Locul pe care îl ocupă Misteriile din Efes printre vechile misterii este unul cu totul aparte. A trebuit să reamintesc în legătură cu această evoluţie a istoriei occidentale, care se leagă de numele lui Alexandru, şi aceste Misterii din Efes. Nu putem sesiza sensul istoriei moderne şi nici pe cel al istoriei vechi, decât atunci când ne întoarcem în urmă, la schimbarea pe care a suferit-o esenţa misteriilor, din care au provenit toate civilizaţiile vechi, la trecerea din Orient spre Occident, mai întâi prin Grecia. Iar această schimbare constă în următoarele.
Vedeţi dumneavoastră, când privirea pătrunde în vechile misterii din Orient, avem peste tot aceeaşi impresie, anume că preoţii erau capabili să reveleze discipolilor lor, datorită viziunilor lor, mari şi importante adevăruri. Da, cu cât ne întoarcem mai mult în urmă, cu atât erau mai capabili preoţii să evoce în lăuntrul misteriilor prezenţa directă a zeilor înşişi, a entităţilor spirituale care conduc lumile planetare, care dirijează fenomenele pământeşti, în aşa fel încât zeii erau realmente prezenţi.
Legătura omului cu macrocosmosul se dezvăluia în diferite misterii într-un mod de asemenea grandios, cum v-am arătat ieri în legătură cu Misteriile din Hibernia, şi de asemenea în legătură cu ceea ce avea de spus Aristotel lui Alexandru cel Mare. Dar înainte de orice, în toate misteriile Orientului antic, impulsurile morale nu erau separate de impulsurile naturale. Când Aristotel îi arăta lui Alexandru nord-vestul, unde predominau spiritele elementului apă, de acolo nu proveneau numai impulsuri fizice, ca de exemplu vântul sau alte lucruri fizice, ci la impulsurile fizice se adăugau şi impulsurile morale. Fizicul şi moralul formau una. Aceasta putea fi aşa deoarece, datorită cunoştinţelor date în misterii, omul se simţea strâns unit cu întreaga natură, – căci el percepea spiritul naturii – şi avea sentimentul că el şi natura formau o unitate. Această unitate exista deja în timpul care s-a scurs între viaţa lui Ghilgameş şi viaţa acestei individualităţi din încarnarea următoare, cea din preajma Misteriilor din Efes. În acea epocă găsim încă o concepţie foarte vie a legăturii omului cu spiritul naturii. Iar această legătură consta în următoarele. Prin tot ceea ce învăţa omul să cunoască în privinţa acţiunii spiritelor elementale în natură, a acţiunii fiinţelor inteligente în procesele planetare, el dobândea această convingere: peste tot afară, eu văd desfăşurându-se lumea plantelor, lumea care înverzeşte, germinează, creşte, dă roade. Văd plantele anuale pe pajişte, pe câmpii; ele cresc primăvara, şi dispar toamna; văd arborii centenari al căror trunchi este din lemn acoperit cu scoarţă şi ale căror rădăcini pătrund adânc în pământ; tot ceea ce aici, afară, are o rădăcină, plantele anuale, florile, tot ceea ce creşte sub impulsul consolidator în pământ, pe toate acestea le-am purtat eu ca om, cândva în mine.
Despre dioxidul de carbon provenit din respiraţia omenească, şi care există într-o încăpere, omul simte că a fost eliminat de către el. Omul mai este astăzi, aş putea spune, doar într-o relaţie infimă cu cosmosul; prin partea aerică a fiinţei sale, prin aerul pe care-l respiră şi care acţionează în organismul său, omul este într-o relaţie foarte vie cu lumea, cu macrocosmosul. El poate constata că aerul expirat prin respiraţia sa, dioxidul de carbon ce era în el, acum este în exterior. Şi cum astăzi omul – el nu o face, dar ar fi posibil – ar putea vedea dioxidul de carbon eliminat în aer, iniţiatul care primise înţelepciunea exprimată în misteriile orientale privea lumea plantelor şi spunea: Privesc înapoi în cursul evoluţiei, la vechea epocă solară; pe atunci eu purtam încă plantele în mine, apoi le-am lăsat să se răspândească în afară, în mediul pământesc. Pe când le mai purtam în mine, pe când eram încă Adam Cadmon, care cuprindea în fiinţa sa tot Pământul cu regnul plantelor, această lume vegetală era încă lichid-aerică.
Omul a desprins din el însuşi această lume a plantelor. Dacă vă imaginaţi că aveaţi dimensiunea întregului Pământ şi după aceea aţi respins spre centru această lume de plante metamorfozate care apar în elementul apă, cresc, pier, se transformă, iau forme variate, atunci aţi evoca în suflet ceea ce s-a întâmplat cândva. Şi faptul că a fost aşa, era afirmat de cei care, în Orient, se formaseră aproximativ în timpul epocii lui Ghilgameş. Şi dacă priveau plantele care cresc pe câmpii, îşi ziceau: noi am eliminat plantele într-un stadiu anterior al evoluţiei noastre, dar Pământul le-a primit. Pământul le-a dat rădăcini şi, de asemenea, tot ceea ce este lemnos, ceea ce este natura lor de arbori. Dar caracterul general al lumii vegetale a fost respins de om din el, iar Pământul l-a primit. Omul se simţea în strânsă înrudire cu toate plantele.
El nu resimţea aceeaşi înrudire faţă de animalele superioare; căci ştia că nu putea lucra pe Pământ decât fiindcă învinsese forma animală şi, în cursul evoluţiei sale, a lăsat animalele în urma lui. El adusese plantele cu sine până pe Pământ, apoi le-a predat Pământului, care le-a luat în sânul său; faţă de plante, pe Pământ, el era mijlocitorul zeilor, mijlocitorul între zei şi Pământ.
De aici vine ceea ce resimţeau oamenii care făceau într-adevăr această experienţă grandioasă, care se poate schiţa într-un mod foarte simplu (vezi desenul 8.1).
Omul, venind din univers, se apropie de Pământ (galben) (numărul nu intră la socoteală căci, după cum am spus deja ieri, oamenii se întrepătrundeau); el elimină regnul vegetal, pe care Pământul îl primeşte şi căruia îi dă rădăcini (liniile verde închis). Omul avea impresia de a fi învăluit Pământul cu vegetaţia, şi că Pământul i-ar fi recunoscător pentru această vegetaţie, şi preluase acest element vegetal semilichid, semigazos, pe care omul îl putuse exala. Cei care simţeau în acest fel lucrurile, se simţeau strâns înrudiţi, în privinţa aducerii plantelor pe Pământ, cu zeul care era regentul lor, cu Mercur. Prin acest sentiment de a fi adus el însuşi plantele pe Pământ, omul intra într-o anumită relaţie cu zeul Mercur.
 Desenul 8.1 |
Tabla 8 |
 [mărește imaginea] |
Dimpotrivă, faţă de animale simţeau că nu le putuseră aduce cu ei pe Pământ, că a trebuit să le respingă (liniile roşii din exterior), să se elibereze de ele, căci altfel ar fi fost imposibil să dezvolte o formă omenească în mod corect. Omul a trebuit deci să respingă animalele din sine, şi acestea, abandonate de om, au trebuit să evolueze prin ele însele la un nivel inferior celui al omului. Astfel că omul din timpul lui Ghilgameş şi din epoca următoare se simţea plasat între regnul animal şi regnul vegetal. Faţă de regnul vegetal, el era cel care, purtându-l în el, aşa-zicând îl însămânţase în pământ ca reprezentant al zeilor. Faţă de regnul animal, se simţea ca şi cum, pentru a deveni om, îl eliminase din el, respingând astfel povara animalelor care, pentru acest motiv, i-au rămas inferioare. Întregul cult egiptean pentru animale se leagă în cele din urmă de această concepţie, şi o mare parte a compasiunii profunde pe care Asia o poartă animalelor vine, de asemenea, de aici. Era o concepţie grandioasă asupra naturii, cea care resimţea astfel înrudirea omului pe de o parte cu lumea plantelor, pe de alta cu cea a animalelor. Faţă de animale se avea sentimentul unei eliberări, faţă de plante, sentimentul unei strânse înrudiri. Omul considera lumea plantelor ca pe o fracţiune din sine însuşi, şi el resimţea pentru Pământ o iubire profundă, fiindcă Pământul preluase în el această parte a omenirii care sunt plantele, le făcuse să dobândească rădăcină în el, şi acoperea arborii cu o scoarţă împrumutată din materia pământească. Peste tot se amesteca o notă morală în aprecierea făcută asupra lumii fizice. În plantele de pe pajişti nu se observa numai creşterea, ci şi un raport moral cu această creştere. Faţă de animale, se încerca, de asemenea, o relaţie morală, căci ne-am ridicat deasupra lor.
Astfel, în aceste misterii din Orient şi-a avut sursa o concepţie grandioasă a naturii spirituale. Existau, de asemenea, misterii în Grecia, dar acolo exista o concepţie spirituală asupra naturii cu mult mai puţin reală. Misteriile greceşti sunt grandioase, desigur, dar ele se deosebesc în mod esenţial de misteriile Orientului. În misteriile orientale totul este aşa încât, datorită lor, omul nu se simţea pe Pământ, ci se simţea integrat cosmosului, universului. În Grecia, misteriile au evoluat doar până la nivelul la care omul se simţea legat de Pământ. În timp ce în Orient, ceea ce îi apărea discipolului sau era resimţit, era lumea spirituală însăşi. Şi este absolut adevărat să spui că în vechile misterii din Orient apăreau zeii înşişi printre preoţii care săvârşeau sacrificiile şi înălţau rugăciuni. Templele misteriilor erau în acelaşi timp locurile terestre în care zeii erau oaspeţi, unde zeii dăruiau oamenilor, prin intermediul preoţilor, bunurile cereşti care le erau destinate. În misteriile greceşti, nu mai apăreau zeii, ci numai imaginile lor, copiile lor, cumva umbra lor; acestea erau copii reale, autentice, dar analoge umbrelor; nu mai erau entităţile divine, nici realitatea, ci umbrele lor. Grecul avea deci o cu totul altă experienţă decât a vechii civilizaţii orientale. Grecul avea acest sentiment: Zeii există, dar omul nu poate avea decât imagini ale lor, aşa cum în amintire se are imaginea evenimentelor, şi nu evenimentele înseşi.
Acesta era sentimentul fundamental ieşit din misteriile greceşti; grecii aveau impresia că au un fel de amintiri din cosmos, nu fenomenele cosmice înseşi, imaginile zeilor, nu zeii înşişi, imaginile a ceea ce se întâmplase pe Saturn, Soare, Lună, dar nu legătura vie cu ceea ce fusese realmente pe Saturn, Soare, Lună, cam aşa cum are omul o legătură reală cu copilăria sa. Oamenii civilizaţiei orientale obţineau această legătură reală cu Soarele, cu Luna, Saturn în misteriile lor. Astfel, misteriile greceşti aveau un caracter de imagine. Spiritele care se revelau acolo erau umbrele realităţii spiritual-divine. Însă aceasta a condus la alte înţelegeri. Mai exista încă o altă diferenţă între misteriile orientale şi misteriile greceşti.
În misteriile orientale, când dorea să se cunoască ceva grandios, măreţ, întotdeauna trebuia aşteptat momentul potrivit. Nu se putea afla ceva decât atunci când era săvârşit sacrificiul corespunzător, respectiv îndeplini experienţa suprasensibilă, şi astea se făceau fie toamna, fie primăvara, fie în miezul iernii. Era de asemenea posibil ca într-un anumit moment, care se aprecia a fi favorabil, la o anumită fază a Lunii, să se ofere o jertfă unor anumiţi zei, care apăreau atunci în misterii. Se obţinea astfel manifestarea lor. Dar, după aceea, trebuia aşteptat din nou – să zicem, treizeci de ani – pentru a se ivi aceeaşi conjunctură, şi entitatea divină să reapară în misterii. Tot ceea ce era relativ la Saturn, de exemplu, nu putea pătrunde în domeniul misteriilor decât la intervale de treizeci de ani; tot ceea ce privea Luna, la intervale de aproximativ optsprezece ani ş.a.m.d. Astfel că preoţii misteriilor orientale, pentru a obţine cunoştinţe şi viziuni grandioase, depindeau de toate condiţiile posibile de spaţiu şi de timp. Revelaţiile din profunzimile grotelor erau foarte diferite de cele de pe vârful munţilor. Se primeau unele revelaţii dacă se înainta mai mult pe teritoriul Asiei, şi altele pe ţărm. Aşadar, misteriile Orientului erau caracterizate printr-o anumită dependenţă faţă de timp şi de spaţiu.
În Grecia, realităţile măreţe dispăruseră. Imaginile mai erau încă acolo. Iar ele se puteau obţine nu numai în funcţie de anotimp, sau de secol, sau de loc, ci practicând cutare sau cutare exerciţiu, sau oferind cutare sau cutare jertfă personală. Când se ajungea la un anumit grad de sacrificiu sau de maturitate personală, fiindcă se atinseseră acestea în calitate de om, se putea să obţii percepţia umbrelor marilor evenimente sau entităţi cosmice.
Aceasta este marea schimbare care a intervenit în natura misteriilor, trecând din Orient spre Grecia. Vechile misterii orientale depindeau de condiţiile de loc şi spaţiu, în timp ce în misteriile greceşti, omul este cel care intră în consideraţie, şi el însuşi invocă întâlnirea cu zeii. Zeul apărea aşa-zicând în umbra sa, în spectrul său, când prin pregătirile pe care le suferise, omul devenea demn ca zeul, spectrul zeului, să vină la el. În felul acesta, misteriile greceşti au devenit realmente ceea ce a pregătit noua omenire.
Deci, între vechile misterii orientale şi misteriile greceşti se aflau Misteriile din Efes. Ele erau într-o situaţie foarte aparte; căci la Efes, cei care obţineau iniţierea puteau încă primi ceva din adevărurile maiestuoase ale vechiului Orient. Ei aveau încă impresia, sentimentul lăuntric al contactului, al legăturii omului cu macrocosmosul şi cu natura spirituală-divină a macrocosmosului. La Efes, mai era încă percepută o mare parte din ceea ce era suprapământesc! Şi identificarea cu Artemis, cu zeiţa Misteriilor din Efes, revela încă această legătură vie: lumea plantelor este a ta, Pământul n-a făcut decât s-o primească. Tu ai depăşit regnul animal, a trebuit să-l laşi în urmă. Tu trebuie să priveşti cu cea mai mare compasiune posibilă animalele, care au trebuit să rămână în urmă, pentru ca tu să poţi deveni om. Acest sentiment de a nu fi decât una cu macrocosmosul, era comunicat iniţiatului din Efes prin experienţa directă, din realitate.
Dar la Efes era primul centru de misterii orientat spre Occident; acolo domnea deja o anumită independenţă faţă de anotimp, faţă de cursul secolului, pe scurt o independenţă de loc şi de timp pe Pământ. La Efes, totul depindea deja de exerciţiile pe care le făcea omul, de maniera în care el se maturizase prin jertfă şi devoţiune faţă de zei. Astfel că de fapt, Misteriile din Efes erau orientate pe de o parte spre vechiul Orient prin conţinutul adevărurilor lor, şi, pe de altă parte, orientarea lor spre evoluţia omenească, spre om, le apropiau de Grecia. Ele au fost ultimele misterii unde adevărurile gigantice mai ajungeau încă la oameni. Căci în Orient misteriile intraseră deja în decadenţă.
În misteriile din vest, vechile adevăruri s-au menţinut cel mai mult timp. Se mai poate vorbi despre Misteriile din Hibernia şi la câteva secole după apariţia creştinismului. Dar aş dori să spun: Tainele din Hibernia sunt în fond taine duble. Căci, vedeţi dumneavoastră, ceea ce v-am spus ieri despre acele două statui, dintre care una este o statuie a Soarelui şi cealaltă o statuie a Lunii, una fiind masculină şi cealaltă feminină, tainele acestor statui sunt de aşa manieră că este foarte dificil astăzi de a le găsi în ceea ce se cheamă Cronica Akasha. Pentru cel care este versat în aceste lucruri, nu este relativ dificil să atingă imaginile misteriilor orientale şi să le facă să apară în lumina astrală. Dar dacă vrem să atingem Misteriile din Hibernia, dacă vrem să ne apropiem de ele în lumina astrală, ne încearcă repede ceva ca o ameţeală. Suntem respinşi! Ele nu vor să se mai lase văzute astăzi, chiar în imaginile Cronicii Akasha, deşi aceste misterii irlandeze, hiberniene, s-au menţinut cel mai mult timp în caracterul lor originar.
Acum, reflectaţi la faptul că individualitatea care a devenit Alexandru cel Mare, când a trăit pe vremea lui Ghilgameş a intrat în contact cu Misteriile din Hibernia în timpul expediţiei sale spre vest, până în această regiune care este astăzi Burgenland. Ceea ce trăia în această individualitate omenească, trăia sub o formă foarte veche, întorcându-se înapoi la epoca în care ecourile erei atlanteene răsunau încă puternic în această regiune de vest. Sufletul său a fost în stare să transporte această amintire de la o viaţă la alta. Apoi cei doi prieteni, Eabani şi Ghilgameş, s-au regăsit la Efes pentru a retrăi, în deplină conştienţă, ceea ce în epoca lui Ghilgameş fusese resimţit mai mult sau mai puţin inconştient în subconştient, în legătură cu lumea spiritual-divină. Dar în perioada din Efes a fost o viaţă relativ liniştită, în care a fost asimilat şi elaborat ceea ce pătrunsese altădată în suflete, în timpuri mai agitate.
Acum trebuie să ne dăm seama de ceea ce se pierduse în cadrul civilizaţiei greceşti înainte ca aceste individualităţi să reapară pe vremea decadenţei greceşti şi a expansiunii Macedoniei. Această Grecie de altădată, care, în fond, se întindea dincolo de mare şi cuprindea şi Efesul, care pătrundea adânc şi în Asia Mică, această Grecie mai dispunea încă, în imagini, de reflectarea vechilor timpuri divine. Legătura omului cu lumea spirituală era vieţuită prin imagini de umbră. Dar din aceste umbre elenismul s-a eliberat treptat, şi vedem cum pătrunde civilizaţia greacă dintr-o civilizaţie, ca să spunem aşa, divină, într-una pământească.
Vai, lucrurile cele mai importante ale devenirii istorice nu sunt deloc atinse de ceea ce este astăzi istoria exterioară, materialistă! Important pentru înţelegerea elenismului este faptul că în civilizaţia greacă nu mai exista decât o imagine de umbră a vechilor divinităţi cu care era legat omul în lumile suprasensibile, şi că omul s-a desprins treptat de lumea zeilor, ajungând la utilizarea propriilor sale facultăţi spirituale individuale. Aceasta s-a făcut progresiv. Noi mai putem vedea în dramele lui Eschil cum se exprima în artă sentimentul avut faţă de vechea lume a zeilor. Dar deja în epoca lui Sofocle, omul s-a desprins din acest sentiment de unire cu existenţa spiritual-divină. Şi după aceea intervine ceva legat de un nume care, dintr-un anumit punct de vedere, nu se poate aprecia îndeajuns; în lume există foarte multe puncte de vedere.
Vedeţi dumneavoastră, în epoca greacă mai veche nu era nevoie să se scrie istorie. De ce? Pentru că exista reflectarea vie a evenimentelor importante ale trecutului! Istoria era citită în ceea ce se revela în interiorul misteriilor. Acolo se manifestau imagini-reflex, imagini-reflex vii. Atunci de ce să se fi scris istoria? Apoi a venit timpul în care aceste reflectări, aceste umbre ale realităţii, au coborât sub nivelul conştienţei omeneşti. Şi aşa a apărut pentru prima dată impulsul de a scrie istoria; a apărut Herodot [ Nota 21 ], primul scriitor de istorie, şi după el s-ar putea cita multe alte nume. Din ce în ce mai mult exista tendinţa de a smulge, ca să spunem aşa, omenirea din elementul spiritual-divin, pentru a o aduce în domeniul pur pământesc. Dar întotdeauna, asupra acestei deveniri pământeşti, în cursul istoriei greceşti, a strălucit o lumină, o lumină de care vom mai auzi spunându-se mâine că nu a trecut nici asupra civilizaţiei romane, nici asupra Evului Mediu. Exista o strălucire, şi în aceste umbre – care de asemenea s-au estompat încetul cu încetul în crepusculul civilizaţiei greceşti – se percepe încă, se resimte încă faptul că ele erau de origine divină.
Şi în mijlocul tuturor acestor centre, al tuturor acestor refugii unde se putea primi încă iluminarea asupra a ceea ce în Grecia nu mai erau decât fragmente de cultură spirituală, în mijlocul acestora se afla Efesul. Heraklit, mulţi mari filosofi, chiar Platon, Pitagora, toţi au mai primit învăţături de la Efes. Efes a fost realmente centrul care a păstrat până la un anumit punct comorile de înţelepciune ale vechiului Orient. Iar individualităţile care au trăit în Aristotel şi Alexandru cel Mare au putut, de asemenea – puţin mai târziu decât Heraklit –, primi această veche ştiinţă a misteriilor orientale pe care o păstraseră Misteriile din Efes. Ceea ce trăia în aceste misterii era în mod deosebit legat de sufletul lui Alexandru. Atunci s-a produs unul din acele evenimente istorice despre care profanii cred că sunt datorate hazardului, dar care sunt profund, foarte profund ancorate în corelaţiile lăuntrice ale evoluţiei omenirii.
Pentru a se putea sesiza semnificaţia acestui eveniment istoric, să invocăm cele ce urmează: În sufletul celui care a fost atunci Aristotel şi în sufletul celui care a fost Alexandru cel Mare trăia, în primul rând, ceea ce fusese prelucrat lăuntric în ei din străvechime, apoi ceea ce la Efes devenise atât de valoros pentru ei. Aş spune că toată Asia, dar sub forma ei greacă cum ajunsese la Efes, trăia în aceste două suflete – dar în mod deosebit în cel care a devenit Alexandru cel Mare. Să ne gândim la acel caracter al epocii lui Ghilgameş pe care l-am indicat, şi să ne gândim că acea cunoaştere legată de vechiul Orient şi de Efes era reluată în cadrul relaţiilor vii dintre Alexandru şi Aristotel, dar într-o formă nouă a cunoaşterii. Să ne imaginăm aceasta! Ce s-ar fi întâmplat dacă uriaşa viziune care a trăit realmente în aceste suflete cu o intensitate formidabilă, dacă uriaşa viziune realizată în Misteriile din Efes ar fi existat încă? Ce s-ar fi întâmplat dacă, deci, în încarnarea sa ca Alexandru, acesta ar fi întâlnit din nou pe Pământ Misteriile din Efes? Şi se va da atunci întregul său sens faptului că în ziua în care s-a născut Alexandru, Herostrat a aruncat torţa incendiară în Sanctuarul din Efes. Chiar în ziua naşterii lui Alexandru, Templul Artemisei din Efes a fost incendiat de o mână criminală. Tot ceea ce se lega de acest moment pentru Alexandru ca monument document era distrus în mod material. Acesta nu mai exista pentru viitor; nu a mai rămas decât o misiune istorică de îndeplinit, în sufletul lui Alexandru şi a maestrului său Aristotel.
Şi acum legaţi ceea ce trăia în sufletul lor de ceea ce v-am expus ieri referitor la misiunea lui Alexandru ca rezultând din configuraţia Pământului. Dumneavoastră veţi putea înţelege că odată cu dispariţia Efesului a dispărut ceea ce era în Orient revelaţie reală a spiritual-divinului. Celelalte misterii nu erau în fond decât misterii în decadenţă, unde se manifestau numai tradiţii, câteodată foarte vii de altfel, şi care trezeau anumitor naturi deosebit de dotate, puteri de clarvedere. Dar caracterul grandios, uriaş al timpurilor vechi nu mai exista; odată cu Efesul s-a stins ceea ce venise din Asia. Dumneavoastră puteţi aprecia acum decizia luată de Alexandru de a restitui acestui Orient, care pierduse ceea ce avusese odinioară, cel puţin imaginile-umbră ce se păstraseră în Grecia. De aici îi vine lui Alexandru cel Mare gândul de a merge în Asia pe cât de departe era posibil, pentru a reda Orientului ceea ce pierduse şi pe care cultura spirituală greacă îl păstrase în stare de umbre.
Vedem deci că expediţiile lui Alexandru cel Mare nu sunt de fapt o cucerire exterioară a civilizaţiei greceşti: nu se urmărea aducerea din exterior orientalilor a unui elenism oarecare, ci, dimpotrivă, nu numai că Alexandru cel Mare adoptă peste tot tradiţiile ţării cucerite, ci el este peste tot capabil să gândească din inima, din sufletul oamenilor de acolo. Când ajunge în Egipt, la Memfis, este privit ca eliberator din sclavia spirituală care domnise până atunci. În imperiul persan el aduce o cultură, o civilizaţie de care niciodată perşii nu fuseseră capabili. Alexandru ajunge până în India. El şi-a făcut planul de a realiza echilibrul, armonia între civilizaţia elenă şi civilizaţia orientală. Peste tot a întemeiat academii. Cele mai importante pentru posteritate au fost cele pe care le-a întemeiat la Alexandria, în nordul Egiptului. Dar opera sa capitală a fost crearea în toată Asia a unor academii mari şi mici, în care, în epoca următoare, au fost studiate operele lui Aristotel şi unde s-a păstrat tradiţia aristotelică. De-a lungul secolelor, această influenţă s-a menţinut în Asia Mică şi a continuat să acţioneze, repetând multă vreme ceea ce inaugurase Alexandru. Printr-un impuls puternic, Alexandru a implantat înainte de toate în Asia, până în India, cunoaşterea naturii – moartea sa prematură l-a împiedicat să meargă în Arabia: Acesta a fost scopul său principal. Din India, până în Egipt, peste tot, el a implantat cunoaşterea naturii pe care o primise de la Aristotel. El a introdus-o peste tot, şi a făcut-o într-o manieră cu atât mai rodnică cu cât cei care trebuiau să o adopte au primit-o ca pe bunul lor propriu, şi nu ca pe un elenism străin care li se impunea. Numai o fire înflăcărată ca aceea a lui Alexandru cel Mare putea realiza ceea ce a făcut el. Şi întotdeauna opera sa a primit întăriri: Mulţi savanţi din epocile ulterioare au trecut din Grecia în Asia, şi una din academiile sale, cea de la Gondishapur – în afară de cea din Edesse – a primit timp de secole în mod continuu novici din Grecia (vezi desenul 8.2).
 Desenul 8.2 |
Tabla 8 |
Acolo s-a înfăptuit un lucru extraordinar: puternica înţelepciune venită din Orient (vezi desenul 8.2 – roşu, de la dreapta spre stânga, partea luminoasă), oprită la Efes de torţa lui Herostrat (roşu), redusă în Grecia la a nu mai fi decât umbra ei înseşi, a primit chiar de la această umbră din Grecia (verde deschis, de la stânga spre dreapta) un reflex atunci când prin ultimul act, tirania romanităţii bizantine [ Nota 22 ] a obligat şcolile filosofice greceşti să-şi închidă porţile în secolul VI după Christos; şi ultimii filosofi greci au fugit la Academia din Gondishapur.
Se întrepătrundeau şi lucrau în comun curentul spre progres şi tendinţele de tragere înapoi. Prin aceasta, în fapt, mai mult sau mai puţin conştient, valul vieţii civilizate în Grecia avea un caracter luciferic, şi cel care rămăsese în Asia avea un caracter ahrimanic. Efesul reprezenta echilibrul. Şi Alexandru, fiindcă Efesul fizic dispăruse în ziua naşterii sale, voia să întemeieze un Efes spiritual care trebuia să răspândească razele sale solare atât asupra Orientului, cât şi asupra Occidentului. Într-un sens profund exista la baza voinţei lui Alexandru intenţia de a întemeia un Efes spiritual care să se întindă până dincolo de Asia Mică, până în India, în Africa egipteană şi Estul Europei.
Nu se poate înţelege evoluţia spirituală a lumii occidentale dacă nu se cunoaşte acest fundal. Puţin după aceste evenimente, puţin după tentativa de a răspândi Efesul străvechi, venerabil şi adevărat într-un spaţiu vast, Alexandria din Egipt a primit scrierea cu caractere lipsite de vlagă, este adevărat, ceea ce cândva la Efes strălucise cu putere. Şi după ce această floare târzie de la Efes şi-a încheiat înflorirea, s-a afirmat în Vest romanitatea, care este o cu totul altă lume. Ea nu a mai avut nimic de-a face cu imaginile-umbră greceşti şi nu a păstrat din aceste timpuri vechi decât amintirile existente în fiinţa omenească. Aici se poate constata cea mai importantă cotitură din istorie, anume că Efesul spiritual, pe care trebuia să-l întemeieze Alexandru, a fost respins prin aceea că Vestul îşi extindea puterea: mai întâi Roma, apoi creştinismul ş.a.m.d. Şi nu se poate înţelege dezvoltarea omenirii decât atunci când se realizează că, aşa cum suntem noi acum, cu inteligenţa noastră care concepe, cu voinţa noastră care acţionează, cu dispoziţiile noastre sentimentale, ne întoarcem în urmă la vechea Romă; acolo totul se înţelege. Dar nu putem să ne întoarcem înapoi nici în Grecia, nici în Orient, căci acolo trebuie văzut în imaginaţiuni; şi pentru aceasta este necesară viziunea spirituală.
Ei da, spre Sud putem privi şi observa chiar şi devenirea istorică, prin inteligenţa obişnuită, prozaică, lucidă, dar nu şi spre Est. Căci dacă e să privim spre Est, trebuie să privim în imaginaţiuni: în spate, în fundal, se află templele misteriale măreţe ale Asiei străvechi din primele epoci postatlanteene, când înţelepţii-preoţi spuneau limpede fiecăruia din discipolii lor legătura care-i unea cu spiritualul-divin din cosmos, unde se află o civilizaţie ca aceea ce putea fi în timpul lui Ghilgameş, aşa cum v-am descris. În prim-plan vedem apoi ridicându-se Efesul, care a păstrat o mare parte a acestei înţelepciuni deja ofilite în templele împrăştiate în Asia, care a păstrat o mare parte din ceea ce trecuse în Grecia. Omul nu mai avea nevoie la Efes să ţină cont de constelaţiile stelare şi de anotimpurile anului, nici de propria sa vârstă, pentru a primi revelaţiile zeilor; el putea, prin maturitatea sa, prin sacrificiile şi exerciţiile sale să se apropie de zei, astfel încât aceştia să vină, plini de har, la el. Vedem astfel, într-o lume redată prin această imagine, cum au fost pregătite pe vremea lui Heraklit personalităţile despre care v-am vorbit; vedem în anul 356, chiar în ziua naşterii lui Alexandru cel Mare, flăcările incendiului cuprinzând Templul din Efes. Odată ce s-a născut Alexandru cel Mare, i-a fost găsit ca învăţător Aristotel. Este ca şi cum din flăcările incendiului din Efes, care se înălţau spre cer, ar fi răsunat, pentru cei care puteau să înţeleagă, chemarea: întemeiaţi în lumea largă un Efes spiritual, în care vechiul Efes fizic să poată dăinui în amintire ca punct central, ca centru.
Vedem astfel această imagine a anticei Asii cu centrele sale de misterii, în prim-plan Efesul care arde şi pe discipolii săi; şi aproape în aceeaşi epocă, ochii noştri urmăresc expediţiile lui Alexandru ducând spre Asia ceea ce Grecia putea da progresului omenirii, spre Asia care primeşte astfel, sub formă de imagine, ceea ce ea pierduse realmente.
Din această viziune îndepărtată, din această viziune minunată spre care îndreptăm aripile imaginaţiei, ne reîndreptăm privirea asupra acestei vechi şi reale cotituri în istorie, care trebuie de asemenea evocată printr-o imagine. Vedem atunci apărând în prim-plan lumea romană, apoi lumea medievală, apoi lumea care ajunge până la noi. Şi orice altă împărţire a istoriei – Antichitate, Ev Mediu, Epoca modernă –, oricare ar fi numele pe care li-l dăm, nu trezeşte decât idei false. Numai această imagine pe care v-am propus-o poate – dacă dumneavoastră aţi aprofundat-o tot mai mult – să vă dea o privire de ansamblu reală despre tainele care au acţionat până în zilele noastre în cursul istoriei europene.
Mâine vom continua acest studiu.
