăm între naștere și moarte și nu suntem destul de puternici în Eul nostru pentru a vedea ce se întâmplă aici, jos, chiar și numai cu amintirile noastre, nu observăm nimic, nici în legătură cu situația noastră în timpul mai recent al umanității. Dar când murim problema lumii spirituale din care ieșim în existența fizică, precum un pește care iese din apă să ia aer, devine deosebit de serioasă. Nu privim înapoi încât să credem că vedem imagini ale amintirii lipsite de esență, prin faptul că ne dăruim erorii că perspectiva timpului ucide și realitatea. Omul se dăruiește amintirii la fel ca cineva care, pentru motivul că există o perspectivă spațială, nu consideră a fi realitate ceea ce vede în depărtare, ci consideră că ar fi vorba numai de imagini; un astfel de om ar spune: Da, când mă îndepărtez, castelul acela devine atât de mic, încât nu poate avea o realitate, căci într-un astfel de castel nu pot locui oameni, deci nici nu poate avea o realitate. La fel și aici. Când omul privește înapoi în timp, el nu mai consideră imaginile amintirilor ca realităti, pentru că nu ia în considerare perspectiva timpului. Dar toate acestea încetează atunci când încetează orice perspectivă, când am ieșit din spațiu și timp. După moarte toate acestea încetează. Atunci apare foarte puternic ca realitate ceea ce trăiește în perspectiva timpului.
Este posibil ca în viețuirea noastră să fi preluat în interior ceea ce se numește conștiență hristică. Atunci privim înapoi și vedem că în viață ne-am legat cu realitatea, că nu am trăit pur și simplu abstract. Perspectiva încetează, realitatea este în fața noastră. Dacă însă am rămas la simpla viețuire abstractă, adevărul este și atunci prezent, dar în cursul vieții pământene am construit castele aeriene. Am construit ceva care nu are în sine nici o consistență. Prin cunoaștere și știință intelectuală se poate construi, dar ceea ce se obține este inconsistent, fragil.
Omul modern are nevoie să se impregneze cu conștiența hristică pentru a se lega cu realitățile, pentru a nu construi castele aeriene, ci castele spirituale. Pentru Pământ, castelele aeriene sunt ceva la care ceea ce se află dedesubt este prea puțin dens. Pentru viața spirituală castelele aeriene se află sub nivelul spiritual. Castelele aeriene stau întotdeauna la locul lor. Numai că pentru viața pământeană ele sunt fizic prea rarefiate, pentru existența spirituală sunt fizic prea dense. Oamenii nu se pot desprinde de ceea ce este dens fizic, dar care față de spiritual are o realitate redusă; ei rămân legați de Pământ, nu capătă o anumită libertate față de existența terestră, construind castele aeriene prin intermediul intelectualismului.
Vedeți așadar că tocmai pentru intelectualism conștiența hristică capătă o importanță foarte reală, importanța unei adevărate învățături a mântuirii – de construire a castelelor aeriene – pentru existența noastră, după ce am trecut prin poarta morții.
Pentru antroposofie, aceste lucruri nu constituie probleme de credință, ele sunt cunoștințe care se dobândesc, așa cum se pot dobândi cunoștințele matematice de la cel care știe să folosească metodele matematice.
