Înțelegem cel mai bine ce este karma atunci când o confruntăm cu un alt impuls din viața umană, cu acel impuls care este desemnat prin cuvântul libertate. Să considerăm mai întâi problema karmei, să zicem, absolut în mare. Ce înseamnă ea? Existența umană ne apare ca fiind constituită din vieți pământești succesive. Prin sentimentul pe care îl avem într-una dintre aceste vieți pământești, putem mai întâi discerne, cel puțin în gândire, privind spre trecut, că această viață pământească prezentă este repetarea a numeroase vieți anterioare. Această viață pământească a fost precedată de o alta, aceasta, la rândul ei, de una anterioară, până când se ajunge la vremurile când e imposibil să mai vorbim despre vieți pământești succesive în felul în care vorbim despre acestea în perioada actuală a Pământului, fiindcă, mergând înapoi pe firul timpului, începe o epocă în care, treptat, viața dintre naștere și moarte și viața dintre moarte și o nouă naștere devin atât de asemănătoare, încât deosebirea enormă care le separă astăzi dispare. Astăzi, noi trăim în corpul nostru pământesc între naștere și moarte în așa fel încât oamenii se simt, în starea de conștiență obișnuită, puternic separați de lumea spirituală. În starea de conștiență obișnuită, oamenii vorbesc despre această lume spirituală ca despre un dincolo. Ei vorbesc ca și cum s-ar putea îndoi de existența acestei lumi, ca și cum ei ar putea-o nega total, și așa mai departe.
Toate acestea sunt urmarea faptului că viața pe Pământ limitează ființa umană la lumea exterioară sensibilă și la intelect, care nu înglobează decât ceea ce este propriu-zis în legătură cu această existență pământească. De aici provin tot felul de certuri, care, toate, își au rădăcinile în necunoscut. Dumneavoastră veți fi fost adesea martorii unor dispute în legătură cu monismul, cu dualismul ș.a.m.d. Este, firește, cu totul absurd să te cerți în legătură cu asemenea termeni. Impresia pe care o reținem din aceste discuții ne face să ne gândim, să zicem, la un om primitiv care n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se despre existența aerului. Cel care știe că aerul există și la ce slujește el, aceluia nu-i va veni niciodată ideea de a vorbi despre aer ca despre un dincolo. Lui nu-i va veni niciodată ideea să spună: Eu sunt monist, aerul, apa și pământul sunt una, iar tu ești un dualist, fiindcă tu consideri încă aerul drept un lucru care se află dincolo de elementul pământesc și de cel lichid.
Toate acestea sunt pur și simplu absurde, așa cum este absurdă, în majoritatea cazurilor, orice discuție cu privire la concepte. Așadar nu poate fi vorba să ne ocupăm de aceste lucruri, ci numai să atragem atenția asupra lor. Căci, exact așa cum aerul nu există pentru cel care nu-l cunoaște, și el este atunci un dincolo, tot astfel, lumea spirituală – care este prezentă peste tot, ca și aerul –, pentru cei care nu o cunosc este un dincolo; pentru cel care pătrunde lucrurile, ea este un dincoace. Așadar este vorba să admitem pur și simplu că în perioada actuală a Pământului omul trăiește între naștere și moarte în corpul său fizic, în întreaga sa organizare, în așa fel încât această organizare îi conferă o conștiență prin care, într-un anumit sens, omul este separat de o anumită lume a cauzelor, dar care totuși își exercită influența ei în această existență fizică pământească.
Apoi, între moarte și o nouă naștere, omul trăiește într-o altă lume, care, în comparație cu lumea noastră fizică, poate fi numită spirituală, o lume în care el nu posedă un corp fizic vizibil pentru simțurile umane, dar în sânul căreia el trăiește ca o ființă spirituală; și, pe durata acestei vieți dintre moarte și o nouă naștere, lumea în care trăiește între naștere și moarte este tot atât de stranie cum este acum, pentru conștiența obișnuită, lumea spirituală.
Defunctul își apleacă privirea asupra lumii fizice tot așa cum cel care trăiește într-un corp fizic își ridică privirea spre lumea spirituală, iar sentimentele sunt, ca să spunem așa, doar inversate. În timp ce omul care trăiește între naștere și moarte în lumea fizică își poate ridica privirea spre o altă lume, care îi aduce plenitudine în privința multor lucruri care aici, în această lume, îl satisfac prea puțin sau nu îi aduc nici o mulțumire, tot așa, între moarte și o nouă naștere, omul trebuie să simtă în permanență – în fața unei imense abundențe de evenimente, fiindcă se întâmplă mereu mult prea multe lucruri în raport cu ceea ce poate el suporta – omul trebuie să simtă în permanență dorul de a reveni la viața pământească, la ceea ce este pentru el viața de dincoace, și, pe durata celei de-a doua jumătăți a acestei existențe dintre moarte și o nouă naștere, el așteaptă cu mare dor să pătrundă prin naștere în viața pământească. Și așa cum, pe durata acestei vieți pe Pământ, lui îi este frică de moarte, neavând nici o certitudine în legătură cu ceea ce urmează după moarte – pentru conștiența obișnuită, asupra acestui punct domnește o mare incertitudine –, tot astfel, între moarte și o nouă naștere domnește o certitudine excesivă în legătură cu viața pământească, o certitudine care îl paralizează, care îl face pur și simplu neputincios. Astfel încât omul trece prin stări de neputință asemănătoare celor din vis, care îi inspiră o mare dorință de a reveni pe Pământ.
Acestea sunt doar câteva indicații cu privire la marea deosebire care domnește între viața pământească și viața dintre moarte și o nouă naștere. Dar dacă ne întoarcem în timp, să zicem, numai până în epoca egipteană, între mileniul 3 și mileniul 1 înainte de întemeierea creștinismului, și revenim apoi la epoca în care trăim noi înșine pe Pământ, această conștiență trecută, comparată cu cea actuală, de o claritate atât de puternică – și, în prezent, oamenii au, desigur, această luciditate brutal de clară, ei sunt toți atât de deștepți, eu n-o spun absolut deloc cu ironie, oamenii sunt, într-adevăr, toți, foarte deștepți –, comparată cu această conștiență de o claritate atât de brutală, conștiența oamenilor din vechiul Egipt era mai curând o conștiență de vis, care nu se lovea, ca astăzi, de obiectele exterioare, care mai curând trecea prin lume fără a se ciocni de lucruri, dar care, în schimb, era plină de imagini care îi revelau, totodată, ceva despre lumea spirituală care se află în ambianța noastră. Spiritualul se revărsa încă în existența pământească fizică.
Să nu spuneți: Cum, într-o stare de conștiență mai curând asemănătoare visului, neavând această claritate acută, cum a putut omul realiza marile lucrări care au fost realizate, de exemplu, în timpul epocii egiptene sau al celei chaldeene? E suficient să ne reamintim că uneori nebunilor, în anumite stări de delir, le cresc în mod considerabil forțele fizice și ei se apucă să ducă greutăți pe care nu le-ar putea duce deloc în starea de conștiență lucidă. Forța fizică a acestor oameni, care erau poate în aparență mai fragili decât contemporanii noștri – dar nu întotdeauna cel gras este puternic și cel slab este lipsit de putere –, era, de asemenea, în mod corespunzător, mai mare. Numai că ei nu observau în toate amănuntele ceea ce îndeplineau în mod fizic, ci, în timp ce acționau pe plan fizic, ei făceau, în paralel, niște experiențe în care încă mai intervenea lumea spirituală.
Și, pe de altă parte, atunci când ei parcurgeau viața dintre moarte și o nouă naștere, din această viață pământească transpăreau mult mai multe lucruri, urcând spre acele regiuni – dacă pot să-mi permit să folosesc termenul „a urca”. Astăzi este extrem de dificil să te faci înțeles de ființele care se află între moarte și o nouă naștere, căci limbile au luat încetul cu încetul o formă pe care defuncții nu o mai înțeleg. La puțin timp după moarte, substantivele noastre, de exemplu, nu mai sunt decât spații goale pentru înțelegerea lor. Ei nu mai înțeleg decât verbele, ceea ce este mobil, activ. Și, în timp ce spiritele materialiste ne atrag în permanență atenția să definim corect, să accentuăm riguros fiecare concept printr-o definiție, defunctul nu mai cunoaște deloc definițiile; el nu mai cunoaște decât ceea este în mișcare, nu ceea ce are contururi, limite.
În timpurile mai vechi, ceea ce trăia pe Pământ în vorbire, în uzanțele, în obișnuințele de gândire, era încă perceptibil pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, astfel încât defunctul, încă multă vreme după moartea sa, păstra un ecou despre ceea ce trăise pe Pământ, cât și despre ceea ce se mai întâmpla pe Pământ după moartea sa.
În timpuri încă și mai vechi, în perioada catastrofei atlanteene, în mileniile 8, 9 înaintea erei creștine, deosebirile dintre viața pe Pământ și viața de dincolo – dacă putem spune astfel – erau și mai reduse. Și apoi, ajungem treptat la niște vremuri când deosebirile dispar, când cele două forme de existență sunt absolut asemănătoare. Atunci nu mai putem vorbi de vieți pământești succesive.
Viețile succesive au, așadar, o limită, pe care o întâlnim atunci când ne întoarcem în timp. Și ele vor avea și un sfârșit, care poate fi perceput de privirea îndreptată spre viitor. Căci procesul care începe într-un mod absolut conștient prin antroposofie, și anume pătrunderea lumii spirituale în conștiența obișnuită, acest lucru va avea niște consecințe pentru lumea în care trăim între moarte și o nouă naștere, această lume pământească va pătrunde tot mai mult în lumea de după moarte; totuși, conștiența nu va mai fi visătoare, ci din ce în ce mai clară. Deosebirea dintre cele două stări se va diminua iarăși. Așadar, această existență de-a lungul vieților succesive se situează între niște limite exterioare, care conduc apoi spre o cu totul altă formă de existență, când nu mai are sens să vorbim despre vieți pământești succesive, deoarece deosebirea dintre viața pe Pământ și viața spirituală nu mai este tot atât de mare ca în prezent.
Dar atunci când admitem o dată, pentru un vast prezent al epocii pământești, că în spatele acestei vieți pământești se află un mare număr de alte vieți – desigur, nu putem spune nenumărate vieți, căci o cercetare exactă prin mijloacele științei spirituale ne permite chiar să le numărăm –, atunci putem constata că în cursul acestor vieți pământești anterioare noi am făcut anumite experiențe, care înseamnă relații de la om la om. Iar efectele acestor relații umane, manifestate prin experiențele pe care le-am traversat, sunt prezente în această viață pământească, așa cum efectele acțiunilor noastre actuale vor fi simțite în viețile următoare. Așadar noi trebuie să căutăm în viețile anterioare cauzele multor lucruri care survin în viața noastră actuală. Atunci, cu ușurință ne-am putea spune așa: Așadar ceea ce trăiesc eu acum este determinat, are niște cauze. Cum putem fi atunci oameni liberi?
Problema care se pune acum este destul de importantă; căci orice observație spirituală arată că, într-adevăr, viața pământească prezentă este condiționată în acest fel de cele care au precedat-o. Pe de altă parte, conștiența libertății este absolut indiscutabil prezentă. Iar dacă dumneavoastră citiți Filosofia libertății, veți vedea acolo că nu-l putem înțelege absolut deloc pe om dacă nu vedem foarte clar că întreaga lui viață sufletească tinde, este îndreptată, orientată, spre libertate, dar o libertate pe care trebuie s-o înțelegem în mod just.
Dumneavoastră veți găsi tocmai în cartea mea Filosofia libertății o idee a libertății care este extraordinar de important să fie înțeleasă în mod corect. Este vorba de faptul că mai întâi trebuie să fie dezvoltată libertatea în domeniul gândurilor. În gândire se deschide izvorul libertății. Omul are, pur și simplu, o conștiență nemijlocită a faptului că în gândire el este o ființă liberă.
Dumneavoastră puteți spune: Dar astăzi există totuși mulți oameni care se îndoiesc de existența libertății. – Asta este numai o dovadă a faptului că astăzi fanatismul teoretic al omului este mai mare decât ceea ce trăiește el în mod nemijlocit în realitate. Omul nu mai crede în ceea ce trăiește el însuși, fiindcă este îndopat cu concepții teoretice. Plecând de la fenomenele naturale pe care le observă, omul își formează astăzi o idee: Totul este în mod necesar determinat, orice efect are o cauză, tot ceea ce există are o cauză. Așadar când eu concep un gând, și acest lucru are o cauză determinantă. Nu ne gândim chiar imediat la viețile pământești succesive, ne gândim că ceea ce decurge dintr-un gând este tot atât de clar determinat de o cauză ca ceea ce provine de la o mașină.
Prin această teorie a cauzalității generale, cum este numită, prin această teorie, omul devine orb, în diverse feluri, în fața faptului că el poartă distinct în ființa sa conștiența libertății. Libertatea este un fapt pe care îl trăim imediat ce ajungem în mod real la conștiența de sine.
Dar există și oameni care sunt de părere că, acum, sistemul nervos este pur și simplu un sistem nervos și că din el apar gândurile ca prin farmec. Atunci, desigur, aceste gânduri ar fi, să spunem, exact ca flacăra care, sub influența unui material inflamabil, arde, așadar, un rezultat necesar, și nu poate fi vorba de libertate.
Dar, vorbind astfel, acești oameni se contrazic. V-am povestit adesea: Eu aveam un prieten din tinerețe [Nota 6] care, într-o anumită perioadă, stăpânit de un anumit fanatism, era înclinat să gândească materialist și, astfel, el spunea: Când eu merg, de exemplu, atunci nervii mei cerebrali sunt impulsionați de anumite cauze, care au ca efect mersul. Uneori, între noi se desfășura o lungă dezbatere. În cele din urmă, eu i-am spus într-o zi: Da, dar ia privește, tu spui: eu merg. De ce nu spui: creierul meu merge? Dacă tu crezi într-adevăr în teoria ta, nu trebuie să spui niciodată: Eu merg, eu înțeleg, ci: Creierul meu înțelege, creierul meu merge. Așadar, de ce minți?
Mai ales teoreticienii sunt așa. Dar există și oameni ai practicii. Atunci când observă că au făcut un lucru nesăbuit, ei spun: Ei bine, da, eu nu mă pot stăpâni, dar asta mi-e firea. Acest lucru mi se întâmplă de la sine, eu nu am nici o putere să mă împotrivesc. – Și oameni de acest fel există mulți. Ei invocă o cauzalitate ineluctabilă înscrisă în ființa lor. Numai că de cele mai multe ori ei devin inconsecvenți atunci când uneori vor să arate ce merite ar avea, pentru care nu e nevoie să se scuze, ci pentru care doresc să le aduci laude; atunci, ei renunță la această părere.
Faptul fundamental al libertății umane poate fi viețuit în mod direct. Deja în viața pământească obișnuită noi facem multe lucruri în deplină libertate, și care sunt, pe de altă parte, de-așa natură, încât nu am putea prea ușor să nu le facem. Totuși, prin aceasta noi nu ne simțim lezată libertatea.
Presupuneți acum că dumneavoastră hotărâți să vă construiți o casă. Pentru a construi casa ar fi nevoie, să zicem, de un an. După un an, dumneavoastră vă veți putea muta în ea. Vă simțiți oare libertatea diminuată prin faptul că trebuie să vă spuneți: Casa este aici, acum trebuie să intru în ea, să locuiesc în ea – dar aceasta este o constrângere! Dumneavoastră nu vă simțiți atinși în libertatea dumneavoastră prin faptul că v-ați construit o casă.
Cele două lucruri coexistă foarte bine și în viața obișnuită: ne-am angajat, ca să spunem așa, să facem ceva, acest lucru s-a realizat, și acum trebuie să ținem seama de el.
Dacă luați acum în considerare tot ceea ce vine din viețile pământești anterioare, toate lucrurile de care trebuie să țineți seama, fiindcă acestea își au originea în dumneavoastră, tot așa cum originea construirii casei se află în dumneavoastră, atunci nu vă veți simți știrbită libertatea prin faptul că viața dumneavoastră pământească prezentă este determinată de viețile anterioare.
Desigur, puteți spune: Da, bun, îmi construiesc o casă, dar eu vreau să rămân o ființă liberă, nu vreau să mă simt constrâns de acest fapt. Dacă ea nu-mi place, nu mă voi instala în ea peste un an, când va fi gata, ci o voi vinde. – Bine! Am putea avea despre această atitudine o anumită părere, am putea avea, de exemplu, părerea că dumneavoastră nu prea știți ce vreți, dacă vă comportați astfel. Bineînțeles, am putea avea această părere; dar să trecem peste asta. Să trecem peste faptul că cineva ar putea fi un fanatic al libertății, făcând în permanență proiecte, abandonându-le apoi din dragoste pentru libertate. În acest caz, am putea spune: Acest om nu are libertatea de a se adapta la ceea ce el a proiectat. El este îmboldit în permanență de voința de a fi liber, și el aleargă fără încetare tocmai din cauza acestui fanatism al libertății.
În realitate, trebuie să privim aceste lucruri nu într-un mod teoretic rigid, ci trebuie să le privim într-un mod viu. Să trecem acum la o noțiune care, aș putea spune, este mai complexă. Dacă noi atribuim omului libertatea, atunci trebuie să căutăm la alte ființe, la cele care nu sunt diminuate în libertatea lor de limitele impuse naturii umane – dacă ne înălțăm la entitățile care aparțin Ierarhiilor superioare, acestea nu sunt diminuate prin limitele naturii umane –, trebuie să căutăm la ele libertatea într-un grad mai înalt. Cineva ar putea construi o teologie aparte, spunând: Dar Dumnezeu trebuie să fie liber! Și totuși, el a organizat lumea într-un anumit fel. Însă, prin aceasta, El este angajat, El nu poate totuși modifica în fiecare zi ordinea lumii; așadar El nu ar fi liber.
Vedeți dumneavoastră, când opuneți în acest fel, una alteia, necesitatea interioară a karmei și libertatea, care este un fapt al conștienței noastre, care este pur și simplu un rezultat al observației de sine, sunteți prizonierul unui cerc vicios din care nu mai puteți ieși. Căci problema este aceasta: Să luăm încă o dată – nu vreau să abuzez de acest exemplu, însă el ne poate permite să mergem mai departe –, să luăm încă o dată exemplul cu construirea casei. Așadar cineva își construiește o casă. Nu vreau să spun că eu îmi construiesc o casă – eu n-o voi face, probabil, niciodată –, dar, să spunem, cineva își construiește o casă. Însă, prin această hotărâre, el își determină într-un anumit fel viitorul. Iar în perspectiva acestui viitor, când casa va fi gata și el va trebui să țină seama de hotărârea pe care a luat-o în trecut, el nu mai este liber, în aparență, față de faptul de a o locui. Bineînțeles, el singur și-a limitat libertatea; dar, în aparență, nu-i mai rămâne nici o libertate în această privință.
Dar gândiți-vă cât de multe lucruri vă mai rămân, de care puteți dispune în libertate în această casă! Sunteți liber să fiți în ea prost sau deștept. Sunteți liber să vă comportați în această casă într-un mod dezgustător sau cu iubire față de semenii voștri. Sunteți liber să vă sculați devreme sau să vă sculați târziu. Mai sunt și alte necesități legate de aceasta, dar, în ceea ce privește raportul dumneavoastră față de construirea casei, sunteți oricând liber să vă sculați devreme sau târziu. Sunteți liber să trăiți acolo ca antroposof sau ca materialist. Într-un cuvânt, cu privire la nenumărate lucruri, dumneavoastră sunteți liber.
Tot astfel, în viața individului, deși necesitatea karmică se menține, există nenumărate lucruri – mult mai multe decât într-o casă – față de care sunteți liber, care rămân, în realitate, cu totul în domeniul libertății.
Dumneavoastră veți mai putea spune, poate: Bine, așadar, noi avem în viață un anumit domeniu al libertății. Pe acesta, eu îl voi desena aici mai deschis, fiindcă oamenii sunt bucuroși de el, iar, de jur împrejur, necesitatea karmică (vezi desenul, roșu). – Da! și ea se află aici! Așadar noi avem un anumit domeniu delimitat în care domnește libertatea și, de jur împrejur, necesitatea karmică.
Luând în considerare acest lucru, dumneavoastră puteți anticipa ceea ce urmează și puteți spune: Ei da, eu sunt liber în interiorul anumitor limite; dar aici eu ajung la granițele libertății mele. Eu simt din toate părțile necesitatea karmică. Eu mă plimb de acolo-colo prin încăperea libertății mele, dar mă lovesc din toate părțile de granițele ei, de necesitatea karmică, pe care eu o simt.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Ei bine, dragii mei prieteni, dacă peștele ar gândi la fel, el ar fi groaznic de nefericit în apă căci atunci când înoată ajunge și el la limitele apei. El nu poate trăi afară din apă. El nu riscă să iasă afară. El nu iese deloc din apă. El rămâne în apă, el înoată prin apă în toate direcțiile și nu-l preocupă ceea ce este afară din apă, fie aer sau orice altceva. Și vă pot asigura că peștele nu este deloc nefericit din această cauză, că nu poate respira cu plămânii. El nu se gândește absolut deloc să fie nefericit. Pentru ca peștele să aibă ideea de a fi nefericit fiindcă trebuie să respire prin branhii în loc de plămâni, el ar trebui să aibă pe undeva niște plămâni de rezervă, pentru a putea compara viața în apă cu viața în aer. Sentimentul său interior ar fi atunci cu totul diferit. Totul ar fi diferit.
Să aplicăm această comparație la viața umană, la raportul dintre libertate și necesitatea karmică; atunci, vom vedea că, în perioada actuală a vieții pe Pământ, omul are, pentru moment, conștiența obișnuită. Cu această conștiență obișnuită, omul trăiește în domeniul libertății sale așa cum peștele trăiește în apă, și el nu pătrunde absolut deloc cu această conștiență în sfera necesității karmice. Abia atunci când omul începe să perceapă în mod real lumea spirituală – ceea ce ar echivala, pentru pește, să aibă la dispoziție niște plămâni de rezervă –, abia atunci când omul începe să trăiască în lumea spirituală ajunge el să perceapă impulsurile care trăiesc în ea sub forma necesității karmice. Omul își îndreaptă atunci privirea spre viețile sale pământești anterioare și el, percepând acolo cauzele experiențelor sale actuale, nu simte, nu spune: Eu sunt acum sub constrângerea unei necesități implacabile și libertatea mea este atinsă –, ci privește în urmă și vede cum el însuși este acela care a pregătit ceea ce se întâmplă acum, așa cum cineva care și-a construit o casă își îndreaptă privirea asupra hotărârii de altădată, care a dus la construirea acestei case. Și atunci găsește, de obicei, că ar fi mai just să se întrebe: Această hotărâre de a construi o casă a fost rezonabilă sau nu? – Desigur, el poate avea tot felul de păreri mai târziu, după ce lucrurile au fost săvârșite; dar atunci, dacă își dă seama că aceasta a fost o enormă prostie, el poate spune, cel mult, că a fost nechibzuit.
Dar în viața pământească este o întreagă problemă când trebuie să spunem, cu privire la o anumită acțiune pe care am întreprins-o noi înșine, că aceasta a fost o prostie. Nu ne place să recunoaștem așa ceva. Nu suportăm cu plăcere consecințele unei prostii pe care am făcut-o. Ne gândim că ar fi fost mai bine să nu fi luat hotărârea respectivă. Dar acest lucru nu se referă decât la o singură viață pământească, pentru că, într-adevăr, prostia hotărârii și pedeapsa care urmează, prin faptul că trebuie să trăim consecințelor acestei prostii, se situează în interiorul aceleiași vieți. Așa stau lucrurile întotdeauna în această privință.
Dar situația nu mai este aceeași în cazul mai multor vieți pământești. Ele sunt separate întotdeauna de intervalele petrecute între moarte și o nouă naștere, și această viață petrecută între moarte și o nouă naștere transformă multe lucruri, care nu s-ar transforma deloc dacă viața pământească ar continua în același fel. Să presupunem că vă îndreptați privirea asupra unei vieți anterioare. Dumneavoastră ați făcut unui om bine sau rău. Între această viață anterioară și cea actuală, s-a desfășurat existența dintre moarte și o nouă naștere. În timpul acestei vieți, al acestei existențe spirituale, dumneavoastră nu puteți gândi altfel decât că ați devenit mai puțin perfect prin faptul că i-ați făcut rău unui om. V-ați diminuat valoarea umană, v-ați mutilat sufletul. Trebuie să reparați această mutilare, și atunci luați decizia de a face în următoarea viață pământească ceea ce vă permite să reparați greșeala comisă. În viața dintre moarte și o nouă naștere, dumneavoastră vă asumați prin proprie voință acea faptă care poate compensa greșeala. Dacă ați făcut bine cuiva, atunci dumneavoastră știți că întreaga viață umană de pe Pământ – acest lucru se vede în special între moarte și o nouă naștere –, întreaga viață de pe Pământ are importanță pentru ansamblul omenirii. Atunci vă dați seama, dacă ați ajutat un om să progreseze, că el și-a cucerit de fapt prin aceasta anumite lucruri pe care nu și le-ar fi putut cuceri fără dumneavoastră într-o viață anterioară. Astfel, în existența dintre moarte și o nouă naștere vă simțiți din nou unit cu acest om, pentru a continua ceea ce ați realizat în vederea desăvârșirii umane. Dumneavoastră îl căutați din nou în viața pământească următoare, tocmai pentru a continua să acționați în noua viață pământească asupra lui în același fel prin care l-ați ajutat să fie mai desăvârșit.
Așadar, atunci când percepem, printr-o capacitate reală de a privi în lumea spirituală, cercul necesităților karmice care ne înconjoară, nu e vorba să blestemăm aceste necesități, ci e vorba să privim în urmă, să vedem natura actelor pe care noi înșine le-am săvârșit, și să le privim în așa fel încât să ne spunem: Acum trebuie să se întâmple – și acest lucru ar trebui să se întâmple într-o deplină libertate – ceea ce este determinat de o necesitate interioară.
Niciodată nu ne vom găsi într-o situație de dezacord față de karmă dacă am ajuns să privim în mod real în intimitatea karmei. Atunci când, prin karmă, se ivesc lucruri care nu ne plac, ar trebui să le considerăm în contextul legilor generale ale lumii. Și ajungem atunci să înțelegem tot mai mult că, în cele din urmă, totuși, ceea ce este determinat karmic este mai bun decât dacă ar trebui, cu fiecare viață pământească, să luăm totul de la început, ca și cum în fiecare viață pământească am fi niște pagini complet nescrise. Căci noi înșine suntem, în realitate, karma noastră. Ceea ce ne vine în întâmpinare, provenind din viețile anterioare, suntem noi înșine, și nu are nici un sens să ne spunem că ceva din karma noastră, alături de care se află, desigur, domeniul libertății, ar trebui să fie altfel decât este, căci, în general, într-un ansamblu guvernat de legi, detaliul izolat nu poate fi supus unei critici. Se poate ca unuia să nu-i placă nasul său; dar nu are nici un sens să critice pur și simplu acest nas în sine, căci nasul pe care îl are trebuie să fie în realitate așa cum este, dacă omul respectiv, în ansamblul său, este așa cum este. Iar cine spune: eu aș vrea să am un alt nas, acela spune de fapt, cu aceasta, că el ar vrea să fie un cu totul alt om. Dar, gândind astfel, el se suprimă pe sine însuși în gândire. Însă așa ceva nu se poate.
Tot așa, noi nu ne putem suprima nici karma, căci noi înșine suntem karma noastră. Dar acest lucru nu trebuie să ne tulbure deloc, deoarece ea se desfășoară cu totul la limita actelor în mod liber înfăptuite, fără a le prejudicia cu nimic.
Aș vrea să mai prezint o comparație, care va clarifica aceste lucruri. Noi, ca ființe umane, ne deplasăm mergând; dar aici există solul, pe care mergem. Nimeni nu se simte stânjenit în mersul său prin faptul că el are un sol sub picioare. Și chiar ar trebui să știe că, dacă acest sol n-ar exista, el nu ar putea merge, el ar cădea mereu. Așa este și cu libertatea noastră. Ea are nevoie de solul necesității. Ea trebuie să se edifice pe un fundament.
Suntem noi înșine acest fundament. Imediat ce înțelegem în mod just noțiunea de libertate și noțiunea de karmă, le putem împăca foarte bine. Și atunci nici nu mai trebuie să dăm înapoi speriați în fața examinării în profunzime a acestei necesități karmice. Desigur, în anumite cazuri, putem chiar spune următoarele: Eu admit în prealabil că cineva, datorită inițierii, poate arunca o privire în viața pământească anterioară. Când el privește în viața pământească anterioară, atunci, prin aceasta, el știe foarte exact că lui i se întâmplă un lucru sau altul, care își are originea în această viață pământească. Dacă el nu ar fi ajuns la știința inițierii, atunci o necesitate obiectivă l-ar fi constrâns să facă anumite lucruri. El le-ar fi făcut în mod inevitabil. El nu și-ar fi simțit diminuată, prin aceasta, libertatea, căci libertatea sa ține de sfera conștienței obișnuite. Cu aceasta, el nu ajunge în acea regiune în care acționează această necesitate, tot așa cum peștele nu ajunge în domeniul aerului exterior. Dar când a ajuns la știința inițierii, privirea lui se întoarce în trecut, el vede cum a fost într-o viață pământească anterioară și consideră ceea ce se prezintă acum drept o sarcină care i-a fost încredințată în mod conștient pentru această viață. Și chiar așa și este.
Vedeți dumneavoastră, cel care nu posedă nici o știință a inițierii, acela știe, în realitate, întotdeauna – eu voi spune acum ceva care vi se va părea oarecum paradoxal, totuși, așa stau lucrurile –, știe dintr-un anumit imbold interior, printr-un impuls, ce trebuie să facă. Da, oamenii fac întotdeauna, știu întotdeauna ce trebuie să facă, ei se simt întotdeauna îmboldiți să facă un lucru sau altul! Pentru cel care pornește pe calea inițierii, lumea apare întru câtva altfel. Când viața începe să i se dezvăluie, apar anumite trăiri izolate, care îi pun în față niște întrebări foarte ciudate. Dacă se simte îmboldit să facă ceva, imediat este îmboldit, pe de altă parte, să nu mai facă acel lucru. Imboldul obscur care există la majoritatea oamenilor, împingându-i să facă un lucru sau altul, acest imbold nu se mai manifestă. Și, într-adevăr, pe o anumită treaptă a înțelegerii inițiatice, omul ar putea foarte bine să ajungă să-și spună, dacă nimic altceva nu s-ar prezenta: Acum, după ce am ajuns la această înțelegere – am acum patruzeci de ani, dar puțin contează –, eu aș prefera să-mi petrec restul vieții stând pe scaun și să nu fac nimic; căci impulsurile foarte clare care te împing să faci un lucru sau altul, acestea nu mai sunt prezente.
Să nu credeți, dragii mei prieteni, că inițierea nu are o adevărată realitate. E ciudat cum gândesc uneori oamenii în această privință. Despre o găină la rotisor, cel care mănâncă din ea crede că aceasta are o adevărată realitate. Dar despre știința inițierii, majoritatea oamenilor cred că ea nu are decât niște efecte teoretice. Însă ea are efecte asupra vieții. Și un asemenea exemplu de influență asupra vieții este exemplul pe care tocmai vi l-am dat. Înainte de a fi dobândit cunoașterea inițiatică, omul are un imbold obscur de a considera întotdeauna un anumit lucru important, un altul neimportant. Inițiatul ar vrea să se așeze pe un scaun și să lase ca lumea să-i treacă pe dinainte, căci nu are nici o importanță – el ar putea vedea astfel lucrurile – dacă se întâmplă un anumit lucru sau dacă altul este omis. Atunci nu mai există decât un singur mijloc de corectare – lucrurile nu vor rămâne aici, căci cunoașterea inițiatică mai aduce și altceva –, nu mai există decât un mijloc de corectare pentru ca inițiatul respectiv să nu se așeze pe scaun, lăsând ca lumea să-i treacă pe dinainte și spunând: Toate acestea îmi sunt indiferente; nu mai există decât un mijloc de corectare: să te întorci înapoi la viețile anterioare. Atunci, el citește în karma sa sarcinile pe care le are de îndeplinit în viața actuală. El face atunci în mod conștient ceea ce-i impun viețile sale anterioare. El nu se gândește să nu le îndeplinească, în ideea că acest lucru i-ar diminua libertatea, ci el le îndeplinește, fiindcă descoperă ceea ce a trăit în existențele sale anterioare și fiindcă percepe în același timp ceea ce s-a întâmplat în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, cum el a considerat drept rezonabil să săvârșească, în consecință, faptele corespunzătoare. El s-ar simți neliber dacă nu și-ar putea îndeplini sarcinile care decurg pentru el din viața pământească anterioară.
Aș vrea să deschid aici o mică paranteză. Vedeți dumneavoastră, cuvântul karma a venit în Europa adus de englezi. Și, fiindcă se scrie: karma, oamenii îl pronunță foarte frecvent „karma”. E o pronunțare greșită. Cuvântul ar trebui pronunțat ca și cum ar fi scris cu ä. De când sunt în conducerea Societății Antroposofice, eu pronunț întotdeauna „ka(=ä)rma”, și regret că foarte mulți oameni s-au obișnuit să pronunțe mereu acest cuvânt îngrozitor: „kirma”. Când eu spun „karma”, ei înțeleg „kirma”. Este îngrozitor. Dumneavoastră veți fi auzit deja cum mai mulți discipoli foarte fideli spun de câtăva vreme „kirma”.
Deci, nici înainte de a păși pe calea cunoașterii inițiatice, nici după aceea, nu există contradicție între necesitatea karmică și libertate. Nu există înainte de pășirea pe calea cunoașterii inițiatice, deoarece omul rămâne prin conștiența sa obișnuită în interiorul domeniului libertății și necesitatea karmică se desfășoară în exterior, ca un fenomen natural; el nu simte lucrurile altfel decât ca venite din propria sa natură. Nu există nici după, pentru motivul că el este întru totul în acord cu karma sa, pur și simplu pentru că el consideră rațional să acționeze în sensul acestei karme. Exact așa cum atunci când, construindu-ne o casă, nu spunem: Faptul că mă instalez în această casă îmi știrbește libertatea –, ci spunem: Ei bine, a fost foarte rezonabil din partea ta să-ți construiești o casă în acest ținut, în acest loc, acum, trăiește ca un om liber în această casă – tot așa, cel care cu ajutorul cunoașterii inițiatice poate să-și îndrepte privirea asupra vieților sale anterioare, acela știe că devine liber prin faptul că își îndeplinește sarcinile karmice, așadar, că se instalează în casa pe care și-a construit-o în cursul vieților sale anterioare.
Astfel, dragii mei prieteni, eu voiam să vă expun astăzi faptul că necesitatea karmică și libertatea sunt compatibile în viața umană. Mâine, continuând să vorbim despre karmă, vom intra în anumite detalii.
