Spre a da un orizont și mai larg expunerii pe care am făcut-o ieri aici despre acea legătură care se formase în vremurile vechi, sub influența misteriilor, între om și viața naturii, mă voi ocupa astăzi de ceea ce credeau oamenii vremurilor vechi în legătură cu tot ceea ce primeau, prin desfășurarea ciclică a naturii, de la univers. Veți fi înțeles din conferința de ieri ‒ și poate, amintindu-vă unele dintre lucrurile pe care am avut ocazia să le mai prezint la ultimul Crăciun [Nota 7] petrecut în Goetheanumul care acum ne-a fost luat ‒ că ciclul anului, cu fenomenele sale, era resimțit, ba chiar că el mai poate fi resimțit și astăzi, drept un fel de curs al unei vieți, drept ceva care din perspectiva desfășurării sale exterioare este expresia unei ființe vii aflate în dosul lui, după cum și manifestările organismului uman sunt revelările unei ființe, revelările sufletului uman însuși.
Să ne amintim că, sub influența vechilor misterii, în perioada miezului de vară, în perioada pe care noi o simțim drept timpul Sânzienelor, oamenii dezvoltau un anumit raport față de eul lor; față de acel eu, însă, pe care încă nu și-l atribuiau exclusiv lor înșiși, ci pe care-l știau adăpostit în sânul lumii divin-spirituale. Acești oameni credeau că prin toate manifestările descrise ei se apropie în miezul verii de eul lor, care se ascunde, în restul anului, de oameni. Bineînțeles, oamenii se concepeau ca ființe adăpostite cu totul în sânul divin-spiritualului. Dar ei credeau că pe parcursul celorlalte trei sferturi de an nu li se revelează nimic din ceea ce ține de ei, drept eu al lor; că numai în acel singur sfert de an, care își avea punctul culminant la Sânziene, li se revelează, prin fereastra făcută în mod special de lumea divin-spirituală, entitatea eului propriu.
Dar entitatea eului propriu, adăpostită în sânul lumii divin-spirituale, în care se revela, nu era gândită pe o cale a cunoașterii atât de indiferentă, de neutră, flegmatică, aș zice, cum se întâmplă astăzi. Dacă astăzi se vorbește despre eu, omul nu se gândește la vreo relație reală cu o lume sau alta. El își imaginează eul cam ca pe un punct din care radiază ceea ce el face, în care radiază ceea ce el cunoaște. Dar sentimentul pe care omul de astăzi îl are față de eul său este unul cu totul flegmatic. Nici măcar nu se poate spune că omul actual simte egoismul propriu-zis în eul său, cu toate că acesta este egoul; fiindcă, dacă vrea să fie cinstit, nu-și poate spune nicidecum că își iubește eul în mod deosebit. El își iubește trupul, iubește o trăire sau alta. Dar eul nu este decât un cuvințel, pe care îl resimte drept punct și în care se concentrează, mai mult sau mai puțin, toate cele amintite. Dar în vremurile în care apropierea de acest eu era celebrată ca o sărbătoare, în vremurile în care se făceau pregătiri cu mult înainte, pentru ca oamenii să-și întâlnească eul în univers, în vremurile în care ei simțeau apoi cum acest eu se retrage iarăși treptat, lăsându-l pe om singur cu ființa sa trupesc-sufletească ‒ cu ceea ce noi am numi astăzi ființa sa fizic-eteric-astrală ‒, în acele vremuri se simțea în mod real că eul este în legătură cu întregul Cosmos, cu lumea întreagă.
Dar ceea ce simțeau oamenii, înainte de toate, față de acest eu, în raportul lui cu lumea, nu era ceva în sens naturalist, dacă e să folosim acest cuvânt actual, nu era ceva conceput doar ca formă de manifestare exterioară, ci era considerat, în esență, drept punctul central al vechii, străvechii concepții morale despre lume. Nu se considera că în această perioadă omului îi sunt revelate mari taine ale naturii. Bineînțeles, asemenea taine ale naturii, așa cum le-am descris ieri, nu se aflau, odinioară, în prim plan, ele nu intrau în atenția omului, ci el avea sentimentul că în perioada miezului de vară, când lumina și căldura ajung la apogeu, i se revelează, înainte de toate, ceea ce el urmează să-și însușească drept impulsuri morale. Era perioada pe care omul o resimțea drept iluminarea divin-morală. Iar ceea ce oamenii voiau să primească în primul rând drept răspuns al cerurilor, cerut prin manifestările muzicale, poetice și dansante cultivate în acea vreme, ceea ce așteptau oamenii, era ca din ceruri să se reveleze în modul cel mai solemn ce anume pretindeau cerurile, în legătură cu elementul moral, de la oameni.
Dacă se întâmpla câteodată ca, după ce toate manifestările avuseseră loc, după ce asemenea manifestări fuseseră celebrate în căldura înăbușitoare a verii, să se dezlănțuie o furtună mare, cu fulgere și tunete, atunci tocmai în fulgere și tunete simțeau oamenii îndemnurile sau avertismentele morale adresate de ceruri omenirii pământești. Din acele vremuri vechi a rămas ceea ce găsim în concepția despre Zeus, care e zeul tunetelor, zeul înzestrat cu fulgerul. Niște gânduri asemănătoare se leagă de zeul german Donar. Aceasta, pe de-o parte, pe de altă parte, următorul lucru.
Oamenii simțeau acum, aș zice, cum natura caldă, saturată în sine, strălucitoare, cum ceea ce este natură dătătoare de căldură și lumină din timpul zilei se prelungește și în timpul nopții, și se făcea doar această deosebire: În timpul zilei, aerul e plin cu elementul căldură, cu elementul lumină. Atunci, în elementul căldurii și al luminii urzesc și trăiesc solii spirituali prin care vor să li se vestească oamenilor entitățile divine superioare, ca să-i înzestreze cu impulsuri morale. Dar în timpul nopții, când entitățile spirituale superioare se retrag, rămân solii acestora și ei se revelează în felul lor. ‒ Așa că în perioada miezului verii, activitatea și urzirea naturii erau simțite mai ales în nopțile de vară, în serile de vară. Iar ceea ce omul trăia acum, era pentru el ca un vis de vară trăit în realitate, ca un vis de vară prin care el ajunsese foarte aproape de lumea divin-spirituală; un vis de vară despre care el era convins că tot ceea ce se manifestă în acest timp drept fenomen al naturii este totodată o vorbire morală a zeilor, dar că atunci își desfășoară activitatea, de asemenea, tot felul de ființe elementare care i se arată omului în felul lor.
Tot elementele cu care noi împodobim visului nopții de vară, visul nopții de Sânziene, e ceea ce s-a păstrat mai târziu din formele minunate pe care imaginația umană le crea odinioară pentru a îmbrăca întreaga viață sufletesc-spirituală de care era străbătută perioada miezului de vară, dar care era înțeleasă, în mare ca și în mic, drept revelare spiritual-divin-morală a Cosmosului față de oameni. Ne este îngăduit să spunem, așadar, că reprezentarea care stătea la bază aici era următoarea: În perioada miezului de vară, lumea divin-spirituală se revela prin impulsuri morale care erau sădite în oameni în stare de iluminare (vezi schema). Ceea ce simțeau oamenii acum în mod cu totul deosebit, ceea ce acționa asupra oamenilor, era resimțit drept ceva suprauman, aș zice, care influența ordinea vieții umane. Prin faptul că trăia conținutul acestor festivități, care erau celebrate în miezul verii, omul știa că el, așa cum era în acele vremuri, era ridicat deasupra lui însuși, la nivelul supraumanului, că Dumnezeirea apuca mâna pe care omul i-o întindea, ca să zicem așa, în această perioadă. Tot ceea ce credea omul că deține, drept bun divin-spiritual, era atribuit revelațiilor primite în perioada Sânzienelor.
Când vara era pe sfârșite și se apropia toamna, când frunzele începeau să se ofilească, iar roadele se coceau, când viața plenară, debordantă, a verii pălea, când copacii rămâneau golași, atunci omul simțea, fiindcă în toate aceste sentimente se revărsau cunoștințele din misterii: Lumea divin-spirituală se retrage iarăși din fața omului. Omul simte că acum i se cere să stea pe propriile lui picioare; s-ar putea spune că el iese din sânul spiritualului și crește înspre natură. ‒ Așa simțea omul trecerea spre toamnă, drept ieșire din sânul spiritualului, drept transpunere a sa în natură. Frunzele copacilor deveneau dure, se mineralizau și ele. Într-un anumit sens, totul înclina spre moartea anuală a naturii.
În această stare de întrețesere cu procesul de mineralizare a ceea ce se afla pe Pământ și în jurul Pământului, era resimțită o întrețesere a omului însuși cu natura. Pe atunci, omul era mai aproape cu trăirile sale interioare de ceea ce avea loc în lumea exterioară. Și el gândea, el cugeta, în același sens în care trăia această stare de întrețesere cu natura. Întreaga sa gândire lua acest caracter. Dacă am încerca să exprimăm în limbajul nostru ceea ce simțea omul la apropierea toam-nei, ar trebui să spunem cam așa. Dar vă rog să țineți seama de faptul că eu folosesc cuvintele vorbirii actuale, că odinioară, firește, nimeni n-ar fi fost în stare să vorbească așa. Odinioară totul era simțire, lucruri-le nu erau caracterizate cu ajutorul gândirii. Dar dacă am vrea să ne exprimăm apelând la cuvintele vorbirii noastre, la cuvintele actuale, ar trebui să spunem: Omul resimțea această trecere în așa fel încât el găsea, cu direcția gândirii sale, cu felul său de a simți, trecerea de la cunoașterea spiritului la cunoașterea naturii (vezi schema). Acesta era lucrul pe care-l simțea omul, că înspre toamnă el nu se mai află în sânul cunoașterii spiritului, că toamna îi cere să cunoască natura. Așa că la echinocțiul de toamnă nu avem impulsurile morale, ci cunoașterea naturii. Omul începea să cugete asupra naturii.
Așa era în perioada în care se ținea seama de faptul că omul este o ființă, o creatură, o ființă în sânul Cosmosului. În acea vreme s-ar fi considerat că este o absurditate să-i prezinți omului în timpul verii, sub forma de atunci, cunoștințe despre natură. Vara exista pentru a-l pune pe om în legătură cu spiritualul din lume.
 [mărește imaginea] |
Tabla 8 |
Vara exista pentru a-l pune pe om în legătură cu spiritualul din lume. Când începea acea perioadă pe care noi o numim mihaelică, se spunea: Din tot ceea ce omul simte de jur împrejurul lui, din păduri, din copaci, din plante, vine îndemnul ca el să se ocupe de cunoașterea naturii. ‒ Era perioada în care oamenii aveau sarcina de a se dedica, drept ocupație principală a lor, cunoașterii, cugetării. De altfel, era și perioada în care condițiile exterioare ale vieții permiteau acest lucru. Prin urmare, viața umană trecea de la iluminare la cunoaștere. Era perioada cunoașterii, a cunoașterii ce se intensifica mereu.
Când discipolii primeau învățătură în școlile de misterii, maeștrii lor le dădeau niște maxime de felul celor pe care le regăsim, sub o formă schimbată, în maximele înțelepților greci [Nota 8]. Dar cele șapte maxime ale celor șapte înțelepți greci nu sunt acelea din misteriile originare. În misteriile originare exista pentru perioada miezului de vară maxima:
Primește lumina
și prin lumină era desemnată, de fapt, înțelepciunea spirituală. Era desemnat elementul în sânul căruia strălucea propriul eu uman.
Pentru perioada de toamnă în misterii a fost creată o maximă care îndemna sufletele la ceea ce aveau ele de făcut acum:
Privește în jurul tău.
Apoi, cursul anului și, de asemenea, ceea ce omul simțea că e unit în propria lui ființă cu acest an, se apropia de perioada iernii. Ajungem în miezul iernii, în care cade Crăciunul nostru. Dacă în perioada miezului de vară omul se simțea ridicat deasupra lui însuși, spre existența divin-spirituală a Cosmosului, în perioada miezului de iarnă omul se simțea coborând sub nivelul pe care-l atinsese deja în evoluția sa. El simțea ca și cum forțele Pământului îl învăluie din toate părțile, ca și cum acestea îl iau cu ele. Simțea ca și cum natura sa voluntară, natura sa instinctuală și pornirile sale ar fi impregnate și străbătute de forța greutății, de forța distrugerii și de alte forțe care există în Pământ. În acele vremuri vechi, omul nu simțea iarna așa cum o simțim noi astăzi, în sensul că ne este frig și, de exemplu, ne încălțăm cizmele, ca să nu înghețăm de frig, ci omul simțea ceea ce se ridica din direcția Pământului drept ceva care se unea acum cu propria sa ființă. El simțea, aș zice, cum se ridică la orizont contrariul elementului torid, plin de lumină, drept element al gerului. Gerul îl mai simțim și noi, cei de astăzi, fiindcă el atinge corporalitatea noastră, dar omul din vechime simțea din punct de vedere sufletesc întunecimea drept fenomen însoțitor al gerului. El simțea ca și cum, oriunde s-ar fi dus, din Pământ s-ar ridica întunericul și l-ar închide ca într-un fel de nor, numai până la brâu, în orice caz, dar așa simțea omul. Și atunci el își spunea ‒ trebuie să caracterizez și aici folosind niște cuvinte moderne ‒, omul își spunea: În timpul miezului de vară, eu stau față în față cu iluminarea, atunci în această lume pământească se revarsă ceea ce este ceresc-suprapământesc, acum cele pământești se șuvoiesc în sus.
Dar omul a trăit și a simțit ceva din cele pământești deja în perioada echinocțiului de toamnă. Dar atunci el a trăit și a simțit în legătură cu natura pământească ceva care, într-un anumit sens, mai era conform cu el, mai avea legătură cu el. Am putea spune și așa: La echinocțiul de toamnă, omul simțea realitățile și fenomenele naturii în inima sa, în lumea sentimentelor sale. Dar acum el simțea ca și cum Pământul l-ar lua în primire, ca și cum natura sa volitivă ar fi legată fedeleș, prin mii de fire care se deapănă în jurul lui, de către forțele Pământului. Acest lucru era resimțit de el drept contrariul ordinii morale a lumii. O dată cu întunericul negru care-l învăluia ca niște nori, el simțea cum forțele vrăjmașe moralității își deapănă firele în jurul lui, legându-l strâns. El simțea cum întunericul se ridică din Pământ ca un șarpe și se încolăcește în jurul lui. Dar o dată cu aceasta mai simțea și altceva. Deja în timpul toamnei simțise că se pune în mișcare ceva ce noi numim astăzi intelect. Dacă în timpul verii intelectul se evaporă și în om intră din exterior ceea ce e moral și plin de înțelepciune, în timpul toamnei intelectul se consolidează. Omul se apropie de Rău, dar intelectul lui se consolidează. În miezul iernii, omul simțea cu adevărat ceva ca un fel de revelare a șarpelui, dar în același timp consolidarea, fortificarea deșteptăciunii, a elementului reflexiv, a ceea ce-l face pe om șmecher și viclean, a ceea ce-l face să urmărească în viață principiile utilitariste. Toate acestea erau resimțite în felul descris. Și dacă în timpul toamnei se ridica treptat la orizont cunoașterea naturii, în perioada miezului de iarnă de oameni se apropia ispitirea iadului, ispitirea venită din partea Răului. Așa era simțit acest lucru. Dacă, deci, scriem aici (vezi schema, mai sus): Impuls moral, Cunoașterea naturii ‒ dincoace, pentru miezul iernii, va trebui să scriem: Ispitire din partea Răului.
Și aceasta era tocmai perioada în care omul avea sarcina de a dezvolta ceea ce, oricum, se asocia în mod natural în el: elementul intelectual, șmecheria, viclenia, ceea ce țintește utilitarismul. Omul trebuia să învingă acest lucru prin cugetarea echilibrată. Căci era perioada în care omul nu mai trebuia să-și dezvolte simțul deschis față de înțelepciune, așa cum i se cerea, în sensul vechii înțelepciuni a misteriilor, în timpul iluminării. Tocmai în perioada în care Răul se revela în felul descris, omul putea simți în mod corespunzător rezistența împotriva Răului: el trebuia să-și dezvolte o gândire echilibrată. Și, înainte de toate, la trecerea pe care o trăia acum, după ce făcuse pasul de la iluminare la cunoaștere, de la cunoașterea spiritului la cunoașterea naturii, el trebuia să treacă de la cunoașterea naturii la perceperea Răului. Așa era înțeles acest lucru. Iar dacă discipolilor din misterii, cărora li se dădeau învățături, cuvinte călăuzitoare pe drumul lor, li se spunea în miezul verii: Primește lumina ‒, iar toamna: Privește în jurul tău ‒, acum, în miezul iernii, li se spunea:
Păzește-te de Rău.
Și maeștrii lor se așteptau apoi ca prin această atitudine echilibrată, prin faptul că se păzeau de Rău, oamenii să ajungă la un fel de autocunoaștere, care până la urmă îi va face să-și dea seama cât se îndepărtaseră în cursul anului de impulsurile morale.
Constatarea devierii de la impulsurile morale, prin contemplarea Răului, posibilitatea învingerii acestuia printr-o atitudine echilibrată, sunt lucrurile de care omul trebuia ajutat să devină conștient tocmai în perioada care urmează după miezul iernii. Și de aceea în înțelepciunea acelor vremuri erau preluate tot felul de lucruri care-i îndemnau pe oameni să se căiască pentru ceea ce înțeleseseră că-i îndepărtase de la impulsurile morale primite prin iluminare.
Ne apropiem de primăvară, de echinocțiul de primăvară. Și, exact la fel cum aici (vezi schema : miezul verii, toamna, miezul iernii) avem iluminarea, cunoașterea, atitudinea echilibrată, pentru echinocțiul de primăvară avem ceea ce era resimțit drept activitate de pocăință. Iar în locul cunoașterii, respectiv în locul ispitirii venite din partea Răului, apărea acum ceva care ar putea fi numit inversarea direcției, când omul se îndrepta iarăși spre natura lui superioară, prin pocăință. Dacă am scris până acum: iluminare, cunoaștere, atitudine echilibrată, aici trebuie să scriem: Întoarcere la natura umană.
Dacă priviți din nou spre ceea ce, în perioada miezului de iarnă, era timpul ispitirii din partea Răului, veți fi nevoiți să spuneți: Acum omul se simțea ca și cum ar fi fost cufundat în prăpăstiile Pământului. El își simțea întreaga ființă închisă între firele cu care-l legase întunericul pământesc. Era perioada în care, exact la fel cum în miezul verii era scos din sine însuși, și sufletescul lui era ridicat deasupra propriei lui ființe, acum, în miezul iernii, ca să nu fie prins în firele pe care le întindea în jurul lui Răul, sufletescul se elibera. Și astfel, în perioada miezului de iarnă exista o contra-imagine, un revers a ceea ce exista în miezul verii.
În miezul verii, fenomenele naturii vorbeau în mod spiritual. Oamenii căutau vorbirea cerurilor mai ales în fulger și tunet. Ei își îndreptau privirile spre fenomenele naturii, dar în fenomenele naturii căutau o vorbire spirituală. Până și în lucrurile cele mai mărunte oamenii căutau, în perioada din jurul Sânzienelor, vorbirea spirituală a ființelor elementare, dar în exterior. Omul se visa, aș zice, în afara lui.
În perioada miezului de iarnă, omul se cufunda în el însuși și visa în interior. Prin faptul că se smulgea din strânsoarea firelor pe care le întindea Pământul în jurul lui, omul visa în interiorul lui, dacă reușea să-și elibereze sufletescul. Și de aici a rămas ceea ce se leagă de viziunile, de contemplarea interioară din timpul celor treisprezece nopți sfinte care urmau după solstițiul de iarnă. Pretutindeni au rămas amintiri ale acestor vremuri vechi. Puteți considera că vechiul cânt norvegian al lui Olaf [Nota 9] este o formă târzie a ceea ce în vremurile vechi exista într-o măsură cu totul deosebită.
Apoi se apropia primăvara. Astăzi, lucrurile s-au deplasat puțin; odinioară, primăvara era mai aproape de iarnă. Totul era privit ca și cum ar fi existat trei anotimpuri. Și lucrurile despre care vorbim erau mult mai vârâte unul într-altul, dar, în orice caz, ceea ce eu vă comunic acum era dat discipolilor ca învățătură. Dacă în miezul verii se spunea: Primește lumina ‒, iar toamnă, în vremea lui Mihael: Privește în jurul tău ‒, dacă în miezul iernii, în perioada în care noi sărbătorim Crăciunul, se spunea: Păzește-te de Rău ‒, tot astfel, pentru perioada inversării direcției exista o maximă, despre care se credea că acționează numai în această perioadă:
Cunoaște-te pe tine însuți,
tocmai ca revers la cunoașterea naturii.
Păzește-te de Rău ‒ s-ar putea exprima și așa: Ferește-te, dă-te înapoi din fața întunericului pământesc. ‒ Dar nu se spunea așa. Dacă în miezul verii fenomenul natural al luminii era luat drept reprezentant al înțelepciunii, dacă, deci, în miezul verii se vorbea, aș zice, în un mod natural, maxima pentru perioada miezului de iarnă n-ar fi fost exprimată sub forma propoziției: Păzește-te de întuneric ‒, ci acum era exprimată interpretarea morală: Păzește-te de Rău.
Pretutindeni au rămas ecourile acestor sărbători, în măsura în care oamenii au înțeles despre ce e vorba. Bineînțeles, toate s-au schimbat, de când a avut loc marele Eveniment de pe Golgota. Nașterea lui Iisus a avut loc în perioada celei mai adânci ispitiri a omului, în timpul iernii. Nașterea lui Iisus a avut loc în perioada în care omul era ținut strâns de puterile întunericului, când el era cufundat, aș zice, în prăpăstiile Pământului. Printre legendele despre nașterea lui Iisus se găsește una care povestește că Iisus a venit pe lume într-o grotă, făcându-se referire astfel la unul dintre lucrurile care erau simțite drept înțelepciune în misteriile cele mai vechi: el spune că omul poate găsi aici ceea ce el trebuie să caute, cu toate că e închis în plasa a ceea ce e pământesc-întunecat, aici fiind indicate și motivele pentru care omul poate să cadă în prada Răului. Un ecou al tuturor acestor lucruri este apoi faptul că la apropierea primăverii a fost așezată perioada pocăinței.
Bineînțeles, înțelegerea față de sărbătoarea miezului de vară a dispărut într-o măsură și mai largă decât cea față de cealaltă jumătate a anului. Căci cu cât materialismul a coborât mai mult asupra omenirii, cu atât a existat mai puțin înclinația față de iluminare sau alte lucruri de acest fel. Deosebit de importantă pentru omenirea actuală e tocmai perioada care îl conduce pe om de la iluminare ‒ aceasta, deocamdată, le rămâne încă inconștientă oamenilor ‒ spre perioada toamnei. Aici e punctul unde omul, care trebuie să se cufunde în cunoașterea naturii, urmează să perceapă în cunoașterea naturii copia unei cunoașteri a spiritului lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta nu există o sărbătoare de aducere-aminte mai bună decât sărbătoarea Mihaeli. Dacă va fi celebrată în mod just, poate că omenirea în totalitatea ei va ajunge să-și pună întrebarea: Cum poate fi găsită, în glorioasa cunoaștere actuală a naturii, cunoașterea spiritului, cum putem metamorfoza cunoștințele despre natură în așa fel încât din cunoștințele despre natură pe care omul le are deja să se nască pentru el cunoașterea spiritului? ‒ Cum poate fi învins, cu alte cuvinte, ceea ce, dacă s-ar derula mai departe în sine însuși, l-ar închide cu totul pe om în plasa subumanului?
Trebuie să aibă loc o cotitură. Sărbătoarea Mihaeli trebuie să primească un anumit sens. Sensul va rezulta dacă oamenii vor simți următorul lucru: Științele naturii l-au dus pe om până acolo unde el a cunoscut o latură a evoluției lumii, de exemplu, faptul că din organismele animale inferioare s-au dezvoltat în cursul evoluției altele mai desăvârșite etc., până sus, la om, sau că în cursul dezvoltării embrionare din trupul matern omul trece, pe rând, prin toate formele animale. Dar aceasta e numai una din laturi. Cealaltă latură e aceea care apare în fața sufletului nostru când spunem: A fost necesar ca omul să se dezvolte din stadiul său divin-uman originar. Dacă acesta (vezi desenul) e stadiul uman originar (hașurat în culoare deschisă), omul a trebuit să se dezvolte până la stadiul său actual. A fost necesar să dea afară din ființa lui, treptat, mai întâi animalele inferioare, apoi, într-o măsură din ce în ce mai largă, toate formele animale existente. Pe acestea el le-a depășit, le-a dat afară din sine, le-a respins (hașurat în culoare închisă). Și astfel a ajuns să-și atingă menirea inițială. La fel e și cu dezvoltarea sa embrionară. Omul dă treptat afară din sine tot ceea ce el nu trebuie să fie. Dar prin aceasta nu găsim sensul propriu-zis al cunoașterii actuale a naturii. Care este sensul cunoașterii actuale a naturii? Este cuprins în propoziția: În ceea ce îți arată cunoașterea naturii tu vezi ceea ce trebuie să excluzi din cunoașterea omului. ‒ Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă: Astăzi, omul trebuie să studieze științele naturii. De ce? Când se uită la microscop, el știe ce nu este spirit. Când se uită prin telescop spre depărtările spațiului cosmic, lui i se revelează ceea ce nu este spirit. Când experimentează într-un fel oarecare în laboratorul de fizică și chimie, lui i se revelează ceea ce nu este spirit. Toate îi revelează, în forma lor pură, ceea ce nu este spirit.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
În vremurile vechi, când oamenii priveau ceea ce este azi natura, ei vedeau încă transpărând prin ea spiritul. Astăzi, noi trebuie să cunoaștem natura, ca să putem spune: Toate acestea nu sunt spirit, sunt înțelepciune de iarnă. Iar tot ceea ce este înțelepciune de vară trebuie să aibă o altă formă. ‒ Pentru ca omul să primească imboldul, impulsul spre spirit, el trebuie să cunoască nespiritualul, antispiritualul. Și trebuie înțelese lucruri pe care astăzi nu le admite nimeni. Astăzi, de exemplu, fiecare spune: Ei bine, dacă am o vietate mică oarecare, care nu poate fi văzută cu ochiul liber, o pun la microscop; ea se mărește pentru mine, și atunci o văd. ‒ Da, numai că va fi necesar ca oamenii să-și dea seama: Această mărime e mincinoasă; eu fac ca acea ființă să se mărească, dar n-o mai am pe ea însăși, ci am o stafie. Ceea ce văd, nu mai este o realitate. Eu am pus, în locul adevărului, o minciună! ‒ Bineînțeles, pentru concepția actuală, aceasta este o nebunie, totuși, e purul adevăr. Când omenirea va înțelege că are nevoie de științele naturii pentru ca, în contact cu această contra-imagine a adevărului, să primească imboldul de a porni în direcția adevărului, atunci se va fi dezvoltat forța care poate fi sugerată în mod simbolic prin biruirea balaurului de către Mihael.
Dar pentru aceasta se cere un lucru care, aș zice, e cuprins deja în anale sub o formă spirituală, dar în așa fel încât, când nimeni n-a mai avut habar de ceea ce trăiește în ciclul anual, problema a fost raportată la om. Atunci a fost proclamat ceea ce duce la iluminare, noțiunea de înțelepciune; a fost proclamat ceea ce duce la cunoaștere, noțiunea de curaj; atitudinea echilibrată a rămas (vezi schema, mai sus) și peste ceea ce corespundea pocăinței a fost așezată noțiunea de dreptate /Gerechtigkeit/. Aveți aici cele patru virtuți platoniciene: înțelepciune, curaj, echilibru sufletesc, dreptate. A fost luat în interiorul omului ceea ce omul primea odinioară din viața ciclului anual. Dar la sărbătoarea lui Mihael va fi luat în considerare într-o măsură deosebit de mare următorul lucru: aceasta va trebui să fie o sărbătoare în cinstea curajului uman, a revelării curajului mihaelic. Fiindcă: ce-i face pe oameni să se oprească în fața cunoașterii spiritului? Lipsa curajului sufletesc, ca să nu zic: lașitatea sufletească. Omul vrea să primească totul în mod pasiv, vrea să se așeze în fața lumii ca la cinematograf și să aștepte ca microscopul și telescopul să-i spună totul. Nu vrea să-și călească prin activitate instrumentul propriului spirit, instrumentul propriului suflet. Nu vrea să fie un ucenic al lui Mihael. Aceasta cere curaj interior. Curajul interior trebuie să-și aibă sărbătoarea lui, sub forma sărbătorii Mihaeli. Și atunci, de la sărbătoarea curajului, de la sărbătoarea sufletului uman curajos, va radia ceea ce va da conținutul potrivit și celorlalte perioade de sărbătoare din an.
Ba noi chiar trebuie să mergem mai departe pe acest drum: trebuie să primim în natura umană ceea ce în trecut se afla afară. Astăzi, omul nu mai este în situația de a putea dezvolta doar toamna cunoașterea naturii ș.a.m.d. Astăzi, lucrurile sunt îmbinate în om, fiindcă numai în acest fel își poate cuceri libertatea. Rămâne, totuși, adevărat faptul că, într-un sens transformat, sărbătorile vor fi din nou necesare. Dacă odinioară sărbătorile erau sărbători ale darurilor făcute de lumea divină lumii pământești, dacă odinioară omul primea în mod nemijlocit, de sărbători, darurile puterilor cerești, în epoca noastră, când el posedă facultățile necesare, metamorfoza ideii de sărbătoare constă în faptul că acestea sunt sărbători de aducere aminte, sărbători ale amintirilor. Așa că omul își înscrie în suflet ceea ce el vrea să înfăptuiască în sine însuși.
Și, iarăși, va fi cel mai bine să avem această sărbătoare, cu care să înceapă toamna, sărbătoarea lui Mihael, drept sărbătoarea de aducere aminte cea mai eficientă, fiindcă în această perioadă întreaga natură vorbește o limbă cosmică plină de sens. Copacii devin golași, frunzele se ofilesc, animalele care dădeau din aripi prin aer, ca fluturi, sau zbârnâiau prin aer, ca gândăcei, se retrag. Multe animale sunt cuprinse de somnul hibernării. Totul paralizează. Natura, care de-a lungul primăverii și al verii l-a ajutat pe om prin activitatea ei proprie, natura care a acționat în om pe tot parcursul primăverii și al verii, se retrage. Omul trebuie să-și găsească punctul de sprijin în el însuși. Ceea ce trebuie să se trezească acum, când natura îl părăsește, este curajul sufletesc. Și iarăși ni se arată că trebuie să existe o sărbătoare a curajului sufletesc, a forței sufletești, a activității sufletești, pe care o putem concepe drept sărbătoare a lui Mihael.
Acesta e lucrul care va face treptat ca ideea sărbătorii să ia un caracter de aducere aminte, la care s-a făcut însă deja aluzie printr-un cuvânt monumental, prin care s-a atras atenția asupra faptului că, în întreg viitorul, ceea ce au fost odinioară sărbători ale primirii de daruri devin, sau ar trebui să devină, sărbători de aducere aminte. Acest cuvânt monumental, care trebuie să fie fundamentul oricărei sărbători, deci, și al celor care urmează să ia naștere de-abia de acum înainte, este următorul: „Faceți aceasta în amintirea mea!” [Nota 10] Avem aici ideea de sărbătoare, văzută din direcția amintirii.
După cum celălalt gând, care zace în Impulsul Christic, trebuie să acționeze în continuare în mod viu, trebuie să ia o formă vie, nu să rămână ceva mort, spre care doar privim în trecut, tot așa, și acest gând trebuie să acționeze mai departe, creând sentimente și gânduri, și e necesar ca oamenii să înțeleagă că sărbătorile trebuie să rămână, deși omul se schimbă și că, de aceea, și sărbătorile vor mai trece prin diferite metamorfoze.
