S-ar putea spune că ideea iniţială a sărbătorilor a fost să-l facă pe om să privească dincolo de dependenţa sa de lucrurile pământeşti, către dependenţa de lucruri aflate în afara Pământului. În mod deosebit sărbătoarea Paştelui este cea care, dacă este analizată, poate să-l aducă pe om mai aproape de această idee.
Evoluţia sufletesc-spirituală care s-a produs în decursul ultimelor trei, patru, cinci secole în lumea civilizată i-a îndepărtat pe oameni, din ce în ce mai mult, de perceperea legăturii lor cu forţele şi puterile cosmice. Omul a fost constrâns, din ce în ce mai mult, să ia în considerare doar acele raporturi care îl legau de forţele şi puterile terestre. Este adevărat şi faptul că prin acele mijloace de cunoaştere acceptate astăzi ca fiind corecte nici n-ar putea fi percepute altfel de raporturi. Dacă vreo persoană dintre cele care s-au aflat în legătură cu lăcaşurile misteriale din epoca precreştină sau chiar din primele veacuri ale creştinismului ar fi putut să aibă acces la cunoştinţele noastre actuale, dacă ar fi abordat problemele cu concepţia sufletească din acele vremuri, n-ar fi putut absolut deloc să înţeleagă cum este posibil ca omul să trăiască fără să fie conştient de legătura sa cu ceea ce este în afara Pământului, cu Cosmosul.
Dar mai întâi aş dori să vă prezint schematic ce veţi putea afla mai precis în acest ciclu sau în altele. Deoarece aceste conferinţe sunt menite să ne aducă mai aproape de gândurile legate de Paşte, nu voi putea, desigur, să prezint toate detaliile, ci doar să vă indic despre ce este vorba. Dacă ne întoarcem la diversele sisteme religioase din vechile timpuri – şi am putea lua ca exemplu acel sistem care ne este cel mai apropiat nouă, oamenilor moderni: sistemul religios iudeu-ebraic – vom găsi în anumite sisteme religioase ale Antichităţii, dacă sunt monoteiste, venerarea, adorarea unei divinităţi. Este divinitatea despre care noi, în concepţia creştină, vorbim ca despre prima persoană a Dumnezeirii, ca despre Dumnezeu-Tatăl.
În toate aceste religii în care exista conceptul de Dumnezeu-Tatăl se păstrase mai mult sau mai puţin – la preoţii misteriilor se păstrase chiar în totalitate – ideea legăturii lui Dumnezeu-Tatăl cu forţele cosmice ale Lunii, cu tot ce radiază în jos, înspre Pământ, din forţele Lunii. Din toată această veche convingere cu privire la legătura omului cu forţele Lunii astăzi nu a mai rămas aproape nimic altceva decât impulsul pe care îl primeşte de la forţele Lunii simţirea poetică în fanteziile sale şi, în medicină, calcularea duratei sarcinii la femeie ca fiind egală cu zece luni selenare. Însă în vechile concepţii despre lume se mai păstra o conştienţă clară a faptului că omul, atunci când vine din lumea spirituală unde, în existenţa sa antepământească, fusese o fiinţă spiritual-sufletească, coborând în existenţa fizică, el este impregnat, fortificat, de impulsurile care pornesc de la Lună. Când omul caută să vadă ce l-a format pentru viaţă, ce vieţuieşte în el ca proces de nutriţie, proces de respiraţie şi aşa mai departe, el nu trebuie să caute acest lucru la forţele terestre, ci trebuie să se îndrepte spre forţele extraterestre. Atunci când omul priveşte la forţele terestre, poate să-şi dea seama cum se păstrează în el aceste forţe terestre. Dacă trupul nostru nu ar fi susţinut de forţe extraterestre, dacă însăşi alcătuirea trupului nostru nu ar fi fost opera acestor forţe din afara Pământului, cum ar fi reuşit forţele terestre să dea coeziune trupului nostru? În momentul în care forţele nepământeşti au ieşit din trupul nostru, acest trup este lăsat în seama forţelor terestre: atunci el se descompune, devine un cadavru. Forţele terestre nu pot face din om decât un cadavru, nu pot să făurească un om. Acele forţe care trăiesc în om, care îl înalţă deasupra nivelului pământesc, care între naştere şi moarte alcătuiesc o structură organizată, coerentă, în lumea pământească nu sunt identice cu cele care pun stăpânire pe el la moarte şi îl distrug. Faptul că omul dispune de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti de forţe care luptă împotriva acestei distrugeri – căci ele trebuie să lupte împotriva acestei distrugeri – se datorează influenţei puterilor lunare.
Dacă pe de o parte, teoretic, putem afirma că forţele lunare păstrează alcătuirea corpului pământesc, trebuie însă să vedem, pe de altă parte, cum vechile religii venerau forţele care s-ar putea spune că îl introduceau pe om, prin naştere, în existenţa sa fizică, ca fiind forţele Tatălui, forţele Tatălui divin. Iar iniţiaţii vechiului ebraism păstraseră o conştienţă clară a faptului că din Lună radiază acele forţe care îl introduc pe om în existenţa sa pământească, îl menţin în această existenţă şi de care el se desprinde ca om fizic când păşeşte prin poarta morţii.
Unele dintre aceste vechi religii monoteiste aveau ca preocupare să iubească din toată inima aceste forţe paterne divine, să contemple aceste forţe divine şi să trăiască din plin, iarăşi şi iarăşi, aceste sentimente în cult, în rugăciune, etc. Vechile religii monoteiste erau mai consecvente decât s-ar putea crede. Istoria a relatat aceste lucruri într-un mod complet fals, căci istoria nu poate recurge decât la documentele exterioare, nu la ceea ce se poate observa prin privirea spirituală.
Religiile care priveau înspre Lună, spre ceea ce există în Lună ca entităţi spirituale, sunt de fapt religii mai târzii. Cele aflate chiar la origini aveau, pe lângă această concepţie privitoare la Lună, o concepţie clară cu privire la forţele solare şi chiar, lucru pe care nu trebuie să-l uităm, la forţele lui Saturn.
Desigur ajungem astfel la o chestiune de istorie pentru care nu sunt accesibile niciun fel de documente, ajungem la o epocă anterioară cu mii de ani întemeierii creştinismului, ajungem la epoca pe care în lucrarea mea Die Geheimwissenschaft im Umriß (Ştiinţa ocultă) am numit-o protoindiană, pentru a avea totuşi un termen care să o desemneze, deoarece ea a înflorit pe pământul devenit ulterior India. Iar civilizaţia următoare a fost cea protopersană. În aceste civilizaţii omul se dezvolta cu totul altfel decât mai târziu şi de acest mod de dezvoltare depindeau chiar şi convingerile sale religioase.
De peste două mii de ani noi oamenii evoluăm deja în aşa fel încât nu se poate observa o falie propriu-zisă în dezvoltarea noastră terestră. De fapt, nu se poate sesiza corect acest lucru. Nu se observă aproape deloc. Pentru oamenii din ziua de astăzi ceea ce se petrece în interiorul lor în jurul vârstei de treizeci de ani rămâne în cea mai mare parte în subconştient, rămâne necunoscut. Dar în cazul oamenilor care au trăit cu opt-nouă mii de ani înainte de întemeierea creştinismului lucrurile se desfăşurau cu totul altfel. Pe atunci până în jurul vârstei de 30 de ani dezvoltarea omului avea continuitate. Dar în al treizecilea an de viaţă omul trecea printr-o puternică metamorfoză. Aş putea spune că era vorba de o metamorfoză foarte radicală. Desigur fac acum o afirmaţie foarte categorică, însă această afirmaţie categorică descrie realitatea cu care aveau de-a face oamenii pe atunci.
În acele vremuri străvechi se putea întâmpla următorul lucru: înainte de a împlini treizeci de ani un om făcea cunoştinţă cu cineva mai tânăr ca el, poate cu trei – patru ani mai tânăr. Acesta urma să treacă mai târziu prin acea metamorfoză legată de vârsta de treizeci de ani. Se putea întâmpla ca dacă aceşti oameni nu se mai vedeau mai mult timp şi apoi se reîntâlneau – vorbesc în limbajul de acum, de aceea lucrurile ni se par şi mai radicale – acela care trecuse prin metamorfoza de la treizeci de ani, fiind abordat de cealaltă persoană, să nu mai ştie cine este acela. Atât de fundamental i se modificase memoria.
Iar în acele timpuri străvechi existau unele instituţii aparţinând şcolilor de misterii în care, în micile comunităţi care trăiau pe atunci, se înregistra viaţa tinerilor, deoarece ei înşişi o uitau, deoarece ei înşişi treceau în viaţa lor printr-o puternică răsturnare şi era nevoie să înveţe cum se desfăşurase viaţa lor pământească până la vârsta de treizeci de ani. Şi atunci aceşti oameni îşi dădeau seama: am devenit cu totul altcineva în al treizecilea an, trebuie să mă duc la „registratură” – desigur exprimându-ne în termeni moderni – ca să aflu ce viaţă am avut mai înainte – da, aşa este. În acelaşi timp deveneau conştienţi, prin învăţătura pe care o primeau, că înainte de treizeci de ani asupra lor acţionau exclusiv forţele lunare, iar din al treizecilea an în evoluţia vieţii lor terestre pătrundeau forţele solare. Iar forţele solare acţionează asupra omului în cu totul alt sens decât forţele lunare. Dar ce ştie omul de astăzi despre forţele solare! El cunoaşte doar aspectul fizic, exterior. El ştie doar că sub acţiunea soarelui – scuzaţi-mă – el transpiră, că i se face cald şi altele de felul acesta – astăzi se fac băi de soare şi altele de felul acesta, ştie câte ceva despre acţiunea terapeutică şi aşa mai departe, dar în mod complet exterior. El nu poate absolut deloc să măsoare cum acţionează asupra lui forţele care sunt legate spiritual de Soare.
Ultimul împărat roman păgân, Iulian Apostatul [ Nota 31 ], aflase, din ecourile misteriilor, câte ceva despre aceste forţe solare. Şi din cauză că dorea să le aducă din nou în actualitate el a fost ucis în campania împotriva Persiei. Atât de puternice erau forţele care în primele secole ale erei creştine doreau să facă să se piardă cunoaşterea acestor lucruri. De aceea nu este de mirare că nici astăzi nu se poate ajunge la cunoaşterea acestor lucruri. În timp ce forţele lunare active în om sunt acelea care îl determină pe om, îl impregnează cu o necesitate interioară, astfel că el este nevoit să acţioneze în conformitate cu instinctele sale, cu temperamentul său, cu emoţiile sale, până la urmă în conformitate cu întregul său corp fizic-eteric, forţele solare îl eliberează pe om de această necesitate. S-ar putea spune că ele topesc în ele forţele acestei necesităţi şi omul devine o fiinţă liberă sub acţiunea forţelor solare. În acele timpuri străvechi în dezvoltarea oamenilor exista o separare clară între aceste două situaţii. Atunci, la vârsta de treizeci de ani omul devenea un om solar, un om liber. Până în al treizecilea an de viaţă era un om lunar, lipsit de libertate.
Astăzi aceste lucruri se suprapun. Astăzi forţele solare acţionează deja din copilărie alături de forţele lunare, iar forţele lunare continuă să acţioneze şi la vârste mai înaintate, aşa că astăzi aceste chestiuni, necesitatea şi libertatea, se întrepătrund. Dar nu a fost aşa dintotdeauna. În epoca preistorică de care vă vorbesc, pe parcursul vieţii omului acţiunile lunare erau strict separate de cele solare. Şi de aceea se spunea despre cei mai mulţi dintre oamenii de atunci că omul se naşte nu doar o dată, ci de două ori — căci ar fi fost considerat ca ceva anormal, ca ceva patologic, dacă cineva nu ar fi trecut prin această metamorfoză, prin această cotitură în viaţă, la vârsta de treizeci de ani. Iar când omenirea în evoluţia sa a ajuns atât de departe încât cea de „a doua naştere”, naşterea solară a omului – prima naştere era numită naşterea lunară – nu a mai fost atât de evidentă, atunci pentru cei care se iniţiau în misterii se recurgea la anumite exerciţii, anumite acte de cult, în general la anumite acţiuni. Aceştia parcurgeau astfel un drum care nu mai era posibil pentru întreaga omenire. Ei erau cei născuţi a doua oară.
Când întâlnim astăzi expresia „născut de două ori” în textele orientale, această expresie este deja o noţiune derivată. L-aş întreba de fapt pe orice orientalist, pe orice sanscritolog – cred că în mijlocul nostru se află prietenul nostru profesorul Beckh [ Nota 32 ], puteţi să-l întrebaţi pe el dacă aşa stau lucrurile şi în conformitate cu studiile sale de specialitate –, putem, deci, să întrebăm pe orice sanscritolog dacă este posibil ca din ştiinţa orientală actuală să aflăm, cu claritate, ce înseamnă în esenţa ei expresia „născut de două ori”. Desigur există nenumărate explicaţii formale, dar ce înseamnă în esenţă acest lucru nu se ştie; nu pot să ştie decât cei care îşi dau seama că ţine de o realitate din trecut, cea pe care am expus-o acum. În aceste lucruri îşi spune deja cuvântul observaţia spirituală. Iar când observaţia spirituală îşi spune cuvântul, aş vrea să-l întreb pe acela care se bazează pe documente, pe ceea ce poate să ne aducă ştiinţa exterioară, dacă această ştiinţă exterioară nu confirmă apoi, piesă cu piesă, cercetarea din domeniul ştiinţei spirituale. Asta se întâmplă, dacă lucrurile sunt privite într-o lumină corectă. Dar trebuie să atragem atenţia asupra anumitor lucruri care preced ştiinţa bazată pe documente. Căci prin ştiinţa bazată pe documente nu putem înţelege viaţa oamenilor.
Aşa că vom privi înapoi, spre vremurile mai vechi, când se vorbea despre naşterea lunară a oamenilor ca fiind crearea oamenilor de către Tatăl. În ce priveşte naşterea solară, oamenilor le era clar că în strălucirea solară spirituală acţionează forţa lui Christos, a Fiului, şi această forţă este cea care îi eliberează pe oameni. Căci, ia gandiţi-vă, ce efect are această forţă, această forţă solară? Această forţă solară acţionează în aşa fel încât noi, ca oameni pământeni, putem să facem ceva din noi. Dacă nu ar acţiona asupra noastră forţele solare eliberatoare, impulsurile care dizolvă complet necesitatea, noi am fi captivi în interiorul necesităţii, am fi determinaţi direct de o necesitate de neînlăturat, dată nu de destin, ci de natură.
Acest lucru era ştiut de omul vechilor concepţii despre lume. Când se uita în sus la Soare îşi spunea: acest ochi al lumii care străluceşte spre noi din forţa lui Christos, acest ochi al lumii face ca eu să nu mai fiu nevoit să rămân supus acelei necesităţi de neclintit cu care m-am născut din forţele Lunii, să nu mai fiu toată viaţa mea un om care se dezvoltă constrâns de necesitate. Aceste forţe solare, aceste forţe ale lui Christos care privesc în jos spre noi prin ochiul cosmic solar, aceste forţe ale lui Christos fac ca, în timpul vieţii mele pe Pământ, prin libertatea mea lăuntrică, eu să pot face ceva din mine, ceva ce nu aş fi fost sub acţiunea forţelor lunare prin care am fost adus aici, în viaţa pământească.
Această conştienţă a omului că el se poate remodela, că poate să facă ceva din el, este ceea ce vedea omul în aceste forţe solare.
În completare, de fapt ca într-un fel de paranteză, aş vrea să remarc că după aceea, în al treilea rând, se privea spre forţele lui Saturn. În forţele lui Saturn se vedeau toate acele lucruri care îl întâmpină pe om când păşeşte prin poarta morţii, deci când trece prin a treia metamorfoză terestră.
Naştere: Naşterea lunară
A doua naştere: Naşterea solară
A treia naştere: Naşterea saturniană, Moartea, Moartea pământească.
Acolo omul era susţinut de forţele ocrotitoare ale lui Saturn, care pe atunci se afla în marginea extremă a sistemului planetar. Aceste forţe îl susţineau, îl ridicau în lumea spirituală, făceau ca fiinţa sa să interacţioneze, atunci când avea loc a treia metamorfoză. Aceasta era concepţia generală despre astfel de lucruri în vechime.
Dar omenirea a continuat să evolueze. Aşa că a venit o vreme în care numai în misterii se mai ştia cum acţionează forţele solare asupra omului. Cunoştinţele despre forţele solare s-au păstrat un timp mai îndelungat în ramura medicală a misteriilor, căci tocmai acele forţe care îl eliberează pe om în decursul dezvoltării sale obişnuite, care îi dau posibilitatea să facă ceva din el, aceste forţe solare, forţele lui Christos, în multe privinţe trăiesc de asemenea în unele plante terestre şi în alte făpturi de pe pământ, în unele obiecte de pe pământ şi toate acestea constituie remedii ale bolilor. Însă omenirea în ansamblu pierduse tocmai legătura cu Soarele. În timp ce s-a mai păstrat încă multă vreme în conştienţă oamenilor ideea că omul depinde de forţele lunare, de forţele Tatălui, conştienţa legăturii cu forţele solare – de fapt ar trebui să spunem conştienţa eliberării prin forţele solare – s-a pierdut mult mai devreme. Iar ceea ce numim astăzi forţe ale naturii, aproape singurele la care ne mai referim în concepţia actuală despre lume, sunt de fapt forţele lunare complet abstractizate.
Însă purtătorul lui Christos, Iisus din Nazareth, a recunoscut forţele solare şi a putut să se îndrepte către ele. Şi era necesar să le cunoască, pentru că el era destinat să primească în propriul său trup aceste forţe solare care s-au pogorât pe Pământ, cele la care în vechile misterii nu se putea ajunge decât prin contemplare. Aceste lucruri vi le-am prezentat ieri. Elementul esenţial în christologie, care a dus la întemeierea creştinismului, a fost faptul că în cel de al treizecilea an al vieţii sale, în trupul lui Iisus din Nazareth s-a realizat o transformare, acea transformare prin care treceau toţii oamenii în vremurile străvechi, cu deosebirea că s-ar putea spune că pe atunci în toţi oamenii pătrundea strălucirea Soarelui spiritual, pe când acum entitatea primordială a Soarelui, Christos însuşi, s-a pogorât în evoluţia terestră şi a locuit în trupul lui Iisus din Nazareth. Este acel element care stă la baza Misteriului de pe Golgotha ca eveniment primordial al întregii vieţi pământeşti.
Vom putea urmări interacţiunea complexă a acestor lucruri dacă privim modul în care se petreceau de fapt lucrurile în vechile misterii, aş zice în acea sărbătoare pascală care pe atunci era întru totul omenească – căci iniţierea era o sărbătoare pascală. De fapt iniţierea trecea prin trei trepte. Dar prima cerinţă pentru a putea accede la o adevărată cunoaştere, la iniţiere, era aceea ca prin tot ce i se aducea prin misterii omul să ajungă să fie modest, în asemenea măsură, încât astăzi nimeni nu-şi mai poate imagina o modestie lăuntrică atât de mare. Astăzi oamenii cred deja că sunt grozav de modeşti în raport cu cunoştinţele pe care le au când de fapt pentru cel care poate pătrunde aceste lucruri ei sunt încă stăpâniţi de o adevărată trufie.
Înainte de orice, atunci când pornea pe calea iniţierii omului trebuia să-i apară clar faptul că el nu se poate considera om, era necesar ca el să-şi spună: Trebuie să devin om! Astăzi nu i se mai poate cere omului ca într-un anumit moment al vieţii sale să nu se mai considere om.
Dar aceasta era într-adevăr cea dintâi cerinţă, să nu se considere om şi să-şi zică în sine aşa: Desigur, eu am fost om înainte de a mă fi coborât într-un trup pământesc; în existenţa antepământească am fost un om spiritual-sufletesc. Apoi spiritual-sufletescul a intrat în trupul fizic pe care l-am primit de la mamă, de la părinţi. Aici el s-a întrepătruns – nu s-a îmbrăcat, această expresie este eronată – el s-a întrepătruns cu acest trup fizic. Oamenii nu sunt conştienţi de modul în care spiritual-sufletescul pătrunde treptat în fizic, în sistemul nervos-senzorial, pătrunde în sistemul ritmic, pătrunde în sistemul metabolic-muscular. Ei devin conştienţi, privesc prin intermediul simţurilor, văd lumea fizică care îi înconjoară. Dar după aceea, ce mai poate face omul după ce a ajuns într-adevăr cu spiritual-sufletescul său să pătrundă atât de mult în trupul fizic, încât el se consideră acum un om pe deplin dezvoltat, un adult pe deplin dezvoltat? Ce mai poate face apoi? Poate doar să privească în jur cu ochii săi, să audă ce se întâmplă în jur cu urechile, să simtă la nivelul pielii căldura şi frigul de afară, asprimea sau netezimea: el poate să mai perceapă doar ce este afară, nu mai poate să perceapă în interiorul său. El nu-şi poate folosi ochii ca să privească în interiorul său, cel mult ar putea să-şi despice trupul fizic şi să creadă că astfel priveşte în interior. Dar aşa nu priveşte cu adevărat în interior. Ar fi o copilărie să ne imaginăm aşa ceva.
Să zicem că aş avea în faţa mea o casă: are ferestre, dar nu mă uit înăuntru, ci dacă am destulă putere apuc tot felul de unelte şi dărâm casa – apoi am în faţa mea cărămizile şi mă uit doar la acea grămadă. Aşa se procedează în prezent. Se desmembrează, se desface în bucăţi omul pentru a-l cunoaşte, dar aşa nu poţi să-l cunoşti. Nu omul este cel pe care îl cunoşti în acest fel. Dacă vrem să cunoaştem omul, trebuie ca tot aşa cum privim astăzi cu ochii în afara noastră să putem privi cu ochii înăuntrul nostru, să putem cu urechile să ascultăm din nou înăuntrul nostru. Toate acestea la un loc – ochii, urechile, pielea întreagă pentru simţul tactil şi termic, organul mirosului şi aşa mai departe – erau numite în vechile misterii poarta către om, intrarea în om. Iar iniţierea pornea de la faptul că persoana respectivă îşi dădea seama clar că nu ştie nimic despre oameni; deci el nu poate să fie om, dacă nu are conştienţa de sine a unui om. El trebuia să înveţe mai întâi să privească în interiorul său cu ajutorul simţurilor, aşa cum privise până atunci doar în afară.
Aceasta era prima treaptă a iniţierii în vechile misterii. Şi în clipa în care omul învăţa să privească în interiorul său, în acea clipă el trăia în existenţa antepământească. Căci atunci el ştia: eu sunt spiritual-sufletescul meu.
 Desenul 16: Privire în interior |
Tabla 10 |
 [mărește imaginea] |
Reprezentînd lucrurile schematic printr-un desen: omul privea în felul acesta în afară (haşura galbenă spre exterior). În loc de asta el a învăţat să privească în interior (săgeata roşie spre interior). Însă prin această privire în interior a devenit conştient de ceea ce fusese introdus în om ca existenţă antepământească (verde), ceea ce a fost introdus în interior prin ochi, urechi, piele şi aşa mai departe. Omul devenea conştient de faptul acesta: acolo se afla existenţa sa antepământească. Şi atunci i se vorbea despre ceea ce numim astăzi ştiinţele naturii, doar atunci ajungea să le cunoască. Cum procedăm astăzi când studiem ştiinţele naturii? Facem în aşa fel încât să avem posibilitatea să privim lucrurile din natură, să le descriem şi aşa mai departe. Dar asta este ca şi cum eu aş fi cunoscut încă de multă vreme pe cineva, acum urmează să-l revăd şi mi se pune condiţia: Trebuie să uiţi tot ce ai avut în comun cu acest om când o să-l revezi acum; nu ai voie să-ţi aminteşti absolut nimic din ce ai avut în comun cu el. Ia gândiţi-vă – este ceva de neimaginat – cum ar fi, de exemplu, ca unor soţi să li se ceară, dacă vreodată de reîntâlnesc după mai mult timp, să uite tot, să uite complet prin ce au trecut împreună! Da, aş putea crede că uneori ar fi chiar plăcut, dar viaţa nu ar putea să se bazeze pe astfel de premise. Însă acest lucru li se impune oamenilor moderni prin regulile civilizaţiei. Căci omul a cunoscut domeniul naturii, l-a cunoscut în latura sa spirituală, mai înainte de a se fi coborât pe Pământ. Pe când astăzi omul este determinat să uite tot ce aflase despre minerale, despre plante, despre animale, înainte de a se coborî pe Pământ, în ceea ce se numea întâiul grad al misteriilor vechilor iniţiaţi li se indica: Priveşte acum cuarţul. Şi apoi se făcea totul pentru ca el să-şi amintească ceea ce ştiuse înainte de coborârea pe Pământ despre cuarţ, sau despre crin sau despre trandafir. Ceea ce i se prezenta ca ştiinţă a naturii era o recunoaştere. Iar după ce acela învăţa această ştiinţă a naturii ca pe o recunoaştere a ceea ce contemplase înainte de coborârea în viaţa pământească, era primit în al doilea grad.
În al doilea grad studia muzica, ceea ce era pe atunci arhitectura, ceea ce era pe atunci geometria, ştiinţa măsurătorilor şi aşa mai departe. Deci ce cuprindea al doilea grad? Acest al doilea grad cuprindea tot ceea ce percepea omul atunci când nu numai că privea cu ochii în interiorul său, că auzea cu urechile în interiorul său, ci se ridica cu adevărat în interiorul său. Atunci i se spunea celui care se înălţa: Tu intri în peştera-templu a omului. El învăţa să cunoască această peşteră-templu a omului. Aceasta era cea care fusese fizic străpunsă de forţele spiritual-sufleteşti din care este alcătuit omul înainte de a se fi coborât pe Pământ. Atunci el pătrundea în sine însuşi. Această peşteră-templu are trei încăperi, i se spunea. Una dintre încăperi era a gândirii: acolo omul învăţa să cunoască toate acestea – privită din afară, ea este capul. Şi este mic. Dar dacă pătrunzi înăuntru şi îl vezi din interior, este mare cât lumea şi atunci îţi cunoşti spiritualul. Aceasta era prima încăpere; a doua era cea în care omul îşi cunoştea afectivitatea. A treia încăpere era cea în care se cunoştea voinţa. Şi acolo discipolul învăţa să recunoască cum este organizat omul conform organelor gândirii, afectivităţii şi voinţei, acolo învăţa să recunoască ce are valoare pe Pământ.
Ştiinţele naturii nu au valoare doar pe Pământ. Ştiinţa despre natură se dobândeşte deja dinainte de a coborî pe Pământ. Aici omul trebuie să-şi amintească de ea. Acolo, în lumea spirituală, nu se construiesc case cu o arhitectură ca aceea de pe Pământ. Acolo sus există muzică, dar cu un conţinut melodic spiritual. Muzica pământească este cea care a fost proiectată de sus aici, în aerul pământesc; este o proiecţie a muzicii cereşti, dar prin felul în care o trăieşte omul este pământească. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când măsurăm Pământul. Noi măsurăm spaţiul terestru; ştiinţa măsurătorilor, geometria, este o ştiinţă terestră. Pentru cei care erau iniţiaţi în al doilea grad era important să li se atragă atenţia că toată discuţia privind cunoaşterea prin simple mijloace pământeşti este lipsită de sens în cazul în care nu este vorba de geometrie, de arhitectură şi de ştiinţa măsurătorilor. Ei învăţau că adevărata cunoaştere a naturii trebuie să fie o rememorare a ştiinţei antepământeşti. Iar pentru ce este pe Pământ, geometria, arhitectura, muzica şi ştiinţa măsurătorilor sunt lucruri care pot fi învăţate aici. Şi atunci omul pătrundea în sine însuşi, învăţa să cunoască omul universal în opoziţie cu acele reguli terestre pe care le cunoaşte omul atunci când, fără a pătrunde în interior, îi cunoaşte pe oameni din afară.
În al treilea grad învăţau să cunoască omul nu numai când se cufundau în sine, nu numai ca ceva spiritual, ci când acel spiritual încă studia trupul. De aceea al treilea grad, în toate vechile misterii, era cel care trebuia să fie numit Poarta Morţii. Atunci omul conştientiza cum este atunci când omul îşi părăseşte trupul pământesc. Însă există o diferenţă între adevărata moarte şi moartea din timpul iniţierii. Vă voi expune în detaliu în conferinţele următoare de ce trebuie să existe o astfel de diferenţă; acum vreau să vă prezint doar esenţialul.
Când omul moare cu adevărat, el îşi părăseşte trupul fizic. Omul nu mai este legat de trup şi nu mai este supus forţelor terestre, este eliberat de ele. Dar atunci când omul mai este încă legat de corpul fizic, aşa cum era cazul în timpul iniţierilor din vremurile vechi, trebuie ca ceea ce prin moarte se obţine de la sine, această eliberare de trup, să fie dobândită prin forţă lăuntrică, este necesar ca omul să se menţină liber un anumit timp. Pentru iniţiere era necesară dobândirea acelor forţe sufleteşti lăuntrice puternice, prin care omul să poată să se menţină în suflet liber de corpul pământesc. Şi aceste forţe, care îi dădeau puterea să se menţină liber de corpul pământesc, aceste forţe îi dădeau de asemenea o cunoaştere superioară despre cele ce nu pot fi văzute niciodată cu ajutorul simţurilor, nu pot fi niciodată gândite cu ajutorul raţiunii.
Ele îl plasează ca om în lumea spirituală, aşa cum prin trupul fizic el a fost plasat ca om în lumea fizică. Dar după aceea omul ajungea atât de departe încât se putea recunoaşte ca om spiritual-sufletesc, ca iniţiat, chiar în timpul existenţei sale pe Pământ. De atunci înainte Pământul era pentru iniţiat o stea aflată în afara omului şi el putea în vechile misterii să trăiască cu Soarele, nu cu Pământul. El ştia ce are de la Soare, ce acţionează în el ca forţe solare.
După al treilea grad, cel pe care vi l-am descris acum, urma al patrulea. Cel de al patrulea grad acţiona oarecum în felul următor asupra celor care treceau prin procesul de iniţiere. Când pe Pământ omul se hrăneşte, el ştie că mănâncă varză, vânat, bea diverse lucruri. Ştim că toate acestea se află mai întâi afară, apoi înăuntru. Respirăm aer: el este afară, apoi înăuntru, apoi iar afară. Omul are o astfel de legătură cu forţele terestre, încât preia în sine forţele şi substanţele terestre care se află în afara sa. Celor care se iniţiau li se arăta clar: înainte de a fi iniţiat, tu eşti un purtător al acestor lucruri terestre, un purtător de varză, de vânat, de carne de porc şi aşa mai departe. Însă după ce ai fost iniţiat în al treilea grad şi ţi s-a împărtăşit ceea ce a fost posibil să ţi se împărtăşească când te-ai eliberat de trup, nu vei mai fi un purtător de varză, un purtător de carne de porc, un purtător de carne de viţel, ci vei deveni un purtător al celor date ţie de către forţele solare. Şi ceea ce dau forţele solare în spirit a primit în misterii denumirea generală de Christos. De aceea cel care trecuse prin cele trei grade, aşa cum pe Pământ se putea simţi un purtător de varză, s-a putut simţi atunci un purtător al forţelor solare, a devenit un Christopher, a fost numit Christophorus. În cele mai multe dintre vechile misterii aceasta era denumirea pentru cel care ajunsese la cel de al patrulea grad.
În gradul al treilea fusese nevoie ca el să înţeleagă anumite lucruri. Înainte de orice, în al treilea grad fusese nevoie să înţeleagă că dorinţa de a avea un trup fizic trebuie să înceteze pentru momentul cunoaşterii, că trebuie conştientizat clar faptul că omul conform trupului său fizic aparţine Pământului, dar că în realitate Pământul are resurse doar pentru distrugerea acestui trup fizic, nu pentru clădirea lui. Acum învăţa să cunoască forţele care clădesc, forţe care provin din Cosmos. Dar acum mai afla şi altceva. Atunci când devenea un Christopher, afla că şi în substanţele de pe Pământ acţionează forţe spirituale, care însă nu sunt vizibile pentru privirile pământenilor. Iar dacă li s-ar fi vorbit oamenilor de atunci cu limbajul actual – ca sens aşa li se vorbea, dar eu nu vă pot spune vouă aceste lucruri decât cu vorbele de acum, nu cu cele de atunci – li s-ar fi explicat următoarele: Dacă vrei să cunoşti materia, să înţelegi cum se combină şi cum se descompun substanţele, trebuie să urmăreşti forţele spirituale care din Cosmos pătrund materia. Nu poţi face acest lucru dacă nu eşti iniţiat. Trebuie să fii iniţiat în al patrulea grad. Trebuie să poţi să priveşti cu forţele sinei solare şi atunci vei putea să studiezi chimia.
Gândiţi-vă acum, dacă în ziua de astăzi unui farmaceut sau unui chimist care vrea să-şi dea doctoratul i s-ar trasa ca sarcină că trebuie mai întâi să se umple de forţele solare aşa cum pe Pământ se hrăneşte cu varză – ia gândiţi-vă ce absurd ar părea! Dar aceste lucruri erau reale. Şi oamenilor le era clar: cu toate forţele existente în corp, pe care le foloseşte omul pentru cunoaşterea lucrurilor obişnuite, pot fi studiate doar geometria, ştiinţa măsurătorilor, muzica şi arhitectura. Chimia nu poate fi studiată cu aceste forţe. Când se studiază astăzi chimia, se au în vedere doar lucruri exterioare. Aşa stau lucrurile: tot ce se spune în chimie începând din vremea în care s-a pierdut străvechea înţelepciune iniţiatică este ceva exterior. Pentru cei care vor să cunoască cu adevărat este exasperant să fie nevoiţi să studieze chimia oficială actuală, căci ea se bazează doar pe afirmaţii, nu pe o pătrundere în interiorul problemelor. Dacă oamenii nu ar avea idei preconcepute, ar spune: Aici mai este nevoie de ceva, ar trebui să putem cunoaşte altceva, atunci când vrem să studiem chimia. Doar actuala laşitate faţă de cunoaştere care le-a fost sădită oamenilor nu-i lasă să se manifeste în acest fel.
Apoi, când omul ajunsese să se maturizeze atât de mult, el era pregătit să devină astronom, ceea ce era un grad şi mai înalt. Căci era considerat ca ceva absolut irealizabil să vrei să înveţi să cunoşti stelele din exterior, prin calcule şi altele asemenea. În stele trăiesc entităţi spirituale; acest lucru putea fi cunoscut după ce omul îşi depăşea percepţiile corporale, după ce depăşea chiar geometria, când omul putea să trăiască efectiv în Univers şi să cunoască spiritualitatea stelelor. Atunci însă omul era un „înviat din morţi”. Atunci putea într-adevăr să vadă cum acţionează şi în interiorul oamenilor pământeni forţele Lunii şi forţele Soarelui.
Aşa că astăzi a trebuit să vă fac să înţelegeţi, sub două aspecte, cum era trăit lăuntric Paştele în vechile misterii – nu într-un anumit anotimp, ci atunci când omul ajungea la un anumit grad de dezvoltare: Paştele ca înviere a omului spiritual-sufletesc din trupul fizic în universul spiritual. Aşa au privit Misteriul de pe Golgotha cei care mai cunoşteau ceva din ştiinţa misteriilor la vremea când a avut loc Misteriul de pe Golgotha. Ei şi-au spus: Ce ar fi devenit omenirea, dacă nu s-ar fi produs Misteriul de pe Golgotha? În vremurile străvechi era posibil să fii iniţiat în tainele Cosmosului, căci în timpurile cele mai îndepărtate omul trăia ca pe ceva de la sine înţeles a doua sa naştere în jurul vârstei de treizeci de ani. Apoi s-a mai păstrat măcar amintirea şi o ştiinţă a instruirii în misterii care păstrase ca tradiţie ceea ce era trăit în vremurile străvechi.
În vremea când a avut loc Misteriul de pe Golgotha toate acestea trecuseră şi fuseseră uitate. Omenirea ar fi ajuns să decadă total, dacă puterea la care ajunseseră cei care fuseseră iniţiaţi în misterii atunci când deveniseră Christophorus, dacă acea putere nu s-ar fi pogorât în Unul, Iisus din Nazareth, astfel că de atunci ea este aici pe Pământ, iar omul, prin Christos Iisus, poate fi legat de această putere.
Aşa că ceea ce ni se înfăţişează astăzi ca sărbătoare pascală se leagă de un fragment din istoria misteriilor. Omul nu poate să-şi dea seama care este de fapt subiectul sărbătorii Paştelui decât dacă reînvie acest vechi fragment din istoria misteriilor. Şi astfel omul va ajunge – acest lucru va constitui obiectul unei alte expuneri – cel puţin, după cum veţi putea vedea, în apropierea celor pe care le trăia un vechi candidat la iniţiere. El putea să-şi spună: Prin iniţiere mi-a devenit clar cum acţionează în mine Soarele şi Luna în raporturile lor cereşti reciproce, căci acum ştiu că sunt alcătuit într-un anumit fel ca om fizic, am ochii de un anumit fel, nasul de o anumită formă, întreaga conformaţie internă şi externă a corpului de un anumit fel, că aceste forme ale corpului au putut să crească, mai cresc şi astăzi prin nutriţie, sunt lucruri care depind de forţele Lunii. De ele depinde tot ce constituie necesitatea. Faptul că mă pot mişca ca fiinţă lăuntrică liberă în interiorul corporalităţii mele, că pot să mă transform, că sunt pe mâna mea, acestea depind de forţele solare, de forţele lui Christos. Pe ele trebuie să le pun în mişcare în mine, atunci când vreau ca eu însumi, în mod conştient, să fac să acţioneze în mine ceea ce altfel forţele solare ar trebui să realizeze printr-o anumită necesitate.
Aşa ne vom da seama cum chiar şi astăzi omul se uită la Soare şi la Lună şi stabileşte, urmărind relaţiile lor reciproce, data la care se sărbătoreşte Paştele. Doar acest lucru s-a mai păstrat, faptul că se ia în calcul: Când este prima Duminică după prima lună plină după Echinocţiul de Primăvară? În Duminica care urmează după această lună plină se fixează Paştele în anul respectiv, de unde rezultă – voi insista mâine asupra acestui subiect – că în alcătuirea, în structura sărbătorii Paştelui se ştie că este ceva ce trebuie stabilit de sus, din Cosmos.
Dar ideea de Paşte ar trebui regândită. O putem înţelege doar când privim la esenţa vechilor misterii, care i-au atras atenţia iniţial omului cum este el atunci când priveşte în interiorul său: Poarta Omului! Când pătrunde în interiorul său, când se trăieşte lăuntric pe sine: Omul lăuntric tricameral! Când se eliberează: Poarta Morţii! Când se mişcă liber în lumea spirituală: devine Christopher.
Misteriile au intrat în declin deoarece locul lor trebuia să fie luat de evoluţia liberă a omului. Acum a venit timpul în care misteriile trebuie să fie regăsite. Trebuie să fim pe deplin conştienţi că astăzi este nevoie să se întreprindă acţiuni pentru regăsirea misteriilor.
Congresul de Crăciun s-a realizat pornind de la această conştienţă, căci este o necesitate stringentă să existe un loc pe Pământ în care să poată fi din nou întemeiate misteriile. Societatea Antroposofică trebuie prin acţiunile ei viitoare să fie calea spre reînnoirea misteriilor. Aceasta, dragii mei prieteni, va fi sarcina noastră comună: să acţionăm în colaborare, bazându-ne pe conştienţa justă. Dar pentru aceasta este necesar ca viaţa omului să fie analizată în funcţie de cele trei etape: etapa în care se priveşte în interiorul omului; etapa în care omul aspiră la pătrunderea în interiorul său; etapa în care omul ajunge la o conştienţă la care în realitatea exterioară se poate ajunge numai prin moarte.
Aş dori să vă spun că ar trebui, ca reper al celor care s-au prezentat astăzi, la acest curs, să luăm cu noi aceste cuvinte pe care să le lăsăm să acţioneze în sufletul nostru:
Stai în faţa porţii vieţii omului;
Priveşte pe fruntea sa cuvintele lumii.
Trăieşte în interiorul sufletului omului:
Simte în cercul său începutul lumii.
Gândeşte-te la sfârşitul pământesc al omului:
Găseşte în el răscrucea sufletului.
(Versurile acestea au fost scrise pe tablă):
| Stai în faţa porţii vieţii omului; Priveşte pe fruntea sa cuvintele lumii. Trăieşte în interiorul sufletului omului: Simte în cercul său începutul lumii. |
Tabla 10 |
Nu se vede deci mereu începutul lumii, ci doar ceva în interiorul lumii.
| Gândeşte-te la sfârşitul pământesc al omului: Găseşte în el răscrucea sufletului. |
Tabla 10 |
Acesta este rezumatul cursului nostru de astăzi:
Stai în faţa porţii vieţii omului;
Priveşte pe fruntea sa cuvintele lumii.
Trăieşte în interiorul sufletului omului:
Simte în cercul său începutul lumii.
Gândeşte-te la sfârşitul pământesc al omului:
Găseşte în el răscrucea sufletului.
