În cadrul discuțiilor noastre despre karmă am văzut, în conferința precedentă, anumite înlănțuiri de destin care pot să proiecteze o lumină asupra modului în care acționează destinul de-a lungul diferitelor vieți pământești. Eu am luat hotărârea, deși, firește, este vorba despre o problemă delicată, am luat hotărârea să vorbesc odată în detaliu despre aceste înlănțuiri, și acum voi continua aceste considerații.
Veți fi remarcat că atunci când am studiat aceste raporturi karmice a fost necesar să ne oprim la anumite detalii ale vieții și ale naturii omului, detalii cărora li se acordă de obicei puțină atenție. V-am arătat astfel, în legătură cu Dühring, cum niște particularități de ordin fizic dintr-o încarnare se transformă, în următoarea încarnare, într-o anumită dispoziție a sufletului. Căci, într-adevăr, când abordăm lumile spirituale pentru a studia ființa umană, atunci, pe de o parte, tot ceea ce este spiritual își pierde caracterul abstract, devine plin de forță și se transformă în impuls activ. În schimb, ceea ce este corporal, ceea ce se exprimă în ființa umană și în mod corporal, își pierde, desigur, putem spune și așa, își pierde materialitatea, dobândește o semnificație spirituală, își cucerește un anumit loc în ansamblul vieții umane.
Cum acționează de fapt destinul? El acționează în așa fel încât își trimite influențele în întregul om. Ceea ce caută omul în viață printr-un impuls al karmei, cum se modelează atunci destinul său, aceste lucruri sunt legate de faptul că forțele destinului care trec din viață în viață produc și determină compoziția sângelui în finețea sa, reglează activitatea internă a nervilor și, de asemenea, stimulează receptivitatea instinctivă a sufletului pentru un lucru sau altul. Și nu putem descoperi ușor natura internă a legăturilor karmice dacă nu simțim nici un interes – aici este vorba, bineînțeles, întotdeauna de ochiul sufletului – pentru amănuntele exterioare ale vieții unui om. Într-adevăr, pentru observarea karmei este tot atât de important să te interesezi de o mișcare a mâinilor, pe cât este de important să te interesezi de un talent spiritual genial. Este tot atât de important să poți observa – bineînțeles, și din punct de vedere spiritual, din perspectiva corpului astral și a Eului – cum cineva se așează, pe cât este de important să vezi cum își satisface îndatoririle morale. Este tot atât de important să vezi dacă un om își încrețește fruntea bucuros sau ușor, pe cât de important este să descoperi dacă el este evlavios sau neevlavios. Multe lucruri care în viața obișnuită ne par neînsemnate sunt extrem de importante atunci când începi să observi drumul destinului de la o viață pământească la alta, și multe lucruri care îi par cuiva deosebit de importante la un om sau altul au o importanță mai mică.
Acum, în viața omului, în general, nu este atât de ușor să-ți îndrepți atenția, de exemplu, asupra particularităților corporale. Ele sunt prezente, și trebuie să te fi antrenat pentru a le distinge, bineînțeles, comportându-te în așa fel încât să nu-l rănești pe celălalt, pentru că, atunci când îl observăm cu intenția de a-l studia, îl rănim. Aceasta nu ar trebui să se întâmple niciodată, ci trebuie să ne orientăm în așa fel încât lucrurile să se reveleze de la sine. Dar dacă ne-am exersat facultatea atenției, atunci deja în viața curentă descoperim la fiecare om anumite particularități individuale, mici detalii care sunt foarte importante, în cel mai eminent sens al cuvântului, pentru observarea karmei. Nu ne putem dărui unei observații cu adevărat pătrunzătoare în ceea ce privește relațiile karmice dintre oameni, decât dacă ne putem referi la anumite particularități semnificative.
Acum câteva decenii, o personalitate a fost extraordinar de interesantă pentru mine, atât în ceea ce privește viața sa interioară, spirituală, cât și în ceea ce privește viața sa exterioară, este vorba de filosoful Eduard von Hartmann [Nota 50]. Eram atras spre el de un interes foarte profund. Dar când îi privesc acum viața în perspectiva unui studiu al karmei, sunt obligat să evoc în mod interior ceea ce este important în acest sens cam în felul următor. Eu trebuie să-mi spun că Eduard von Hartmann, filosoful inconștientului, a acționat de fapt la început, în domeniul filosofiei, într-un mod exploziv. Dar, în realitate, această influență explozivă în domeniul spiritual a fost înregistrată de oamenii secolului al 19-lea – scuzați-mi această critică, ea nu este atât de malițioasă – cu un mare flegmatism. Oamenii secolului al 19-lea și, desigur, cei de la începutul secolului 20, nu pot fi deloc scoși din flegmatismul lor atunci când este vorba despre ceea ce însuflețește din punct de vedere interior lumea. De fapt, abia putem găsi în vremea noastră, atât de flegmatică față de tot ce se referă la spirit, un entuziasm cu adevărat profund.
Eu a trebuit, de exemplu, să descriu odată, într-o altă serie de conferințe [Nota 51], un fapt istoric: ciocnirea dintre lumea romană și lumea nord-germanică în epoca migrațiilor popoarelor, în momentul în care creștinismul s-a răspândit în direcția nord, venind din ținuturile meridionale, greco-latine. Dacă ni-i reprezentăm în mod clar pe acești strămoși fizici ai lumii Europei Centrale și ai Europei de Sud, avem deja o impresie despre impulsivitatea intensă a oamenilor de odinioară. De fapt, trăirea în sânul puterilor spirituale ale naturii era vie printre populațiile germanice cu care s-au întâlnit romanii în primele secole ale erei creștine. Acești oameni aveau față de spiritual o cu totul altă atitudine. Ei erau încă, în marea lor majoritate, înclinați spre spiritual într-un mod absolut instinctiv. Și, în timp ce astăzi vorbim aproape tot timpul cu un asemenea flegmatism încât un cuvânt urmează după altul ca și cum ceea ce spunem ar fi fără importanță, acești oameni făceau ca ceea ce trăiau ei în mod interior să treacă în limbajul lor. Pentru ei, vântul care sufla putea fi gestul fizic de manifestare spirituală și sufletească, la fel ca mișcarea brațului unui om. În această suflare a vântului, în pâlpâirea flăcării la suflarea vântului, era percepută manifestarea lui Wotan. Iar când aceste experiențe treceau în vorbire, când li se dădea veșmântul vorbirii, atunci în vorbire trecea caracterul a ceea ce fusese trăit. Pentru a exprima acest lucru în limbaj modern, noi am spune: Wotan vibrează în vânt – când, într-un mod asemănător, în vechiul limbaj se spunea „vibrarea”, aceasta impregna și vorbirea –, participați la această trăire care vibrează și unduiește până în cuvinte! Când omul, ridicându-și privirea, percepe tunetul care bubuie în nori și contemplă în spatele acestui gest, în spatele gestului din natură al tunetului, o entitate spirituală, și când el exprimă toate acestea astfel: Donar duduie în tunet – atunci în limba modernă pătrunde ceea ce a răsunat în vorbire odinioară într-un mod asemănător. La fel cum acești oameni simțeau prezența spiritualului în fenomenele naturii și îl exprimau în vorbirea lor, tot astfel, ei exprimau, când mergeau la luptă, divinitatea binevoitoare care trăia în membrele lor, în toate gesturile lor. Ei purtau atunci un scut imens, și lansau cu forță cuvintele, am putea spune, la adăpostul scutului. Și acest fapt, de a proiecta un spirit – fie bun, fie demonic – în vorbire, un spirit care, după o explozie puternică, se liniștea, pentru a se intensifica din nou, ei îl exprimau, de asemenea, ducându-se la asalt prin cuvintele: Ziu zwingt Zwist! Toate acestea, proferate din spatele scuturilor, cu toată furia, în beția luptei, ce asalt! Imaginați-vă aceste cuvinte pronunțate de mii de gâtlejuri deodată din spatele scutului. În primele secole, când Sudul a întâlnit Europa Centrală, cu adevărat eficace nu era ceea acționa în luptă în mod exterior, ci era eficace acest puternic vuiet care se îndrepta spre legiunile romane. La început, acest vuiet a provocat la aceste populații venite din sud o panică fără leac. Genunchii le tremurau când auzeau acest „Ziu zwingt Zwist”, răcnit, din spatele scuturilor, de mii de gâtlejuri.
Și trebuie s-o spunem clar: Cu siguranță, acești oameni sunt aici din nou, dar cât au devenit ei de flegmatici! Mulți dintre ei, care urlau odinioară atât de tare, au devenit atât de flegmatici, flegmatici în cel mai înalt grad, au fost învinși de atitudinea interioară a secolelor 19 și 20. Dar dacă ar reînvia acum acești voinici care, odinioară, aveau impulsul sufletesc de a urla, ei și-ar acoperi noua lor încarnare cu o bonetă de noapte și ar spune: Ceea ce este astăzi flegmatism în om, care nu poate fi zgâlțâit pentru a se trezi, nu este la locul său decât sub o bonetă de noapte, în pat, și nu pe scena activității umane!
Eu nu vorbesc astfel decât pentru a arăta cât de puțin înclinat eram a simți ceva atât de exploziv cum era ceea ce a oferit Eduard von Hartmann în «Filosofia inconștientului» [Nota 52]. La început el a vorbit, desigur, despre faptul că tot ceea ce este conștient în om, gândirea conștientă, are o importanță minimă, față de tot ceea ce vibrează și urzește în mod inconștient în om, față de tot ceea ce vibrează și urzește inconștient în natură, tot ceea ce nu poate fi ridicat în conștiență și nu pătrunde acolo niciodată. Eduard von Hartmann nu a cunoscut imaginația clarvăzătoare și intuiția, el nu știa că inconștientul poate pătrunde în câmpul cunoașterii umane. Așadar el a arătat că ceea ce este esențial rămâne în inconștient. Dar tocmai pe acest temei și-a format el părerea că lumea în care trăim este cea mai rea din câte se pot imagina. El a cultivat pesimismul și mai mult decât Schopenhauer [Nota 53], și considera că punctul culminant al civilizației ar consta în a se nimici într-o zi această întreagă evoluție pământească [Nota 54], ea ar trebui să fie nimicită cât mai curând cu putință. El spunea numai că nu voia să insiste ca acest lucru să se facă deja de mâine, fiindcă atunci n-ar fi timp suficient pentru a se înfăptui toate cele necesare pentru o distrugere definitivă a Pământului, ca să nu mai rămână nimic din civilizația umană, ea fiind fără valoare. Și el visa – aflăm aceasta din «Filosofia inconștientului» – că oamenii vor ajunge să inventeze o mașină mare pe care ei o vor putea îngropa destul de adânc în Pământ, pentru a provoca o explozie puternică și întreg Pământul să explodeze, să se pulverizeze în spațiul cosmic.
Desigur, mulți oameni s-au entuziasmat de această «Filosofie a inconștientului». Dar când vorbesc despre ea se observă că ei nu sunt convinși cu adevărat în toată ființa lor de aceste idei. Să se spună așa ceva! Dar este ceva foarte grav să se poată spune așa ceva! Oamenii vorbesc despre asta ca în trecere, și tocmai acest lucru este îngrozitor.
Dar chiar s-a întâmplat să existe un asemenea filosof. Și apoi acest filosof a examinat lucrurile care țin de moralitatea omului pe Pământ. Și lucrarea sa «Fenomenologia conștienței morale» [ Nota 55] m-a interesat în modul cel mai profund. El a scris după aceea o carte [Nota 56] despre conștiența religioasă, apoi o estetică; el a scris mult. Și toate acestea erau de cel mai mare interes, chiar dacă nu puteai adera la ele.
Poți simți, desigur, o mare dorință să știi ce este cu destinul unui asemenea om. Poate vom fi tentați să ne ocupăm mai întâi în mod temeinic de filosofia sa. Vom încerca să ghicim, după ideile sale filosofice, ceva cu privire la viețile sale pământești anterioare. Dar nu vom afla nimic. Totuși, tocmai o asemenea personalitate era pentru mine interesantă, interesantă în cel mai înalt grad.
Și, vedeți dumneavoastră, când ai, oarecum, ocultismul în sânge, ca să spun așa, ești stimulat să te orientezi în direcția justă. Și aici există un fapt: Eduard von Hartmann a fost mai întâi militar, ofițer. În anuarul lui Kürschner figura întotdeauna – până la moartea sa –, pe lângă calitatea sa de doctor în filosofie ș.a.m.d., și aceea de locotenent. Eduard von Hartmann a fost în primul rând ofițer prusac și, se spune, un foarte bun ofițer.
Vedeți dumneavoastră, de la un moment dat, acest fapt mi-a apărut în perspectiva înlănțuirilor karmice mult mai important decât particularitățile filosofiei sale. În ceea ce privește filosofia sa, nu-i așa, suntem înclinați să admitem un lucru, pe altul să-l respingem. Dar acest fapt nu este atât de semnificativ; fiecare poate să o facă numai dacă a studiat puțin filosofia. Dar de aici nu reiese nimic deosebit. Dar ne întrebăm: Cum se face că un om care era ofițer prusac, un ofițer bun, care în timpul serviciului său s-a ocupat de filosofie cu adevărat puțin, foarte puțin, și mult mai mult de mânuirea săbiei, cum se face că el a devenit tocmai un filosof reprezentativ al timpului său? Și cum a devenit el așa ceva?
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, el a devenit filosof în urma unei boli care l-a făcut să sufere de genunchi toată viața și care l-a obligat să se pensioneze. În unele momente, el nu mai putea merge, trebuia să-și țină picioarele întinse, să meargă puțin, să rămână așezat pe o canapea. Și, după ce și-a asimilat cultura contemporană, el a scris una după alta mai multe lucrări de filosofie. Filosofia lui Hartmann ocupă o întreagă bibliotecă; el este un om care a scris mult.
Dar în ceea ce mă privește, în timp ce îi studiam personalitatea, ceea ce mi s-a părut într-o zi deosebit de important a fost suferința sa de genunchi, intervenția acestei afecțiuni de genunchi. Faptul că acest om a fost atins de această suferință la o anumită vârstă m-a interesat mult mai mult decât realismul său transcendental, sau chiar această afirmație a lui: A existat mai întâi religia Tatălui, apoi religia Fiului, și în viitor va veni religia Spiritului. – Sunt niște afirmații pline de spirit, dar, în timpul acestui secol al 19-lea atât de spiritual, lucruri de acest fel se găseau, mai mult sau mai puțin, pe toate drumurile. Faptul însă că un om devine filosof fiindcă a fost atins de o afecțiune de genunchi pe când era locotenent, acest lucru este foarte important. Și, atâta timp cât nu ne putem întoarce în trecut la originea unor asemenea fapte, atâta timp cât ne lăsăm orbiți de lucrul aparent cel mai frapant, nu vom ajunge să descoperim înlănțuirile karmice.
Când am putut face legătura în mod just între întreaga personalitate și suferința de genunchi, atunci în fața mea s-a deschis perspectiva a ceea ce a survenit în destinul acestui om. În acest moment, eu m-am putut întoarce în trecut. Nu pornind de la capul lui Eduard von Hartmann, ci de la genunchiul său am putut găsi eu calea care conducea la încarnările sale anterioare. La alții, punctul de plecare este nasul ș.a.m.d. De regulă, acest punct nu este ceea ce se consideră a fi cel mai important pentru viața dintre naștere și moarte.
Așadar care este aici înlănțuirea karmică? Vedeți dumneavoastră, omul, așa cum apare el în viața pământească, este în realitate, ca ființă fizică, și eu am atras adesea atenția asupra acestui punct, o entitate tripartită. Ea are o organizare neuro-senzorială, concentrată în principal în cap, dar care se extinde la întregul om. Omul are o organizare ritmică, și aceasta își are expresia cea mai evidentă în respirația și circulația sanguină, extinzându-se, la rândul ei, la omul întreg și exprimându-se în toate; el are, de asemenea, o organizare a membrelor, un sistem locomotor, care este legat de metabolismul său, de regenerarea substanțelor ș.a.m.d. Omul este o ființă tripartită.
Și atunci înțelegem, privind existența în ansamblul ei: ceea ce considerăm noi drept lucrul cel mai important în viața de pe Pământ, capul, nu păstrează, în cursul trecerii prin nașteri și morți, decât o importanță relativ redusă curând după moarte. Capul, care în omul fizic este lucrul cel mai uman din om, își scoate în realitate entitatea sa în cea mai mare măsură din fizic; în timp ce restul organismului, care în omul fizic este de mai mică valoare, în spiritual este elementul superior. În cap, omul este cel mai mult o ființă fizică, și cel mai puțin o ființă spirituală. În schimb, el este mai mult spirit în celelalte părți ale organizării sale, în organizarea ritmică și în organizarea membrelor. Omul este cel mai spiritual în sistemul locomotor, în activitatea membrelor.
Astfel că darurile intelectuale se pierd relativ repede după moarte. În schimb, elementul spiritual-sufletesc inconștient care ține de organizările inferioare devine deosebit de important între moarte și o nouă naștere. Dar, în general, în timp ce, trecând de la o viață pământească la următoarea, organizarea exterioară a capului este cea care, în funcție de forma și de conținutul său spiritual, devine tocmai capul din încarnarea următoare, ceea ce în cap este de natură voluntară acționează în special în membrele viitoarei încarnări. Cel a cărui gândire este leneșă într-o încarnare, cu siguranță nu va fi în următoarea încarnare un alergător rapid, ci lenea gândirii se regăsește în încetineala membrelor, după cum, invers, încetineala membrelor în încarnarea prezentă se manifestă în gândirea înceată a încarnării următoare.
Așadar, de la o viață pământească la alta, de la o încarnare la alta, are loc o metamorfoză, o influență reciprocă între cele trei părți ale entității umane.
Ceea ce vă expun aici nu este o teorie; rezultă din faptele vieții. Vedeți dumneavoastră, când într-o zi mi-am propus să mă ocup în mod deosebit de această afecțiune de genunchi a lui Eduard von Hartmann, am fost orientat spre încarnarea sa precedentă, în cursul căreia, la un moment dat, el a fost lovit de un fel de insolație. Această insolație, care s-a aflat înainte de toate la originea predispoziției de destin ca în următoarea viață pământească să se manifeste, metamorfozându-se, prin afecțiunea sa de genunchi, era, așadar, o atingere a capului. Într-o bună zi, el nu a mai putut gândi; el suferea de un fel de paralizie a creierului. În încarnarea următoare, aceasta a reapărut sub forma unei paralizii a unui membru. Iar acea împrejurare a destinului care l-a condus la o paralizie a creierului a fost următoarea: Această individualitate era unul dintre acei oameni care, în timpul Cruciadelor, au plecat în Orient și în Asia să lupte cu turcii și cu asiaticii, dar care, în același timp, au învățat să-i admire pe aceștia din urmă. După ce-și asimilase prin admirație grandioasa spiritualitate orientală care i-a întâmpinat pe Cruciați, această individualitate s-a găsit în fața unui om despre care a simțit în mod instinctiv că mai fusese în contact cu el în precedenta sa încarnare. Ceea ce rămăsese de rezolvat între cei doi era de ordin moral. Efectul ulterior al insolației: durerea de genunchi din încarnarea următoare, pare, la început, a fi doar de natură fizică; dar întotdeauna când e vorba de evenimente ale destinului suntem trimiși în trecut la ceva de natură morală; în acest caz, la faptul că, începând dintr-o încarnare și mai veche, această individualitate era însuflețită de impulsul de a se lupta cu forță, cu furie, cu omul care îi ieșea în întâmpinare. Ea s-a apucat să-l urmărească pe acest adversar sub un soare arzător. Dar urmărirea nu era justificată. Ea s-a întors împotriva urmăritorului: soarele arzător i-a provocat paralizia creierului. Ceea ce trebuia să se întâmple în această luptă avea ca origine, dragii mei prieteni, faptul că, într-o încarnare și mai veche, această individualitate era deosebit de inteligentă, inteligentă în cel mai înalt grad. Acum, privirii i se oferea o încarnare și mai veche, cea în care această individualitate era înzestrată cu o inteligență superioară. Și adversarul pe care această individualitate l-a atacat în timpul Cruciadei, acest adversar, într-o încarnare anterioară, fusese încolțit de acea individualitate inteligentă într-o situație dificilă, care se întorsese în dezavantajul său. Astfel s-a creat înlănțuirea morală din care a luat naștere mai târziu impulsul pentru luptă ș.a.m.d. Ajungem astfel la elementul moral, prin faptul că forțele care au luat naștere aici ne conduc în urmă la o încarnare și mai veche.
Așadar găsim aici trei încarnări succesive ale unei individualități: în timpuri străvechi, o personalitate extrem de inteligentă și de ageră – prima încarnare. Apoi, un cruciat, care, la un moment dat și ca urmare a unei greșeli comise tocmai din cauza inteligenței sale, este atins de o paralizie a creierului; inteligența dispare, dar numai după ce avusese o admirație fără limite pentru civilizația orientală. Încarnarea a treia: un ofițer prusac obligat să se pensioneze din cauza unei afecțiuni la genunchi, care acum nu știe ce trebuie să facă, se apucă de filosofie și scrie atunci o remarcabilă «Filosofie a inconștientului», inspirată cu totul din cultura celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea.
Când dispunem de o astfel de înlănțuire a faptelor, lucruri care mai înainte erau complet obscure se luminează. Căci, vedeți dumneavoastră, când îl citeam pe Hartmann fiind încă tânăr, și neștiind atunci care este înlănțuirea faptelor, aveam întotdeauna acest sentiment: Ei bine, există aici niște lucruri inteligente. – Când citeam o pagină, îmi spuneam: Da, aici există ceva teribil de inteligent, dar nu pe această pagină. Eu voiam mereu să întorc pagina, pentru a vedea pe verso dacă lucrurile inteligente se află acolo. Dar lucrurile inteligente nu erau de astăzi, ele erau de ieri sau de alaltăieri.
Pentru mine nu s-a făcut lumină decât în momentul în care am constatat că această inteligență, această deșteptăciune deosebită, urca în urmă cu două încarnări, acționând în prezent. Atunci a căzut o lumină strălucitoare asupra acestei întregi opere, asupra acestor producții ale lui Hartmann care umpleau o bibliotecă, atunci când am știut că aici este activă încă inteligența unei încarnări mult anterioare.
Când am făcut cunoștință în mod personal cu Hartmann și stăteam de vorbă de el, aveam în realitate acest sentiment: aici, în spatele lui, există cineva care nu vorbește niciodată; dar în spate mai există și un al treilea, care îi este, în realitate, sursa inspirațiilor. Căci, ascultându-l, aveai uneori de ce să disperi: în fața ta se afla un ofițer care vorbea despre filosofie și despre adevărurile cele mai înalte fără entuziasm, cu indiferență, cu o anumită severitate. Pentru a înțelege cum stăteau lucrurile în realitate, trebuia să știi: în spatele acestor cuvinte se manifestă o inteligență care își are originea în urmă cu două încarnări.
Desigur, cine relatează asemenea lucruri poate părea lipsit de respect, dar ele nu sunt lipsite de respect; eu sunt convins că ar fi foarte de folos pentru orice om să fie informat despre asemenea înlănțuiri care îl privesc, chiar dacă ar trebui să-și spună: În a treia din ultimele mele încarnări, eu am fost într-adevăr un nemernic! – Poate fi foarte profitabil pentru viață să-ți poți spune: eu am fost un nemernic. – Odată, în cursul unei încarnări oarecare, dar nu numai o dată în cursul unei încarnări, am fost, oricum, cu siguranță, un nemernic! Vedeți dumneavoastră, în cazul unor asemenea lucruri, știți bine că întotdeauna, ca, de altfel, și cu privire la societate, se face abstracție de persoanele prezente, de încarnările actuale.
Pe mine m-au interesat deosebit de intens, acum, deoarece viața mă condusese spre această personalitate, înlănțuirile de destin la Friedrich Nietzsche [Nota 57]. Eu am studiat problema Nietzsche sub toate aspectele ei, am scris și am spus multe lucruri despre el, și l-am studiat sub toate aspectele.
Destinul său a fost într-adevăr straniu. În viață, eu nu l-am văzut decât o singură dată, în anii ‘90 ai secolului al 19-lea, la Naumburg, atunci când spiritul său era deja foarte atins.
Într-o după-amiază, spre orele două și jumătate, sora lui m-a condus la el în cameră. Era întins pe un pat, se odihnea, indiferent, privirea lui nefiind conștientă de cel care stătea în fața lui; cu acea frunte stranie, cu un atât de frumos contur, care îl frapa pe vizitator. Deși privirea îi era indiferentă, aveai impresia că ai în față nu un nebun, ci un om al cărui suflet se consacrase întreaga dimineață unei munci spirituale intense, care luase apoi masa și după aceea se întinsese pentru a se odihni, pentru a reflecta, visând pe jumătate la ceea ce sufletul său lucrase pe durata dimineții. Spiritual vorbind, aici erau prezente un corp fizic și un corp eteric, mai ales în părțile superioare ale ființei, căci sufletesc-spiritualul era deja desprins de ele, nu mai erau legate de corp decât ca printr-un fir grosier. De fapt, avusese loc deja un fel de moarte, dar o moarte care nu putea fi totală, fiindcă organizarea fizică era atât de sănătoasă, încât Eul și corpul astral, care voiau să se desprindă, erau încă reținute de un metabolism și un sistem ritmic perfect sănătoase; sistemul neuro-sensorial fiind complet distrus, el nu mai putea reține deloc corpul astral și Eul. Astfel încât aveai această impresie minunată: adevăratul Nietzsche planează deasupra propriului său cap. El era acolo. Și dedesubt exista ceva care, în ceea ce privește sufletul, ar fi putut fi un cadavru, și care doar prin faptul că acest corp rămânea atașat cu toate forțele sale de suflet, dar numai în părțile inferioare, prin organizarea metabolică și prin organizarea ritmică perfect sănătoase, nu era încă un cadavru.
Când vezi așa ceva, ți se poate trezi în sensul cel mai profund atenția, pentru a o îndrepta asupra înlănțuirilor de destin. Aici, desigur, în înlănțuirile de destin, trebuia proiectată, aș spune, o altă lumină. Nu puteam porni de la un membru izolat atins, trebuia să revin la individualitatea spirituală a lui Friedrich Nietzsche în ansamblul ei.
În viața lui Nietzsche trebuie să distingem în mod riguros trei perioade. Prima începe în perioada când, încă foarte tânăr, el a scris «Nașterea tragediei din spiritul muzicii» [Nota 58], entuziasmat de nașterea muzicii din Misteriile grecești, și arătând că, la rândul său, tragedia s-a născut din muzică. Apoi, în aceeași dispoziție interioară, urmează patru lucrări: «David Friedrich Strauß, mărturisitorul și scriitorul», «Schopenhauer ca educator», «Despre foloasele și dezavantajele istoriei pentru viață», «Richard Wagner la Bayreuth» [Nota 59], care apar în 1876. «Richard Wagner la Bayreuth» este, în realitate, poate cea mai bună carte scrisă de un admirator al lui Wagner.
O a doua perioadă începe acum în viața lui Nietzsche. El scrie «Omenesc, prea omenesc», în două volume, «Aurora» și «Știința veselă» [Nota 60].
Nietzsche, care în primele sale lucrări, până în 1876, este un idealist în sensul cel mai înalt al cuvântului, care vrea să înalțe totul la nivelul idealului, în partea a doua a vieții sale spune adio oricărui idealism. El ia idealul în zeflemea. Pentru el este clar: Dacă oamenii își propun un ideal, aceasta se întâmplă pentru că în viață ei sunt slabi. Când cineva este un incapabil, spune el, când viața nu are nici o valoare pentru el, atunci acest om trebuie să urmeze un ideal. Și astfel, Nietzsche ia la ochi toate idealurile, unele după altele, le pune la gheață, cum spune el, și concepe divinul din natură ca pe o realitate prea umană, și chiar una mică. Acum, el este voltairian, el chiar i-a dedicat lui Voltaire o carte [Nota 61]. Aici, Nietzsche este cu totul raționalist, intelectualist. Această perioadă durează aproximativ până în 1882/1883. Apoi începe ultima perioadă, când el elaborează idei cum este ideea revenirii veșnice a acelorași lucruri, și face din Zarathustra un fel de ideal uman. El scrie atunci «Așa grăit-a Zarathustra» [Nota 62], în stilul unui imn.
În acest moment, el își reia însemnările despre Wagner. Avem aici ceva absolut straniu! Când studiem modul de a lucra al lui Nietzsche, atunci acesta ne apare straniu. Citiți astăzi scrierea «Richard Wagner la Bayreuth»; este un imn entuziast, grandios, din care emană un entuziasm genial pentru Richard Wagner. În ultima perioadă a vieții sale, a apărut «Cazul Wagner» [Nota 63]: o carte în care găsiți tot ceea ce se poate spune împotriva lui Wagner.
Dacă vrem să rămânem în sfera banalului, vom spune: Nietzsche s-a întors pe dos, el și-a schimbat părerea. Dar cel care îi cunoaște manuscrisele, acela nu vorbește astfel. Căci după ce Nietzsche avea scrise câteva pagini din «Richard Wagner la Bayreuth», care sunt un imn entuziast închinat lui Wagner, el scria și tot ce avea de spus împotrivă – împotriva a ceea ce spusese el însuși. Apoi el scria din nou un imn entuziast, urmat de critici. De fapt, întregul «Caz Wagner» fusese scris încă din 1876. Numai că el a ținut o parte din aceste însemnări în rezervă și nu a tipărit decât imnul entuziast. Mai târziu, el nu a făcut decât să reia, ca să spunem așa, vechile note, îmbogățindu-le cu câteva fraze foarte usturătoare.
Dar în această ultimă perioadă a vieții sale el avea tendința de a se lansa în niște atacuri de la care se reținuse, într-un fel, în prima perioadă. Probabil că dacă manuscrisele pe care el le lăsase la o parte, fiindcă nu erau în concordanță cu textul cărții «Richard Wagner la Bayreuth», dacă ele ar fi fost distruse într-un incendiu, noi nu am avea nici un «Caz Wagner».
Vedeți dumneavoastră, când urmărim cu privirea aceste trei perioade, le vedem total impregnate de un caracter unitar. Și chiar ultima sa carte, sau, cel puțin, ultima care a fost tipărită: «Amurgul idolilor, sau: Cum să filozofezi cu ciocanul» [Nota 64], în care totul, aș spune, este prezentat dintr-o altă perspectivă, chiar această ultimă carte are ceva din caracterul temeinic al întregii spiritualități nietzscheene. Abia când Nietzsche scrie această lucrare, când este în vârstă, el devine imaginativ, contemplativ. De exemplu, el vrea să-l caracterizeze pe Michelet [ Nota 65], pe scriitorul francez Michelet. El îi sesizează o caracteristică într-un mod foarte just: entuziasm care își scoate veșmântul în timp ce se entuziasmează. Michelet este zugrăvit în mod excelent, dintr-un anumit unghi de vedere. Există astfel de lucruri grăitoare în «Amurgul idolilor».
Când ai perceput o dată această imagine zguduitoare a individualității lui Nietzsche plutind pe deasupra corpului său, te simți obligat să spui acum despre operele sale: Da, de fapt ele ne dau impresia că el nu era cu totul prezent în corpul său când a scris aceste fraze, ca și cum el și-ar fi părăsit puțin corpul – și el scria nu așezat, ci mergând, plimbându-se. Veți avea această impresie deosebit de intensă în fața anumitor pasaje din partea a patra a scrierii «Așa grăit-a Zarathustra», și veți simți în mod nemijlocit: el nu a scris-o într-o stare în care corpul își joacă rolul său ordonator, ci a scris-o într-o stare în care corpul nu-și mai îndeplinește acest rol, când sufletul se află în afara corpului.
Avem sentimentul că Nietzsche, atunci când este productiv din punct de vedere spiritual, își abandonează întotdeauna puțin corpul. Și acest lucru făcea parte, în cele din urmă, din obișnuințele vieții sale. El prefera să ia mai ales chloral, pentru a ajunge într-o anumită stare în care nu mai era legat de corp. Desigur, această nevoie de a deveni sufletește independent de corp își avea originea în numeroasele dureri care-l afectau, de exemplu o durere de cap care persista de foarte multă vreme ș.a.m.d.
Toate acestea ne dau o imagine unitară despre Nietzsche în încarnarea sa de la sfârșitul secolului al 19-lea, care a dus la nebunie, astfel încât, în cele din urmă, el nu mai știa deloc cine este. Există niște scrisori adresate lui Georg Brandes [Nota 66], pe care Nietzsche le-a semnat „Crucificatul” – ceea ce înseamnă că el se considera crucificat –, sau el se vedea ca pe o ființă umană care există obiectiv în afara lui, el se considera un zeu care se plimbă de-a lungul fluviului Po și semnează „Dionysos”. Această stare de separare de corp în momentele când era productiv din punct de vedere spiritual apare ca deosebit de caracteristică pentru încarnarea actuală a acestei individualități.
Când ne pătrundem de facultățile imaginative interioare, suntem conduși spre o încarnare nu foarte îndepărtată. Ceea ce este caracteristic pentru numeroasele personalități din această categorie, foarte reprezentative, este faptul că, de regulă, încarnările lor nu sunt foarte îndepărtate, ci relativ apropiate, în cadrul timpurilor moderne. Ajngem atunci la o existență a lui Nietzsche în cursul căreia el a fost franciscan, un franciscan ascet care își aplica intense mortificări corporale. În aceasta constă enigma. Privirea întâlnește un om purtând roba caracteristică a franciscanilor, stând timp de ore întregi în fața altarului, în genunchi, învinețindu-i, implorând grația divină, și mortificându-se îngrozitor. Prin durere, și în special prin durerea pe care omul și-o aplică lui însuși, el intră foarte puternic în contact cu corpul său fizic. Când suferă, își simte corpul fizic foarte intens, deoarece corpul astral simte o nostalgie intensă după corpul fizic mortificat, pe care vrea să-l pătrundă. Fiindcă acest om contase atât de mult pe pregătirea corpului în vederea mântuirii în cursul unei încarnări, acest fapt a avut consecința că, în următoarea încarnare, sufletul nu mai voia deloc să locuiască în corp.
Vedeți dumneavoastră, astfel se prezintă în cazurile caracteristice înlănțuirile destinului. Putem spune, de asemenea, că ele se prezintă de fapt altfel decât ne imaginăm noi de obicei. În ceea ce privește viețile pământești succesive, nu putem obține nimic prin speculație. Ceea ce aflăm atunci este, în general, fals. Dar când descoperim ceva just, atunci, în cel mai eminent sens al cuvântului, acest ceva răspândește lumină asupra vieții.
Tocmai pentru că o examinare obiectivă în acest sens ne poate stimula să vedem karma în adevărata ei lumină, eu nu m-am temut, deși acest lucru își are și partea lui de risc, să prezint în fața dumneavoastră câteva înlănțuiri karmice, care, cred eu, pot proiecta o lumină puternică asupra naturii karmei umane, asupra destinului uman. Vom continua mâine.
