Nu avem voie să subapreciem importanța pe care o are pentru omenire faptul de a atrage întreaga atenție asupra unei perioade de sărbătoare a anului. Chiar dacă în epoca noastră sărbătorile religioase sunt celebrate mai mult în virtutea obișnuinței, nu a fost întotdeauna așa; au existat epoci în care oamenii își uneau conștiența cu întregul curs al anului, la început de an ei simțindu-se în curentul timpului în așa fel încât își ziceau: Acum avem un anumit grad de frig sau de căldură, există și anumite alte condiții meteorologice, există o anumită situație în ceea ce privește creșterea plantelor și a animalelor sau există situația că acum ele nu cresc. ‒ Și oamenii trăiau împreună cu natura transformările, metamorfozele prin care ea trecea treptat. Dar ei trăiau împreună cu natura, conștiența lor unindu-se cu fenomenele naturii, în așa fel încât își îndreptau mereu această conștiență spre o anumită perioadă de sărbătoare, să zicem: la începutul anului, trecând prin toate sentimentele atât de diferite care se leagă de sfârșitul iernii, ei își îndreptau privirile spre perioada pascală, iar toamna, o dată cu ofilirea vieții, spre perioada Crăciunului. Atunci, sufletul era plin de acele sentimente ce se exprimau în felul deosebit prin care oamenii se raportau la ceea ce erau pentru ei sărbătorile.
Așa trăiau oamenii împreună cu ciclul anului, și această împreună-trăire cu ciclul anual era, de fapt, o spiritualizare a ceea ce omul nu doar vedea și auzea de jur împrejurul lui, ci și trăia cu întreaga lui ființă. El trăia cursul anului ca pe desfășurarea unei vieți organice, la fel cum la om, dacă este copil, facem o legătură între manifestările sufletești ale copilului și mișcările lui neîndemânatice, sau modul lui imperfect de a vorbi. După cum facem o legătură între anumite trăiri sufletești și procesul de schimbare a dinților, sau între alte trăiri sufletești și alte fenomene corporale ce apar mai târziu, tot astfel oamenii vedeau urzirea și pulsarea spiritualului în schimbările care surveneau în procesele exterioare din natură. Era o creștere și o descreștere.
Dar aceasta are legătură cu întreg modul cum se simte omul, ca om pământesc, în lume. Așa că putem spune: În perioada în care, la începutul erei noastre, oamenii au început să celebreze amintirea Evenimentului de pe Golgota, de unde s-a născut mai târziu sărbătoarea Paștilor, în perioada în care sărbătoarea Paștilor era simțită în cadrul ciclului anual ca ceva viu, așa cum am arătat mai înainte, pe atunci, în esență, oamenii își simțeau propria viață ca fiind dăruită lumii spiritual-fizice exterioare. Ei simțeau că, pentru a face ca viața lor să devină un întreg, aveau nevoie de imaginea punerii în mormânt și a învierii, de imaginea grandioasă a Evenimentului de pe Golgota.
Dar când conștiența se umple cu asemenea imagini, de aici vin inspirații pentru oameni. Nu întotdeauna oamenii sunt conștienți de ele, dar e o taină a evoluției omenirii că de la aceste atitudini religioase față de fenomenele lumii vin inspirații pentru toate aspectele vieții. Dar, în primă instanță, trebuie să ne fie clar faptul că, pe parcursul unei anumite epoci, în perioada Evului Mediu, cei care dădeau orientare vieții religioase erau preoții, acei preoți cărora le revenea înainte de toate sarcina reglementării sărbătorilor, sarcina de a organiza modul de celebrare a sărbătorilor. Preoțimea era acea tagmă din cadrul omenirii care așeza în fața celorlalți oameni, în fața laicilor, sărbătorile, dând conținut sărbătorilor. Dar, prin aceasta, preoțimea simțea într-un mod cu totul deosebit conținutul sărbătorilor. Și întreaga stare sufletească ce se instala prin faptul că de la asemenea sărbători veneau inspirații, își găsea apoi expresia și în restul dispoziției sufletești.
În Evul Mediu n-ar fi existat ceea ce numim scolastică, ceea ce numim filosofia lui Toma d’Aquino, a lui Albertus Magnus și a altor scolastici, dacă această filosofie, această concepție despre lume și urmările sociale pe care le-au avut n-ar fi fost inspirate de cea mai importantă dintre ideile Bisericii: ideea de Paști. Contemplarea lui Christos coborând spre Pământ, care duce în om o viață temporară pe Pământ, care trece apoi prin înviere, a constituit acel impuls sufletesc care a făcut să se stabilească raportul ciudat dintre credință și știință, dintre cunoaștere și revelație, specific scolasticii. Ideea că de la om poate veni numai cunoașterea lumii senzoriale, că tot ceea ce se referă la lumea suprasensibilă trebuie dobândit prin revelație, era determinată, în esență, de ideea Paștilor, așa cum se alătura ea ideii Crăciunului.
Iar dacă, la rândul ei, lumea actuală de idei a științelor naturii este în întregime un produs al scolasticii, așa cum am arătat adeseori aici, atunci trebuie să spunem: Fără s-o știe, cunoașterea naturalist-științifică a epocii prezente este, în esență, o pecete imprimată în ceară a ideii de Paști, așa cum a domnit ea în perioadele mai vechi ale Evului Mediu, așa cum a paralizat ea apoi în cursul evoluției spirituale a omenirii, în Evul Mediu târziu și în epoca modernă. Să privim felul cum științele naturii folosesc sub formă de idei ceea ce azi a devenit un bun comun și domină întreaga noastră civilizație, să vedem cum își folosesc ideile științele moderne ale naturii: ele le aplică asupra naturii moarte, cred că nu se pot ridica deasupra naturii moarte. Acesta este un produs al acelei inspirații care a apărut prin faptul că oamenii și-au îndreptat privirile spre punerea în mormânt. Și cât timp punerii în mormânt a putut să-i fie alăturată învierea, drept fapt spre care oamenii își înălțau privirile cu evlavie, simplei cunoașteri senzoriale exterioare i-a fost alăturată revelația despre suprasensibil. Dar pe măsură ce s-a încetățenit din ce în ce mai mult și mai mult concepția că învierea trebuie prezentată drept un miracol inexplicabil și, de aceea, neîndreptățit, revelația, adică lumea suprasensibilă, a fost lăsată deoparte. Ca să spunem așa, actuala concepție despre lume naturalist-științifică a fost inspirată numai prin contemplarea Vinerii Mari, nu și prin contemplarea Duminicii Paștilor.
Trebuie să recunoaștem această legătură interioară: Conținutul inspirației este întotdeauna ceea ce oamenii trăiesc, drept dispoziție a fiecărei sărbători, în raport cu natura. Trebuie să recunoaștem legătura dintre acest conținut al inspirației și ceea ce ajunge să se exprime în orice viață umană. De-abia când oamenii își vor da seama mai întâi ce legătură strânsă există între această transpunere a lor în viața anotimpurilor și ceea ce ei gândesc, simt și voiesc, atunci vor înțelege ce important ar fi, de exemplu, dacă am reuși să facem o realitate din sărbătoarea de toamnă a lui Mihael, dacă, pe baza unor substraturi spirituale, pe baza unor substraturi esoterice, am reuși cu adevărat să facem din sărbătoarea lui Mihael o realitate care să pătrundă în conștiența oamenilor și de acolo să creeze inspirații. Dacă ideea Paștilor și-ar dobândi coloritul prin faptul că ideii de Paști: El a fost pus în mormânt și a înviat ‒ i s-ar alătura celălalt gând, gândul uman: El a înviat și poate fi pus liniștit în mormânt, fără să piară ‒, dacă această idee mihaelică ar putea deveni vie, ce importanță uriașă ar putea avea tocmai un asemenea eveniment pentru întregul mod de a simți și voi al oamenilor! Cum s-ar încetățeni așa ceva în întreaga viața socială a omenirii!
Ceea ce oamenii așteaptă de la o reînnoire a vieții sociale nu va veni de la nenumăratele discuții și măsuri care vor să schimbe realitățile exterior-senzoriale, ci va putea veni numai și numai dacă omenirea va fi străbătută de o idee inspirativă puternică, numai dacă omenirea va fi luată în stăpânire de o idee puternică, născută din inspirație, datorită căreia aspectele moral-spirituale să fie simțite din nou în legătura lor cu procesele natural-senzoriale. Aș putea spune că astăzi oamenii caută, la fel ca râmele aflate sub scoarța pământească, lumina Soarelui, pe când, ca să găsești lumina Soarelui, trebuie să ieși de sub scoarța Pământului. În viața reală nu se poate face nimic cu discuțiile și ideile reformiste din epoca noastră; se poate realiza ceva numai prin intervenția unei idei-impuls puternice, luate din spirit. Fiindcă trebuie să ne fie clar faptul că tocmai ideea Paștilor își va dobândi nuanța ei nouă dacă va fi întregită prin ideea sărbătorii lui Mihael.
Să privim ceva mai atent această idee a sărbătorii lui Mihael. Dacă ne îndreptăm privirea spre ideea de Paști, trebuie să avem în vedere faptul că Paștile cad în perioada vieții de primăvară, când totul încolțește și înmugurește. În această perioadă, Pământul își expiră forțele sufletești, pentru ca acestea să se pătrundă, în ambianța cosmi-că din jurul Pământului, cu o viață cosmică extrapământească. Pă-mântul își expiră sufletul. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în regi-unile unde tocmai e primăvară, anumite entități elementare, care există în jurul Pământului exact la fel ca și aerul sau forțele de creștere ale plantelor, își unesc propria lor ființă cu Sufletul, care a fost expirat, al Pământului. Aceste entități se întrețes și se unesc cu sufletul Pământului, care a fost expirat. Ele se dezindividualizează, își pierd individualitatea, se contopesc cu sufletescul general al Pământului. Tocmai primăvara, în perioada Paștilor, putem vedea numeroase ființe elementare cum se destramă ca niște nori și se contopesc în sufletescul pământesc general, părăsind ultimul stadiu al existenței lor individuale, pe care au avut-o în timpul iernii. Aș putea spune așa:
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
În timpul iernii, aceste ființe elementare s-au aflat în sufletescul Pământului, unde se individualizaseră (vezi desenul: verde pe galben). Înainte de a veni perioada pascală, ele mai posedă încă o anumită individualitate, ele zboară, planează peste tot ca entități individuale. În perioada Paștilor, noi vedem cum ele se unesc formând niște nori generali și constituind o masă comună în Sufletul Pământului (verde pe galben). Dar din această cauză, ele își pierd, până la un anumit grad, conștiența. Cad într-o stare asemănătoare cu somnul. Anumite animale dorm în timpul iernii; aceste ființe elementare dorm vara. În perioada Sânzienelor, ele dorm complet. Dar apoi, ele reîncep să se individualizeze și în perioada sărbătorii Mihaeli, de la sfârșitul lunii septembrie, le vedem deja în mod clar, ca entități separate, în mișcările de inspirație pe care le face Pământul.
Dar de aceste entități elementare are omul nevoie acum. Toate acestea, bineînțeles, nu sunt prezente în conștiența sa, totuși, omul are nevoie de ele, pentru a se uni cu ele, pentru a-și putea pregăti viitorul. Și omul poate uni cu sine aceste ființe elementare, dacă într-o perioadă de sărbătoare, care ar cădea pe la sfârșitul lui septembrie, el ar simți într-un mod lăuntric-sufletesc deosebit de viu schimbările
(Tabla 4)care au loc în natură tocmai înspre toamnă; dacă omul ar putea simți că acum viața vegetal-animală se retrage, că anumite animale se pregătesc să se retragă pentru perioada iernii în adăposturile lor, că frunzele iau coloritul lor autumnal, că întreaga viață a naturii se ofilește. Primăvara e frumoasă, desigur, și a simți frumusețea primăverii, viața ce încolțește, răsare și crește în acest anotimp este o însușire frumoasă a sufletului uman. Dar și a fi în stare să simți că frunzele își pierd culoarea, luând nuanțele lor tomnatice, că animalele se retrag în adăposturile lor, a ști să simți că în viața fizic-senzorială ce moare învie scânteind, strălucind, spiritual-sufletescul, a ști să simți că o dată cu îngălbenirea frunzelor a sosit momentul în care viața ce răsărea și încolțea moare, dar că viața fizic-senzorială se îngălbenește pentru ca spiritualul să poată trăi în procesul de îngălbenire ca atare, a putea simți că în procesul de cădere a frunzelor are loc ridicarea spiritualului, a simți că spiritualul este reversul revelării vieții senzoriale pe cale de a se stinge: toate acestea ar trebui să constituie un sentiment față de spirit care să-l însuflețească pe om în timpul toamnei. Și atunci el s-ar pregăti în mod just pentru perioada Crăciunului.
Pornind de la cunoștințele pe care i le dă știința spirituală antroposofică, omul ar trebui să fie pătruns de adevărul că tocmai toamna viața spirituală a omului pe Pământ are legătură cu viața fizică aflată în declin. Când gândim, materia noastră fizică din nerv e distrusă. Gândul se înalță din materia ce moare. Procesul de formare a gândurilor în interiorul lui însuși, aprinderea ideilor în sufletul uman și sentimentul, care poate fi trăit în întreg organismul uman, de a fi înrudit cu frunzele ce îngălbenesc, cu frunzișul ce se ofilește al plantelor, cu uscarea plantelor, sentimentul de înrudire dintre existența spirituală a omului și existența spirituală a naturii: acesta îi poate da omului impulsul care conferă tărie voinței sale, impulsul care-i atrage omului atenția asupra faptului că voința se pătrunde cu spiritualitate.
Dar prin faptul că își pătrunde voința cu spiritualitate, omul devine un tovarăș de drum al lui Mihael, al activității sale pe Pământ. Și dacă, spre toamnă, omul trăiește în acest fel împreună cu natura, și dacă el va da expresie acestei trăiri împreună cu natura prin conținutul unei sărbători adecvate, atunci el va putea simți cu adevărat acea întregire a dispoziției de Paști. Dar atunci îi va deveni clar încă un lucru. Vedeți dvs., ceea ce omul de azi gândește, simte și voiește este inspirat de dispoziția unilaterală a Paștilor, care, pe deasupra, mai e și paralizată. Dispoziția Paștilor este, în esență, un rezultat al vieții ce răsare și crește, al vieții care face ca totul să se contopească într-un fel de unitate panteistă. Omul e dăruit naturii unitare a lumii unitare, în general. Aceasta este, de fapt, și structura vieții noastre spirituale de astăzi. Tendința este aceea de a reduce totul la o unitate, la un monom. Oamenii sunt adepții spiritului universal, sau al naturii universale; și, conform cu aceasta, unul este un monist spiritualist, altul este un monist materialist. Totul e cuprins într-o mare unitate nedefinită. În esență, aceasta este o dispoziție de primăvară.
Dacă privim în intimitatea dispoziției de toamnă, cu spiritualul care se înalță și se eliberează (galben), cu senzorialul care, aș zice, se scurge strop cu strop, care se ofilește (roșu), atunci avem perspectiva spiritualului ca atare, a senzorialului ca atare.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Planta ce răsare primăvara conține în procesele ei de creștere, în creșterea și dezvoltarea ei, spiritualul. Spiritualul este amestecat cu senzorialul, avem, în esență, o unitate. Planta pe cale de a se ofili lasă frunza să cadă și spiritualul se înalță: avem spiritul, spiritul invizibil, suprasensibil și avem partea materială, care iese afară. Este ca și cum am avea mai întâi într-un vas un lichid unitar, în care este dizolvată o substanță oarecare, iar pe urmă, printr-un procedeu sau altul, am face în așa fel încât din lichid să se depună ceva, care cade la fund ca sediment. Acum am separat cele două elemente, care la început erau unite, care constituiau o unitate.
Primăvara este anotimpul potrivit să le întrețeasă pe toate unele într-altele, să le amestece într-o unitate vagă, nediferențiată. Priveliștea toamnei, dacă o privim în mod just, dacă o vedem în contrastul just cu priveliștea primăverii, ne atrage atenția asupra faptului că pe de o parte acționează spiritul, pe de altă parte, realitățile fizic-materiale. Și atunci nu avem voie, bineînțeles, să ne oprim în mod unilateral la unul sau la celălalt dintre aceste două aspecte. Ideea de Paști nu-și pierde valoarea dacă i se adaugă ideea de Mihaeli. Avem, pe de-o parte, ideea de Paști, unde, aș zice, totul apare sub forma unui fel de amestec panteist, a unei unități. Avem apoi diferențierea, dar diferențierea nu are loc într-un mod haotic, nereglementat. Avem o reglementare foarte bună. Ia gândiți-vă cum este derularea ciclică: îmbinare, întrețeserea unora în celelalte, unificare, pe urmă o stare intermediară, în care are loc diferențierea, diferențierea completă; pe urmă iarăși contopirea a ceea ce era diferențiat în ceva unitar ș.a.m.d. Vedeți mereu, pe lângă aceste două stări, și o a treia: vedeți aici ritmul dintre ceea ce e diferențiat și ceea ce e nediferențiat, între inspirarea a ceea ce s-a diferențiat din starea unitară și, din nou, expirarea sa. Vedeți un ritm, o stare intermediară, ceva de natură fizic-materială, ceva de natură spirituală; o interacțiune între cele fizic-materiale și cele spirituale: ceva de natură sufletească. Învățați să vedeți natura, în cadrul ciclului natural, impregnată de trinitatea originară: materie, spirit, suflet.
Dar important este să nu ne oprim la o visătorie general-umană, trebuie să readucem totul la o unitate. Și astfel reconducem totul, indiferent că unitatea este de natură spirituală sau materială, la starea de nediferențiere a nopții cosmice. Noaptea, toate pisicile sunt cenușii, în monismul spiritual, toate ideile sunt cenușii, în monismul material, tot cenușii sunt. Acestea sunt doar diferențe afective. Pentru o concepție mai înaltă, ele nu intră deloc în considerare. Esențialul este ca noi, oamenii, să ne putem uni cu viața lumii în așa fel încât să fim în stare să urmărim trecerea vie de la unitate la trinitate, reîntoarcerea de la trinitate la unitate. Și atunci, dacă, fiind în stare să întregim în acest fel ideea de Paști cu ideea de Mihaeli, vom ajunge în situația de a simți în mod just, în întreaga existență, trinitatea originară, atunci o vom primi în întreaga noastră dispoziție sufletească. Atunci vom fi în stare să înțelegem că într-adevăr tot ce e viață are la bază activitatea și interacțiunea unor trinități originare. Și atunci, dacă sărbătoarea lui Mihael ne va da inspirații, vom avea pentru o asemenea concepție ‒ după cum sărbătoarea unilaterală a Paștilor a inspirat concepțiile care s-au ivit în ultima vreme ‒, deci, vom avea atunci o inspirație, un impuls spiritual-natural prin care vom putea să introducem în întreaga viață pe care trebuie s-o observăm și s-o modelăm ideea de tripartiție, impulsul tripartiției. Și, în ultimă instanță, de introducerea și numai de introducerea acestui impuls depinde posibilitatea ca forțele decăderii, care există în evoluția omenirii, să fie transformate din nou în forțe ale ascensiunii.
Aș spune că, atunci când am vorbit despre impulsul tripartiției în viața socială [Nota 3], aceasta a fost un fel de verificare, din care am vrut să se vadă dacă ideea mihaelică a ajuns deja atât de puternică încât oamenii să simtă că un asemenea impuls izvorăște direct din forțele care dau formă epocii noastre. A fost o încercare a sufletului uman, din care urma să se vadă dacă ideea mihaelică este deja suficient de puternică într-un număr de oameni. Ei bine, rezultatul a fost negativ. Ideea mihaelică nu e suficient de puternică nici măcar într-un număr mic de oameni, pentru a fi simțită întreaga ei forță și vigoare creatoare de epocă. Și va fi aproape imposibil ca sufletele umane să se unească, pentru a dobândi noi forțe ale ascensiunii, cu forțele cosmice creatoare originare, așa cum e necesar, dacă nu va putea să-și croiască drum ceva dătător de inspirații atât de mari cum ar fi o sărbătoare a lui Mihael, dacă, deci, din străfundurile vieții esoterice nu va putea veni un impuls creator nou.
Dacă în locul membrilor pasivi ai Societății Antroposofice s-ar găsi măcar câțiva membri activi, atunci s-ar putea face reflecții pe marginea unui asemenea gând. Căci esențialul Societății Antroposofice constă în faptul că, în orice caz, în cadrul Societății Antroposofice sunt realizate unele impulsuri, dar că membrii pun, de fapt, cel mai mare preț pe participarea la ceea ce se petrece; că ei își îndreaptă forțele sufletești contemplative spre ceea ce se petrece, dar activitatea propriilor lor suflete nu se unește cu impulsul care străbate epoca noastră. De aceea, cu membrii care constituie astăzi Societatea Antroposofică nu se poate spune că ar fi posibil să se reflecteze la punerea în activitate a ceea ce a fost caracterizat acum drept impuls esoteric. Trebuie să se înțeleagă, totuși, care este mersul evoluției omenirii, să se înțeleagă că marile forțe de susținere ale evoluției cosmice a omenirii nu izvorăsc din ceea ce se spune în mod exterior, în cuvinte superficiale, ci că aceste forțe ies, aș zice, din cu totul alte unghere.
Vremurile vechi au știut acest lucru, pe baza unei clarvederi umane originare, elementare. Vremurile vechi nu i-au pus pe tineri să învețe, de exemplu: Există atâtea și atâtea elemente chimice, apoi mai e descoperit încă unul și acum nu mai sunt 75, ci 76, apoi se descoperă încă unul și sunt 77. Nu se poate prevedea câte mai pot fi descoperite. În mod accidental se adaugă unul la 75, la 76 ș.a.m.d. În ceea ce este înșiruit aici sub formă de numere nu există nici o realitate interioară vie. Și așa e peste tot. Pe cine-l interesează astăzi ceea ce, în botanică, să zicem, ar face să se reveleze un fel de triadă! Se descoperă un ordin lângă alt ordin, o specie lângă altă specie. Se numără, cum ai număra niște boabe de fasole ori niște pietricele aruncate pe jos. Dar activitatea numărului în lume e ceva care are la bază o realitate ființială vie, și aceasta trebuie sesizată.
Ia amintiți-vă ce puțin timp a trecut de când cunoașterea materiei era dedusă din triada: sare, mercur, fosfor [Nota 4], de când era văzută aici o triadă de forțe originare, de când tot ceea ce se găsea sub formă izolată trebuia subsumat uneia dintre cele trei forțe originare. Și iarăși e altfel, dacă ne îndreptăm privirile spre niște epoci și mai vechi, în care, de altfel, datorită nivelului civilizațiilor, omului îi era mai ușor să ajungă la așa ceva, fiindcă civilizațiile orientale înclinau mai mult spre zona ecuatorială, unde acest lucru era mai degrabă posibil pentru vechea clarvedere elementară. Astăzi, în orice caz, în zona temperată omului îi este posibil să ajungă la aceste lucruri într-un mod liber, exact; dar oamenii vor să se întoarcă la vechile civilizații! Odinioară nu se făcea deosebire între primăvară, vară, toamnă și iarnă. Dacă facem distincție între primăvară, vară, toamnă și iarnă, aceasta ne induce în eroare, faptul că avem aici numărul patru ne ispitește să facem o simplă înșiruire. Vechii civilizații indiene, de exemplu, i-ar fi fost imposibil să conceapă că ciclul anului e dominat de numărul patru, fiindcă în acesta nu zace nimic din formele originare ale întregii activități.
Când mi-am scris cartea Teosofie, eu n-am putut înșirui, pur și simplu: corp fizic, corp eteric, corp astral și eu, așa cum putem sintetiza când lucrurile au fost găsite deja, când le înțelegem lăuntric. Eu am fost nevoit să ordonez totul după numărul trei: corp fizic, corp eteric, corp astral; prima triadă. Apoi, triada întrețesută cu aceasta: sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței; apoi triada unită cu aceasta: sinea spirituală, spiritul vieții, omul-spirit, de trei ori trei, întrețesute între ele (vezi schema), și astfel devine șapte. Dar șaptele este de trei ori trei întrețesute între ele. Și numai dacă ne îndreptăm privirile spre actualul stadiu din evoluția omenirii apare numărul patru, care este, de fapt, un număr secundar.
Dacă vrem să ne îndreptăm privirile spre elementul lăuntric-activ, spre ceea ce își dă singur formă, atunci trebuie să studiem activitatea dătătoare de formă sub semnul numărului trei. De aceea, în concepția indiană veche existau: anotimpul fierbinte, care ar cuprinde aproximativ lunile aprilie, mai, iunie, iulie, de la noi; anotimpul umed, care ar cuprinde lunile august, septembrie, octombrie, noiembrie; iar anotimpul rece ar cuprinde lunile decembrie, ianuarie, februarie, martie, limitele dintre ele nefiind foarte stricte, după luni, ci doar aproximative. Toate acestea ni le putem imagina oarecum mobile. Dar ciclul anual era gândit sub semnul numărului trei. Și astfel dispoziția sufletească a omului s-ar pătrunde de tendința de a observa această triadă originară în tot ceea ce urzește și lucrează, de a întrețese însă această triadă originară și întregii activități plăsmuitoare umane. Avem voie să spunem, desigur, că oamenii pot avea idei bune și în legătură cu viața spirituală liberă, cu viața juridică și cu viața social-economică, numai dacă ei vor pătrunde în profunzime acest puls întreit al activității lumii, care trebuie să străbată și activitatea oamenilor.
În zilele noastre, tot ceea ce se referă la asemenea lucruri e considerat un fel de superstiție, și se crede că este o înaltă înțelepciune să numeri unu și iarăși unu, doi, trei ș.a.m.d. Dar natura nu procedează așa. Dacă ne limităm însă la a privi doar într-acolo unde toate se întrețes, de exemplu, exclusiv spre natura de primăvară, spre care trebuie să privim, bineînțeles, ca să vedem cum toate se întrețes, atunci nu vom putea să redăm pulsul întreit. Dar dacă urmărim întregul ciclu anual, dacă vedem cum se împarte numărul trei, dacă vedem cum spiritualul și viața fizic-materială există sub formă de dualitate și că întrețeserea lor ritmică este un al treilea element, atunci percepem acest trei în unul, unul în trei, și învățăm să ne dăm seama cum se poate transpune omul în sânul acestei activități cosmice: trei în unul, unul în trei.
Aceasta ar putea deveni dispoziția sufletească a oamenilor, o dispoziție sufletească umană ce pătrunde lumile și se înfrățește cu lumile, dacă ideea mihaelică ar putea să se trezească, drept idee a unei sărbători, în așa fel încât, în a doua jumătate a lunii septembrie, sărbătoarea Paștilor să fie întregită cu adevărat printr-o sărbătoare a lui Mihael, dacă ideii de înviere a lui Dumnezeu după ce a trecut prin moarte i-ar putea fi alăturată ideea de înviere a omului din moarte, datorată forței mihaelice. Așa că, prin învierea lui Christos omul ar găsi puterea de a muri în Christos, adică de a-l primi în timpul vieții pământești în sufletul lui pe Christos Cel Înviat, pentru ca să poată muri în el, adică să poată muri nu fiind mort, ci fiind viu.
O asemenea conștiență lăuntrică s-ar putea naște din inspirațiile care ar veni de la un cult al lui Mihael. Ne putem da seama foarte bine că așa ceva e departe de epoca noastră materialistă, care este astfel și o epocă absolut filistină. Bineînțeles, nici nu putem aștepta nimic de la ea, dacă rămâne ceva mort, abstract. Dar dacă așa ceva se va face cu același entuziasm cu care au fost inaugurate cândva în lume sărbătorile, când oamenii aveau forța de a celebra o sărbătoare, atunci de la ea vor veni inspirații. Dar atunci ea va da inspirații și pentru întreaga noastră viața spirituală și pentru întreaga noastră viața socială. Și atunci în viață va fi prezent lucrul de care avem nevoie: nu un spirit abstract, pe de o parte, o natură fără spirit, pe de altă parte, ci o natură pătrunsă de spirit, un spirit care creează în sensul naturii, care sunt una și care vor întrețese iarăși una într-alta religia, știința și arta, formând o unitate, fiindcă vor înțelege să conceapă triada sub semnul ideii mihaelice, în religie, știință și artă, pentru ca ele să poată fi reunite în mod just în ideea de Paști, în activitatea plăsmuitoare antroposofică, care poate desfășura o activitatea religioasă, artistică, de cunoaștere, care, la rândul ei, să poată face diferențieri religioase și de cunoaștere. Așa că impulsul antroposofic ar consta, propriu-zis, în faptul de a simți în perioada Paștilor unitatea dintre știință, religie și artă; de a simți în perioada de Mihaeli că cele trei ‒ care au o singură mamă, mama pascală ‒, că cele trei devin surori și stau alături una lângă alta, completându-se reciproc. Și ideea de Mihaeli, dacă ar deveni o sărbătoare vie în cadrul ciclului anual, ar da inspirații pentru întreaga viața umană.
De asemenea lucruri, care țin întru totul de esoterismul real, ar trebui să se pătrundă oamenii, în primă instanță măcar din punct de vedere cognitiv. Dar dacă ar putea veni cândva și vremea în care să existe persoane active, așa ceva ar putea deveni într-adevăr un impuls, singurul care, dacă avem în vedere omenirea așa cum este ea acum, ar fi în măsură să pună în locul forțelor decăderii forțele ascensiunii.
