Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIE

GA 234

CONFERINŢA a V-a

IUBIREA CA FORŢĂ DE CUNOAŞTERE. ORGANIZAREA-EU A OMULUI

Dornach, 2 februarie 1924

Am arătat cum este constituit omul, din corp fizic, corp eteric, corp astral, şi cum se poate ajunge, printr-un anumit exerciţiu al propriilor forţe de cunoaştere, al forţelor simţirii şi ale voinţei, până acolo încât să se obţină o înţelegere profundă a acestei alcătuiri a omului. Această alcătuire, pe care o descoperim la om, o găsim şi în lumea exterioară. Trebuie doar să ne fie clar că este o diferenţă considerabilă între ceea ce găsim în lumea din afara omului, deci în lumea extraumană, şi în lumea interioară a omului însuşi.

Dacă noi contemplăm lumea fizic, şi o putem contempla propriu-zis numai în legătură cu existenţa solidă, pământească, ajungem să distingem diversele substanţe. Nu este necesar să intru în detalii. Dumneavoastră ştiţi, desigur, că dacă vine anatomistul şi examinează ce a mai rămas din omul viu, după ce acesta a trecut prin poarta morţii, cadavrul, el nu are nevoie (cel puţin crede că nu are nevoie, şi până la o anumită limită are dreptul să creadă aşa) să gândească la altceva decât la substanţele pământeşti pe care le găseşte şi în existenţa extraumană. El examinează ceea ce se găseşte în existenţa extraumană ca săruri, ca acizi, ca alte substanţe compuse sau simple, examinează apoi ceea ce conţine organismul uman. Şi nu consideră necesar să-şi lărgească cunoştinţele sale fizice, cunoştinţele sale chimice.

Deosebirea iese în evidenţă numai dacă omul contemplă lucrurile mai mult în general, dacă devine atent tocmai la ceea ce eu am accentuat cu multă insistenţă: că acest organism omenesc, în sinteza sa completă, ca totalitate, nu poate fi menţinut ca întreg de către natura extraomenească, ci este supus distrugerii. Astfel încât noi putem spune: În fizicul solid, pământesc, noi nu găsim o deosebire foarte mare în primul rând între ceea ce este extraomenesc şi ceea ce este intraomenesc. Deosebirea mai mare noi trebuie să o recunoaştem însă în ceea ce este eteric.

Eu v-am atras atenţia, după aceea, cum priveşte etericul propriu-zis în jos, spre noi, din lumea extrapământească şi cum din eteric totul, fie că este o picătură mare sau mică, este făcut rotund, este făcut sferic. (Se desenează – Tabla 6.) Iar această tendinţă, de a plăsmui sfericul din forţele de legătură ale etericului, se extinde şi asupra corpului eteric al omului. De fapt, în ceea ce priveşte corpul nostru eteric, avem de luptat neîncetat – desigur că toate acestea se petrec în subconştient – pentru a învinge forma sferică. Corpul eteric uman, aşa cum este el acum, este bine adaptat în forma sa, în configuraţia sa corpului fizic uman. El nu are limite prea consistente, el este mobil în sine; însă noi putem deosebi în el şi o regiune a capului, o regiune a trunchiului, vag regiunea membrelor; acolo corpul eteric se estompează. Astfel, dacă noi mişcăm un braţ, corpul eteric, care se adaptează de obicei formei organismului omenesc, iese numai puţin deasupra, în timp ce braţul se separă în jos (Tabla 6 dreapta). Acest corp eteric are însă în Univers, în Cosmosul propriu-zis, tendinţa de a primi formă sferică. Împotriva acestei forme sferice trebuie să lupte tocmai ceea ce există în om ca fiinţă superioară, omul astral şi omul-eu. Această fiinţă modelează în afară, din forma sferică, această formă care se adaptează configuraţiei umane. Astfel încât noi putem spune: Omul se situează, ca om eteric, în lumea eterică generală în aşa fel încât el reuneşte în sine o formă specifică din eteric, în timp ce, de jur împrejur, tot etericul tinde, în măsura în care intră în discuţie configuraţia, să plăsmuiască sfericul din lichid. La om lichidul devine, dacă mă pot exprima astfel, chiar antropomorf, însă aceasta prin forţe interioare. Aici, forţele interioare lucrează împotriva forţelor exterioare cosmice.

tabla 6 Tabla 6
[mărește imaginea]

Această activitate este şi mai viguroasă la omul astral. Astralul se revarsă în interior ca din nedefinit, cum v-am arătat ieri. Iar acest astral acţionează în existenţa pământească extraumană, revărsându-se spre interior (săgețile în cercul verde), astfel încât el fortifică din Pământ, în afară, forma plantelor, care arată mai clar acest efect al astralului. Căci forţele astrale sunt, desigur, cele care extrag plantele din Pământ. Plantele însele au doar un corp eteric; însă forţele astrale sunt cele care le extrag din Pământ. La om, corpul astal este extraordinar de complicat, şi omul îl percepe într-adevăr cum l-am descris eu ieri, ca o muzicalitate interioară, ca o viaţă învârtejită, ca o viaţă ţesătoare, ca o mobilitate interioară şi tot ceea ce, dacă mă pot exprima astfel, este muzică simţită, percepută; în acelaşi timp omul găseşte tot astralul celălalt, din afară, năvălind radial. Iar toată această năvălire radială este trasformată în forma astrală omenească. În acest caz, ies la iveală lucruri complicate. (Se desenează – Tabla 6 dreapta.)

tabla 6 Tabla 6

Să spunem, de exemplu, că ar năvăli ceva de natură astrală din această parte; natura umană modelează acest astral în cele mai diverse forme, pentru a-l obliga să-l servească şi pentru a-l încorpora, astfel încât omul îşi obţine prin constrângere corpul său astral din forţele astrale care năvălesc radial, am putea spune, în existenţa sa proprie interioară.

Aşadar, vedeţi dumneavoastră, se poate spune: Dacă omul îşi întoarce privirea cu acuitate crescută sufletesc-spirituală în afară, spre Cosmos, atunci primeşte deja concepţia etericului şi de asemenea impresia că etericul este ceea ce face ca noi să tindem a ne îndepărta de Pământ; în timp ce noi suntem ţinuţi împreună cu Pământul prin atracţia lui gravitaţională, tindem a ne îndepărta prin intermediul etericului. În tendinţa de îndepărtare este de fapt activ etericul. Dumneavoastră aveţi nevoie, pe lângă aceasta, să gândiţi următorul lucru: creierul uman cântăreşte aproximativ 1 500 de grame (Tabla 7). O cantitate care cântăreşte 1 500 de grame, care ar apăsa pe vasele sangvine subţiri aflate sub creier, le-ar strivi complet. Dacă creierul nostru ar cântări, într-adevăr, 1 500 de grame în omul viu, nu am putea avea, fireşte, vasele sangvine care se află sub creier. Însă în interiorul omului viu creierul cântăreşte cel mult 20 de grame. Creierul devine mult mai uşor, pentru că el înoată în lichidul cerebral şi, din cauza greutăţii apei dezlocuite, devine uşor, nemaipomenit de uşor; astfel acţionează creierul de fapt, tinzând să se îndepărteze de om. Iar în această tendinţă de îndepărtare acţionează etericul. Astfel încât se poate spune: Tocmai la creier se manifestă extrem de pregnant ceea ce există în cazul de faţă.

tabla 7 Tabla 7
[mărește imaginea]

Creierul dumneavoastră înoată în lichidul cerebral. Prin aceasta masa lui se reduce de la 1 500 de grame la numai circa 20 de grame. Deci creierul nostru cântăreşte numai circa 20 de grame, participă aşadar cu o masă extraordinar de mică la corporalitatea noastră fizică. În acest caz, etericul găseşte nemaipomenit de multe posibilităţi de a acţiona în sus. Greutatea acţionează în jos, însă ea este anulată. În lichidul cerebral se dezvoltă în special totalitatea forţelor eterice care ne îndepărtează de Pământ. Dacă am fi obligaţi să purtăm corpul nostru fizic cu toate forţele sale de greutate, am avea un sac de cărat. Însă fiecare corpuscul de sânge înoată, pierde din greutatea sa.

Este o cunoaştere veche această pierdere de greutate în lichid. Dumneavoastră ştiţi că a fost atribuită lui Arhimede în antichitate. El s-a scăldat o dată şi a observat, pe când întindea piciorul afară din apă, cu cât este mai greu decât atunci când îl ţinea în apă, şi atunci a strigat: Am aflat! Evrika. Am aflat! Şi anume, că în lichid orice corp devine mai uşor cu o greutate egală cu aceea a masei de lichid pe care o dezlocuieşte. Dacă dumneavoastră vă reprezentaţi, aşadar, pe Arhimede în apa de baie, şi apoi acel picior format din apă, piciorul fizic va fi cu atât mai uşor în apă cu cât cântăreşte acest picior de apă. Cu atât va fi el mai uşor în apă. Tot astfel devine creierul nostru în lichidul cerebral mai uşor cu greutatea lichidului cefalorahidian care corespunde mărimii creierului, a creierului fizic (Se desenează – Tabla 7 dreapta). Aceasta înseamnă că greutatea este redusă de la 1 500 de grame la 20 de grame. Aceasta se numeşte în fizică forţă ascensională. Deci, în această tendinţă de îndepărtare prin lichid acţionează etericul, în timp ce astralul este stimulat în primul rând prin respiraţie, prin care aerul intră în organismul uman. Şi, în timp ce aerul trece pe drumul său prin om şi ajunge într-o stare nemaipomenit de fin pulverizată în cap, în această dispersie a aerului, organizare a aerului, acţionează astralul.

Astfel se poate vedea efectiv fizicul în substanţă, în substanţa solidă, pământoasă; în lichid, şi anume în felul în care se desfăşoară acţiunea sa în om, se poate vedea etericul, iar în ceea ce este aer, astralul.

Tragedia materialismului constă în faptul că el nu ştie nimic despre materie, cum acţionează ea în realitate în diversele domenii ale existenţei. Acesta este chiar un lucru uimitor, că materialismul este atât de neştiutor în ceea ce priveşte materia. Materialismul nu ştie absolut nimic despre acţiunea materiei, pentru că despre aceasta se află doar dacă se ia în considerare spiritualitatea activă din materie, spiritualitate care reprezintă forţe.

Şi aşa este: dacă se avansează prin meditaţie către cunoaşterea imaginativă, despre care v-am vorbit deja, atunci în orice urzire a apei pe Pământ se găseşte concomitent etericul. Înaintea unei cunoaşteri autentice, este o naivitate a crede că, în tot ceea ce urzeşte acolo – dacă luaţi în considerare oceanul, apa curgătoare, ceţurile ascendente, picăturile de apă descendente, norii în formare, dacă luaţi în considerare toate acestea împreună –, faţă de o cunoaştere autentică, este conţinut doar ceea ce ştiu fizicianul şi chimistul despre apă. Căci, în tot ceea ce există acolo afară în picătura imensă a Pământului de apă, în ceea ce urcă neîncetat în formă de ceaţă, formează nori, coboară în ceaţă şi ploaie, în ceea ce se produce de obicei pe Pământ prin intermediul apei – apa are o nemaipomenită eficacitate în formarea diverselor structuri pământeşti –, în toate acestea acţionează curenţii eterici, urzirea eterului care se descoperă omului, dacă şi-a fortificat gândirea aşa cum am explicat eu: în imagini. Pretutindeni, în fundalul acestei urziri de apă, se află urzirea imaginaţiunii, imaginaţiunea cosmică, şi oarecum venind mai de departe în această imaginaţiune cosmică, pretutindeni se află armonia sferelor cosmice astrale.

Însă la om toate aceste corelaţii se găsesc complet altfel decât în afara. Dacă se priveşte în extraomenesc în felul în care v-am arătat eu, se află mai întâi lumea construită din fizic, fixată nemijlocit de Pământ; din eteric, care umple Cosmosul; din astral, care năvăleşte în mod real. Astfel încât nu există doar o urzire abstractă universală, ci aici intră fiinţe, fiinţe care sunt sufletesc-spirituale, aşa cum şi omul este sufletesc-spiritual în corpul său. Aceasta se vede.

Dacă se priveşte apoi din nou spre om, se află şi în el, corespunzător cu ceea ce este în afară eteric, corpul eteric. Însă acest corp eteric nu se arată astfel încât dumneavoastră să puteţi spune (se desenează – Tabla 6 dreapta): Aici este omul fizic, apoi acesta este corpul eteric... Desigur, se poate desena astfel, dar este reţinut doar un fragment. Dumneavoastră nu vedeţi niciodată doar corpul eteric actual, ci, dacă priviţi corpul eteric al unui om, vedeţi acest fragment, care se poate desena, învecinat cu ceea ce îl precede. Vedeţi întotdeauna corpul eteric în întregul său, până la naştere. Durata vieţii pământeşti este o unitate. Dumneavoastră nu puteţi vedea, dacă aveţi în faţă un om de douăzeci de ani, doar corpul eteric de douăzeci de ani, ci percepeţi tot ce s-a petrecut în corpul eteric până la naştere şi încă puţin dincolo de aceasta. În acest caz, timpul devine efectiv spaţiu. Dacă priviţi o alee în depărtare... copacii parcă se apropie unul de altul, văzuţi în perspectivă... Dumneavoastră priviţi aşadar în interiorul spaţiului din toată aleea. Tot astfel contemplaţi corpul eteric, cum este el în prezent, însă priviţi în urmă întreaga plăsmuire, care este o plăsmuire temporală. Corpul eteric este un organism temporal. Corpul fizic este un organism spaţial. Corpul fizic este acum izolat. Corpul eteric este întotdeauna prezent ca întreg corespunzător duratei de viaţă scurse în timpul acestei existenţe. Aceasta este o unitate. De aceea dumneavoastră aţi putea de fapt desena sau picta corpul eteric numai dacă aţi putea picta imaginea mişcării; ar trebui să pictaţi însă cu o viteză mare. Ce se desenează sau se pictează ca şi configuraţie momentană este numai o secţiune care se situează faţă de întreg corpul eteric la fel ca atunci când tăiaţi tulpina unui copac şi apoi desenaţi ce vedeţi în secţiune. Dacă desenaţi într-o schemă corpul eteric este doar o secţiune a acestuia, căci corpul eteric complet este o desfăşurare temporală. Prin faptul că se cuprinde cu privirea această desfăşurare temporală se ajunge chiar şi puţin dincolo de naştere, ba chiar dincolo de concepţie, până la un punct în care se vede cum a coborât omul din existenţa sa preterestră în această viaţă pământească actuală, şi, ca ultimul lucru prin care el a trecut, înainte de a fi conceput de către părinţi, a atras substanţialitate din eterul cosmic general şi şi-a plăsmuit propriul său corp eteric.

Astfel încât dumneavoastră, când vorbiţi despre corpul eteric, nu o puteţi face altfel decât cuprinzând cu privirea în afară viaţa temporală a omului până dincolo de naştere. Ceea ce se contemplă drept corp eteric într-un anumit moment este doar o abstracţiune; desfăşurarea temporală este concretul.

Cu corpul astral lucrurile stau altfel. La corpul astral al omului se ajunge în modul în care v-am spus ieri.

Eu vă pot desena doar schematic aceasta. În desen, de asemenea, spaţiul trebuie să devină timp pentru dumneavoastră. Să presupunem că la 2 februarie 1924 contemplaţi corpul astral al unui om. Aici ar fi omul (se desenează – Tabla 7), iar noi contemplăm corpul său astral... Da, omul produce această impresie: corpul său fizic este aici, corpul său eteric este aici, iar aici se poate contempla şi corpul său astral...; produce impresia aşa cum am descris eu în cartea Teosofia. Aşa este. Însă, dacă se ajunge la cunoaşterea inspirată propriu-zisă, aşa cum am descris-o ieri, atunci noi spunem: Ceea ce este văzut aici drept corp astral nu există de fapt la 2 februarie 1924; dacă omul al cărui corp astral îl contemplăm a ajuns de douăzeci de ani, trebuie să dăm timpul înapoi. Dumneavoastră ajungeţi aici (Tabla 7), să zicem, în ianuarie 1904 şi obţineţi înţelegerea că abia aici există de fapt, în realitate, acest corp astral... şi mai departe înapoi în infinit, mai departe înapoi... abia aici există el de fapt. El nu a însoţit viaţa, el a rămas pe loc. Aici este doar un fel de strălucire. Este ca atunci când aţi privi o alee: dacă se priveşte în depărtare către ultimii copaci, ei se văd foarte aproape unul de altul; după ei se află o sursă de lumină... Da, dumneavoastră puteţi avea şi aici strălucirea luminii..., dar sursa de lumină este în urmă, ea nu s-a deplasat pentru ca aici să ajungă strălucirea luminii.

Acolo a rămas şi corpul astral, el aruncă doar strălucirea sa în viaţă. Corpul astral a rămas de fapt în lumea spirituală, nu l-a însoţit pe om în lumea fizică. Potrivit corpului nostru astral noi ne aflăm întotdeauna înaintea conceperii noastre, înaintea naşterii noastre şi a conceperii în lumea spirituală. Este la fel ca atunci când noi, dacă am ajuns la vârsta de douăzeci de ani în 1924, de fapt am trăit spiritual înainte de anul 1904 şi doar un tentacul ar fi fost întins, cu privire la corpul astral.

Dumneavoastră veţi putea spune: Aceasta este o reprezentare greoaie. Frumos, dar ştiţi că a existat cândva un rege spaniol căruia i s-a arătat cât este de complicată construcţia lumii. Atunci, regele spaniol a spus că, dacă el ar fi construit lumea, ar fi făcut-o mai simplă. Omul poate gândi acest lucru, însă lumea, în realitate, nu este simplă, iar omul de asemenea; trebuie să faci un oarecare efort pentru a înţelege ce este omul.

Dumneavoastră priviţi, aşadar, în timp ce căutaţi corpul astral, direct în lumea spirituală. Astral înconjurător aveţi doar în lumea extraumană. Dacă priviţi oamenii, atunci priviţi în lumea spirituală, referitor la corpurile lor astrale. Priviţi direct la ceea ce omul însuşi a parcurs în lumea spirituală, înainte de a fi coborât pe Pământ.

Dumneavoastră veţi putea spune: Dar corpul meu astral acţionează în mine. El face aceasta, este de la sine înţeles că el face aceasta; dar gândiţi-vă că aici ar fi o fiinţă oarecare ce ar avea câteva frânghii şi prin aceste frânghii (se desenează – Tabla 7, mijloc jos), cu care ar fi legat mecanic, ar efectua ceva. Influenţa unei fiinţe care este chiar aici intervine departe în spaţiu. Aşa stau lucrurile aici cu timpul. Corpul astral temporal a rămas acolo, dar el îşi întinde influenţele chiar prin întreaga viaţă. Deci, dacă luaţi în considerare o influenţă a corpului dumneavoastră astral, aceasta îşi are originea în timpul care s-a scurs demult, în care, încă înainte de a fi coborât pe Pământ, eraţi în lumea spirituală. Timpul acţionează aici, înăuntru. Timpul, cu alte cuvinte, a rămas acolo pentru spiritual. Iar acela care crede că trecutul, în cel ce trăieşte efectiv în timp, nu mai este aici acela seamănă cu un om care s-ar afla într-un tren, ar continua să meargă şi cineva i-ar spune: Era o regiune frumoasă cea prin care noi tocmai am trecut… iar omul – care acum ar fi naiv – ar spune: Da, era o regiune frumoasă, dar a dispărut, ea nu mai este aici – Un asemenea om crede că, dacă a trecut cu trenul pe lângă o regiune aceasta a dispărut, ea nu mai este aici. Tot aşa de inteligent este omul dacă crede că ce s-a scurs în timp nu mai este aici. Este chiar neîncetat aici, acţionează în el. Data de 3 ianuarie 1904, în starea sa spirituală, este încă aici, exact aşa cum este aici spaţialul, dacă dumneavoastră aţi merge cu un vehicul, este aici, şi este aici astfel încât acţionează în prezent. Astfel încât, dacă dumneavoastră vă descrieţi corpul astral aşa cum am făcut în cartea mea Teosofia, atunci, pentru a face un raţionament complet, trebuie să deveniţi conştienţi că ceea ce acţionează aici este strălucirea a ceea ce de fapt acţionează departe, în urmă. Dumneavoastră sunteţi, ca om, efectiv o cometă care îşi întinde coada departe înapoi, în trecut. Nu se poate dobândi o înţelegere veritabilă în existenţa umană decât dacă se ajunge la noţiuni noi.

Oamenii care cred că pot intra şi în lumea spirituală cu aceleaşi idei pe care le au aici pentru lumea fizică ar trebui să devină spiritişti, nu antroposofi. În acest caz, nu-i aşa, se încearcă să apară întreg spiritualul, doar puţin mai subţiat, ca prin farmec, chiar şi în spaţiul obişnuit prin care circulă omul fizic. Însă nu este nimic spiritual. Sunt doar emanaţii fine, chiar fantomele lui Schrenk-Notzing sunt doar emanaţii fine ale fizicului, emanaţii neconsistente, care au încă în configuraţia lor ecoul etericului. Sunt simple fantome; ele nu sunt ceva veritabil spiritual.

Dacă vedeţi astfel lucrurile, atunci veţi spune: În natura extraumană sunt prezente lumile superioare. În cazul omului, noi intrăm aşadar în timp, în desfăşurarea sa temporală, când contemplăm lumile succesive. Însă, în cazul omului, putem pătrunde şi mai departe în cunoaştere. Iar acolo cunoaşterea se varsă într-un element despre care astăzi, în epoca noastră filistin-materialistă, nu se vrea a se admite că poate fi un element de cunoaştere. Eu v-am prezentat drept prima treaptă a cunoaşterii pe cea care vede lucrurile fizice robuste, grosolane din jur prin intermediul simţurilor.

Al doilea mod era cel al gândirii fortificate, prin care se cuprind în sine imaginile mobile ale lumii. Al treilea mod era cel inspirat, în care se exprimă cu adevărat în aceste imagini ceea ce răsună ca o sferă muzicală, însă cu adevărat... în care se percepe aceasta. Dacă în cazul omului se percepe cu adevărat această sferă muzicală, atunci omul nu este condus numai afară din materie, ci este condus afară din prezent, în viaţa preterestră, în existenţa pe care el a avut-o ca fiinţă spiritual-sufletească înainte de a fi coborât pe Pământ.

Această cunoaştere inspirată se obţine dacă se realizează conştienţa vidă, după ce omul a ajuns mai întâi la gândirea fortificată.

Treapta ulterioară a cunoaşterii se atinge prin aceea că omul face din forţa iubirii o forţă a cunoaşterii. Numai că aceasta nu trebuie să fie iubirea trivială, singura despre care se vorbeşte în epoca noastră materialistă, ci trebuie să fie acea iubire care este în stare să se unifice cu o fiinţă care nu este ea însăşi în lumea fizică, aşadar este în stare de a putea simţi efectiv ce se petrece în cealaltă fiinţă, la fel ca şi ce se petrece în propria fiinţă, de a putea ieşi complet din sine şi a se aprinde din nou în cealaltă fiinţă. În viaţa umană obişnuită, această iubire nu ajunge până la un asemenea nivel care este necesar pentru a face din ea o forţă de cunoaştere. În acest caz, omul trebuie să fi realizat deja, mai întâi, conştienţa vidă, trebuie, de asemenea, să fi făcut câteva experienţe cu conştienţa vidă. Da, atunci omul trece prin ceva ce, desigur, mulţi oameni nu urmăresc, în timp ce năzuiesc spre cunoaşterea superioară. Atunci omul trece prin ceva anume, ce s-ar putea numi suferinţa cunoaşterii, durerea cunoaşterii.

Dacă omul are o rană, aceasta îl doare. De ce? Pentru că fiinţa sa spirituală, prin faptul că este rănit corpul fizic, nu poate pătrunde în acest loc. Toată durerea provine din faptul că omul nu poate pătrunde în nici un fel corpul fizic. Iar dacă omul vieţuieşte durere exterioară, acest lucru se datorează faptului că el nu se poate uni cu corpul fizic. Dacă omul a obţinut conştienţa vidă, pe care o inundă o cu totul altă lume decât aceea cu care este el obişnuit, atunci, pentru momentele în care are această cunoaştere inspirativă, îi lipseşte întregul om fizic, totul este o rană, atunci îl doare totul. Acest lucru trebuie să-l suporte. El trebuie să treacă prin părăsirea corpului fizic ca durere corectă, ca suferinţă corectă, pentru a ajunge la conştienţa inspirativă, pentru a ajunge la aceasta prin contemplare nemijlocită, nu doar prin înţelegere. Fireşte că înţelegerea poate decurge fără nici o durere înaintea contemplării, şi ar trebui să fie obţinută de oameni când nu trec şi prin durerile iniţierii. Însă pentru a ajunge la aceasta, şi anume să vieţuiască în mod conştient ceea ce omul are de fapt în sine din existenţa prenatală, ceea ce a rămas încă în lumea spirituală şi acţionează în el –, pentru a ajunge la aceasta se impune mai întâi trecerea peste abisul suferinţei universale, a durerii universale, generale.

Şi atunci se poate face experienţa aprinderii în celălalt, abia atunci omul învaţă iubirea intensificată la maximum, ridicată la cel mai înalt nivel, care constă în aceea că el nu se poate uita efectiv pe sine în mod abstract, ci se poate neglija complet şi poate ajunge total dincolo, în celălalt. Iar dacă această iubire apare în legătură cu cunoaşterea inspirativă superioară, abia atunci omul are, într-adevăr, posibilitatea de a intra în spiritual cu toată căldura vieţii, cu toată intimitatea sufletului, cu toată intimitatea inimii, care este, fireşte, ceva sufletesc. Acest lucru trebuie făcut, dacă el vrea să avanseze în cunoaştere. Iubirea trebuie să devină în acest sens o forţă de cunoaştere. Căci, dacă această iubire, care apare ca forţă de cunoaştere, a atins un anumit nivel, o anumită intensitate, atunci dumneavoastră ajungeţi, prin existenţa prepământească, dincolo, în viaţa pământească anterioară. Vă strecuraţi dincolo, prin tot ce aţi parcurs între ultima dumneavoastră moarte şi viaţa pământească actuală, în viaţa pământească anterioară, în ceea ce numim încarnările precedente.

Vedeţi dumneavoastră, odinioară v-aţi plimbat tot într-un corp fizic pe Pământ, este de la sine înţeles. Însă din tot ceea ce a fost atunci corpul dumneavoastră fizic nu a rămas nimic. Acesta a fost absorbit complet în elementele Pământului, din care nu este nimic aici. Ceea ce a fost fiinţa cea mai interioară în timpul de atunci a devenit complet spirituală, aceasta trăieşte în dumneavoastră complet spiritual.

Eul nostru devine cu adevărat, în timp ce trece prin poarta morţii, prin lumea spirituală până la o nouă viaţă pământeană, complet spiritual. Iar cine crede că-l poate cuceri numai cu forţele obişnuite ale conştienţei cotidiene se înşeală. Eul poate fi cucerit doar dacă a fost intensificată la maximum iubirea, în modul în care am explicat eu. Aşadar, cel care eram în existenţa anterioară acela este în afara noastră, la fel cum este în afara noastră un alt om din prezent. Acelaşi grad de existenţă exterioară aderă la eul nostru. Desigur, el devine atunci proprietatea noastră. Noi îl vieţuim drept noi înşine, însă trebuie mai întâi să învăţăm să iubim astfel încât această iubire să nu aibă absolut nimic egoist. Ar fi ceva îngrozitor dacă omul s-ar îndrăgosti, în sensul obişnuit al cuvântului, de încarnarea sa anterioră. Iubirea trebuie intensificată în cel mai înalt înţeles, pentru ca omul să poată vieţui această încarnare anterioară ca ceva complet diferit. Iar atunci se ajunge, când forţa cunoaşterii urcă prin conştienţa vidă la forţa cunoaşterii prin intermediul iubirii intensificate la maximum, atunci se ajunge la al patrulea mădular al entităţii umane, la eul propriu-zis.

Omul are corpul său fizic. Prin acesta el trăieşte în fiecare moment în actualitatea fizică a Pământului. Omul are corpul său eteric. Prin acesta el îşi trăieşte de fapt viaţa neîncetat, până înaintea naşterii sale, când şi-a adunat corpul eteric din eterul cosmic general. El are corpul său astral. Prin acesta el trăieşte tot timpul existenţei dintre moartea sa anterioară şi această coborâre pe Pământ. Şi apoi, el are eul său. Aici el trăieşte în viaţa pământească anterioară. Astfel încât, în cazul omului, pretutindeni unde vorbim despre organizarea sa, trebuie să pomenim despre extinderea sa în timp. Noi ne purtăm conştienţa-eu anterioară, în mod subconştient, în prezent. Dar cum o purtăm în noi? Dacă vreţi să studiaţi felul cum o purtăm în noi, ar trebui să deveniţi atenţi, pe deasupra – iar acesta este şi mijlocul de a ajunge la eu –, la felul cum aici, în lumea fizică, omul nu este numai corp solid, nici doar un om lichid, un om gazos, ci la felul cum este omul un organism de căldură. În mod simplist, oricine ştie aceasta cel puţin parţial; dacă îi lipseşte căldura, atunci primeşte diverse semne cu privire la căldura corpului conform diverselor locuri ale organismului unde simte această lipsă. Însă aşa se întâmplă în tot organismul uman. Dumneavoastră aveţi altă temperatură în cap, o alta în degetul mare de la picior, o alta în interiorul ficatului, o alta în interiorul plămânului. Dumneavoastră nu sunteţi numai ceea ce găsiţi desenat în contururi ferme într-un atlas anatomic; sunteţi un organism fluid în continuă mişcare, sunteţi un organism de aer, care vă pătrunde necontenit, ca şi când v-ar penetra o simfonie puternică, un organism muzical. Şi sunteţi, pe lângă toate acestea, un tot organizat cald-rece tălăzuitor, un organism de căldură, iar înăuntrul acestui organism de căldură trăiţi dumneavoastră înşivă. În definitiv, nu aveţi o conştienţă foarte vie despre aceea că dumneavoastră, să zicem, trăiţi într-un os al tibiei sau într-un alt os, şi nici o conştienţă clară despre aceea că trăiţi în ficatul propriu sau în sucul vaselor limfatice. Însă faptul că trăiţi în căldura dumneavoastră îl conştientizaţi foarte clar, chiar dacă nu diferenţiaţi şi nu spuneţi: Aici este mâna mea de căldură, aici este piciorul meu de căldură, aici este ficatul meu de căldură etc.; dar ele există şi, dacă echilibrul este deranjant, dacă nu există o diferenţiere corespunzătoare a organismului de căldură, atunci simţiţi aceasta ca pe o îmbolnăvire, ca durere.

Dacă se priveşte etericul cu conştienţa dezvoltată până la plasticitate, până la imaginaţiune, atunci omul deţine imagini plăsmuitoare. Dacă se conştientizează astralul, atunci se percepe muzica sferelor cosmice. Aceasta vine spre om sau, de asemenea, iese din om. Căci propriul nostru corp astral ne conduce înapoi, în existenţa noastră anterioară.

Şi dacă mergem mai departe, către acea cunoaştere care se ridică până la iubirea cea mai intensă, în care forţa de iubire devine forţă de cunoaştere, în care noi vedem revărsându-se mai întâi existenţa noastră proprie dintr-o viaţă pământească anterioară în viaţa pământească actuală, atunci simţim această viaţă pământească precedentă în diferenţierea normală a organismului nostru de căldură în care trăim. Aceasta este intuiţia veritabilă. Aici trăim noi. Iar dacă apare vreun impuls în noi pentru anumite acţiuni, atunci impulsul acţionează nu doar ca în corpul astral, din lumea spirituală în afară, ci de mult mai în urmă, din viaţa pământească anterioară. Viaţa pământească anterioară acţionează în căldura organismului dumneavoastră şi produce diferite impulsuri. Dacă noi vedem în omul pământesc solid corpul fizic, în cel lichid corpul eteric, în cel gazos corpul astral, atunci privim în masa de căldură a omului eul propriu-zis. Eul încarnării actuale nu este niciodată terminat: el se formează. Eul activ propriu-zis acţionând în profunzimile subconştiente este cel al vieţii pământeşti anterioare. Iar înaintea conştienţei văzătoare, un om pe care-l întâmpinaţi faţă în faţă se prezintă în aşa fel încât spuneţi: Aici stă el; eu îl privesc mai întâi aşa cum stă el aici, cu simţurile mele exterioare. Eu contemplu apoi etericul, contemplu astralul, apoi dincolo de acesta contemplu pe celălalt om care era el în încarnarea anterioară.

În realitate, cu cât această conştienţă se formează, cu atât mai mult apare – aceasta se face astfel în perspectivă – capul omenesc al încarnării actuale, puţin deasupra acestuia capul omenesc al încarnării precedente şi puţin deasupra capul omenesc al încarnării parcurse cu şi mai mult timp în urmă. În civilizaţiile care au mai presimţit ceva despre aceste lucruri printr-o conştienţă instinctivă, dumneavoastră găsiţi imagini în care, în urma unui chip desenat dar care este raportat la viaţa pământească actuală, este pictat un altul ceva mai puţin clar, apoi încă unul, al treilea, şi mai puţin clar. (Tabla 6 stânga, verde) Există asemenea imagini egiptene. Cel care priveşte cum, de fapt, în urma omului actual se iveşte omul încarnării precedente şi omul încarnării situate şi mai în urmă, acela înţelege asemenea imagini. Şi a vorbi despre eu ca despre al patrulea mădular al naturii umane este o realitate abia când se extinde existenţa temporală până la încarnările precedente.

desen Tabla 6

Toate acestea acţionează în omul caloric. Inspiraţia se mai apropie de om din exterior sau din interior. În căldură, omul însuşi se situează în interior. Aici este intuiţia, veritabila intuiţie. Noi vieţuim căldura cu totul altfel decât orice alt lucru.

Acum însă, dacă dumneavoastră priviţi aceasta astfel, ajungeţi să depăşiţi ceva ce ar trebui să ridice tocmai omului din prezent o mare enigmă, dacă el se ocupă fără prejudecăţi de fapte. Eu am vorbit despre această enigmă. Spuneam că noi ne simţim legaţi în mod moral faţă de anumite impulsuri care ne sunt date pur spiritual. Vrem să le realizăm. Cum ţâşnesc aceste impulsuri de care ne simţim legaţi moral în oase, în muşchi, acest lucru la început nu poate fi înţeles. Dacă se ştie însă că omul poartă în sine eul său din încarnarea anterioară, că acesta a devenit deja complet spiritual, că acest eu acţionează în interiorul căldurii, atunci avem în faţă trecerea în omul caloric. Impulsurile morale acţionează pe calea ocolită a eului încarnării trecute. Abia aici obtineţi trecerea din moral în fizic. Dacă contemplaţi numai natura actuală şi omul drept un fragment din natură, nu obţineţi această trecere.

Aşadar, dacă dumneavoastră contemplaţi natura actuală, puteţi spune următoarele: Da, aici afară este natura; omul îşi asimilează substanţele ei, îşi construieşte organismul său – astfel se reprezintă aceasta în mod naiv, copilăresc –, el este deci un fragment din natură, îmbinat din substanţele naturii. Frumos. Acum omul simte însă deodată că există impulsuri morale şi că el trebuie să se orienteze în raport cu acestea... Trebuie să tragă doar o singură linie de unire în sensul acestor impulsuri morale... Eu aş dori să ştiu cum începe aceasta, fragmentul din natură? Piatra nu o poate face; calciul nu poate; clorul nu poate, oxigenul nu poate, azotul nu poate, toate acestea nu pot. Omul, care este alcătuit din aceste elemente, trebuie brusc să o poată face: el simte un impuls moral şi trebuie să se orienteze în raport cu acesta, întrucât este alcătuit din toate cele care nu pot face aceasta.

Însă în toate care sunt aici ia naştere, îndeosebi pe calea ocolită a somnului, ceva ce trece prin moarte, devine din ce în ce mai spiritual, intră în corp data viitoare. Acum, acest ceva există deja în corp, pentru că vine din încarnarea anterioară. Acesta a devenit spiritual. Acest ceva acţionează în încarnare. Ceea ce este alcătuit acum din substanţele Pământului va acţiona în următoarea încarnare în omul caloric. Ceea ce este moral dintr-o viaţă pământească a omului se revarsă în cealaltă.

Aici se înţelege trecerea din natura fizică în cea spirituală şi iarăşi înapoi, din cea spirituală în cea fizică. Cu o singură viaţă pământească nu se poate înţelege aceasta, dacă omul nu se dăruieşte unei onestităţi sufletesc-spirituale a cunoaşterii sau dacă îşi creează iluzii cu privire la întreaga realitate.

Ceea ce putem contempla ca fiind elemente ale pământescului, pământescul solid, lichidul, gazosul sau aerul, căldura, acestea sunt pretutindeni străbătute de ceea ce se poate desemna ca eteric, astral şi eu. Şi aşa se obţine articularea omului, în legătură cu existenţa cosmică, cu Universul. Şi ne putem forma o reprezentare despre măsura în care omul este un fragment de timp, nu numai de spaţiu. El este un fragment din spaţiu doar conform corporalităţii sale fizice. Dar trecutul este o actualitate persistentă pentru contemplarea spirituală. Prezentul este în acelaşi timp o adevărată eternitate.

Ceea ce v-am explicat aici, cândva a fost conţinutul formelor de conştienţă instinctivă ale omului. Dacă înţelegem cu adevărat vechile documente, atunci aflăm deja cum trăia în ele o conştienţă despre această tetraorganizare a omului în legătură cu lumea. Dar în decursul multor secole această cunoaştere a omului s-a pierdut. Altfel el nu şi-ar fi putut forma niciodată intelectul aşa cum îl are în prezent. Dar acum am ajuns din nou în punctul de dezvoltare a omului în care trebuie să înaintăm de la fizic către adevăratul spiritual.