Noi am studiat o serie de destine legate între ele, care pot explica, pot arunca o lumină asupra vieții omenirii pe parcursul istoriei. Considerațiile pe care le-am făcut au urmărit să arate cum ceea ce a fost trăit, elaborat, primit de oameni în niște epoci pământești anterioare este transportat de oamenii înșiși în niște epoci pământești ulterioare. Înlănțuirile karmice ne-au apărut în așa fel încât să înțelegem că oamenii au înfăptuit ceea ce este important pornind de la niște cauze de ordin moral, pe care le-au creat oamenii înșiși pe parcursul timpurilor.
Dar, prin asemenea considerații cu privire la karmă, în fața sufletului nu trebuie să apară numai ceea ce aș numi raporturi de la cauză la efect; multe alte lucruri ne pot apărea în plină lumină, care, dacă am considera lumea numai din exterior, ne-ar părea confuze și de neînțeles.
Dar dacă vrem, în această privință, să participăm la importanta transformare care va fi necesară în viitorul apropiat în domeniul simțirii și al gândirii umane, pentru ca civilizația să-și continue progresul său în loc să decadă, atunci trebuie să ne cucerim mai întâi un simț nou, acel simț capabil să înțeleagă lucruri care de obicei rămân de neînțeles și pentru a căror înțelegere este nevoie de o privire în adâncurile ființei umane și în corelațiile legice ale Universului. Cel care consideră că totul este inteligibil, acela nu simte nevoia să înțeleagă cauzele profunde ale lucrurilor. Dar înțelegerea sa nu este decât aparentă, căci a considera că în lume totul este inteligibil înseamnă a fi superficial. Pentru conștiența obișnuită, majoritatea lucrurilor sunt, în realitate, inexplicabile. Și a te putea opri uimit în fața inexplicabilului care se află în existența cea mai cotidiană, abia acesta este, de fapt, începutul adevăratei năzuințe spre cunoaștere.
De câte ori, de la acest pupitru, nu s-a auzit oftatul: Dacă s-ar putea ca în cercurile antroposofice să se pună entuziasm în această căutare, să ne entuziasmăm pentru aspirațiile antroposofiei... Și acest entuziasm trebuie să înceapă prin a percepe ce este miraculos în realitatea cotidiană. Căci numai atunci, așa cum spuneam, vom simți imboldul să căutăm cauzele, forțele profunde care se află la baza existenței lumii care ne înconjoară. Aceste stări de uimire în fața ambianței cotidiene pot rezulta, pentru om, din niște considerații de ordin istoric, dar și din ceea ce putem observa adesea în prezentul nemijlocit. În cazul considerațiilor istorice trebuie să ne oprim adesea în fața evenimentelor istorice care ne sunt relatate din trecut și care ne apar ca și cum, aici sau acolo, viața umană ar conduce la adevărate absurdități.
Viața umană nu are, într-adevăr, sens dacă ne mulțumim să privim un eveniment istoric fără să ne întrebăm: Cum ni se revelează din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezintă ele atunci când reapar într-o încarnare ulterioară? – Dacă nu ne punem această întrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens, și ele par lipsite de sens fiindcă ele nu se împlinesc, ele își pierd sensul fiindcă nu se pot consuma până la capăt dacă nu devin impulsul unei vieți ulterioare, dacă nu își află compensarea și nu continuă să acționeze pe parcursul existențelor următoare.
Astfel, cu siguranță, apariția unei asemenea personalități cum a fost aceea a lui Nero [Nota 49], împăratul roman Nero, apare drept o absurditate istorică. În cadrul mișcării antroposofice încă nu am vorbit despre el.
Evocați numai în sufletele dvs. ce ne relatează istoria în legătură cu împăratul Nero. În ochii unei personalități cum a fost Nero, viața apare ca ceva ce ar putea fi luat fără urmări neplăcute în râs, ca și cum o poți lua în râs, și ca și cum nu ar avea vreo consecință faptul că, deținând autoritatea, te comporți cu o frivolitate fără măsură.
Nu-i așa, ar trebui să avem spiritul complet stins dacă, văzând ce face Nero, nu ne-am întreba absolut deloc: Ce s-a întâmplat cu un suflet ca cel al lui Nero, care ia lumea întreagă în râs, care consideră viața celorlalți oameni, existența unui întreg oraș, aproape ca un obiect cu care te poți juca? – Ce artist [Nota 50] pierde lumea în mine! – Acestea sunt, se știe, cuvintele care i se atribuie și care, cel puțin, corespund perfect mentalității sale. Așadar, chiar și în mărturisirea spontană despre sine vedem o frivolitate fără limită, o voință și un instinct al distrugerii împinse la extrem, dar în așa fel încât sufletul găsește plăcere în asta.
Ei bine, ce impresie pot să facă aceste lucruri respingătoare asupra oamenilor? Din personalitatea lui Nero nu emană altceva decât radiații distrugătoare. Și noi ne întrebăm: Ce se întâmplă cu un asemenea suflet?
Trebuie să ne fie clar acest lucru: Tot ceea ce descarcă un om, ca să spunem așa, asupra lumii se întoarce înapoi asupra lui în viața dintre moarte și o nouă naștere. Trebuie ca aceasta să se descarce din nou, într-un fel, asupra sufletului; căci tot ce a fost distrus de un asemenea suflet este prezent în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Câteva secole mai târziu, sau relativ la puțin timp după aceea, Nero revine în această lume pentru a duce o existență banală, în care a fost compensat numai ceea ce era la el nebunia distrugerii, nebunia manifestată în mod spontan pe baza autorității sale de suveran, fiindcă el era stăpânul și așa voia el; la el era în acțiune furia, entuziasmul, am putea spune, nebunia distrugerii. Într-o existență următoare, s-a produs deja o anumită compensare a acestui fapt, aceeași individualitate aflându-se acum într-o poziție în care trebuia să distrugă, dar într-o poziție subalternă, fiind supusă unor ordine. Și acest suflet a fost astfel obligat să simtă cum este atunci când nu poți acționa din voință liberă, în deplină suveranitate.
Asemenea lucruri se cere să fie privite cu toată obiectivitatea, fără nici un fel de emoții. Văzut sub un anumit unghi, un asemenea destin, aș putea spune – căci și o cruzime ca aceea a lui Nero, o astfel de nebunie a distrugerii, înseamnă, desigur, un destin –, un asemenea destin este, în fond, vrednic de milă. Nu trebuie să-i purtăm ranchiună, să-l criticăm sever; atunci nu am avea acele trăiri care sunt necesare pentru a putea înțelege cursul ulterior al lucrurilor, căci nu putem vedea clar în toată această problemă decât dacă privim obiectiv, dacă, în loc să acuzăm, încercăm să înțelegem cum sunt destinele umane. Dar faptele vorbesc în mod clar, cu condiția să avem un simț pentru aceste lucruri. Faptul că destinul lui Nero s-a prezentat în fața sufletului meu a fost, într-adevăr, o întâmplare – cel puțin în aparență. Dar numai în aparență a fost o întâmplare faptul că destinul lui Nero mi-a apărut odată deosebit de intens în fața sufletului.
Căci, vedeți dvs., tocmai în vremea când s-a produs un eveniment zguduitor, despre care vă voi vorbi imediat, care a trezit o imensă emoție în regiunea în care a avut loc, tocmai în acele zile îi făceam o vizită unei personalități despre care am vorbit adesea în autobiografia mea, Karl Julius Schröer [Nota 51]. În momentul când am sosit la el, l-am găsit, ca pe mulți oameni, profund zguduit de acest eveniment. Și el a rostit – pur și simplu, așa, fără motiv aparent –, ca venind din întunecate profunzimi spirituale, cuvântul „Nero”. S-ar fi putut crede că o făcuse absolut fără nici un motiv. Dar mai târziu s-a putut vedea clar că acesta era, nici mai mult, nici mai puțin decât un cuvânt venit din Cronica Akasha și pronunțat de o gură umană. Iată despre ce era vorba.
Prințul Rudolf [Nota 52], moștenitorul coroanei Austriei, era celebru ca o personalitate strălucitoare, și se puneau în el mari speranțe pentru ziua când s-ar fi urcat pe tron. Deși se puneau în seama acestui prinț tot felul de lucruri, acestea erau, așa se credea, lucruri care se înțelegeau de la sine pentru un „mare senior”. În tot cazul, nimeni nu-și imagina că acestea ar fi putut duce la niște conflicte grave, chiar tragice. Astfel, stupefacția a fost considerabilă, o surpriză teribilă a fost atunci când s-a aflat la Viena că prințul moștenitor a murit într-un mod misterios, în vecinătatea mănăstirii Heiligenkreuz (Sfânta Cruce), nu departe de Baden, aproape de Viena. Au apărut la lumina zilei detalii din ce în ce mai numeroase; s-a vorbit mai întâi de un accident; da, chiar aceasta a fost versiunea oficială, un „accident”.
Apoi, după ce versiunea accidentului fusese deja publicată în mod oficial, s-a aflat că prințul plecase în compania baronesei Vetsera la proprietatea sa de vânătoare și că își găsiseră acolo moartea amândoi.
Detaliile sunt bine cunoscute, nu este nevoie să le povestesc aici. Ceea ce s-a întâmplat după aceea făcea ca nici o persoană la curent cu circumstanțele să nu se poată îndoi că era vorba de sinuciderea prințului moștenitor Rudolf. Căci, înainte de toate, împrejurările erau de-așa natură încât, în realitate, după apariția buletinului oficial vorbind de un accident, președintele Consiliului ungar Koloman Tisza a luat poziție împotriva acestei versiuni și a obținut de la însuși împăratul Austriei asigurarea că nu se va rămâne la o declarație inexactă. Căci acest Koloman Tisza refuza să susțină această declarație în fața națiunii ungare și a spus acest lucru cu energie. Apoi, în colegiul medicilor se afla un om care făcea parte pe atunci dintre medicii cei mai curajoși din Viena și care trebuia să participe la autopsie; el a declarat că nu ar semna nimic care să nu fie atestat de faptele obiective.
Ei bine, faptele obiective indicau o sinucidere. S-a restabilit adevărul și sinuciderea a fost în mod oficial admisă; iar faptul că într-o familie atât de catolică cum era familia imperială a Austriei a fost admisă versiunea sinuciderii, era singur suficient pentru a arăta că nu mai exista, propriu-zis, nici o îndoială asupra faptelor.
Dar aici se ivește întrebarea: Cum a fost posibil ca cineva în fața căruia se deschideau perspective atât de strălucitoare să fi recurs la sinucidere din cauza unor relații pe care, având în vedere poziția lui socială, le-ar fi putut ușor ascunde? – Nu există nici o îndoială că aici nu suntem absolut deloc în prezența unui motiv obiectiv – vreau să spun, un motiv obiectiv și necesar în raport cu circumstanțele exterioare – care să-l fi condus pe prințul moștenitor la sinucidere din cauza unei povești de dragoste.
Nu exista nici un motiv obiectiv, ci acest fapt, faptul că o personalitate care urma să se urce foarte curând pe tron a găsit că viața nu are nici o valoare, acest lucru se pregătise, bineînțeles, pe niște căi ce țin de psihopatologie. Dar, în cazul de față, psihopatologia cere și ea să fie explicată; căci, la urma urmei, și psihopatologia ține tot de destin. Și faptul esențial care a acționat asupra sufletului prințului, este, totuși, acesta: un om căruia viitorul îi surâdea strălucitor a considerat că viața și-a pierdut orice valoare.
Acest fapt, dragii mei prieteni, face parte dintre acelea despre care trebuie să spunem în mod clar că trebuie să le considerăm inexplicabile în viață. În ciuda a tot ceea ce s-a scris și s-a spus în legătură cu acest eveniment, aici este capabil să judece în mod sănătos numai acela care își spune: Această sinucidere și elementul psihopatologic care i-a fost cauza imediată nu sunt explicabile pornind de la această viață umană luată în mod izolat, pornind de la această viață a prințului moștenitor Rudolf. Dacă vrem să o înțelegem, trebuie să fie altceva la mijloc.
Și acum, reprezentați-vă sufletul lui Nero – după trecerea sa prin cealaltă viață, despre care am vorbit – încarnându-se în acest prinț moștenitor care se autodistruge, suportând, prin sinuciderea sa, consecințele trecutului; acum, situația se inversează. Dvs. vedeți în acest suflet tendința care își are originile în viețile anterioare; acest suflet vede, în mod nemijlocit, în intervalul petrecut între moarte și o nouă naștere, că din el nu au ieșit decât forțe distructive și că de data aceasta, tot într-un mod strălucit, aș spune, el trebuie să facă experiența inversă.
Această răsturnare, cum este ea trăită? Este trăită prin faptul că o existență care conține, din punct de vedere exterior, tot ceea ce este mai de preț, se reflectă în interior în așa fel încât ea îi pare celui care o trăiește lipsită de orice valoare, astfel încât el își pune singur capăt zilelor. Pe lângă aceasta, sufletul este atins de o boală mintală, este pe jumătate nebun. El caută în mod exterior să se implice într-o poveste de dragoste ș.a.m.d. Dar toate acestea nu sunt decât consecința faptului că sufletul se străduiește, ca să spunem așa, să întoarcă împotriva lui însuși toate săgețile pe care el le îndreptase odinioară spre lume. Vedem atunci, dacă privirea noastră se cufundă până în miezul acestei situații, desfășurându-se o tragedie îngrozitoare, dar o tragedie care este justă, o tragedie de o extraordinară justețe. Și cele două imagini ajung să concorde în fața ochilor noștri.
Eu am spus adesea: Acestea sunt detalii care constituie fundamentul lucrurilor și care ne permit, într-adevăr, să facem în acest domeniu cercetări absolut serioase. Trebuie ca aici să colaboreze multe detalii ale vieții.
După cum spuneam, în momentul în care se petrecea acest eveniment care a produs o impresie atât de zguduitoare, eu mă duceam la Schröer. Nu mă duceam la el din cauza evenimentului, ci fiindcă îmi era în drum. Schröer a fost prima persoană cu care am vorbit despre acest lucru. El a spus absolut fără nici un motiv: „Nero” –, astfel încât nu am putut să nu mă întreb: De ce se gândește tocmai la Nero? – El a angajat imediat o discuție despre „Nero”. Cuvântul „Nero” m-a zguduit profund atunci, și aceasta cu atât mai mult cu cât cuvântul „Nero” fusese pronunțat de Schröer sub influența unei impresii deosebite, căci cu două zile mai înainte, acest fapt este, de altfel, și el foarte bine cunoscut, într-o seară, avusese loc la ambasadorul german la Viena, prințul Reuß, o serată. Prințul moștenitor se aflase acolo, ca și Schröer, și acesta din urmă a văzut cum s-a comportat prințul cu două zile înainte de catastrofă. Și acest comportament ciudat cu două zile înainte de catastrofă, la acea serată, pe care Schröer mi l-a descris într-un mod foarte dramatic, apoi sinuciderea care a urmat două zile mai târziu: toate acestea, în contextul în care a fost rostit cuvântul „Nero”, au acționat în așa fel încât să-mi pot spune: Acum există un prilej să examinez problema. – Dar de ce m-am dăruit atâtor cercetări în urma cuvintelor care au ieșit din gura lui Schröer? Nu pentru că aș fi luat orice ar fi venit de la Schröer – care, firește, nu cunoștea asemenea lucruri – drept o prevestire sau ceva asemănător. Dar multe lucruri, și tocmai cele care veneau de la el în aparență fără motiv, erau importante pentru mine din cauza unui fapt ciudat care s-a petrecut într-o zi.
Tocmai vorbeam cu Schröer despre frenologie, și Schröer mi-a povestit, nu într-un fel umoristic, ci cu o anumită gravitate pe care o avea când vorbea despre asemenea lucruri – puteai recunoștea această gravitate după stilul elevat pe care îl adopta, chiar în conversația cotidiană, când voia să spună ceva cu toată seriozitatea –, Schröer a povestit următoarele: Eu însumi am fost examinat odată de un frenolog, el mi-a examinat craniul, în vârf a găsit o ridicătură, despre care a spus: La dvs., aici se află teosoful! – În acea perioadă, era în anii ‘80, nu se vorbea încă de antroposofie; cuvintele de mai sus se referă nu la mine, ci la Schröer. El fusese examinat și lui i se spusese: Aici se află teosoful.
Realitatea este că, din punct de vedere exterior, Schröer era orice, în afară de teosof; eu cred că aceasta rezultă foarte clar din autobiografia mea. Dar, tocmai când el vorbea despre niște lucruri care, de fapt, ieșeau din cadrul subiectului, tocmai atunci spusele sale aveau de cele mai multe ori o profundă semnificație. Astfel încât puteam apropia două lucruri: pe de o parte, faptul că pronunțase acest cuvânt „Nero”, și că, pe de altă parte, prin această constatare a acestui semn exterior care aparține de teosofie, se impunea să treacă drept cineva care trebuia ascultat, căruia trebuie să-i dai atenție, să vezi despre ce e vorba, atunci când spune ceva fără motiv aparent.
Și atunci s-a întâmplat, într-adevăr, că cercetarea mea asupra destinului lui Nero i-a clarificat destinul ulterior, care s-a jucat la Mayerling, și am putut descoperi că în persoana prințului moștenitor austriac Rudolf aveam de-a face, într-adevăr, cu sufletul lui Nero.
Această cercetare, care a durat multă vreme – căci ești foarte prudent, când e vorba de asemenea lucruri –, a fost pentru mine deosebit de dificilă, căci eram, firește, în permanență indus în eroare de tot felul de oameni – puteți să mă credeți sau nu, dar așa este – care se dădeau drept Nero și susțineau acest lucru cu fanatism. Astfel încât eu aveam de luptat mai întâi împotriva forței subiectivității care emana de la acești așa-ziși Nero reîncarnați. Trebuia să trec prin acest hățiș.
Dar poți fi de părerea, dragii mei prieteni, că ceea ce vă spun în acest moment este mult mai important, fiindcă se referă la un fapt istoric – tocmai la Nero –, și că, în desfășurarea ulterioară a lucrurilor este mult mai important să înțelegi acest lucru decât, de exemplu, catastrofa de la Mayerling. Căci vedem atunci cum niște lucruri la început revoltătoare, ca existența lui Nero, se consumă până la capăt în perfect acord cu dreptatea universală, și vedem cum dreptatea universală se împlinește, într-adevăr, și cum nedreptatea se întoarce înapoi, dar în așa fel încât individualitatea este condusă să compenseze nedreptatea. Și acesta este aspectul teribil al karmei.
Și apoi mai este altceva care se poate revela când o asemenea nedreptate este compensată pe parcursul mai multor existențe pământești, cum ea va fi aproape în întregime compensată în cazul prințului. Trebuie să știm, într-adevăr, că în ce privește compensarea, karma trebuia să se împlinească în întregime, o împlinire – gândiți-vă numai – care are loc într-o viață care se consideră lipsită de valoare, atât de lipsită de valoare încât să sacrifice un mare imperiu – și Austria era pe atunci un mare imperiu – și stăpânirea acestui imperiu! A te maltrata singur pe tine însuți în asemenea împrejurări, și apoi, după ce ai străbătut poarta morții, să-ți continui existența având percepția spirituală nemijlocită a ceea ce s-a întâmplat, în acest fel s-a împlinit, ce-i drept, într-un mod îngrozitor, ceea ce se poate numi dreptatea destinului: cu alte cuvinte, compensarea nedreptății comise.
Dar, pe de altă parte, dacă facem abstracție de conținut, există la Nero o forță prodigioasă care nu trebuie pierdută pentru omenire; ea trebuie să fie purificată. Tocmai despre această purificare am vorbit.
Un asemenea suflet, o dată purificat, transferă această forță acum purificată în epocile ulterioare ale Pământului într-un mod benefic. Și tocmai dacă simțim karma ca pe o compensare echitabilă, nu vom mai putea greși niciodată văzând cum acționează karma asupra omului punându-l la încercare; el singur se pune la încercare, dacă el însuși s-a situat în viață într-un fel revoltător. Compensarea echitabilă are loc, dar forțele omului, totuși, nu se pierd. Ci atunci când omul trece printr-o justă compensare, faptele rele pe care le-a săvârșit într-o viață se pot transforma, în anumite condiții, într-o forță îndreptată spre bine. De aceea este atât de zguduitor un asemenea destin ca acela pe care l-am prezentat astăzi.
Toate acestea, dragii mei prieteni, ne conduc în mod direct la cercetarea a ceea ce se poate numi binele și răul în lumina karmei: bine și rău, fericire și nefericire, bucurie și suferință, așa cum le vede omul licărind sau aruncând o lumină în viața sa individuală.
Epocile trecute, epocile istorice trecute, erau mult mai sensibile decât omenirea de astăzi la starea morală a unui om. Omenirea de astăzi nu este absolut deloc sensibilă la problema destinului. Desigur, întâlnim din când în când pe câte cineva care simte intervenția destinului în viață; dar, pentru civilizația actuală, care consideră fiecare viață pământească un ansamblu închis în sine, marile întrebări pe care le ridică destinul sunt un lucru extraordinar de obscur și de neînțeles. Se întâmplă tot felul de lucruri. Pe cineva îl lovește o nenorocire, aceasta devine un subiect de conversație, oamenii vorbesc despre faptul că unuia i s-a întâmplat o nenorocire, dar ei nu meditează mai profund la ea. Ei nu fac acest lucru nici atunci când un om aparent foarte bun, care n-a făcut nimic rău, moare în urma unei împrejurări care acționează asupra lui din exterior ca din întâmplare, sau poate nu moare, dar trebuie să îndure suferințe teribile din cauza unei răni, sau alte lucruri de acest fel. Oamenii nu se întreabă cum poate interveni așa ceva într-o viață așa-zisă fără păcat.
Omenirea nu a fost întotdeauna la fel de puțin receptivă la problema destinului. Nu este nevoie să ne întoarcem înapoi prea departe de momentul de răscruce al vremurilor, pentru a afla că pentru oamenii de atunci loviturile de destin veneau din alte lumi, și că, de asemenea, destinul pe care oamenii și-l pregătesc ei înșiși vine și el din alte lumi.
De unde provenea el? El provenea de la faptul că în epocile vechi oamenii nu posedau numai o clarvedere instinctivă și, după ce aceasta a dispărut, tradițiile au păstrat rezultatele acestei clarvederi – nu, pe atunci și viața exterioară era organizată în așa fel încât oamenii nu vedeau lumea tot atât de superficial, tot atât de banal ca astăzi, în epoca materialismului. În zilele noastre, vorbim mult despre efectul negativ al concepțiilor pur materialiste exterioare despre natură, care au sfârșit prin a invada toate domeniile, inclusiv diferitele confesiuni religioase. Căci religiile au devenit și ele materialiste. Civilizația exterioară nu mai vrea să știe nimic despre o lume spirituală, în nici un domeniu; și auzim spunându-se că trebuie să combatem această atitudine cu ajutorul teoriei. Dar nu acesta este acum lucrul cel mai important; o combatere teoretică a concepțiilor materialiste nu duce la mare lucru. Ceea ce contează aici înainte de toate este faptul că din cauza materialismului – care, ce-i drept, l-a condus pe om spre libertate și va continua s-o facă, prin aceea că el constituie o perioadă de trecere în evoluția istorică a omenirii –, s-a pierdut și ceea ce în epocile anterioare era un remediu pentru om când el se dăruia percepției sensibil-exterioare.
Grecul primelor secole ale civilizației elenice – care a durat destul de mult – a perceput, bineînțeles, și el lumea fenomenelor din natura înconjurătoare. El și-a îndreptat privirea asupra naturii ca și omul de astăzi. El vedea natura puțin altfel, căci și simțurile au cunoscut o evoluție, dar nu acest aspect este acum important. Grecul avea, totuși, un remediu împotriva prejudiciilor cauzate în organismul uman prin simplul fapt de a-și îndrepta privirea asupra naturii.
Noi nu devenim prezbiți la bătrânețe numai din punct de vedere fiziologic, dacă privim mult natura exterioară; ci din cauza faptului că privim pur și simplu asupra naturii, sufletul nostru primește o anumită configurație. El își adâncește privirea în natură și ceea ce vede nu-i satisface toate nevoile văzului. Există nevoi ale văzului care nu sunt satisfăcute. Și acest lucru este valabil, în general, și pentru ansamblul percepțiilor, auz, pipăit ș.a.m.d.; pentru aceste simțuri, este același lucru: dacă privim pur și simplu natura, rămâne un anumit rest care nu este satisfăcut de percepție. Acest fel de a privi pur și simplu în natură este, aproximativ, ca și cum un om ar vrea să-și petreacă viața întreagă fără să mănânce suficient. Dacă omul ar vrea să trăiască fără să mănânce suficient, el ar pieri încetul cu încetul în sensul fizic al cuvântului. Ei bine, când omul nu face decât să privească natura, sufletul său se ruinează în ceea ce privește percepția. Există aici o slăbire a sufletului în ceea ce privește lumea simțurilor sale. Înțelepciunea vechilor Misterii știa acest lucru, că se produce o slăbire a sufletului.
Dar oamenii știau și cum să compenseze această slăbire a sufletului. Ei știau că, privind arhitectura unui templu, armonioasele proporții dintre elementele de susținere și elementele care apasă, sau, în Orient, formele a căror plastică reprezenta elementul moral, privind ceea ce în formele arhitecturii se oferea ochiului, percepției, sau ceea ce se oferea în arhitectură ca un element muzical, ei știau că acesta este remediul împotriva slăbirii sufletului prin simțuri când simțurile privesc, pur și simplu, natura. Atunci când grecul era condus în templul său, unde el vedea elementele de susținere și elementele care apasă, coloanele, arhitravele de deasupra ș.a.m.d., când el percepea ceea ce îl întâmpina drept mecanică și dinamică interioară, privirea sa găsea atunci unde să se oprească. În schimb, în natură, omul privește țintă în fața lui, privirea se pierde, propriu-zis, în infinit, nu ajunge niciodată la un capăt. În domeniul științelor naturii, fiecare problemă o putem prelucra la infinit: întotdeauna se poate merge mai departe. Dar privirea se oprește când avem în fața noastră o adevărată lucrare arhitecturală, care urmărește să capteze această privire, să o denaturalizeze. Vedeți dvs., aici aveți ceea ce au cunoscut vechile timpuri: această captare a privirii orientate spre exterior.
Iar pe de altă parte, introspecția, așa cum se practică ea în prezent, nu ajunge să coboare cu adevărat în ființa interioară a omului. Când omul vrea astăzi să se exerseze asupra cunoașterii de sine, el nu vede decât un tumult de tot felul de sentimente și impresii de origine exterioară. Aici nu este nimic clar. Omul este incapabil să se perceapă în ființa sa interioară. Nu poate ajunge la ființa sa interioară pentru că nu are destulă forță pentru a o percepe pe cale spiritual-imaginativă, așa cum ar trebui să o perceapă dacă vrea să ajungă în mod real la ființa sa interioară.
Ceea ce acționează aici este cultul, care i se adresează omului cu o adevărată fervoare. Tot ceea ce ține de cult, nu numai cultul exterior, ci înțelegerea lumii sub formă de imagini, acționează în așa fel încât îl face pe om să pătrundă în ființa sa interioară. Atâta vreme cât vrea să se cunoască pe sine cu ajutorul conceptelor și reprezentărilor abstracte, el nu ajunge la nimic. De îndată ce se adâncește în ființa sa interioară cu ajutorul imaginilor care conferă concretețe experiențelor sufletului, el se cufundă în această ființă interioară. Atunci ne sesizăm ființa, din interior.
Cât de des a trebuit să spun: Omul trebuie să mediteze în imagini dacă vrea să pătrundă cu adevărat în ființa sa interioară. Este o temă despre care am vorbit destul, chiar și în conferințele publice.
Astfel, atunci când ne întoarcem în trecut la omul de odinioară, găsim la acest om de odinioară următoarele: Pe de o parte, privirea și simțirea îndreptate spre exterior, oprite, sprijinite într-un fel de formele arhitecturale (vezi desenul de mai jos); spre interior, privirea este oprită prin faptul că omul își reprezintă, în mod interior, viața sufletului său, așa cum o poate găsi reprezentată în exterior, în imaginile cultului (albastru).
Pe de o parte, omul coboară în ființa sa interioară; pe de altă parte, privirea îndreptată spre lumea exterioară întâlnește formele arhitecturale, cele ale templului, ale bisericii. Și ele se îmbină una cu alta într-un mod minunat. Între ceea ce trăiește în interior și ceea ce reflectă privirea se află un câmp intermediar (oranj, portocaliu), pe care omul nu-l percepe în starea sa de conștiență obișnuită, pentru că, în zilele noastre, el nu face în așa fel încât privirea îndreptată spre exterior să fie captată de o adevărată arhitectură, de o arhitectură interiorizată, și pentru că el nu reușește ca viziunea sa interioară să fie captată de elementul imaginativ, de Imaginațiuni.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Cât despre ceea ce se situează între cele două, faceți ca acestea să fie întotdeauna prezente în dvs., să fie prezente, pe de o parte drept cunoaștere interioară aprofundată prin forța imaginativă și, pe de altă parte, drept viață a simțurilor purificată cu ajutorul formelor arhitecturale construite cu adevărat pornind de la om; dvs. veți dobândi atunci sentimentul pe care îl aveau oamenii de odinioară față de loviturile destinului. Când dezvoltăm acest câmp intermediar dintre simțul unei adevărate arhitecturi și simțul unei coborâri în sine prin intermediul adevăratelor simboluri, atunci devenim receptivi față de loviturile destinului. Simțim că ceea ce ni se întâmplă vine din viețile pământești anterioare.
Aceasta este, la rândul ei, o introducere pentru alte considerații karmice, pe care le vom aborda în zilele ce urmează, iar în considerațiile karmice vom mai integra și noțiunile de „bine și rău”.
Dar, vedeți dvs., important este ca în Mișcarea antroposofică să gândim în mod realist. Arhitectura adaptată omului modern, care ar fi fost capabilă să-i capteze în mod just privirea și care i-ar fi putut transforma în mod treptat viziunea naturalistă, care îi întunecă privirea și îi ascunde karma, în viziune clarvăzătoare, se înălța aici, afară, într-o anumită formă. Și ceea ce s-ar fi rostit în cadrul întâlnirilor antroposofice în interiorul acestor forme ar fi condus spre viziunea interioară. De altfel, printre toate celelalte lucruri care au fost scoase în evidență, tocmai acest Goetheanum [Nota 53], acest edificiu al Goetheanumului, cu întregul mod în care am fi cultivat din ce în ce mai mult, în interiorul lui, antroposofia, ar fi fost o educație în sensul viziunii karmice. Această educație în sensul viziunii karmice trebuie să fie integrată civilizației moderne.
Dar adversarii a ceea ce trebuie să fie integrat acestei civilizații moderne, bineînțeles, ei țin ca ceea ce îl educă pe om în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce este necesar pentru civilizație, să fie distrus prin foc. Putem descoperi și aici niște corelații profunde. Dar noi sperăm că în curând se vor înălța în fața noastră, în același loc, niște forme capabile să trezească viziunea karmică!
Aceste lucruri voiam să le spun drept cuvânt de încheiere astăzi, când mulți dintre prietenii noștri veniți din străinătate au rămas după întâlnirea noastră de Paști.
