Ieri am început să vă spun cum, printr-o observare mai intimă a vieţii de vis a omului, putem fi conduşi de ştiinţa iniţiatică. Misiunea mea va fi acum ca ceea ce am încercat să vă sugerez ieri din punctul de vedere al conştienţei obişnuite astăzi să aprofundez prin aceea că iau în considerare acelaşi lucru din punctul de vedere al cunoaşterii imaginative, deci, aşa cum arată lucrurile pe care noi le-am analizat ieri, dacă acela care le priveşte a avut nevoie pentru aceasta să cuprindă cu privirea lumea în imaginaţiuni. Să facem mai întâi abstracţie de diferenţa dintre cele două feluri de vis, despre care s-a vorbit ieri, să considerăm deci visele ca atare. Noi ajungem la o considerare valabilă dacă descriem cum se află privirea imaginativă însăşi faţă de un vis pe care îl are cel înzestrat cu imaginaţiuni. Aşadar, să comparăm aceasta cu acea autocontemplare la care ajunge cel care meditează imaginativ, dacă el priveşte în urmă către entitatea sa umană proprie, dacă el contemplă imaginativ organele omeneşti, fie ale sale, fie ale altor oameni, sau, de asemenea, legătura organică, adică întregul om ca un organism. Amândouă, atât lumea de vis ca organism uman fizic cât şi ca organism uman eteric, arată înaintea conştienţei imaginative complet altfel decât înaintea conştienţei obişnuite. Cel ce meditează imaginativ poate visa, de asemenea, el şi visează uneori, tot aşa de haotic precum ceilalţi oameni. El poate judeca foarte bine lumea visului din vieţuirile proprii, întrucât, alături de viaţa imaginativă care este una luminoasă interior, ordonată interior, lumea visului chiar se scurge întru totul, ca în cazul conştienţei obişnuite, exact aşa cum este şi faţă de viaţa de veghe exterioară. Eu am subliniat adesea că cel care ajunge la o viziune spirituală autentică nu devine un visător sau un fantast ca cei care trăiesc numai în lumile superioare şi să nu vadă realitatea exterioară. Acela care visează neîncetat doar la lumile superioare sau visează despre lumile superioare şi nu priveşte realitatea exterioară nu este un iniţiat sau un sfânt, ci trebuie tratat, chiar dacă numai ca un caz sufletesc patologic, dar totuşi patologic. Cunoaşterea iniţiatică autentică nu îndepărtează de viaţa fizică obişnuită şi de diferitele ei legături, ci, dimpotrivă, produce un observator mai conştiincios, mai scrupulos decât este omul fără capacitatea clarvederii. Şi se poate chiar spune că, dacă cineva nu are nici un simţ pentru realităţile obişnuite, nici un interes pentru detaliile din viaţa altor oameni, dacă el pluteşte aşa „sublim“ – eu spun aceasta însă între ghilimele –, dacă el pluteşte aşa „sublim“ deasupra vieţii şi nu se interesează de detaliile acesteia, aceasta poate fi deja un indiciu că în cazul lui nimic nu are de-a face cu o clarvedere autentică. Astfel încât cel ce meditează imaginativ – eu vorbesc acum doar despre acesta, fireşte că el poate fi şi unul care meditează inspirativ, un om intuitiv, dar eu vreau mai întâi să vorbesc despre conştienţa imaginativă –, cel ce meditează imaginativ cunoaşte foarte bine viaţa de vis din experienţa de viaţă proprie. Însă există o diferenţă în înţelegerea visului. Cel ce meditează imaginativ simte visul ca pe ceva cu care el se leagă, cu care el se uneşte mult mai mult decât poate fi cazul prin intermediul conştientei obişnuite. El poate lua visul mai în serios. Şi, de fapt, abia conştienţa imaginativă îndreptăţeşte a lua visul în serios, întrucât ea împuterniceşte să se vadă oarecum dincolo de vis şi să se sesizeze în special evoluţia dramatică sau tensiunile şi dezlegările sale, catastrofele sale, crizele sale, şi să nu acorde o importanţă atât de mare conţinutului detaliat al visului. Conţinutul detaliat al visului începe să-l intereseze mai puţin pe om, chiar şi înainte de a atinge conştienţa imaginativă. Pe om îl interesează mult mai mult dacă visul conduce la o criză, conduce la o bucurie, dacă acesta conduce la ceva ce devine uşor sau devine greu etc.
Această desfăşurare, pot numai să repet, acest dramatism al visului începe să-l intereseze pe om în special exact ca ceea ce adesea nu interesează conştienţa obişnuită. Omul priveşte în culisele visului. Şi când priveşte astfel în culisele visului devine atent la faptul că în vis are înaintea sa ceva ce se raportează într-un mod foarte precis la fiinţa umană spirituală. Omul îşi spune: visul este efectiv fiinţa omului din punct de vedere spiritual, aşa cum germenele unei plante este însăşi această plantă. Noi învăţăm să vedem în conţinutul visului, în acest dramatism al visului, înainte de toate în mod embrionar, pe omul spiritual. Şi învăţăm să sesizăm în acest om embrionar ceea ce este de fapt străin vieţii actuale; este străin precum germenele plantei, pe care-l preluăm de la aceasta toamna într-un anumit an şi care devine endemic abia în dezvoltarea vegetală din anul următor, este străin dezvoltării vegetale din acest an. Şi tocmai o asemenea contemplare a visului dă pentru conştienţa imaginativă cele mai puternice impresii, pentru că în fiinţa care visează se resimte mereu mai mult cum omul poartă în sine ceva ce trece în următoarea viaţă pământească, ceva ce se desăvârşeşte între moarte şi o nouă naştere şi creşte în viaţa pământească următoare. Omul învaţă să perceapă în vis germenele următoarei vieţi pământeşti. Acest lucru este extraordinar de important şi este confirmat, dacă această vieţuire deosebită, care este o vieţuire de sentiment, se compară cu intuiţia pe care o putem avea despre omul fizic, aşa cum stă în faţa noastră cu diferitele sale organe. Acesta se transformă în faţa conştienţei imaginative în aşa fel, încât noi primim un sentiment asemănător celui pe care îl avem când planta pe care am învăţat s-o cunoaştem drept plantă verde, proaspătă, înfloritoare începe să se ofilească. Noi spunem, în faţa conştienţei imaginative, când observăm ca organe fizice acest plămân, acest ficat, acest stomac, îndeosebi acest creier al omului: aici există, cu privire la spiritual, ceva ce se ofileşte.
Dumneavoastră veţi spune că nu ar fi nimic plăcut în a sta, prin intermediul conştienţei imaginative, faţă în faţă cu omul fizic ca fiinţă ofilită. Niciodată cineva care învaţă să cunoască ştiinţa iniţiatică nu va susţine că aceasta ar exista doar pentru a oferi omului lucruri plăcute. Ea trebuie să spună adevărul, nu să ofere lucruri plăcute omului. Dar, pe de altă parte, trebuie să se atragă atenţia că, în timp ce noi învăţăm să cunoaştem omul fizic drept o fiinţă ofilită, vedem pe de altă parte în el omul spiritual. Nu puteţi vedea aprinzându-se omul spiritual, dacă nu învăţaţi să recunoaşteţi omul fizic într-un anumit fel, ca pe o fiinţă în curs de putrezire, de ofilire.
Înfăţişarea omului nu devine prin aceasta mai respingătoare, ci dimpotrivă, mai frumoasă şi, de asemenea, mai adevărată. Şi dacă putem observa astfel veştejirea spirituală a organelor umane, aceste organe fizice ne apar cu conţinutul lor eteric ca ceva ce a venit din trecutul vieţii pământeşti precedente şi se ofileşte în viaţa pământească actuală. Aşa ajungem efectiv la reprezentarea că în evoluţia omului care se ofileşte, ofilindu-se din fiinţa vieţii sale pământeşti precedente, se plăsmuieşte germenele pentru viaţa pământească viitoare. Cel mai mult se ofileşte capul uman. Iar contemplarea imaginativă a visului apare exact ca o emanaţie fluidă a capului omenesc.
În schimb, ofilindu-se cel mai puţin, foarte asemănător visului obişnuit, se află organismul metabolism-membre al omului în faţa contemplării imaginative, şi totodată este cel mai puţin veşted, este cel mai mult legat, potrivit formei sale, conţinutului său, cu viitorul omului, în timp ce organismul ritmic, care este ascuns în cavitatea toracică, este legătura dintre cele două. Acesta este ce ce menţine echilibrul.
Inima omenească devine un organ remarcabil tocmai în faţa unei contemplări spirituale. În faţa unei contemplări spirituale, inima fizică se ofileşte, dar ea continuă să existe aproape cu forma pe care o are ca inimă fizică (aproape, nu complet), în timp ce apare spiritual-imaginativ, fiind numai înfrumuseţată, înnobilată în forma sa. Din această cauză, se va putea găsi un anumit adevăr înăuntru dacă vrem să reproducem prin pictură priveliştea spirituală aproximativă a omului, în aşa fel încât un chip care pare relativ înţelept poate chiar şi puţin bătrân, s-ar afla combinat cu picioruşe şi mânuţe de copil, cu aripi, pentru a sugera îndepărtarea de Pământ; dar, totodată, amintind într-un mod oarecare de organul fizic, am sugera inima.
Dacă avem cotemplarea imaginativă a omului, atunci ceea ce încercăm să pictăm nu va fi simbolic, în sensul rău pe care-l deţine simbolismul în civilizaţia actuală, care este sec, ci acest simbolism va conţine astfel de elemente ale existenţei fizice care în acelaşi timp se ridică din existenţa fizică. Şi am putea spune (trebuie să ne exprimăm puţin paradoxal, dacă vorbim despre lumea spirituală, pentru că lumea spirituală arată în realitate complet altfel faţă de fizic, de aceea arată paradoxal), am dori să spunem că, dacă începem să contemplăm omul prin cunoaşterea imaginativă, avem sentimentul următor faţă de cap: Ah, cât de pătrunzător trebuie să gândeşti tu acum, pentru a te menţine vertical. Când medităm asupra capului omului cu conştienţa imaginativă, apărem încetul cu încetul ca fiind idioţi, pentru că gândurile cele mai agere cu care ne-am deprins în viaţă nu ne ajută să ne apropiem uşor de această formaţiune minunată a capului uman drept formaţiune fizică.
Acum aceasta se transformă în ceva spiritual, este mult mai minunată în ofilirea sa, când ea îşi arată forma atât de intens; căci, în realitate, circumvoluţiunile creierului conţin în sine ofilite taine profunde ale formării lumii. Privim profund în tainele formării lumii, când începem să înţelegem capul uman şi ne simţim neîncetat „bătuţi în cap“ când vrem să facem asta.
În schimb, când vrem să înţelegem cu conştienţa imaginativă membrele şi sistemul metabolic al omului, atunci spunem: Mintea ta pătrunzătoare nu te ajută în acest caz, tu trebuie de fapt să dormi şi să visezi despre om, întrucât cu referire la această organizare omul este înţeles cel mai bine dacă visăm despre el, dacă visăm în stare de veghe.
Deci, trebuie să intrăm într-o meditaţie foarte diferenţiată, dacă începem să contemplăm imaginativ organizarea fizică a omului. Trebuie să devenim inteligenţi, teribil de inteligenţi, când ne contemplăm capul. Trebuie să devenim un visător, când ne contemplăm sistemul metabolic-membre. În cazul sistemului ritmic, trebuie să oscilăm încolo si încoace între starea de vis şi starea de veghe, dacă vrem să înţelegem această plăsmuire minunată a sistemului ritmic al omului în contemplarea imaginativă. Dar toate acestea se înfăţişează ca un rest al vieţii pământeşti anterioare. Astfel încât ceea ce vieiuieşte omul cu privire la sine în starea de veghe este rest al vieţii pământeşti anterioare. Aceasta doar intervine în viaţa pământească actuală, îi dă atât cât eu îi atribuiam ieri în ceea ce priveşte modul de a acţiona, de exemplu, când spuneam: Numai atât cât visează omul despre acţiunile sale, atât îndeplineşte el de fapt, efectiv; restul fac zeii prin el. Până aici intervine prezentul. Tot restul vine din viaţa pământească anterioară. Aceasta contemplăm la om, când îl avem înaintea noastră în organizarea sa fizică în curs de ofilire. Şi dacă privim spre ceea ce el ştie despre sine în timp ce visează, visează dormind, avem înaintea noastră ceea ce pregăteşte pentru următoarea viaţă pământească. Putem distinge foarte bine lucrurile unul de altul.
Astfel conştienţa imaginativă conduce nemijlocit din această contemplare a omului, a omului treaz şi a omului adormit, la perceperea acelei evoluţii care trece din viaţă pământească în viaţă pământească.
Un loc deosebit îl ocupă în om, atât treaz cât şi adormit, acel element sufletesc pe care îl numim amintire, ceea ce este menţinut în memorie. Contemplaţi-vă amintirile obişnuite. Dumneavoastră ştiţi: ceea ce vă amintiţi, aceasta o scoateţi din sine drept gânduri, drept reprezentări. Dumneavoastră plăsmuiţi reprezentările vieţuirilor trecute. Dumneavoastră ştiţi: în aceste amintiri, vieţuirile îşi pierd vioiciunea, capacitatea lor de impersionare, culoarea etc. Vieţuirile sunt palidate în amintiri. Dar, pe de altă parte, această amintire trebuie să ne apară totuşi ca foarte puternic legată de fiinţa omului, mai mult, ne apare ca însăşi ființa omului. Numai că omul nu este în mod obişnuit suficient de onest în sufletul său, pentru a-şi recunoaşte necesitatea acestei tendinţe.
Dar eu vă întreb: Dacă priviţi înăuntru, în dumneavoastră, pentru a ajunge să vă daţi seama cu adevărat ce sunteţi de fapt, potrivit cu ceea ce numiţi eul care vă aparţine, reprezintă acesta altceva decât amintiri? Nu veţi simţi aproape nimic altceva în dumneavoastră decât amintirile din viaţă, dacă vreţi să mergeţi înapoi în eul propriu. Dumneavoastră găsiţi, desigur, aceste amintiri întreţesute de un fel de activitate, dar aceasta rămâne foarte fantomatică şi întunecată. Ceea ce apare plin de viaţă drept eu sunt pentru viaţa pământească tocmai amintirile.
Această lume a amintirilor, la care trebuie doar să reflectati pentru a o avea înainte în întregul ei caracter fantomatic, sufletesc, această lume a amintirilor ce devine ea înaintea conştienţei imaginative? Ea se lărgeşte imediat, ea devine un tablou imens înaintea conştienţei imaginative, prin care cuprindem cu privirea, în imagini, tot ceea ce am trăit în viaţa pământească actuală. S-ar putea spune (se desenează – Tabla 11):
 [mărește imaginea] |
Tabla 11 |
Dacă acesta este omul, aceasta este amintirea în el; prin conştienţa imaginativă, această amintire este imediat extinsă până la naştere. Te simţi ca în afara spaţiului; aici totul este desfășurare de evenimente. Omul priveşte astfel în interiorul unui tablou, cuprinzând cu privirea întreaga viaţă pământească de până acum. Timpul devine spaţiu. Este ca și cum ai privi de-a lungul unei alei. Cuprinzi cu privirea toate cele de până acum într-un tablou, într-o panoramă, şi poţi spune: Amintirea se lărgeşte, se extinde. Ea este ca într-un singur moment din timp, atunci când o avem în conştienţa obişnuită. Ea se extinde în timp, atunci când o avem în fața conștienței imaginative. În faţa conştienţei obişnuite lucrurile stau astfel: dacă omul, de exemplu, a ajuns la vârsta de patruzeci de ani şi îşi aminteşte ceva ce a vieţuit în urmă cu douăzeci de ani, dar nu-şi imaginează, ci îşi reprezintă în mod obişnuit, atunci este ca şi când reprezentarea ar fi într-adevăr departe, foarte departe în spaţiu, dar ar fi totuşi acolo. Dacă îți reprezinți imaginativ, atunci știi: ea a rămas pe loc; ea a dispărut tot atât de puţin ca şi copacii îndepărtaţi ai unei alei. Ea este aici. ca de-a lungul unei alei, aşa priveşti înăuntrul acestui tablou. Şi recunoşti că această amintire pe care o porţi în tine în conştienţa obişnuită este o gravă iluzie.
Atunci când concepi drept realitate ceea ce porţi în tine ca amintire în conştienţa obişnuită, este într-adevăr ca şi când la un copac ai face o secţiune transversală şi ceea ce vezi înăuntru, această secţiune transversală ai considera-o drept realitatea trunchiului de copac. ( Tabla 11 dreapta.) Această unică secţiune transversală este de fapt un nimic. Este doar o imagine care rezultă acolo, trunchiul de copac se află deasupra şi dedesubtul secţiunii transversale. Şi aşa este cu adevărat, dacă omul cuprinde amintirile imaginativ. El observă, în acest caz, întreaga nulitate a conţinutului amintirii luat în mod izolat; întrucât totul se extinde chiar până în apropierea momentului naşterii, şi, în anumite condiţii, chiar mai departe, înainte de naştere. Tot trecutul devine prezent. El este aici; se arată într-adevăr îndepărtat, în perspectivă, dar este acolo.
O dată înţeles acest lucru, dacă ai o astfel de vedere, intervine acea cunoaştere care este capabilă de o observare neîncetată, care spune că omul, când îşi părăseşte corpul fizic o dată cu moartea, într-un timp scurt după moarte, câteva zile, are această retrospectivă ca viaţă a sa firească. Trecând prin poarta morţii, el are mai întâi, timp de câteva zile, drept vieţuire a sa faptul că priveşte astfel panoramei vieţii sale; contemplă viaţa sa în imagini largi, luminoase, strălucitoare, impresionante.
Acum este vorba însă de a merge mai departe cu cunoaşterea imaginativă. Când omul merge mai departe cu cunoaşterea imaginativă, viaţa se îmbogăţeşte într-un anumit fel; el înţelege viaţa, fireşte, într-un mod corespunzător, ceea ce altfel ar concepe într-un mod diferit. Să spunem, de exemplu, că omul înţelege atitudinea pe care o are faţă de alţi oameni, comportarea lui faţă de alţi oameni. Omul înţelege intenţiile pe care le-a avut prin această comportare, acţiunile săvârşite, modul şi felul cum s-a purtat cu ceilalţi. Asupra acestor lucruri el poate să reflecteze mai mult sau mai puţin în viaţa obişnuită, în cazuri luate izolat, după cum este mai mult sau mai puţin lipsit de gânduri, dar acum aceasta este situaţia. Omul are o reprezentare a propriei sale comportări. Dar ceea ce înţelege el în acest caz este, cu toate acestea, doar un aspect al problemei. Să presupunem că un om a făcut o faptă bună sau o faptă rea unui alt om. Omul va vedea efectul faptei bune, satisfacţia celuilalt om, starea de mulţumire; poate că acela va fi chiar stimulat într-o privinţă sau alta. Se vor putea vedea deci acele consecinţe ale unui asemenea mod de acţiune care poate interveni în lumea fizică.
Dacă omul a făcut o faptă rea, el poate vedea cum a dăunat celuilalt, cum celălalt a devenit nemulţumit, cum el poate a produs chiar şi durere fizică etc. Toate acestea, dacă omul nu le evită dinainte, dacă nu-i este neplăcut să observe consecintele faptelor sale pentru celălalt om, toate acestea le va putea observa în interiorul vieţii fizice. Dar acesta este numai un aspect al problemei. Fiecare faptă pe care noi o săvârşim faţă de altcineva are şi un alt aspect. Să presupunem că dumneavoastră aţi făcut o faptă bună pentru un om. Această faptă bună are în lumile spirituale o existenţă, o anumită importanţă. Ea încălzeşte oarecum în lumile spirituale. Ea este ca punctul de plecare al unor radiaţii termice spirituale. Căldura sufletească radiază în lumea spirituală dintr-o faptă bună pe care o faci altui om. Răceală sufletească decurge dintr-o faptă rea pe care o faci altuia. Este ca şi cum omul ar aduna căldură sufletească şi răceală sufletească în lumea spirituală conform modului în care se comportă el faţă de alţi oameni. Alte fapte ale omului, în schimb, sunt ca razele luminoase, clare, care ar acţiona într-o direcţie sau alta în lumea spirituală; altele acţionează producând întunecare în lumea spirituală; pe scurt, s-ar putea spune că omul vieţuieşte, de fapt, numai jumătate din ceea ce înfăptuieşte în viaţa de pe Pământ.
Dacă ne apropiem de conştienţa imaginativă, în faţa acestei conştienţe dispare, de fapt, ceea ce oricum cealaltă conştienţă ştie deja. Dacă un om este favorizat sau păgubit, este problema conştienţei obişnuite să stabilească; dar ceea ce o faptă, fie bună, fie rea, fie înţeleaptă, fie necugetată, determină în lumea spirituală – drept căldură sufletească, drept răceală sufetească, drept lumină sufletească, drept întunecare sufletească etc.; este o mare diversitate în acest caz – se înalţă în faţa conştienţei imaginative, începe să existe aici. Iar omul îşi spune: Totuşi, deşi nu ai ştiut aceasta când lăsai să acţioneze conştienţa ta obişnuită în faptele tale, nu înseamnă că aceasta nu a existat. Omul îşi spune: Să nu-ţi treacă prin minte că ceea ce nu ai ştiut în modul tău de a acţiona, şi anume că există surse de radiaţii sufleteşti de tip luminos şi de tip caloric, faptul că tu nu ai văzut acestea, nu ai vieţuit acestea, nu există. Să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva. Tu ai trecut prin aceasta, dar, în subconştientul tău. Tu ai trecut prin toate acestea. Aşa cum ochii tăi văd, ochii tăi sufleteşti, ai conştienţei superioare, văd acum că dacă printr-o faptă bună pe care ai făcut-o altuia tu l-ai favorizat, dacă printr-o faptă rea l-ai păgubit, aşa a vieţuit subconştientul tău, mergând complet paralel cu ceea ce a însemnat fapta în lumea spirituală.
Iar în momentul în care omul se află atât de departe cu conştienţa imaginativă, încât această conştientă s-a dezvoltat suficient, el nu priveşte numai ca la o panoramă a vieţuirilor sale, ci este constrâns să devină atent la faptul că el nu este un om complet dacă nu trece prin ceea ce a lăsat neparcurs, în acest caz, acest alt aspect al faptelor sale, acest alt aspect al veţii sale pământeşti. Omul începe, faţă de această panoramă a veţii, care se întinde până în momentul naşterii sau dincolo de momentul naşterii, să se considere complet infirm, ca şi când ar fi pierdut ceva. El îşi spune neîncetat: Aceasta ar trebui s-o vieţuieşti tu; tu eşti de fapt ca şi când ochiul tău ar fi scos, piciorul tău ar fi pierdut. Tu nu ai avut în realitate jumătatea vieţuirilor tale. Aceasta trebuie să intervină în decursul conştienţei imaginative, omul trebuie să se considere schilodit cu referire la vieţuirile sale, încât să simtă că viaţa obişnuită îi ascunde ceva.
În epoca actuală materialistă, acest aspect este deosebit de pregnant, întrucât nu se crede în general că faptele umane au mai multă valoare şi importanţă decât au ele pentru viaţa nemijlocită care se petrece în exterior, în lumea fizică. Faptul că în lumea spirituală se petrece încă ceva deosebit este o afirmaţie care este considerată a fi mai mult sau mai puţin o prostie; însă acest lucru este real. Iar în faţa conştienţei imaginative apare acest sentiment al infirmităţii. Omul îşi spune: Tu trebuie să-ţi oferi efectiv posibilitatea de a vieţui tot ce nu ai vieţuit. Dar aceasta nu merge aproape deloc, ea se desfăşoară aproape numai în detalii, într-o măsură foarte însenmată.
Aceasta este seriozitatea care va apăsa asupra celui care, pătrunzând mai adânc în viaţă, vede că el, în fond, nu poate realiza multe în timpul vieţii pământeşti, că el, oarecum, trebuie să emită un titlu de creanţă asupra viitorului, că el trebuie să spună: Viaţa dă sarcini pentru vieţuire care nu se pot îndeplini în această existenţă pământească. Omul trebuie să rămână dator cu aceste misiuni Universului, şi să spună: Eu voi putea trece prin aceasta numai după ce am trecut prin moarte. Este o îmbogăţire a vieţii, chiar dacă adesea destul de tragică, pe care o dă înţelepciunea iniţiatică, aceea că omul percepe naşterea inevitabilă a datoriei faţă de viaţă şi recunoaşte necesitatea de a emite un titlu de creanţă faţă de zei şi de a spune: Eu pot vieţui aceasta numai dacă am murit. Numai atunci pot intra într-o vieţuire ca aceea pe care o am ca datorie faţă de Univers.
Această conştienţă că viaţa interioară trebuie să treacă parţial printr-un fel de transformare în viitor, după moarte, această conştienţă interioară adânceşte foarte mult viaţa umană. Ştiinţa spiritului nu există numai pentru ca omul să înveţe teoretic diferite lucruri, iar cel ce studiază ştiinţa spiritului aşa cum se studiază alte lucruri, acela ar face un lucru mai de folos dacă ar studia o carte de bucate. În acest caz, el este cel puţin împins la a nu considera lucrurile doar teoretic. Căci viaţa, în principal viaţa stomacului şi ce urmează după aceasta, are grijă ca omul să ia mai în serios o carte de bucate decât o simplă teorie. Este necesar ca ştiinţa spiritului, când se apropie de om, să aprofundeze viaţa confonn simţirii, conform inimii.
Există o aprofundare extraordinară a vieţii, când omul devine atent la naşterea datoriei faţă de zei şi îşi spune: Jumătate din viaţa de pe Pământ nu se poate parcurge, pentru că ea se ascunde sub suprafaţa existenţei. Dacă omul învaţă să cunoască prin iniţiere ce este ascuns aici de obicei pentru conştienţa obişnuită, el poate deja să privească puţin înăuntrul datoriei contractate. Şi s-ar putea spune: Cu conştienţa obişnuită, omul vede că devine dator, dar nu poate citi titlul de creanţă pe care el însuşi ar trebui să-l emită. Cu conştienţa iniţiatică, omul poate citi într-adevăr obligaţia, dar nu o poate plăti în viaţa obişnuită. Trebuie aşteptat până soseşte moartea. Iar dacă omul a obţinut această conştienţă, dacă a aprofundat această conştiinţă umană astfel încât conştienţa despre contractarea datoriei este vie în el, înseamnă că a devenit matur pentru a urmări mai departe viaţa umană conform acelui tablou retrospectiv despre care v-am vorbit, în care el merge înapoi până la momentul naşterii. Şi atunci omul vede cum după câteva zile el trebuie să vieţuiască ceea ce a lăsat nevieţuit.
Pentru fiecare faptă particulară pe care cineva a făcut-o faţă de oameni sau faţă de lume trebuie să vieţuiască acum ceea ce a lăsat nevieţuit. Ultimele fapte pe care el le-a făcut înaintea morţii sale sunt cele care apar primele; apoi se merge în urmă, în viaţă. Mai întâi, omul devine atent la semnificaţia cosmică a faptelor rele sau a faptelor bune pe care le-a făcut în trecut. Ce a vieţuit el pe Pământ cu privire la ele se omite. Ce înseamnă ele pentru lume, aceasta se trăieşte acum.
Şi se merge mai mult înapoi. Iar omul îşi vieţuieşte viaţa încă o dată, parcurgând-o în acest sens. El ştie că în timp ce îşi vieţuieşte încă o dată viaţa şi semnificaţia cosmică a acestei vieţi el este încă legat de Pământ, întrucât este doar celălalt aspect al faptelor pământeşti, cel pe care îl vieţuieşte în acest caz.
Vedeţi dumneavoastră, omul simte acum că viaţa sa viitoare ar fi purtată în pântecele Universului. Este un fel de viaţă embrionară pentru perioada dintre moarte şi o nouă naştere ceea ce vieţuieşte omul aici, numai că nu este purtat embrionar de o mamă, ci de lume, de acea lume pe care el nu a vieţuit-o aici, în existenţa fizică. El trăieşte încă o dată viaţa sa fizică în sens invers, dar în semnificaţia cosmică. Aici el vieţuieşte cu o conştienţă puternic scindată. Când trăim în lumea fizică şi privim fiinţele care se află în jurul nostru ne simţim, ca om, faţă de celelalte fiinţe ca un adevărat rege. Chiar dacă numim leul regele animalelor, ca oameni ne simţim superiori şi faţă de el. Omul simte fiinţele celorlalte regnuri ca fiind inferioare lui. El le poate judeca pe celelalte. El nu le atribuie celorlalte puterea de a-l judeca. El se află deasupra tuturor fiinţelor celorlalte regnuri ale naturii. Omul are un alt sentiment, când, după moarte, trece prin vieţuirea pe care am descris-o. Atunci el nu se raportează la regnurile naturii, cărora le este superior, ci la regnurile lumii spirituale, faţă de care el este inferior. El se simte acum cel mai mic, celelalte aflându-se deasupra lui.
Şi în timp ce trece astfel prin ceea ce nu a vieţuit înainte, simte pretutindeni fiinţele care acum sunt superioare lui, faţă de care el este inferior. Aceste fiinţe aduc simpatiile şi antipatiile lor faţă de ceea ce el parcurge în urma vieţii sale pământeşti. Aici omul se află nemijlocit, pretutindeni, în această viaţă pământească de după moarte, ca într-o ploaie, într-o ploaie spirituală. Omul trece încă o dată prin faptele sale, şi anume prin aspectele lor spirituale, dar în timp ce omul trece prin aceste fapte, picură peste el simpatiile şi antipatiile fiinţelor superioare care se află deasupra lui. Aici, omul este acoperit şi udat de simpatii şi antipatii. Omul este copleşit în entitatea sa spirituală de sentimentul că cel spre care radiază entităţilor sublime ale înaltelor ierarhii este primit în Univers şi are o influenţă bună în Univers. Cel pe care cad antipatiile fiinţelor superioare, acela este respins. Omul simte prin aceasta că ar exista o influenţă rea în Univers, dacă el nu ar opri-o în sine.
O faptă rea săvârşită faţă de un om este udată de sus de antipatiile fiinţelor superioare. Iar omul simte că această legătură cu antipatiile fiinţelor superioare ar însemna ceva extraordinar de rău pentru Univers, dacă el nu ar înţelege în propria-i fiinţă ce înseamnă o faptă rea pentru întregul Univers, dacă ar lăsa-o să iasă din sine. Şi din acest motiv omul acumulează ceea ce atrage antipatiile fiinţelor sublime.
Prin aceasta, omul aşază temelia pentru karma, pentru ceea ce apoi acţionează în viaţa pământească următoare; cu aceasta el găseşte, prin alte fapte, compensarea, echilibrarea.
Se poate descrie cu mai multe amănunte această trecere a fiinţei umane prin ţara sufletelor după moarte privită din afară, aşa cum am făcut în cartea mea Teosofia. Acolo se descrie mai mult, conform succesiunilor de idei cu care omul a fost obişnuit în epoca noastră. Acum, când prezint încă o dată, în mod recapitulativ, în cadrul Societăţii antroposofice generale, ce este sistematic în antroposofie, aş dori să descriu mai în amănunt lucrurile, astfel încât dumneavoastră să puteţi resimţi cum vieţuieşte omul aceasta, cu fiinţa sa umană, cu individualitatea sa umană, după moarte.
Când pătrundem cu privirea în acest fel ne putem uita încă o dată înapoi la lumea de vis şi atunci această lume de vis ne apare într-o nouă lumină. Dacă vedem cum vieţuieşte un om după moarte aspectele spirituale ale faptelor sale pământeşti, ale existenţei sale pământeşti şi ale gândurilor sale pământeşti, putem privi iar la omul care visează la tot ce a vieiuit în timpul somnului, şi putem spune: În timpul somnului, omul a vieţuit deja aceasta, dar în mod complet inconştient. Şi apare acea diferenţă dintre vieţuirea din timpul somnului şi vieţuirea pe care omul o are după moarte.
Priviţi la viaţa pământească umană. Stările de veghe sunt aici mereu întrerupte de somn. Să presupunem că cineva care nu este o persoană somnoroasă îşi petrece cam o treime din viaţa sa dormind. În timp ce el trece prin această treime a vieţii sale nu ştie chiar nimic despre aceasta, despre acest aspect spiritual al faptelor sale. Visul produce numai un mic vârtej. Omul remarcă unele din aceste aspecte spirituale din vis, dar sus nu este decât un mic vârtej. Însă somnul profund lasă să fie vieţuit în mod inconştient tot ce este aspect spiritual al vieţii diurne.
Se poate spune deja: În viaţa diurnă conştientă noi vieţuim ceea ce gândesc şi simt oamenii, aşa cum au fost favorizaţi sau nu au fost favorizaţi de noi înşine. În somn, noi vieţuim inconştient ceea ce zeii gândesc despre faptele noastre şi despre gândurile noastre din timpul stării de veghe. Dar despre aceasta noi nu ştim chiar nimic. Din această cauză, cel care priveşte în misterele existenţei apare schilodit, aşa cum v-am descris eu, apare împovărat cu o datorie. Aceasta a rămas complet în subconştient. După moarte, ea se parcurge în mod cu adevărat conştient. Şi tocmai de aceea acea parte a vieţii care a fost petrecută dormind este parcursă încă o dată; aceasta reprezintă aproximativ o treime din timpul vieţii pământeşti. Dacă deci cineva a trecut prin moarte, el trăieşte iar retrospectiv; numai ceea ce el a trăit inconştient noapte de noapte acum este parcurs conştient. Se poate spune deja, deşi pare că omul ar vrea să râdă de aceste lucruri extraordinar de serioase: Dacă cineva îşi petrece timpul dormind cea mai mare parte a vieţii sale, această postvieţuire de după moarte durează mai mult; dacă el doarme puţin, postvieţuirea durează mai puţin, în medie chiar o treime, pentru că îşi petrece o treime din viaţă dormind. Dacă, aşadar, cineva ajunge la vârsta de şaizeci de ani în lumea fizică, atunci această vieţuire de după moarte durează douăzeci de ani. Şi în timpul acesta omul parcurge, pentru lumea spirituală, un fel de stare embrionară.
Abia după ce a trecut prin aceasta el a scăpat de Pământ. Atunci Pământul nu-l mai învăluie pe om. Abia atunci el este născut cu adevărat pentru lumea spirituală pe care o parcurge între moarte şi o nouă naştere. El simte aceasta după moarte, ca naşterea pentru lumea spirituală, când iese strecurându-se din găoacea existenţei pământeşti pe care a purtat-o până atunci cu sine, desigur în mod spiritual.
