Ieri mi-am propus să vă arăt cum poate omul să se contemple din două direcţii, şi cum din cele două direcţii se apropie de el enigma lumii şi enigma omului. Dacă privim încă o dată spre ceea ce s-a prezentat ieri, atunci vedem, pe de o parte, ceea ce este sesizat mai întâi în acelaşi fel ca şi lumea fizică exterioară. Vedem corpul fizic omenesc. Îl numim corp fizic deoarece el se află în faţa simţurilor noastre fizice la fel cum stă înaintea noastră lumea fizică exterioară. Însă trebuie să ne gândim totodată tocmai la deosebirea enormă a acestui corp fizic omenesc faţă de lumea fizică exterioară. Şi a trebuit să observăm ieri această deosebire enormă, şi anume că în momentul în care omul a trecut prin poarta morţii corpul fizic trebuie predat elementelor lumii fizice exterioare, că în acel moment corpul fizic este distrus de către natura exterioară. Natura exterioară, de asemenea, nu are în forţele ei de construcţie, ci în forţele ei de distrugere elementele cu care tratează corpul fizic omenesc. Noi trebuie să căutăm, aşadar, total în afara lumii exterioare ceea ce dă corpului fizic omenesc structura sa din momentul naşterii sau din momentul concepţiei, până la moarte. Trebuie să vorbim, mai întâi, despre o altă lume care construieşte acest corp fizic omenesc, căci natura fizică exterioară nu-l poate construi, îl poate doar distruge.
Pe de altă parte, sunt două lucruri aici care aduc corpul fizic omenesc într-o relaţie foarte apropiată cu natura. Pe de o parte, acest corp omenesc necesită substanţe pentru construirea sa, ca materiale de construcţie ale sale, deşi acest lucru este spus într-un sens impropriu; el necesită substanţe ale naturii exterioare, sau cel puţin putem afirma că el necesită primirea substanţelor din natura exterioară.
Şi dacă noi contemplăm ceea ce revelează acest corp fizic înspre afară, fie în eliminările care se produc, fie prin faptul că întreg corpul fizic al omului ne întâmpină drept cadavru după moarte, atunci acestea sunt iarăşi substanţe ale lumii fizice exterioare; căci oriunde contemplăm acest corp fizic, fie eliminările sale izolate, fie separarea întregului corp fizic după moarte, el ni se înfăţişează ca dezvăluind aceleaşi substanţe pe care le găsim şi în lumea fizică exterioară. Astfel noi trebuie să spunem: Indiferent ce se petrece în această fiinţă a omului, început sau sfârşit al proceselor interioare, ale fenomenelor interioare, sunt procese asemănătoare lumii fizice exterioare.
Însă ştiinţa materialistă trage, din faptul amintit, o concluzie care nicidecum nu poate fi trasă. Dacă vedem, pe de o parte, că fiinţa omului asimilează în sine substanţele lumii fizice exterioare, prin mâncare sau băutură sau prin respiraţie, că cedează aceste substanţe iarăşi lumii exterioare prin expiraţie, excreţie sau atunci când moare, ca substanţe care corespund cu cele ale lumii exterioare, putem să spunem doar că avem de-a face aici cu un început şi cu un sfârşit. Ce se întâmplă în corpul fizic omenesc între cele două etape, acest lucru nu este lămurit.
Se vorbeşte cu uşurinţă despre sângele pe care-l poartă omul în sine. Dar a analizat vreodată un om acest sânge din organismul uman viu? Acest lucru nu este posibil cu mijloace fizice. Prin urmare, fără multă vorbă, nu poate fi trasă concluzia materialistă: ceea ce intră în corp şi ceea ce iese din el, aceasta se găseşte de asemenea şi înăuntrul organismului omenesc.
În orice caz, vedem, dacă preluarea substanţelor fizice exterioare începe, să zicem, de exemplu, în gură, că intervine o transformare. Este suficient să luăm în gură un grăunte de sare; acesta trebuie să se dizolve imediat. Intervine deci o transformare. Corpul fizic omenesc, în interiorul său, nu este asemănător naturii exterioare. El transformă ceea ce preia, şi le retransformă apoi. Astfel încât noi avem de căutat în organismul fizic omenesc ceva ce este asemănător naturii exterioare la început, o dată cu preluarea substanţelor fizice, ceea ce este asemănător naturii exterioare la sfârşit, la eliminarea substanţelor fizice. Între cele două însă se situează ceea ce tocmai trebuie să fie cunoscut mai întâi în fiinţa omului.
 |
 [măreşte imaginea] |
Tabla 2 |
Reprezentaţi-vă schematic ce am spus eu. Noi avem, de o parte, ceea ce preia organismul fizic omenesc, şi, de altă parte, ceea ce elimină el şi ca întreg corpul său. Între aceste două etape se situează procesele care se petrec în organismul omenesc, între primire şi eliminare. Noi nu putem spune nicidecum, referitor la ceea ce preia organismul fizic omenesc, ceva despre relaţia omului cu natura exterioară. Căci s-ar dori să se spună: Dacă este adevărat că natura fizică exterioară distruge, dizolvă, pulverizează cadavrul omului, atunci, cu privire la organismul său, se poate afirma că omul îl restituie lumii exterioare. El descompune, de asemenea, ce primeşte de la natura exterioară. Deci, dacă pornim de la acele organe prin care fizicul omenesc asimilează, noi nu ajungem la relaţia cu natura exterioară, deoarece ele distrug natura exterioară. Ajungem la o relaţie a omului cu natura exterioară numai dacă privim către ceea ce elimină acesta. Referitor la forma pe care omul o introduce în viaţa fizică, natura este distrugătoare; în ce priveşte ceea ce elimină el, natura primeşte ceea ce oferă organismul omenesc. Astfel încât organismul fizic omenesc devine la sfârşitul vieţii total diferit de ce era el însuşi, dar foarte asemănător naturii exterioare. Organismul fizic omenesc devine asemănător naturii exterioare abia în timp ce el elimină.
Dacă reflectaţi la aceasta, atunci veţi spune: Afară, în natură, se află substanţele diferitelor regnuri ale naturii. Ele au astăzi o anumită formă, însă nu au fost întotdeauna aşa, fără îndoială. Aceasta o recunoaşte, desigur, ştiinţa fizică însăşi; dacă se merge înapoi pe firul vremurilor şi se ajunge la vechile stări ale pământescului, se constată că aceste substanţe erau cu totul altfel decât astăzi. Şi dacă se priveşte corpul fizic omenesc, atunci trebuie să se spună: Corpul fizic omenesc distruge ceea ce preia, mai întâi le transformă în sine – vom ajunge la faptul că el în realitate distruge, dar să spunem mai întâi transformă –, în orice caz, el trebuie să le aducă la o anumită stare, de la care poate apoi continua până la natura fizică actuală. Aceasta înseamnă că, dacă dumneavoastră vă închipuiţi, pe de o parte, un început undeva în organismul omenesc, de unde substanţele încep să dezvolte până la eliminare, şi dacă vă închipuiţi Pământul (vezi desenul), atunci Pământul trebuie să se întoarcă cumva, undeva într-un timp îndepărtat, la o stare în care era el o dată şi în care este astăzi interiorul organismului fizic uman. Dumneavoastră trebuie să spuneţi: Cândva, în trecut, întregul Pământ trebuie să fi fost într-o stare în care se află astăzi ceva din interiorul omului. Şi în intervalul scurt de timp în care în organismul omenesc ceva ce este integrat organic în el se transformă în excreţii, în acest scurt răstimp, procesele interioare ale organismului omenesc repetă ceea ce a înfăptuit în decursul unor lungi perioade de timp Pământul însuşi.
Noi privim, aşadar, natura exterioară şi spunem: Ceea ce este astăzi natură exterioară a fost cândva cu totul altfel. Dar, dacă privim către starea în care a fost cândva această natură exterioară şi vrem să găsim ceva asemănător, atunci trebuie să privim către propriul nostru organism. Aici se mai află în interior începutul Pământului. De fiecare dată când mâncăm, elementele componente ale mâncării ajung în interior, prin transformarea prin care trec, într-o stare asemănătoare celei în care a fost Pământul cândva. Iar Pământul a evoluat în decursul îndelungatelor perioade de timp şi a ajuns ce este astăzi. Ceea ce există în om este o stare a alimentelor digerate, care evoluează până la excreţie. În această evoluţie a unui interval scurt de timp se află, repetat pe scurt, întregul proces al Pământului.
Vedeţi dumneavoastră, putem privi la punctul vernal în care răsare anual Soarele primăvara. El se deplasează, înaintează. În vechile vremuri – să spunem în epoca egipteană –, punctul vernal era în constelaţia Taurului. El a avansat prin constelaţia Taurului, a Berbecului, aflându-se astăzi în constelaţia Peştilor. Iar acest punct vernal se deplasează mai departe şi mai departe. El se mişcă în jurul unui cerc şi trebuie să revină după câtva timp. Punctul în care Soarele răsare parcurge circuitul ceresc în 25 920 de ani. Soarele parcurge acest circuit în fiecare zi. El răsare, apune şi străbate aceeaşi traiectorie pe care o parcurge punctul vernal. Noi considerăm perioada lungă de timp de 25 920 de ani drept timpul de revoluţie a punctului vernal. Privim către intervalul scurt de timp de la un răsărit şi un apus de Soare, până la revenirea în punctul de răsărit – într-un interval de douăzeci şi patru de ore. În acest caz, Soarele parcurge acelaşi circuit într-un timp scurt. Astfel stau lucrurile şi cu organismul fizic omenesc. În decursul mai multor ani, Pământul a fost constituit din substanţe care sunt asemănătoare acelora pe care le purtăm în noi, dacă am atins un anumit grad de digestie, exact punctul intermediar dintre preluare şi eliminare, atunci când preluarea se transformă în eliminare; în acest caz, purtăm în noi începutul Pământului. Într-un timp scurt ducem aceasta până la eliminare. În acest moment, suntem asemănători Pământului. Acum materiile sunt cedate Pământului, în forma în care există ele astăzi. Noi facem cu procesul de hrănire în corpul fizic ceva asemănător cu ceea ce face Soarele în rotaţia sa faţă de punctul vernal. Putem să privim, aşadar, globul pământesc fizic şi să spunem: Astăzi, acest glob pământesc fizic a ajuns la legile care descompun structura organismului nostru fizic. Însă acest Pământ trebuie să fi fost cândva într-o stare în care asupra sa acţionau legile care duc astăzi organismul nostru fizic acolo unde sunt substanţele nutritive când se află între preluare şi eliminare. Aceasta înseamnă că purtăm în noi legile genezei Pământului. Repetăm ceea ce a fost cândva aici pe Pământ.
Acum putem spune: Dacă privim organismul nostru fizic drept cel care preia materiile exterioare şi le elimină iarăşi în forma materiilor exterioare, atunci acest organism fizic este organizat în vederea preluării şi eliminării substanţelor actuale; dar el poartă în sine ceva ce era existent la începutul Pământului, ceva ce astăzi Pământul nu mai deţine, ceea ce a dispărut din el, căci Pământul deţine produsele finale, însă nu produsele iniţiale. Noi purtăm aşadar în noi ceva ce trebuie să căutăm în vremuri foarte, foarte vechi în interiorul constituţiei Pământului. Şi ceea ce purtăm în noi, ceea ce Pământul ca întreg nu deţine, ceea ce purtăm astfel în noi este ceea ce omul scoate în evidenţă deasupra existenţei fizice pământeşti. Aceasta este ceea ce omul izbuteşte, zicându-şi: Eu am păstrat în mine geneza Pământului. În timp ce, prin naştere, intru în existenţa fizică, eu port în mine ceva ce Pământul nu deţine, dar a deţinut în urmă cu milioane de ani.
Vedeţi astfel că noi, dacă numim omul o mică lume, nu putem lua în considerare numai cum este astăzi lumea din jurul nostru, ci, referitor la starea actuală, trebuie să intrăm, dincolo de această stare, în perioadele de evoluţie, că noi, pentru a înţelege omul, trebuie să luăm în considerare stările foarte vechi ale Pământului.
Ceea ce există în om, ceea ce nu mai deţine Pământul poate să apară însă în procesul examinării umane. Şi aceasta se petrece pentru că omul recurge la ceea ce se poate numi a medita. Omul obişnuieşte să lase să ia naştere, pur şi simplu, în sine, reprezentările prin care se percepe lumea exterioară, să reproducă lumea exterioară prin aceste reprezentări. Iar în ultimele secole omul s-a obişnuit aşa de mult să reproducă numai lumea exterioară, încât el nu mai ajunge să fie conştient că poate construi în sine însuşi în mod liber, de asemenea, reprezentările însele. A realiza în mod liber, din interior spre exterior, astfel de reprezentări înseamnă a medita: a ne pătrunde conştienţa cu reprezentări care nu vin din natura exterioară, cu reprezentări care sunt scoase din interior, iar noi suntem atenţi în special la acea forţă care scoate în afară reprezentările. Se ajunge, pe lângă aceasta, la a simţi cât de adevărat în om se află un al doilea om, cât de adevărat poate deveni perceptibil în om ceva interior care se vieţuieşte, la fel cum, de pildă, forţa musculară cu care se întinde un braţ… vieţuieşte această forţă musulară... dacă omul gândeşte; de obicei nu vieţuieşte nimic, însă, prin meditare, este posibil ca forţa de gândire, forţa prin care omul creează gândirea, să se fortifice într-un asemenea mod, încât omul să o vieţuiască interior, la fel ca şi forţa musculară, când el întinde braţul. Iar meditarea are efect, dacă omul poate spune, în cele din urmă: Eu sunt complet pasiv în gândirea mea obişnuită. Eu las să se întâmple ceva cu mine. Mă las îndopat cu gânduri, de la natură. Dar nu mai vreau să mă las în continuare îndopat cu gânduri, ci transfer în conştienţa mea acele gânduri pe care vreau să le am, şi trec de la un gând la altul numai prin forţa acestei gândiri interioare. – Atunci gândirea devine tot mai puternică, la fel cum forţa musculară devine mai tare, când omul foloseşte braţul. Omul observă, în cele din urmă, că această gândire este ca o tensionare, ca o pipăire, ca o vieţuire interioară, la fel ca vieţuirea forţei musculare. Dacă omul s-a vietuit interior astfel încât simte în sine gândirea sa, la fel cum simte de obicei numai forţa musculară, atunci apare imediat înaintea conştienţei sale ceea ce el poartă în sine, mai întâi, drept repetarea unei vechi stări a Pământului. El învaţă să cunoască acea forţă care transformă, în corpul fizic, alimentele consumate de el şi apoi le retransformă. Şi în timp ce ajunge să vieţuiască în sine acest om superior care este aşa de real cum numai omul fizic este, el ajunge totodată să contemple acum lucrurile exterioare ale lumii şi cu această gândire fortificată.
Aşadar, dragii mei prieteni, dumneavoastră meditaţi: Cu o astfel de gândire fortificată eu privesc o piatră, fie un cub de sare, fie un cristal de cuarţ. Privesc cu această fortificare interioară către o piatră. În acest caz, aceasta mă întâmpină ca şi când întâlnesc un om: l-am mai văzut cândva? Îmi amintesc că l-am mai văzut în trăirea pe care am avut-o împreună cu el, cu 10, 20 de ani în urmă. Între timp, el a fost poate în Australia sau în altă parte. Ceea ce acum, ca om, se apropie de mine face să apară ca prin farmec trăirea pe care am avut-o cu el înainte cu 10 sau 20 de ani. Dacă contemplu un cub de sare, un cristal de cuarţ, cu gândirea fortificată, atunci în faţa mea se află acest cub de sare, acest cristal de cuarţ cum au fost cândva, ca şi când s-ar releva amintirea unei stări primordiale a Pământului. Atunci însă acest cristal de cuarţ nu era hexagonal, deci nu avea şase feţe, ci totul era într-un ocean universal de piatră unduitoare, mişcătoare. Starea primordială a Pământului se înalţă în amintire aşa cum se înalţă în amintire obiectele actuale.
Apoi privesc în urma omului şi exact aceeaşi impresie pe care, de obicei, v-am spus că o am despre starea primordială a Pământului mi se înfăţişează în cel de-al doilea om pe care îl poartă în sine omul. Exact aceeaşi impresie o am când nu contemplu pietre, ci când contemplu plante. Şi ajung să vorbesc, pe drept cuvânt, despre un corp eteric alături de corpul fizic. Pământul a fost eter, cândva. El s-a transformat din eter în ceea ce este astăzi, în obiectele sale anorganice, în obiectele sale neînsufleţite. Planta poartă încă în sine ceea ce era o străveche stare a Pământului. Iar eu însumi, de asemenea: un al doilea om, corpul eteric al omului.
Tot ceea ce vă descriu poate deveni obiect de observare pentru gândirea fortificată, astfel încât putem spune: Dacă omul îşi dă osteneala să aibă gândirea fortificată, atunci el priveşte la sine, la plantă şi în timp ce vede mineralele el vede în amintire vremuri străvechi, amintire pe care o trezesc mineralele, şi vede etericul în afara fizicului.
Însă ce se ştie despre ceea ce întâmpină o observare superioară? Prin aceasta se ştie că Pământul a fost cândva într-o stare eterică, se ştie că eterul a rămas, că el impregnează şi astăzi plantele; impregnează animalele, căci şi la ele este perceput; impregnează omul.
Să mergem mai departe. Noi vedem mineralele lipsite de eter. Vedem plantele înzestrate cu eter. Însă învăţăm, în acelaşi timp, să vedem eterul pretutindeni. El este încă aici astăzi. El umple spaţiul cosmic. El nu ia parte numai la natura minerală exterioară. El este prezent pretutindeni. Iar dacă eu doar ridic creta, atunci observ că în eter se întâmplă multe. O, acesta este un proces complicat, un fenomen complicat. Creta o ridică braţul meu şi mâna mea. Ceea ce face aici mâna mea semnifică desfăşurarea unei forţe în mine. Această forţă există în mine în timpul stării de veghe; în timpul stării de somn ea nu există. Dacă urmăresc ceea ce face eterul, transformarea substanţelor nutritive, văd că aceasta se petrece neîntrerupt, în timpul stării de veghe şi în timpul stării de somn. Ne-am putea îndoi de aceasta în cazul omului, desigur, dacă am fi superficiali, dar nu şi în cazul şerpilor, deoarece ei dorm pentru a digera hrana. Însă ceea ce se întâmplă când eu ridic braţul, aceasta se poate petrece numai în stare de veghe. Corpul eteric nu mă ajută în acest caz. Cu toate acestea, dacă eu ridic creta trebuie să înving forţele eterice, trebuie să acţionez în interiorul eterului. Însă corpul eteric propriu nu poate face aceasta. Eu trebuie deci să port în mine un al treilea om.
Acest al treilea om eu nu-l găsesc în ceva asemănător afară, în natură. Pe acest om care poate ridica lucrurile, care poate mişca membrele nu-l găsesc în natura exterioară. Însă natura exterioară, în care eterul există pretutindeni, intră în relaţie cu acest – să zicem – om al forţelor, în care omul însuşi toarnă forţele voinţei sale.
Omul poate percepe, mai întâi, această desfăşurare de forţe interioare numai în sine însuşi, printr-o trăire interioară. Dacă însă omul continuă cu meditarea, dacă nu face aceasta doar în interior, ca să creeze reprezentări ca atare, ca să treacă de la o reprezentare la alta, pentru a fortifica astfel gândirea, şi dacă, după ce şi-a construit o asemenea gândire viguroasă, el o înlătură din nou din sine, îşi goleşte complet conştienţa, atunci reuşeşte ceva deosebit. Da, dacă omul se eliberează de gândurile obişnuite, pe care le achiziţionează în mod pasiv, atunci el adoarme. În momentul în care omul nu mai percepe, nu mai gândeşte, el adoarme, fiindcă tocmai conştienţa obişnuită este obţinută în mod pasiv. Dacă aceasta nu este prezentă, el adoarme. Dar dacă omul dezvoltă forţele prin care vede etericul, atunci el posedă un om întărit interior. Omul simte forţele de gândire aşa cum simte de obicei forţele musculare. Dacă omul îndepărtează prin sugestie din nou acest om întărit, atunci el nu adoarme, ci expune lumii conştienţa sa golită. Atunci în el pătrunde în mod obiectiv ceea ce simte omul în timp ce îşi ridică braţul, în timp ce merge, în timp ce îşi desfăşoară voinţa. În lumea spaţiului nu este nicăieri de găsit ceea ce acţionează aici ca forţe în om. Dar acestea intră în spaţiu, dacă omul creează conştienţa golită, în felul în care l-am descris. Atunci, omul descoperă, de asemenea, în mod obiectiv, acest al treilea om din el. Dacă omul priveşte apoi din nou afară, în natura exterioară, atunci observă, fireşte, că el are un corp eteric, că animalele au un corp eteric, plantele au un corp eteric. Mineralele nu au. Ele amintesc numai de eterul pământesc primordial. Însă pretutindeni există eter. Oriunde privim, oriunde mergem, pretutindeni există eter. Dar el se dezminte. De ce? Pentru că nu se arată ca eter.
Vedeţi dumneavoastră, dacă vă apropiaţi de plante cu conştienţa meditativă, aşa cum am descris eu mai înainte, aveţi o imagine a eterului. Dacă vă apropiaţi de om, aveţi o imagine a eterului. Dacă însă vă apropiaţi de eterul general din lume, atunci sunteţi ca şi când aţi înota în mare. Pretutindeni este numai eter. El nu oferă nici o imagine; dar în momentul în care eu ridic creta atunci apare în eteric o imagine în care al treilea om din mine îşi desfăşoară forţele sale.
Reprezentaţi-vă următoarea imagine: creta se află aici, mâna mea o apucă, o ridică. Eu pot reproduce întregul, în ceea ce mă priveşte, în momentul perceperii. Ceea ce se desfăşoară aici are o contraimagine în eter. Însă această contraimagine din eter este văzută prima dată în momentul în care eu pot percepe prin intermediul conştienţei goale pe cel de-al treilea om, nu pe cel de-al doilea om eteric, ci pe cel de-al treilea. Aceasta înseamnă că eterul general al lumii nu acţionează ca eter, ci ca al treilea om.
 |
Tabla 2 |
Şi atunci pot spune: Eu deţin mai întâi corpul fizic (oval), apoi corpul eteric pe care îl percep prin intermediul conştienţei meditative (galben), apoi pe cel de-al treilea om pe care îl numesc omul astral (roșiatic). Pretutindeni am însă ceea ce aici era al doilea în lume, eterul lumii (galben). Acest eter este ca o mare eterică nedefinită.
Aşadar, în momentul în care eu radiez în acest eter ceva ce vine de la al treilea om al meu, el îmi răspunde ca şi când ar fi asemenea celui de-al treilea om al meu, nu-mi răspunde eteric, ci îmi răspunde astral. Astfel încât pretutindeni în întinsa mare eterică, prin activitatea mea eu descătuşez ceva ce este asemănător celui de-al treilea om al meu.
Ce este deci ceea ce descătușez eu aici? Ce este deci aceasta care aici, în eteric, este ca o contraimagine? Eu ridic creta, mâna mea se deplasează de jos în sus. Imaginea eterică se deplasează de sus în jos. Este contraimaginea justă. Este de fapt o imagine astrală, dar este numai o imagine. Dar cel prin care este provocată această imagine este omul real actual. Dacă eu învăţ, aşadar, prin ceea ce am spus mai înainte, să privesc înapoi în evoluţia Pământului, dacă eu învăţ ca ceea ce este repetat pe scurt în felul în care am descris, să aplic la marea evoluţie, atunci mi se dovedesc următoarele.
 |
Tabla 3 |
 [măreşte imaginea] |
|
Eu am starea pământească actuală. Merg înapoi către un Pământ eteric. În el nu aflu încă ceea ce aici este descătuşat prin mine în eterul înconjurător. Trebuie să merg înapoi mai mult, şi ajung la o stare şi mai timpurie a Pământului, în care acesta era asemenea corpului meu astral, în care Pământul era astral, în care Pământul era o fiinţă aşa cum este cel de-al treilea om al meu. Iar această fiinţă eu trebuie să o caut în vremuri foarte îndepărtate, în vremuri mult mai îndepărtate decât cele în care Pământul era un Pământ eteric. Însă, dacă eu merg înapoi, departe, în evoluţia Pământului, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că eu văd în spaţiu un obiect îndepărtat, de exemplu, o lumină care străbate până aici. Ea este acolo, luminează până aici, desfăşoară imagini, ajunge până aici. Aici, eu am părăsit-o; aici, deţin pentru spaţiu numai timpul. Ceea ce este asemănător corpului meu astral exista în vremurile străvechi; timpul nu a încetat să existe, el este încă aici. Şi, aşa cum lumina străbate în spaţiu până aici, tot astfel acţionează în vremurile actuale ceea ce se află într-o vreme demult trecută. Întreaga evoluţie a timpului este în esenţă încă aici. Ceea ce a fost cândva aici nu a dispărut, dacă este ceva asemănător corpului meu astral din eterul exterior.
Eu ajung, aşadar, la ceva ce există în spirit şi transformă timpul în spaţiu. Şi aceasta se aseamănă cu situaţia în care, de exemplu, eu corespondez, prin intermediul unui telegraf; eu corespondez astfel, în timp ce ridic creta şi produc o imagine în eter, cu ceea ce, pentru privirea exterioară a trecut demult.
Noi vedem cum omul este situat în lume într-un cu totul alt mod decât apărea la început. Însă înţelegem şi de ce enigmele lumii se relevă brusc pentru om. Omul simte în sine, dacă el nu-şi clarifică lucrurile – şi astăzi ştiinţa nu clarifică aceasta –, omul simte în sine că deţine un eteric care asimilează alimentele şi apoi le transformă. El nu află aceasta în pietre; pietrele existau încă în vremurile străvechi, ca eter general. Însă în acest eter general este activ ceea ce se află şi în trecut. Omul poartă deci în sine, în două feluri, un trecut străvechi, după cum vedem, un trecut îndepărtat în corpul său eteric şi un trecut şi mai îndepărtat în corpul său astral.
Dacă omul se confruntă astăzi cu natura, el priveşte de fapt, în mod obişnuit, numai ne-viul. El priveşte viul din plante numai prin aceea că substanţele şi legile din substanţe pe care le-a aflat în laborator le-a aplicat plantelor. El omite creşterea, nu se interesează de creştere, de viaţa din plante. Ştiinţa actuală priveşte plantele la fel ca unul care ia o carte în mână şi contemplă formele literelor dar nu citeşte. Astfel priveşte ştiinţa actuală toate lucrurile lumii, ca acela care numai contemplă formele literelor şi nu citeşte.
De fapt, când deschide o carte şi nu ştie să citească formele trebuie să-i apară foarte enigmatice. El nu poate pricepe de ce o formă arată aşa: câ, apoi n, apoi d; când. Ce fac aceste forme, una lângă alta? Este ceva enigmatic. Este o enigmă a lumii. Ceea ce v-am prezentat drept mod de a contempla înseamnă a învăţa să citim în lume şi în om. Iar învăţând să citim ajungem, treptat, aproape de dezlegarea enigmelor.
Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, aş vrea să vă descriu numai mersul general al minţii omeneşti, prin care omul poate ieşi din starea plină de descurajare în care se află pe care v-am descris-o la început. Noi vom privi felul cum se poate pătrunde în mod ascendent, mereu mai departe, în descifrarea aspectelor exterioare ale lumii şi a aspectelor din om.
Cu aceasta însă se trece prin succesiuni de gânduri care sunt complet neobişnuite omului actual. Şi ce se întâmplă în mod obişnuit? În mod obişnuit, oamenii spun: Eu nu înţeleg aceasta. Dar ce înseamnă „eu nu înţeleg“? Nu înseamnă nimic altceva decât neconcordanţa cu ceea ce mi-a fost prezentat la şcoală, iar eu am fost obişnuit să gândesc aşa cum am fost instruit la şcoală. Însă şcoala se bazează pe ştiinţa corectă! Da, dar ce înseamnă ştiinţă corectă! Dragii mei prieteni, pentru a da numai un exemplu despre ce înseamnă ştiinţă corectă vă voi spune că cine a ajuns puţin mai în vârstă, aşa ca mine, a trăit unele lucruri în această privinţă. Se simţea, de exemplu, că, pentru un proces la care m-am referit şi astăzi, preluarea hranei, transformarea acesteia în organismul uman, sunt necesare diferite substanţe: albumine, zahăr, amidon, grăsimi, apă şi săruri, acestea sunt necesare pentru om. Apoi se experimentează.
Înainte cu aproximativ douăzeci de ani, experimentele au demonstrat faptul că omul ar trebui să asimileze cel puţin 120 de grame de proteine zilnic, altfel nu ar putea trăi. Aceasta era ştiinţă în urmă cu 20 de ani. Ce înseamnă astăzi ştiinţă? Azi este ştiinţă afirmaţia că sunt suficiente 20-50 de grame. Aceasta este astăzi ştiinţă. Înainte era ştiinţă afirmaţia că, dacă omul nu asimilează 120 de grame, se îmbolnăveşte, devine subnutrit. Azi este ştiinţă afirmaţia că nu este necesar să asimilăm mai mult de 50 de grame, sunt suficiente şi 20 de grame. Dacă omul mănâncă mai mult, în intestin se formează substanţe care produc în corp un fel de autointoxicare. Este deci dăunător a asimila mai mult de 50 de grame de proteine. Aceasta este astăzi ştiinta!
Dar aceasta nu este numai ştiinţă, este, în acelaşi timp, viaţă. Gândiţi-vă numai că, în urmă cu 20 de ani, când era ştiinţifică afirmaţia că omul trebuie să asimileze cel puţin 120 de grame de proteine, oamenilor li se spunea: Trebuie să asimilaţi astfel de alimente, încât să primiţi 120 de grame de proteine. Ar trebui, de asemenea, să se presupună că omul putea plăti toate acestea. Aceasta intră în economia naţională. S-a descris atunci cum este imposibil să se asimileze cele 120 de grame de proteine, de exemplu prin alimentaţie vegetariană. Astăzi se ştie că, la fiecare masă, omul asimilează cantitatea necesară de proteine dacă mănâncă într-o cantitate suficientă cartofi (nu are nevoie să consume mult), dacă mănâncă cartofi cu unt, aceasta îi oferă cantitatea necesară de proteine. Este, desigur, demonstrat absolut ştiinţific că este aşa. Dacă omul asimilează 120 de grame de proteine, atunci apetitul său devine extrem de precar. Dacă el însă consumă la o masă doar 20 de grame de proteine sau mai puţin de 20 de grame, el va deveni subnutrit. Există, fireşte, mulţi oameni subnutriţi. Aceasta se datorează nu numai proteinelor insuficiente, ci şi altor cauze. Dar există, desigur, şi oameni, care, din cauză că se supraalimentează cu proteină trec prin autointoxicaţii şi diverse alte necazuri.
Nu vreau să vorbesc acum despre natura bolilor infecţioase, dar omul contractează cu uşurinţă unele infecţii dacă asimilează 120 de grame de proteine. El se poate îmbolnăvi de difterie sau chiar de variolă. Dacă asimilează însă numai 20 de grame, nu se infectează foarte grav.
Înainte era, aşadar, ştiinţific să se spună că omul are nevoie de multe proteine pentru a nu se îmbolnăvi. Aceasta era ştiinţă în urmă cu 20 de ani! Dacă se analizează ce era ştiinţific în urmă cu foarte mult timp şi ce este ştiinţific astăzi, se ajunge la o zdruncinare a noţiunii de ştiinţific.
Dacă apare acum ceva ca antroposofia, care duce gândirea, întreaga inteligenţă a omului, întreaga constituţie sufletească într-o altă direcţie decât cea obişnuită până acum, acest fapt trebuie primit şi ca un sentiment. Eu am vrut numai să vă indic ceva ce apare ca un îndrumător, care orientează către o altă direcţie şi o altă gândire.
